SFINŢII MUCENICI FLOR ŞI LAVRU
(18 august)
Sfinţii Mucenici Fior şi
Lavru au fost fraţi după trup şi după duh, pentru că au crezut în
Hristos cu un suflet şi Aceluia i-au plăcut prin fapte bune. Şi erau cu
meşteşugul săpători în piatră, sub nişte sfinţi bărbaţi învăţători,
anume Proclu şi Maxim, de la care s-au învăţat nu numai meşteşugul, ci
şi viaţa cea plăcută lui Dumnezeu a credinţei creştine. Şi mai întâi
învăţătorii lor au fost ucişi pentru Hristos, apoi şi ei, după
învăţătorii lor, trecând câtăva vreme, s-au făcut moştenitori ai
cununii muceniceşti, pătimind de la Lichion, ighemonul Iliricului.
Inceputul pătimirii lor a fost din nişte pricini ca acestea:
Un oarecare stăpânitor
al altei ţări a rugat pe ighemonul Iliricului să-i trimită nişte
ziditori de piatră iscusiţi, ca să zidească zeilor celor elineşti o
frumoasă capişte de piatră. Iar de vreme ce aceşti sfinţi erau mult mai
iscusiţi decât alţii în lucrul acela, Flor şi Lavru au fost trimişi de
ighemon la stăpânitorul acela. Şi zidind ei capiştea după porunca
aceluia, preţul pentru osteneală l-au împărţit săracilor, învăţându-i
pe ei sfânta credinţă cea în Hristos, iar ei înşişi petreceau în
postiri, rugăciuni şi osteneli, pentru că noaptea se rugau, iar ziua
săvârşeau lucrul lor, primind puţină hrană, iar pe cei săraci şi
flămânzi îi hrăneau din destul.
Dar nu numai pe săracii
aceia, ci şi pe un popă elinesc l-au adus la credinţa lui Hristos,
împreună cu fiul lui, pentru că într-una din zile, cioplind ei în
piatră, un fiu al popii, copil tânăr, venind aproape de ei, sta privind
şi, deodată, din piatra aceea pe care o cioplea, sărind o bucăţică, a
lovit pe tânăr în ochi şi, rănindu-l pe el, l-a vătămat. Deci răcnind
acela, a venit tatăl lui, popa cel idolesc, şi văzând faţa copilului
însângerată şi ochiul sărit, şi-a rupt hainele de jale şi a început a
ocări pe sfinţii lucrători, apoi s-a repezit ca să-i bată pe dânşii,
dar a fost oprit de alţii care au fost acolo şi care spuneau
nevinovăţia lucrătorilor, că singur tânărul a fost pricinuitor al
primejdiei sale, de vreme ce, apropiindu-se de cei ce ciopleau, sta şi
se uita fără să se păzească. Iar sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu, Fior şi
Lavru, mângâind pe popă, făgăduiau că au să tămăduiască degrabă ochiul
copilului şi au să-l facă să vadă ca întâi.
Deci au luat noaptea pe
tânăr în casa lor şi au început a-l învăţa pe el cunoştinţa
adevăratului Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos, zicându-i: „De vei începe
a crede din toată inima în Dumnezeul cel propovăduit de noi, apoi
ochiul tău degrab se va tămădui". Tânărul zicea: „Dacă ochiul meu va fi
aşa precum a fost întâi, voi crede şi mă voi închina Dumnezeului
vostru, căci cu adevărat se cade a crede mai vârtos în acel Dumnezeu
care tămăduieşte pe cei bolnavi şi luminează orbii, decât în acei zei
care, nu numai că nu tămăduiesc pe cei bolnavi, dar îmbolnăvesc şi pe
cei sănătoşi".
Şi tânărul acela a
povestit sfinţilor acest lucru: „Este între popii noştri un popă, anume
Erm. Pe acela cu câţiva ani mai înainte, când voiau să-l pună în popie,
l-au dus la capiştea lui Dia ca să pună mâna idolului pe capul lui Erm,
pentru că aşa este rânduiala punerii în popie, ca mâna idolului cea
făcută la umere, mişcând-o din încheietură cu o funie de argint, alţi
popi o ridică deasupra, apoi o pogoară pe capul celui ce se pune. Şi
când au coborât acea mână pe capul lui Erm, din întâmplare a alunecat
funia de argint din mâinile celor ce o ţineau şi, căzând mâna pe capul
lui Erm, i-a jupuit cu unghiile toată faţa lui, până la oase, iar
dinţii lui se văd până astăzi de departe, şi nici un zeu nu i-a ajutat,
ci mai vârtos spre mai rău i se sporeşte aceluia". Acel tânăr după ce a
spus aceasta, Fior şi Lavru s-au sculat şi au început a se ruga cu
lacrimi lui Dumnezeu pentru tămăduirea şi luminarea nu numai a ochiului
celui trupesc, ci şi a ochilor sufleteşti ai acelui tânăr. Şi după
multe rugăciuni, când au însemnat ochiul lui cel bolnav cu semnul
Sfintei Cruci, îndată s-a făcut acela sănătos desăvârşit şi vedea bine
ca şi mai înainte. Deci nu numai acel tânăr tămăduit a crezut în
Hristos, ci şi tatăl lui, popa cel idolesc, care se numea Memertin.
Acela s-a făcut de atunci, din slujitor drăcesc, rob al Domnului nostru
Iisus Hristos, împreună cu fiul său.
După aceasta, în puţine
zile, sfinţii lucrători Fior şi Lavru, având ca ajutător la lucrare pe
îngerul lui Dumnezeu, au sfârşit capiştea pe care o zideau şi nu au
lăsat-o ca locuinţă idolilor, ci au sfinţit-o pe ea întru slava
preasfântului nume al Domnului nostru Iisus Hristos; pentru că au pus
în ea cinstita Cruce spre răsărit, adunând ca la 300 de fraţi săraci şi
au făcut cântare de toată noaptea, lăudând pe Hristos Dumnezeu. Atunci
a venit de sus o lumină a slavei cereşti celei negrăite şi a umplut
locaşul acela de strălucire minunată. Iar după săvârşirea laudei celei
de toată noaptea, toţi au mers în locaşul care era aproape şi în care
erau pregătiţi idolii pentru noul locaş. Deci, legând cu brâiele lor de
grumaji pe acei idoli, i-au târât pe pământ, bătându-i şi sfărâmându-i
în bucăţi mici.
De toate acestea
înştiinţându-se boierul, a prins pe Sfinţii Fior şi Lavru şi pe toţi
cei împreună cu dânşii, între care era şi Memertin cu fiul său. Astfel
pe toţi cei ce erau cu sfinţii i-a osândit la ardere, iar pe Sfinţii
Fior şi Lavru, bătându-i cumplit, i-a trimis lui Lichion, ighemonul
Iliricului. Iar acela, cercetând cele pentru dânşii şi aflân-du-i
nemişcaţi în credinţa creştinească, i-a aruncat într-un puţ adânc şi
i-a astupat cu pământ. Iar după mulţi ani, s-au găsit sfintele lor
moaşte, izvorând tămăduiri de toate bolile, şi au fost aduse cu cinste
în Constantinopol, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru. |