SFÂNTA MUCENIŢĂ EVLALIA FECIOARA
(22 august)
Pe vremea împăraţilor
închinători de idoli, când toată lumea se întuneca cu păgânătatea
elinească, era în Spania, în cetatea Varchinon, o fecioară pe nume
Evlalia, fiică de creştini. Aceasta încă din pruncie a iubit pe Domnul
nostru Iisus Hristos din toată inima, şi petrecea cu părinţii săi
într-un sat departe de cetate. Ea era foarte iubită de părinţi, pentru
blândeţea, smerenia şi înţelegerea ce era în ea, mai presus de măsura
anilor ei. Ea învăţase carte şi avea un scop neschimbat, ca să
slujească lui Dumnezeu în feciorie. Şi se îndeletnicea la citirea
cărţilor şi întru lauda lui Dumnezeu ziua şi noaptea, petrecând într-o
chilie osebită cu fecioarele cele de o vârstă cu ea.
Iar când a trecut de 14
ani, împăratul Diocleţian a ridicat o prigonire cumplită împotriva
creştinilor şi a venit în cetatea Varchina un ighemon, anume Dachian,
care, aducând jertfe spurcate zeilor săi celor urâţi, a poruncit să
caute pe creştini, ca să aducă tămâie pentru idoli la jertfe. Deci mare
tulburare s-a făcut atunci în cetate, pentru că creştinii erau luaţi de
prin case, siliţi la închinare de idoli şi chinuiţi, lucru de care
îndată s-au înştiinţat şi satele dimprejur. Auzind acestea, Sfânta
fecioară Evlalia s-a umplut de mare bucurie duhovnicească şi cu faţă
luminoasă a zis: „Mulţumesc Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, şi dau slavă
Preasfântului Tău nume, că am câştigat ceea ce am dorit. Cred în Tine,
Stăpânul meu, că se va săvârşi dorinţa inimii mele, cu ajutorul Tău!"
Auzind acestea părinţii
şi fecioarele ce erau lângă ea, nu înţelegeau ce zice şi au întrebat-o
care este pricina veseliei ei, ce dorinţă a câştigat şi ce săvârşire
aşteaptă. Iar ea nu le-a spus nimic, tăinuindu-şi gândul său. Şi se
mirau de dânsa, de vreme ce obiceiul ei era să nu tăinuiască cele ce le
înţelegea pentru sfânta credinţă, ci pe câte le înţelegea din
Scripturi, învăţată fiind de darul lui Dumnezeu, pe toate le spunea lor
spre folos. De aceea toţi o iubeau pe dânsa ca pe sufletul lor. Iar
atunci, Evlalia nu le-a spus gândul său, ca să nu fie oprită de tatăl
său sau de mama ei, care o iubeau foarte mult.
Deci când a sosit
noaptea şi toţi dormeau, căci era întâia cântare a cocoşilor, sfânta
fecioară a ieşit din casă în taină, nesimţită de nimeni, şi a alergat
în cetate, fiind chemată de dragostea cea mare a cerescului său Mire,
Domnul nostru Iisus Hristos, şi dorind să-şi pună sufletul pentru El.
Şi nu se înfricoşa ea de acea călătorie în noapte - după cum este
obiceiul celorlalte fecioare, de a se teme să iasă noaptea din uşa
casei -, pentru că, punându-şi nădejdea spre Dumnezeu şi vrând să moară
pentru Dânsul, nu băga în seamă întunericul nopţii, nici înfricoşările
ce se fac noaptea şi fiarele ce trec pe cale; ci, precum un cerb
însetat spre izvoarele apelor, astfel alerga pe calea cea pietroasă,
având picioarele goale şi fiind neobişnuită a umbla pe o cale aspră ca
aceea.
Şi a ajuns Sfânta
Evlalia în cetate pe când se lumina de ziuă şi intrând pe porţile
cetăţii, a auzit glasul propovăduitorilor, chemând poporul la
privelişte. Deci a alergat în mijlocul cetăţii şi a văzut pe ighemonul
Dachian şezând pe un loc înalt la judecată. Atunci, împingând poporul
pe cât putea, a mers înaintea ighemonului şi a strigat cu glas mare:
„Judecător nedrept care şezi pe scaun înalt şi nu te temi de Dumnezeu,
Cel ce este mai sus decât toţi! Oare pentru aceea şezi aici, ca să
pierzi oamenii cei nevinovaţi, pe care i-a zidit Dumnezeu după chipul
şi asemănarea Sa, pentru a-I sluji Lui, iar tu pe aceia îi tragi spre
slujba satanei şi cu moarte pedepseşti pe cei ce nu te ascultă pe
tine?"
Iar ighemonul
mirându-se de îndrăzneala acelei fecioare tinere, i-a zis: „Cine eşti
tu, care ai îndrăznit a veni nechemată înaintea divanului nostru şi a
ne grăi nouă cuvinte de mândrie, potrivnice poruncii împărăteşti?" Iar
sfânta a răspuns cu mai multă îndrăzneală: „Eu sunt Evlalia, roaba
Domnului Iisus Hristos, Care este Impăratul împăraţilor şi Domnul
domnilor, spre Care nădăjduind, nu m-am temut a veni de bunăvoie şi a
te mustra pe tine. Pentru ce fără minte defăimezi pe Dumnezeu, ale
Căruia sunt toate - cerul, pământul, marea şi toate cele ce sunt pe ele
şi în ele -, şi cinsteşti pe diavolul? Şi nu numai atât, dar şi pe
oamenii care slujesc Dumnezeului celui adevărat, îi sileşti prin
felurite munci spre închinarea idolilor, care nu sunt dumnezei, ci
draci, şi cu care, voi toţi cei ce îi cinstiţi pe ei, vă veţi da
focului celui veşnic".
Iar ighemonul,
umplându-se de mânie, a poruncit s-o dezbrace îndată şi s-o bată cu
beţe pe spate, fără cruţare. Şi pe când o băteau, chinuitorul îi zicea:
„O, ticăloasă fecioară, unde este Dumnezeul tău? Pentru ce nu te scoate
din această bătaie? Pentru ce ai îndrăznit la lucrul ce nu ţi se cade
ţie? Deci spune că din neştiinţă ai făcut aceasta, neştiind ce este
puterea judecătorului, şi vei câştiga iertare; căci şi mie îmi este
jale de tine, că, fiind aşa tânără, frumoasă şi de neam bun, eşti aşa
de cumplit bătută". Răspuns-a sfânta: „Eu râd de tine, că mă sfătuieşti
să mint, ca şi cum din neştiinţă aş fi îndrăznit la chinurile cele
pentru Dumnezeul meu, şi ca şi cum n-aş fi ştiut care este puterea ta.
Cine nu ştie că toată puterea fiecărui stăpânitor este vremelnică? Căci
precum omul astăzi trăieşte şi mâine moare, tot aşa se schimbă şi
stăpânirea lui; iar stăpânirea Domnului meu Iisus Hristos este fără de
sfârşit, precum şi El singur este veşnic. Deci nu pot să mint, pentru
că mă tem de Stăpânul meu, Care va da focului gheenei spre ardere pe
cei mincinoşi şi nedrepţi. Iar tinereţile mele cele fecioreşti se
înfrumuseţează acum şi mai mult şi neamul meu cel bun mai bine se
preamăreşte, când primesc răni pentru Domnul meu. Deci să ştii, o,
judecătorule, că eu nu simt dureri în bătăile care mi se dau mie, căci
mă apără Hristos, Stăpânul meu, Care, în ziua înfricoşatei judecăţi, te
va osândi pe tine după faptele tale, la chinurile veşnice".
Cu aceste cuvinte ale
sfintei muceniţe, ighemonul pornindu-se mai mult spre mânie, a poruncit
ca în chipul crucii să spânzure pe sfânta pe un lemn de muncă şi cu
piepteni de fier să-i strujească curatul şi feciorescul ei trup, până
ce toată pielea ei se va jupui cu strujirea. Iar ea în muncirea aceea
striga către Dumnezeu, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, auzi-mă pe
mine netrebnica roabă a Ta; iartă-mi păcatele mele şi mă întăreşte în
chinurile pe care le primesc pentru numele Tău cel sfânt, ca să se
ruşineze diavolul şi slujitorii săi!" Ighemonul a zis către dânsa:
„Unde este Acela către care strigi? Nebună şi ticăloasă fecioară,
ascultă-mă pe mine şi jertfeşte zeilor ca să fii vie, că iată, acum se
apropie moartea ta şi nu este cine să te izbăvească pe tine!"
Iar Sfânta Evlalia a
zis către dânsul: „Să nu-ţi fie ţie bine, furule de cele sfinte,
îndrăcitule şi pierzătorule, şi nici mie să nu-mi fie a mă depărta de
la Domnul meu; pentru că Acela, către Care strig, este aici cu mine,
iar tu, pentru ale tale necuraţii, nu eşti vrednic să-L vezi. Acela mă
întăreşte pe mine ca toate chinurile care vei voi să le aduci asupra
mea să nu le bag în seamă". Atunci ighemonul a poruncit ca, aprinzând
lumânări, s-o pârlească şi s-o ardă până ce va muri.
Iar când muceniţa era
arsă, s-a umplut de bucurie, şi cu glas mare a grăit cuvintele
Psalmistului: Iată, Dumnezeu ajută mie, şi Domnul este sprijinitorul
sufletului meu. întoarce-va cele rele vrăjmaşilor mei, întru adevărul
Tău pierde-i pe dânşii; că de bunăvoie voi jertfi Ţie. Mărturisi-mă-voi
numelui Tău, Doamne, că este bun, că din tot necazul m-ai izbăvit...
Astfel strigând sfânta către Dumnezeu, văpaia cea de lumânări s-a
întors către slujitori şi le-a ars feţele lor foarte tare, şi au căzut
la pământ. Acest lucru văzându-l sfânta, şi-a ridicat ochii spre cer,
şi cu glas mare a strigat: „Doamne, Iisuse Hristoase, ascultă
rugăciunea mea, şi-Ţi săvârşeşte milostivirea Ta spre mine. Ia-mă de
acum către aleşii Tăi întru odihnă la viaţa cea veşnică. Fă cu mine
semn spre bine, ca să vadă cei ce mă urăsc şi să se ruşineze; iar cei
ce cred întru Tine, văzând, să proslăvească puterea Ta".
Astfel rugându-se, şi-a
dat sufletul. Atunci s-a văzut o porumbiţă albă ca zăpada, zburând din
gura ei şi înălţându-se către cer. Şi se mira poporul de cele ce vedea,
iar creştinii, care erau o mulţime în popor, se bucurau că din cetatea
lor s-au învrednicit a avea mijlocitoare către Dumnezeu la cer.
Deci văzând ighemonul
că muceniţa a murit, s-a ruşinat că a fost biruit de acea tânără
fecioară şi, mâniindu-se, s-a sculat de la divan. Apoi s-a dus în casă,
poruncind ca trupul muceniţei să fie spânzurat la locul de chinuire.
Incă a pus şi păzitori să păzească trupul să nu-l ia cineva, pentru că
zicea: „Să atârne pe lemn până ce o vor mânca pe ea păsările cu totul".
Dar plecând ighemonul şi trupul sfintei rămânând spânzurat, deodată s-a
pogorât zăpadă din nori şi a acoperit cinstitul ei trup, ca şi cu o
haină albă; iar peste străjeri a căzut frică şi, depărtându-se, stăteau
privind de departe şi mirându-se cu spaimă.
Deci s-au înştiinţat
despre aceasta şi părinţii ei, căci, sculân-du-se noaptea din somn şi
negăsind pe iubita lor fiică, au fost în nedumerire mare şi o căutau
pretutindeni. Apoi, pe la amiază, au auzit despre dânsa că a murit
pentru Hristos şi se afla încă pe lemnul de chinuire. Deci au alergat
în cetate cu lacrimi multe şi văzând-o pe ea moartă, spânzurată pe lemn
în chipul crucii şi acoperită cu zăpadă, ce fel de tânguiri nu făceau
şi ce cuvinte de plângere nu grăiau? Dar se şi bucurau, că fiica lor
cea iubită a primit cununa cea muceni-cească şi a intrat în cămara
Mirelui ceresc. Apoi au vrut să o ia pe dânsa la casa lor, dar
străjerii nu le-au dat voie nici să se apropie de ea; de aceea priveau
de departe spre dânsa, plângând şi veselindu-se cu duhul în acelaşi
timp.
Iar după trei zile,
oarecare bărbaţi dreptcredincioşi, venind noaptea, au furat cinstitul
trup al sfintei muceniţe, fără să simtă străjerii, apoi l-au învelit în
pânză curată cu aromate, fiind de faţă şi părinţii ei, care spălau cu
lacrimi trupul iubitei lor fiice. Iar Sfântul Felix, care a pătimit mai
pe urmă pentru Hristos, privind la faţa muceniţei celei moarte, a zis
cu lacrimi pline de bucurie: „Doamnă Evlalie, tu mai înainte decât noi
te-ai învrednicit de cununa muceni-cească!" Şi pe când le grăia acestea
Felix, faţa cea feciorească, fiind moartă acum de trei zile, a zâmbit
spre dânsul, de parcă ar fi fost vie, şi toţi câţi erau acolo au
început a cânta din psalmul care zice: „Strigat-au drepţii şi Domnul
i-a auzit pe dânşii, şi din toate necazurile lor i-a izbăvit pe ei...”
După aceea au îngropat cu cinste trupul Sfintei Muceniţe Evlalia,
slăvind pe Dumnezeu Tatăl, pe Fiul Său cel Unul născut, Domnul nostru
Iisus Hristos şi pe Sfântul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeu, a Cărui
Impărăţie fără de sfârşit petrece în vecii vecilor. Amin. |