CUVIOŞII EVTIHIE ŞI FLORENTIE
(23 august)
La hotarele ţinuturilor
Nursiei, doi monahi vieţuiau împreună în pustietatea sihăstrească, unul
cu numele Evtihie, iar altul, Florentie. Deci Evtihie, aprinzându-se cu
căldură de râvna duhovnicească, se îngrijea nu numai de mântuirea sa,
ci şi de a altora, şi pe multe suflete se sârguia să le aducă la
Dumnezeu prin cuvinte folositoare de suflet şi prin îndemnurile sale.
Iar Florentie, luând aminte singur de sine în simplitatea sa, îşi
petrecea viaţa în rugăciuni.
Nu departe de locuinţa
lor era o mănăstire în care, murind egumenul, monahii adunându-se, au
venit la Evtihie şi l-au rugat să le fie avvă în mănăstirea lor. Iar
Evtihie, ascultând rugămintea acelora, a mers la dânşii şi a luat
începătoria mănăstirii, iar pe fratele său în Hristos, Florentie, l-a
lăsat să petreacă în acel loc sihăstresc, ca să nu se pustiască
biserica cea mică pe care o aveau acolo. Deci Florentie, rămânând
singur, se ruga Atotputernicului Dumnezeu să-i dea ajutor, ca să poată
trăi în singurătatea aceea fără supărare. Şi într-una din zile, după
săvârşirea obişnuitelor rugăciuni, ieşind din biserică, a văzut un urs
stând înaintea uşii cu capul plecat spre pământ. Iar acel urs nu avea
nimic din năravul de fiară, ci prin blândeţea sa arăta că a venit fiind
trimis de Dumnezeu spre ascultare şi spre slujbă. Deci robul lui
Dumnezeu, Florentie, cunoscând aceasta, a mulţumit lui Dumnezeu că i-a
trimis lui un împreună-vieţuitor ca acela. Şi, de vreme ce avea rămase
la chilia lui cinci oi şi nu avea cine să le pască şi să le păzească pe
ele, a poruncit ursului, zicându-i: „Mergi de mână oile acestea la
păşune şi păzeşte-le pe ele, iar la ceasul al şaselea să te întorci
împreună cu ele".
Şi a început ursul să
facă totdeauna aceasta, având grijă de păstoria cea hotărâtă lui pentru
oi. Deci acela care se obişnuise a mânca carne, acum păştea oile
flămând, biruindu-şi năravul său de fiară. Iar când omul lui Dumnezeu
voia să postească până la ceasul al nouălea, poruncea ursului ca atunci
să se întoarcă cu oile, şi ursul asculta de acea poruncă. Iar când nu
voia să postească până la al nouălea ceas, mânca în ceasul al şaselea
şi tot atunci se întorcea şi ursul cu oile.
Deci la toată porunca
omului lui Dumnezeu se supunea fiara aceea şi întru nimic nu greşea;
pentru că niciodată n-a venit în al nouălea ceas când i-a poruncit să
vină în al şaselea, nici în al şaselea, când i-a poruncit să vină în al
nouălea. Iar aceasta s-a făcut fiindcă Dumnezeu a înţelepţit fiara
aceea care a supus-o plăcutului Său, ca să priceapă porunca stareţului
şi să facă voia lui. Şi slujind fiara aceea multă vreme stareţului, a
început pretutindeni prin părţile acelea a străbate vestea despre
Florentie, omul lui Dumnezeu, încât toţi se mirau de minunea aceea,
adică, cum ursul paşte oile şi slujeşte stareţului.
Iar diavolul, vechiul
vrăjmaş, a ridicat pe oarecare spre zavistie; pentru că el, când vede
pe cei buni luminaţi cu slavă, atunci pe cei ce sunt cu obiceiul şi cu
viaţa răzvrătiţi, îi vânează spre zavistie şi îi trage întru pierzare.
Deci, cu îndemnarea aceluia, patru monahi din ucenicii fericitului
Evtihie au zavistuit foarte asupra lui Florentie, că învăţătorul lor nu
făcea semne, iar el, rămânând singur de învăţător în chilia cea
sihăstrească, se arăta slăvit pentru atâtea minuni. Deci, ascunzându-se
într-un loc pe unde mâna ursul oile la păşune, l-au ucis. Apoi,
neîntorcându-se ursul la stareţ în ceasul în care îi era porunca să se
întoarcă, stareţul era în mare îndoială. De aceea, aşteptând până seara
şi nevăzând întoarcerea ursului cu oile, a început a se mâhni; căci
ursul, pe care el se obişnuise din simplitate a-l numi "frate", nu s-a
întors. Iar a doua zi s-a dus la câmp să caute fiara împreună cu oile
şi, găsind pe urs ucis, s-a mâhnit foarte tare. Apoi cercetând cu
de-amănuntul, a aflat cine a ucis ursul, şi a început a plânge şi a se
tângui, nu atât pentru moartea ursului, cât pentru răutatea cea
pierzătoare de suflet a celor patru fraţi.
Şi când s-a înştiinţat
avva Evtihie de mâhnirea şi necazul lui Florentie, a chemat pe sihastru
la dânsul şi-l mângâia. Iar omul lui Dumnezeu, stând înaintea feţei
avvei şi fiind cuprins de mare durere, a zis: „Nădăjduiesc spre
Atotputernicul Dumnezeu ca acum, în viaţa aceasta de aici şi înaintea
ochilor tuturor, îşi vor lua răsplătire de la Domnul pentru răutatea
aceasta acei care au ucis ursul meu, care nici un rău nu le-a făcut
lor". Deci acestea zicându-le plăcutul lui Dumnezeu, Florentie, îndată
cu vorba i-a urmat împlinirea ei: pentru că deodată acei patru monahi
au fost cuprinşi de lepră mare, putrezin-du-le toate mădularele, şi au
murit de acea rană. Aceasta făcându-se, Florentie - omul lui Dumnezeu
-, s-a înspăimântat foarte, pentru că a blestemat pe acei fraţi; şi n-a
încetat a se tângui toată viaţa sa pentru fraţii aceia, iar pe dânsul
se numea ucigaş sălbatic al lor. Insă aceasta a făcut-o Dumnezeu, ca
bărbatul acela simplu şi îmbunătăţit să nu mai îndrăznească, în orice
fel de necaz ar fi, să arunce asupra cuiva săgeata cuvântului de
blestem.
Deci acest bărbat
plăcut lui Dumnezeu a făcut şi alt lucru de minune. Când se purta vorba
despre dânsul pretutindeni, a venit la el un diacon oarecare de
departe, ca să se învrednicească de rugăciunile şi binecuvântarea lui.
Dar văzând împrejurul chiliei lui o mulţime de şerpi şi că tot locul
acolo era plin de jivini, s-a spăimântat foarte şi a strigat: „Robule
al lui Dumnezeu, roagă-te". Iar atunci văzduhul era luminos, strălucind
de razele soarelui, şi Florentie, ieşind din chilie şi stând, şi-a
înălţat ochii şi mâinile spre cer şi a început a se ruga, ca Domnul să
ia de acolo acele jivine, precum El singur ştie. Atunci îndată a tunat
cerul şi s-au făcut fulgere. Şi au ucis tunetul acela cu fulgerele toţi
şerpii care erau acolo. Şi văzându-i ucişi, omul lui Dumnezeu
Florentie, căutând iarăşi spre cer, a zis: „Iată, Doamne, ai ucis
şerpii, acum cine îi va lua pe dânşii de aici?" Atunci îndată, la
glasul lui, au zburat o mulţime de păsări şi pe toţi şerpii ucişi i-au
luat acele păsări şi, ducându-se departe, i-au lepădat şi au curăţit de
toţi şerpii locul acela, unde petrecea cuviosul. Deci, vieţuind întru
toate zilele vieţii sale întru mare plăcere de Dumnezeu, a trecut la
viaţa cea nesfârşită.
Asemenea şi Cuviosul
părinte Evtihie, păscând turma cea încredinţată lui ani îndestulaţi, şi
povăţuind şi îndreptând pe mulţi la calea cereştii împărăţii, s-a dus
către Domnul. Şi deşi în viaţa sa el nu a făcut minuni, însă după
moarte s-a arătat făcător de minuni, Domnul preamărind pe robul Său,
pentru că din hainele lui, care rămăseseră după dânsul, se dădeau
tămăduiri la felurite neputinţe.
Iar când nu ploua multă
vreme şi se făcea uscăciune mare peste tot pământul, atunci adunându-se
tot poporul din ţara aceea, luau haina Cuviosului Evtihie şi, ducând-o
la biserică înaintea Domnului cu rugăciune, umblau cu dânsa prin sate,
prin ţarini şi prin grădini, şi îndată se dădea de la Dumnezeu ploaie
îndestulată, adăpând pământul. Din acest lucru se arăta ce fel de
putere de bunătăţi plăcute lui Dumnezeu avea înăuntrul sufletului său
în viaţa aceasta acest cuvios, a cărui îmbrăcăminte din afară,
aducându-se înaintea Domnului, potolea mânia Ziditorului. Aşa Se
proslăvea atunci Dumnezeu întru minunile acelor plăcuţi ai Săi, şi acum
pentru aceleaşi minuni este şi va fi proslăvit de noi, robii Săi, în
vecii vecilor. Amin.
Nota. Viaţa lor este adunată din cuvântările Sfântului Grigorie Dialogul, papa Romei, de către Petru diaconul; cartea 3, cap. 14. |