Cuvioasa Irina, egumena locașului
Hrisovalant
(28 august)
După moartea lui Teofil, urîtorul de Hristos și iubitorul
de aur, a rămas ca următoare a împărăției dreptcredincioasa și preaiubitoarea
de Hristos, Teodora, soția lui. Ea a întărit dreapta credință, și așa Biserica
noastră și-a luat iarăși, ca mai înainte, buna cuviință a sfintelor icoane.
Deci, cînd fiul ei, Mihail, era nevîrstnic, ea, pururea fericita, cîrmuia
împărăția; iar cînd el a ajuns la vîrsta de doisprezece ani, a voit să-l însoare.
Ea a trimis oameni în diferite părți, să afle vreo fecioară frumoasă, de neam
bun și îmbunătățită, ca astfel să fie vrednică de împărăție.
În vremea aceea se afla în partea Capaniei o fecioară foarte
frumoasă și îmbunătățită, născută din părinți de neam bun, cu numele Irina.
Oamenii împărătești au luat-o, bucurîndu-se și nădăj-duind că ea are să se
facă împărăteasă, fiind foarte împodobită și cu bună rînduială. Ea avea și
o soră, care a mers împreună cu dînsa. Pe aceea a luat-o de femeie fratele
împărătesei Teodora, care se numea Barda. Ducîndu-se în Vizantia, cînd trecea
muntele Olimp, Irina auzise de marele Ioanichie, care pustnicea în acel munte,
că era om sfînt, și cei ce erau vrednici îl vedeau, iar pentru ceilalți era
nevăzut.
Ea a rugat mult pe oamenii cei împărătești s-o ducă la cuviosul,
să ia binecuvîntare de la el; dar aceia abia au primit. Ei ducîndu-se la munte,
cuviosul i-a văzut de departe și, ca un mai înaintevăzător ce era, a cunoscut
sporirea fecioarei ce urma să fie și i-a zis ei: "Bine ai venit, Irina, roaba
lui Dumnezeu! Du-te în cetatea împărătească, bucurîndu-te, că locașul Hrisovalantului
are trebuință de tine, să păstorești fecioarele ce se află într-însul". Acestea
auzindu-le, fecioara s-a minunat de mai înainte-vederea bărbatului, adică,
că i-a cunoscut numele ei și starea ce avea să fie. De aceea, căzînd la picioarele
lui, îi cerea binecuvîntare; apoi, sculînd-o pe dînsa cuviosul, a întărit-o
cu cuvinte duhovnicești și cu rugăciuni și a petrecut-o cu binecuvîntări,
bucurîndu-se.
Deci, ajungînd la împărăteasca cetate, au ieșit rudele ei
care locuiau acolo în cetate, avînd diferite slujbe la curtea împărătească,
unul patriciu, altul altă cinste în suită. Cu aceia au ieșit și alți boieri
prieteni ai lor și i-a primit cu multă cinste, după cum li se cuvenea. Dar
Împăratul Cel ce împărățește, și Care cheamă pe cele ce nu sînt ca și cum
ar fi, și pe cele nenăscute ca pe niște făcute, a rînduit ca împăratul cel
pămîntesc să ia altă fecioară de femeie, cu puține zile mai înainte de a ajunge
Irina la împărăție; pentru ca pe ea să o ia Hristos veșnic și fără de moarte
în cereasca Lui cămară.
De aceea și minunata fecioară nu s-a întristat de aceasta
nicidecum, ci mai vîrtos mulțumea lui Dumnezeu, Făcătorul de bine, că a luminat
pe împăratul de și-a luat altă soție. Deci, mulți alți boieri mari ai cetății
și cei dintîi din suită o cereau pe dînsa de soție pentru marea ei frumusețe
și pentru strălucirea neamului ei; dar ea nicidecum n-a voit. Ea dorea numai
pe cerescul Mire, defăimînd toate cele vremelnice și pămîntești. De aceea,
totdeauna socotea și căuta loc potrivit să-și petreacă viața fără tulburare
și cu plăcere de Dumnezeu.
Odată, tîrziu, și-a adus aminte de zidirea bisericii profețită
de Sfîntul Ioanichie, și a trimis oameni să vadă cum se află locașul Hriso-valantului;
și, văzînd așezarea locului, buna întocmire a văzduhului, minunata petrecere
a fecioarelor și altele asemenea, s-au întors la stăpîna lor, povestind lucrurile
cele preaalese ale mînăstirii, dar mai ales că era după dorința ei, la loc
liniștit și bineplăcut. Ea, cum a auzit acestea, s-a bucurat și a împărțit
săracilor cele ce avea, nu numai haine și scumpe podoabe, ci și multe lucruri
neprețuite, pe care le moștenise de la părinți și pe care le dăruise din belșug
împărăteasa.
Apoi, eliberînd pe slugile și pe boierii ei, s-a apropiat
cu osîrdie de zisa mînăstire. Ea și-a tăiat părul capului, care era ca niște
fir de aur galben și frumos, cu care împreună a lepădat toată deșertăciunea
cea lumească, tot cugetul pămîntesc, și s-a îmbrăcat cu rasă de păr, ea care
era gingașă de bun neam și preafrumoasă, și a ridicat cu osîrdie jugul cel
ușor, cel bun și dulce al lui Hristos. Ea se supunea tuturor surorilor cu
minunată smerenie, slujind cu osîrdie și fără pregetare la toate treburile
mînăstirii, și fără nici o împotrivă cuvîntare neînțeleaptă. Ea nicidecum
nu socotea mărirea neamului său, ci făcea slujbele cele mai proaste fără cîrtire.
Avea în față multă veselie și în suflet umilință și bucurie; iar egumena,
ca o îmbunătățită ce era și iscusită în duhovniceștile nevoințe, o sfătuia
și o îndemna totdeauna le cele bune.
Deci, mai înainte de toate, avea tăinuit darul lui Dumnezeu,
care o acoperea și o învăța cele folositoare și fără de care omul nu poate
săvîrși nici un bine, după cum Însuși Domnul a zis: Fără de Mine nu puteți
să faceți nimic! și cel ce petrece întru Mine și Eu întru dînsul, acesta aduce
mult rod...
Deci, acestea a rodit de-a pururea pomenita Irina, ca un
pămînt bun și de bună treabă întru Hristos. Ea atît de mult a plăcut lui Dumnezeu
și la toate surorile, încît toți se minunau de dînsa. Căci, ca și cum ar fi
fost roabă cumpărată cu bani, așa se supunea tuturor cu smerenie și pe nici
una n-a smintit și n-a întristat vreodată. De aceea toate o iubeau și o aveau
după cuviință întru multă evlavie, care, nu numai la slujbele cele trupești
era fără pregetare, ci și la cele duhovnicești și mai mult, nelipsind niciodată
de la obșteasca slujbă. La chilie ea citea viețile cuvioșilor celor îmbunătățiți,
ca să urmeze petrecerii lor și să învețe pe surori, îndemnîndu-le la isprăvile
cele asemenea. Deci, într-o zi, citind viața marelui Arsenie și văzînd cum
stătea de multe ori rugîndu-se de seara pînă dimineața, a rîvnit acelei minunate
fapte bune și a cerut binecuvîntare de la egumenă să săvîrșească o nevoință
ostenitoare ca aceea. Egumena întîi cugeta a nu-i da binecuvîntare, căci se
temea ca nu cumva să se îmbolnăvească de multa osteneală a nevoinței; dar
pe urmă, văzînd-o că are neasemănată osîrdie la aceasta, i-a dat voie, cunoscînd
multa ei smerenie și măsură.
Deci, Sfînta Irina a început această nevoință mai presus
de om, neavînd nici un an întreg de cînd venise în mînăstire - căci dumnezeiescul
dar a împuternicit-o -, și atît a sporit în această nevoință, încît stătea
de multe ori de dimineață pînă seara, avînd mîinile ridicate către cer, și
toată noaptea se ruga, și de multe ori de dimineață pînă la apusul soarelui.
Altădată stătea toată ziua și toată noaptea nemișcîndu-se din loc, iar egumena
și mai mult se minuna. Deci, trecînd trei ani din ziua în care a început o
nevoință ca aceasta și văzînd-o diavolul, urîtorul binelui, s-a scîrbit prea
mult și s-a amărît; deci, se silea s-o prindă pe ea în cursă cu vreo cădere
sufletească; dar, ca un neputincios ce era, nu putea, pentru că toate patimile
le biruise pururea pomenita. Și atît a supus pe trup duhului, încît începuse
să defaime toate cele trupești, desfăta-rea, slava, banii și îmbrăcămintea,
și să le urască cu totul desăvîrșit. Ea nu avea două haine, ci numai una cu
care se îmbrăca la Paști. Pe aceea o purta un an, fără a o scoate ca să o
spele, ci numai iarăși la Sfintele Paști lua alta nouă, iar pe cea veche o
dăruia la vreun sărac.
Desfătarea ei era numai pîine și apă, și o dată pe zi puține
verdețuri. Iar slava atît a defăimat-o, încît primea să curețe ieșitorile,
și cît de puțin nu socotea mărirea numelui său. Deci, neputînd diavolul s-o
biruiască pe ea cu lucrul, ca să săvîrșească vreun păcat, semăna în mintea
ei neghine, aducîndu-i aminte de desfătarea cea de mai înainte, îndemnînd-o
la trupești dezmierdări; dar în deșert se muncea neputinciosul, căci ea, ca
o cunoscătoare a bîntuirii, mărturisea egumenei asuprirea, și astfel se izbăvea
de ispita diavolului, nevoindu-se ca și mai înainte.
Într-o noapte, rugîndu-se lui Dumnezeu după obicei, diavolul
s-a închipuit ca un drac negru și slut și o certa de departe, înfrico-șînd-o
că-i va face rău, slabul și neputinciosul. El îi zicea fericitei Irina, fălindu-se:
"Cu mine intri în război, femeie nenorocită și vrăjitoare! Așteaptă puțin
ca să cunoști cine sînt eu și atunci vei vedea puterea mea cea mare!" Acestea
și multe alte vorbe a zis diavolul, iar ea și-a făcut Sfînta Cruce și îndată
cel văzut s-a făcut nevăzut. În cealaltă zi, i-au venit mai cumplite gînduri,
tulburînd-o foarte tare. Dușmanul i-a dat atîta război, încît a pus-o într-o
mare nedumerire.
De aceea, căzînd la pămînt, se ruga cu lacrimi către Domnul,
chemînd în ajutor pe Preasfînta Născătoare de Dumnezeu și pe Arhanghelii Mihail
și Gavriil, în al căror nume se zidise biserica acelui sfînt locaș. Ea îi
chema în ajutor nu numai pe aceștia, dar și pe toți sfinții, ca s-o izbăvească
de diavoleștile bîntuieli și de necuratele asupriri. Deci, se ruga către Dumnezeu,
zicînd: "Întru tot Sfîntă Treime, Atotputernică, cu mijlocirea Preasfintei
Născă-toare de Dumnezeu și cu solirea arhanghelilor Mihail și Gavriil, a tuturor
cereștilor puteri și a tuturor sfinților, ajută roabei Tale și mă izbăvește
de bîntuirea diavolului".
Astfel s-a rugat ea multe zile și multe nopți, pînă ce i-a
venit de sus o strălucire dumnezeiască, care a umbrit sufletul ei și care
a gonit gîndurile cele viclene. Deci, rămînînd nesupărată, mai mult se nevoia
și slujea lui Dumnezeu cu osîrdie. Domnul, văzînd dorul ei cel mare, i-a răsplătit
cu bogate daruri, că s-a făcut cu totul vas al alegerii ca marele Pavel și
încăpere a Sfîntului Duh, avînd în sufletul ei pe Hristos. Ea nu mai trăia
după trup, ci după duh, trăind Hristos într-însa, făcîndu-se toată luminată,
sau mai bine zis luminătoare. A povățuit multe suflete către lumina adevărului,
aducînd la Dumnezeu pe cei vrednici de El. Că se făcuse vestită la toți, dar
mai ales femeilor și fecioarelor care alergau la dînsa în fiecare zi. Ea le
învăța cu atîta plăcere și dulceață, încît multe s-au lepădat de lume și au
venit în acea sfîntă mînăstire. De atunci nici diavolii n-au mai îndrăznit
a se apropia, ci fugeau de dînsa, fiind goniți ca de foc.
În vremea aceea se îmbolnăvise egumena și se adunaseră toate
la chilia ei și plîngeau, căci cunoșteau că îi venise sfîrșitul. Deci, fiind
ea îmbunătățită, toate maicile se întristau de pierderea ei, dar mai mult
decît celelalte se tînguia și plîngea smerita cugetătoare Irina și toate plîngeau
nemîngîiate. Bolnava a zis către dînsele cu blîndețe: "Nu vă întristați pentru
mine, că aveți bună egumenă, mai vrednică decît mine și mai pricepută, pe
sora noastră, Irina; acesteia să vă supuneți din tot sufletul. Este fiica
luminii, mielușeaua lui Hristos, vasul Sfîntului Duh și cu hotărîre să nu
faceți altă proestoasă". Poruncind aceasta în ceasul din urmă, a zis către
Stăpînul Hristos: "Slavă, Doamne, milei Tale!" Și și-a dat sufletul în mîinile
sfinților îngeri care stăteau de față.
Cuvioasa Irina nu era acolo cînd egumena a zis despre dînsa
acele cuvinte. Dar nici monahiile nu i-au spus nimic, ca să nu fugă ca o smerită
cugetătoare și fără slavă deșartă, că toate îi știau buna socoteală și multa
smerenie. După ce au îngropat pe egumenă cum se cuvenea, s-au adunat toate
în biserică și s-au rugat să le lumi-neze Domnul, să aleagă pe cea care îi
va plăcea împărăției Sale. După rugăciune, cele mai bătrîne au poruncit să
meargă toate la patriarh, ca el să hotărască pe care i-o va lumina Domnul.
Pe atunci era patriarh Sfîntul Metodie Mărturisitorul, care
suferise multe chinuri de la luptătorii de icoane pentru dreapta credință
și purta pe sfințitul său trup rănile Domnului; care făcea minuni, că avea
Duh Sfînt și cunoștea cele viitoare. Deci, cînd celelalte surori au voit să
se ducă, Irina nu voia să le urmeze, punînd fel de fel de pricini și de împiedicări;
dar ele au luat-o cu sila. Ajungînd la patriarh și închinîndu-se, le-a întrebat:
"Pe care din toate ați ales să fie egumenă?" Ele au răspuns: "Pe nici una,
stăpîne sfinte; ci nădăjduim întîi la Dumnezeu, și al doilea la prea sfinția
ta, care ai Duh Sfînt, să hotărăști pe care te va lumina darul Lui". Purtătorul
de Dumnezeu le-a zis: "Eu știu că toate doriți și voiți pe cinstita și încuviințata
Irina; deci, aveți socoteală bună și plăcută înaintea lui Dumnezeu. Fie slavă
Domnului, Care mi-a arătat faptele cele îmbunătățite ale roabei Sale".
Ele, auzind acelea, s-au minunat și i s-au închinat, zicîndu-i:
"Cu adevărat, Dumnezeu locuiește în fericitul suflet al preasfinției tale,
care te luminează și-ți arată cele ascunse!" Atunci sfîntul s-a sculat îndată
de pe scaun, a luat cădelnița și, binecuvîntînd pe Domnul cu cuviincioasă
cîntare de laudă, a hirotesit pe Irina diaconiță a bisericii celei mari, știind
prin Duhul Sfînt că era curată și fără prihană; și apoi a așezat-o și egumenă.
Deci, învățînd-o cum să umble, cum să se poarte și cum să povățuiască pe surori
la pășunea mîntuirii, a liberat în pace pe Irina și pe celelalte surori. Ele
au plecat bucurîndu-se, iar Irina plîngea, socotind, pentru marea ei smerenie,
că a luat vrednicia cu nevrednicie. Celelalte se minunau și o mîngîiau, zicînd:
"Stăpînă, nu te întrista pentru această stăpînire, că noi nu vom ieși din
ascultarea ta niciodată, și-ți vom ajuta după Dumnezeu, cît vom putea".
După ce au ajuns la mînăstire, au mulțumit Domnului și s-au
ospătat, apoi au dus-o la chiliile egumenei bucurîndu-se. Ea a încuiat ușa
plîngînd, și, căzînd la pămînt, se ruga cu lacrimi și zicea: "Stăpîne Doamne,
Iisuse Hristoase, Păstorul cel bun, ușa oilor, Povățuitorul și Învățătorul
nostru, ajută mie, roabei Tale, și acestei mici turme a Ta, și ne izbăvește
de răpirea lupului cel gîndit, că știi neputința noastră. Noi nu avem putere
de la noi să săvîrșim bunătatea, fără darul și ajutorul Tău".
Ea s-a rugat multă vreme către Domnul. Apoi a întors cuvîntul
către sine, zicînd: "Smerită Irino, cunoști oare sarcina pe care a pus-o Hristos
pe umerii tăi? Ție ți s-au încredințat suflete, pentru care Dumnezeu S-a întrupat
și S-a făcut om și Și-a vărsat preacuratul și preascumpul Său Sînge. Deci,
dacă are să dea fiecare răspuns și pentru un cuvînt deșert și vătămător de
suflet, lui Dumnezeu Cuvîntul, în ziua judecății, cîte chinuri vei lua tu,
care ai luat grija și purtarea de grijă a atîtor suflete, de se va chinui
vreun suflet din neluarea ta aminte, Căruia nu-i este vrednică toată lumea,
precum a zis Domnul. Deci, priveghează, postește, roagă-te și ia aminte de
astăzi mai mult, să nu se facă greșeala ta pricină de pierzare a vreunei surori.
Căci se va împlini cuvîntul care zice: Că, dacă orb pe orb se vor povățui,
amîndoi cad în groapă".
Deci, ea se nevoia mult, postind și rugîndu-se multe zile.
Apoi, făcea atîtea plecări de genunchi, încît de multe ori petrecea toată
noaptea, nedînd trupului nici cît de puțină odihnă, ca Domnul să se milostivească
spre multele ei osteneli și să-i dea pricepere să cîrmuiască păstoria cu plăcerea
lui Dumnezeu. Astfel Domnul o înțelepțea după dorința ei, cîrmuia pe surori
preaminunat și le învăța cu atîta înțelepciune, încît covîrșea la vorbă pe
dascăli și pe ritori. Spre încredințarea acestui lucru, ascultați cîteva porunci
și dojeniri ce le spunea.
"O, surori în Hristos și cinstite afierosiri ale lui Dumnezeu,
știți bine că nu era cu cuviință și cu cale să vă învăț eu, nevrednica și
necărturărița. Dar, fiindcă judecățile lui Dumnezeu sînt neîncercate și neînțelese,
darul Lui a rînduit să fiu egumenă, eu, proasta roabă a voastră; deci, vă
rog să vă supuneți mie și să ascultați cu-vintele smereniei mele. Căci, dacă
nu vom păzi legile și rînduielile acestui chip care îl purtăm și nu vom face
cîte am făgăduit înaintea lui Dumnezeu și a îngerilor, nimic nu ne folosim;
precum și credința fără de fapte este moartă, după cum am auzit.
Domnul S-a făgăduit să ne dea, pentru puțina osteneală vremelnică,
pe care vom răbda-o aici, împărăția cerurilor și viață fără de sfîrșit, desfătare
nestricăcioasă și bucurie veșnică. Căci Lui am crezut, precum se cuvenea,
și am lăsat pe cele înveselitoare ale lumii, ca pe niște lucruri mincinoase
și vremelnice, ca să moștenim pe cele adevărate și veșnice. Deci, dacă nu
vom păzi poruncile Domnului, apoi și pe cele vremelnice le-am pierdut și de
cele veșnice ne lipsim, ca fecioarele cele nebune, ca niște nebune și netrebnice!
Deci, fiindcă sufletul nu se poate împărți în două părți,
adică să avem desfătare și înfrînare, cugetare și smerenie, nici celelalte
fapte bune nu le cîștigăm, dacă nu vom lăsa și vom urî cu totul greșelile
cele potrivnice, pe care să ne ostenim a le goni din sufletul nostru, asemenea
și toată pofta lumească, ca să fie și cele dinlăuntru ale noastre, ca și cele
din afară. Căci faptele bune ale sufletului sînt cinstite mai întîi, decît
cele trupești. Postirea și privegherea și alte rele pătimiri ale trupului
nu ne folosesc la nimic dacă vor lipsi faptele bune ale duhului, adică smerita
cugetare, întreaga înțelepciune, dragostea, îndelunga-răbdare, milostenia
către săraci și alte asemenea lucruri bune și plăcute lui Dumnezeu; iar după
acestea să ne ostenim la faptele bune cele trupești și să postim după putere".
Acestea și altele asemenea le zicea preaînțeleapta, învățînd
de multe ori cu milostivire de maică pe duhovniceștile sale fiice, care primeau
cu osîrdie cuvîntul și sfatul preaminunat. Cuvioasa, văzînd că făcea rod mult
în sufletele lor cu sfătuirile sale, se bucura și mulțumea Domnului, pe care
Îl iubea din tot sufletul ei. Deci, avînd credință către Hristos, fără vicleșug,
și către surori dragoste mai presus de măsură, a îndrăznit de a cerut un dar
mare și mai presus de fire, adică s-o învrednicească darului de a vedea mai
înainte și a cunoaște cu adeverire greșelile cele ascunse ale tuturor surorilor.
Aceasta nu pentru lauda omenească, ci ca să le îndrepteze și să nu se chinuiască.
De aceea și Domnul, văzînd că scopul ei era bun, a ascultat-o
și i-a trimis din cer un înger purtător de lumină, care a venit la dînsa în
haine albe, fulgerînd. Cînd l-a văzut, nu s-a tulburat, nici nu s-a înfricoșat
deloc de preaslăvirea chipului, ci mai vîrtos s-a bucurat. Iar îngerul a întîmpinat-o,
zicînd: "Bucură-te, roaba Domnului preacredincioasă și adevărată. Domnul m-a
trimis spre slujba ta, după cererea ce i-ai făcut, pentru cei ce vor a se
mîntui prin tine. Mi-a poruncit să stau lîngă tine totdeauna și să-ți descopăr
luminos cele ascunse în fiecare zi". Zicînd acestea, îngerul s-a făcut nevăzut;
iar cuvioasa a căzut la pămînt, mulțumind Domnului cu veselie. De atunci îngerul
n-a lipsit de la dînsa, ci i se arăta în fiecare zi, - o, îndrăznire minunată
a cuvioasei către Domnul, vorbind ca un prieten cu prietenul său. El îi descoperea
lucrurile cele ascunse ale fiecăruia, nu numai ale acelor călugărițe, ci și
ale celorlalți oameni care veneau s-o vadă și să audă cuvintele ei cele de
aur.
Deci, dacă ar fi văzut pe cineva că a făcut vreun lucru nele-giuit,
îl învăța și îi spunea despre munca cea veșnică, în care se osîndesc cei nepocăiți
și mai vîrtos cîți cad în cutare păcat, sau femeie, sau monahie, spunînd astfel
păcatul în care era căzut cel ce vorbea cu dînsa. Dar nu mustra pe om la arătare,
ca să nu-l rușineze către ceilalți, ci în mod iscusit îl aducea la pocăință.
Se ruga de seara pînă la vremea Utreniei și după Utrenie dormea puțin pînă
în zori. Apoi se ducea în biserică și chema pe surori una cîte una la mărturisire.
Cînd se întîmpla vreo una de nu mărturisea păcatul său, i-l spunea cuvioasa
cum o sfătuia îngerul mai înainte. De aceea, toate i se cucereau ca unei sfinte
și mai presus de om. Deci, a ieșit vestea despre ea în toată cetatea, și fiecare
alerga să vadă fața ei cea cinstită și vrednică de cucernicie.
Acolo se adunau în fiecare zi boieri, funcționari, femei,
fecioa-re, tineri și bătrîni, și îi învăța preaînțeleapta cu atîta pricepere
și umilință, încît se pocăiau de păcatele lor și se mîntuiau; și așa pretutindeni
se auzea numele minunatei Irina. Ea nu lipsea nicioda-tă de la rugăciune și
mulțumire către Domnul. Odată, diavolii s-au supărat asupra ei și într-o noapte
s-au adunat în chilia ei, unde se ruga stînd drept, cu mîinile ridicate în
sus. Ei strigau cu glas tulburat și urît, încercînd prea viclenii s-o oprească
de la rugăciune, dar n-au putut.
Unul din ei, mai obraznic decît ceilalți, s-a dus mai aproape
și-și bătea joc de dînsa ca o maimuță, zicînd: "Irino de lemn, pe care te
țin picioare de lemn, pînă cînd vei necăji neamul nostru? Pînă cînd ne vei
arde cu rugăciunile tale și ne vei face atîta întristare și răutate?" Asemenea
și ceilalți se arătau că se tînguiau de primejdia lor și se băteau. Dar cuvioasa
stătea fără de frică la locul său și nu se clintea deloc.
Atunci acel nerușinos diavol a aprins lumînare din candelă
și i-a ars acoperămîntul sfintei și culionul, apoi, ajungînd focul pînă jos,
i-a ars nu numai hainele, ci și multe părți ale trupul ei, adică umerii, pieptul
și spinarea. Și cîte puțin ar fi ars tot trupul ei, dacă nu ar fi alergat
o soră, care se întîmplase de se ruga și ea aseme-nea în chilia sa. Aceea,
cum a simțit miros de carne și de haine, a alergat la chilia sfintei și a
văzut-o arzînd, și din locul său nu se clintea, ci stătea nemișcată ca un
stîlp.
Deci, a stins îndată văpaia și a mișcat pe sfînta puțin,
care, tîrziu pogorînd mîinile, a zis: "De ce mi-ai pricinuit atîta răutate,
fiica mea, și m-ai lipsit de atîtea bunătăți? Nu mi se cade cele ale oamenilor,
ci cele ale lui Dumnezeu. Pînă în ceasul acesta stătea înaintea mea un sfînt
înger și-mi împletea o cunună din tot felul de flori, atît de mirositoare
și minunate, încît unele niciodată nu s-au arătat ca acestea, și cînd își
întindea mîna ca să pună pe capul meu cununa cea de mult preț și frumoasă,
ai venit tu și ai purtat grijă de mine cu socoteală bună; însă mai rea decît
socoteala cea rea, pentru care văzîndu-te îngerul a fugit și mi-a dat această
întristare și pagubă neasemănată".
Auzind ea aceasta, a plîns, și cum desprindea bucățile de
haine, care erau jumătate arse și lipite de carnea ei, ieșea atîta miros,
încît covîrșea toate mirurile și aromatele cele scumpe. Mirosul acela a umplut
toată biserica și toți cîți au mirosit se minunau. Dar, deoarece cuvioasa
nu mai avea altă haină, ucenița i-a adus una cu care a îmbrăcat-o. După cîteva
zile, Doctorul sufle-telor și al trupurilor i-a vindecat rănile ce i se făcuseră,
crescîndu-i și darul proorociei.
Venind odată un famen al surorii sale, care era femeia chesa-rului
Vardei, l-a chemat sfînta în taină și i-a zis: "Chirile, spune surorii mele
să-și gătească lucrurile; pentru că în curînd îi va muri bărbatul, de bîntuirea
împăratului Mihail, iar după cîtva timp și împăratul va fi bîntuit de alții;
ca astfel să-și piardă viața și împă-răția pe dreptate, pentru necuviincioasele
lui fapte. Să vă păziți însă de a spune aceasta cuiva și nici cineva din rudeniile
noastre să nu îndrăznească a se împotrivi împăratului ce va să fie și să nu-l
oprească cît de puțin, căci, deși este pricinuitor de ucideri, Dumnezeu l-a
iubit ca pe un dreptcredincios și a binevoit întru el. Drept aceea, nu se
va folosi vrăjmașul de dînsul.
Auzind aceasta sora cuvioasei, s-a biruit de dragostea bărba-tului
său și i le-a arătat. Dar el, ca un mîndru și nepriceput, n-a înțeles și nici
n-a alergat către Domnul cu lacrimi, ca să ceară milă; ci a rămas fără grijă,
vrînd numai să știe numele celui ce are să împărățească. De multe ori a trimis
vestitori la cuvioasa ca să i-l arate, dar nu a voit, pînă ce l-a ucis oastea
după cîteva zile. Asemenea și împăratul Mihail, fiind tăiat, și-a lepădat
viața. După el a împărățit Vasile Machedon. Acestea ajung spre a arăta darul
cel proorocesc al Cuvioasei Irina. Deci, să venim la celelalte minuni ale
ei.
O femeie frumoasă și de neam bun din cetatea cuvioasei, adică
din Capadochia, era logodită cu un bărbat; dar, schimbîn-du-și scopul, nu
l-a mai voit și, ca să nu o mai supere gîndul, a fugit de acolo și s-a călugărit
în mînăstirea sfintei. Diavolul i-a zavistuit și i-a înfierbîntat logodnicul
cu multă dragoste spre dînsa; dar, neputînd s-o scoată din mînăstire, s-a
îmbrăcat cu atît de rea dragoste, încît, ascultînd un fermecător, slujitor
preaiscusit al diavolului, i-a făgăduit mulți bani dacă prin farmece va aduce
pe acea femeie la voia lui, ca să-l ia de bărbat.
Deci, fermecătorul făcîndu-și meșteșugul în Capadochia, femeia
și-a ieșit din minte și înconjura toată mînăstirea răcnind și strigînd numele
logodnicului său. Ea se jura cu înfricoșate jurăminte că, dacă nu-i vor deschide
ușa să se ducă să-l afle, se va sugruma. Auzind Cuvioasa Irina aceasta, plîngea
și, bătîndu-se peste obraz, zicea: "Vai mie, ticăloasa, pentru că din negrija
păstorilor, răpesc lupii oile! Dar în deșert te ostenești, vicleanule diavol,
că Hristos nu te va lăsa să înghiți pe mielușeaua Lui". Atunci a adunat toată
obștea și, învățîndu-le să se păzească mai dinainte de vicleșugul diavolului,
le-a sfătuit să postească toată săptămîna, rugîndu-se către Dumnezeu pentru
acea soră, și toate să facă cîte o mie de metanii pe zi. Astfel se ruga fiecare
în chilia sa.
A treia zi, sfînta vede acolo unde se ruga la miezul nopții,
pe marele Vasile, care îi zice: "Pentru ce ne prihănești, Irino? Oare fiindcă
lăsăm de se fac în patria noastră urîciuni și necuviințe? Cînd se va lumina
de ziuă, să iei pe ucenița ta cea bolnavă și să o duci la biserica Vlaherna.
Acolo va veni să o vindece Maica Stăpînului nostru Hristos, care are putere!"
Zicînd sfîntul aceasta, s-a făcut nevăzut. Luînd sfînta pe aceea ce pătimea,
împreună cu alte două surori mai alese și, ducîndu-se la numita biserică a
Vlahernei, s-au rugat toată ziua cu lacrimi. Iar la miezul nopții au adormit
de osteneală. Sfînta a văzut în vis popor mult, care bătea drumurile cu haine
aurite și luminoase, stropind flori mirositoare și tămîind. Deci, sfînta i-a
întrebat pe ei pentru ce fac acea pregă-tire. Iar ei au zis: "Vine Maica lui
Dumnezeu; deci, pregătește-te a i te închina". Atunci a venit și împărăteasa
tuturor, urmîndu-i mulțime nenumărată de purtători de lumină, iar dumnezeiasca
și cinstita ei față scotea atîta strălucire, încît omul nu putea să o vadă.
După ce Stăpîna a văzut pe toți bolnavii, a venit și la ucenița
Irinei. Atunci ea, înfricoșată și cutremurată, a căzut la curatele picioare
ale Preasfintei Stăpîne și a auzit cum a strigat Preasfînta Născătoare de
Dumnezeu pe marele Vasile, și l-a întrebat de Irina, ce-i trebuie; iar el
a spus toată pricina precum este mai sus. Atunci Stăpîna iarăși a zis: "Chemați
pe Anastasia!" Cînd a venit, a zis către dînsa: "Duceți-vă cu Vasile în Cezareea,
cercetați cu sîrgu-ință, ca să vindecați această fiică, că Fiul și Dumnezeul
meu vouă v-a dăruit darul acesta". Atunci Anastasia și cu Vasile, închinîn-du-se
Născătoarei de Dumnezeu, s-au dus să săvîrșească cele poruncite. Apoi s-a
făcut un glas către Cuvioasa Irina, zicîndu-i: "Du-te la mînăstirea ta, și
acolo se va vindeca!"
Deșteptîndu-se, a spus vedenia celorlalte, și apoi au plecat
bucurîndu-se. Era Vineri și la ceasul Vecerniei s-au adunat toate în biserică.
Spunîndu-le cuvioasa vedenia sa, a poruncit ca toate să ridice mîinile și
ochii spre cer și cu lacrimi să grăiască din toată inima: "Doamne miluiește".
Deci, după cîtva timp, cînd s-a udat toată fața bisericii de lacrimi, s-a
arătat în văzduh, - o, minunile Tale, Hristoase, Împărate Atotputernice -
marea Muceniță Anastasia și marele Vasile. Atunci s-a auzit un glas, zicînd:
"Irino, întinde mîinile tale și primește acestea, și nu ne mai prihăni pe
nedreptate".
Sfînta, întinzînd sfintele sale mîini, a primit din văzduh
o legătură care cîntărea trei litre. Dezlegînd-o a aflat într-însa fel de
fel de farmece și lucruri rele, ață, păr, plumb, noduri și multe lucruri diavolești.
Erau mai ales doi idoli mici de plumb, unul în asemănarea bărbatului, iar
celălalt în al monahiei, și astfel erau lipiți unul de altul, ca și cum păcătuiau.
Monahiile s-au minunat și au petrecut toată noaptea mulțumind împărătesei
celei Atotputernice. De dimineață sfînta a trimis la Vlaherna două monahii,
împreună cu ceea ce pătimea și împreună cu lucrurile cele rele care s-au zis
mai sus, adică, cu untdelemn și cu prescuri ca preotul să slujească Sfînta
Liturghie.
După Sfînta Liturghie a miruit pe bolnavă cu unt-de-lemn
din candelă, apoi a pus farmecele pe jăratec, care, arzînd, s-au dezlegat
și nevăzutele legături ale monahiei, și așa și-a venit în minte, slăvind pe
Dumnezeu, Care a izbăvit-o. Cînd idolii s-au topit desăvîrșit, ieșeau niște
glasuri foarte mari de pe jăratec, precum răcnesc porcii cînd îi înjunghie;
iar cei de afară, văzînd și auzind acestea, au fugit cutremurați, slăvind
pe Dumnezeu, Care face niște lucruri slăvite ca acestea. După aceasta, monahiile
s-au întors în mînăstire, povestind către celelalte și aceste minuni de pe
urmă.
Cînd smerita cugetătoare Irina vedea pe alții că i se cuce-reau
ei pentru sfintele sale fapte, atît se osîndea pe sine, încît nu lipseau niciodată
lacrimile din ochii ei, dar mai ales la Sfînta Liturghie, cînd preotul aducea
jertfa cea fără de sînge. Socotind ea, cum că Dumnezeu, Cel nevăzut și fără
de moarte, a primit a se face om și a se răstigni pentru dragostea noastră
și a pregătit aceste dumnezeiești Taine ca să ne împărtășim cu Dînsul, atît
se umplea de bucurie, încît nu putea să-și țină plînsul; deci, își acoperea
fața ca să nu o vadă celelalte și plîngea, ca și cum ar fi fost un tîlhar
sau un făcător de rele, care a făcut toate nelegiuirile.
Ea petrecea nevoindu-se ca și mai înainte și de multe ori
se ruga o zi și o noapte necurmat, altădată două, trei zile și chiar o săptămînă
întreagă. Cînd ea voia să-și lase mîinile în jos nu putea, că, de mult ce
le ținea în sus, se înțepeneau din umeri și din coate; de aceea chema pe cîte
o soră de-i ajuta; și, cînd le cobora, încheieturile trosneau atît de tare,
încît sunetul se auzea de departe. În Sfîntul și Marele Post dînsa nu mînca
pîine, nici altă mîncare pînă la Sfintele Paști, decît numai puține verdețuri
și acelea o dată pe săptămînă și bea puțină apă. De aceea, de multa ei înfrînare,
rămăsese numai pielea și oasele. La stăpîneștile praznice priveghea toată
noaptea și nu dormea nicidecum, ci numai se ruga și cînta. Ea de multe ori
ieșea în ogradă la miezul nopții și acolo se ruga cu multă umilință, că, văzînd
stelele, frumusețea cerului și mărimea lui, se bucura, slăvind pe Ziditorul,
Care le-a făcut cu atîta înțelepciune.
După dumnezeiasca rînduială, ca să nu rămînă nemărturisită
o minune mare, care de multe ori se făcea în ogradă, s-a întîmplat că o soră
a ieșit încetinel într-o noapte din chilia sa și a văzut pe sfînta că se ruga,
fără însă a i se atinge picioarele de pămînt, ci stătea în văzduh înălțată
ca la doi coți; iar lîngă dînsa doi chipa-roși foarte înalți, care își plecau
vîrfurile către ea și stăteau așa - o, preaslăvită minune -, cîtă vreme se
ruga sfînta!
După ce își săvîrșea rugăciunea, se ducea la amîndoi și,
atingîndu-se de vîrfurile lor, îi binecuvînta cruciș, și atunci ei, înălțîndu-se,
iarăși se întorceau la starea lor. Văzînd monahia o minunată vedenie ca aceasta,
s-a înfricoșat și tremura, socotind nălucire cele văzute, de vreme ce trecuseră
trei ceasuri de cînd o văzuse. De aceea, ca să se încredințeze, a alergat
la chilia sfintei și, văzînd că este adevărat, s-a încredințat că n-a văzut
nălucire, ci adevărată minune; însă atunci s-a temut, dar nimănui n-a arătat.
După cîteva zile, monahiile au văzut în vîrfurile acelor
chiparoși două basmale spînzurate, pe care, spre slava lui Dumnezeu, fericita
Irina le spînzurase, fiindcă de multe ori își plecau vîrfurile, închinîndu-i-se.
Deci, se întrebau una pe alta, cînd și cum a putut ea să se suie la atîta
înălțime ca să lege basmalele acolo. Atunci monahia care a văzut minunea a
povestit celorlalte, care s-au înfricoșat și au lăcrimat de bucuria lor, și
au certat-o că nu le-a deșteptat și pe dînsele să vadă o minune ca aceea.
Sfînta, înștiințîndu-se că numita monahie a descoperit-o, s-a tulburat și
a canonisit-o, zicînd: "Dacă m-ai fi văzut păcătuind ca un om, ai fi arătat
și păcatul meu?" Atunci ea a căzut înfricoșată la pămînt, cerînd iertare.
Iar sfînta a zis cu grea certare către dînsa și către celelalte, ca să nu
mai îndrăznească altădată vreuna din ele să arate cuiva vreo minune, cîtă
vreme va trăi sfînta în această lume. Deci, ea săvîrșind multe asemenea semne,
nimeni nu le arăta, temîndu-se de certare.
În prima zi a lunii ianuarie, dînsa avea obicei să prăznuiască
pe marele Vasile, pentru că îl avea pe el spre mare evlavie, ca pe unul ce
era dintr-o patrie cu ea. Într-acea zi, la a patra strajă a nopții, a venit
un glas nevăzut, zicînd către sfînta: "Primește pe corăbierul care îți aduce
astăzi poame și, bucurîndu-te, mănîncă-le, că sufletul tău se va veseli!"
Deci, cînd cînta Utrenia, a trimis două monahii, zicînd: "Duceți-vă la poartă
și băgați înăuntru pe corăbierul care se află afară". Deci, venind omul acela
la cuvioasa, s-au închinat unul altuia și, rugîndu-se, au stat. Apoi l-a întrebat
cum a venit acolo și el a zis către dînsa: "Doamna mea, eu sînt corăbier din
insula Patmosului și am plecat cu corabia să vin aici în Constantinopol pentru
oarecare trebuință a mea.
Ajungînd lîngă marginea insulei noastre, am văzut la pămînt
om bătrîn și frumos, cu chip dumnezeiesc; acela ne-a strigat să-l așteptăm,
dar noi, neputînd sta, fiind străini și aproape de pămînt și vîntul fiind
bun, am plecat. De aceea omul acela a strigat și mai tare, poruncind să stea
corabia. Atunci îndată, o, minune! Corabia a stat pînă ce bătrînul acela a
venit, umblînd peste valuri și ajungînd la corabie, a scos trei mere din sînul
său și mi le-a dat mie, zicîndu-mi: "Cum vei ajunge în cetatea împărătească,
să le dai patriarhului și spune-i că ți le-a trimis din Rai Atotbunul Dumnezeu
și robul Lui, Ioan!"
Apoi, scoțînd alte trei mere din sîn, asemenea mi-a zis:
"Acestea să le dai egumenei Hrisovalantului, cea cu numele Irina, și spune-i
ei: "Mănîncă din acestea, pe care sufletul tău le-a poftit, că acum vin din
rai și ți le-am adus!" Așa zicînd, a binecuvîntat pe Dumnezeu și pe mine,
și îndată corabia a plecat, iar el s-a făcut nevăzut. Deci, am luat cele trei
mere și le-am dat patriarhului, iar pe acestea le-am adus sfinției tale".
Acestea auzindu-le cuvioasa, a lăcrimat cu bucurie și multe mulțumiri a dat
Sfîntului Ioan, iubitul ucenic și apostol al lui Hristos.
Atunci corăbierul a scos merele dintr-o basma de mătase
țesută cu aur, și care le avea păzite cu cinste ca pe niște lucruri dumnezeiești,
și i le-a dat cuvioasei cu multă evlavie. Merele acestea covîrșeau merele
cele pămîntești și vremelnice prin aceste daruri; adică cu podoaba sau frumusețea,
cu mirosul și cu mărimea, încît era vedere de mirare. Acesta nu este lucru
necrezut, pentru că erau din Rai. Deci, corăbierul acela, luînd binecuvîntare
și iertare de la sfînta, s-a dus. Iar ea a postit o săptămînă, mulțumind Domnului
de darul ce i l-a trimis. Apoi, întru slava Lui, a început a mînca dintr-un
măr, în fiecare zi cîte o bucățică, fără a gusta pîine, verdețuri sau orice
altă mîncare, nici măcar apă nu bea, pînă la patruzeci de zile.
Atîta miros ieșea din gura ei în vremea cînd mînca, încît
se umpleau de miros toate surorile și întreaga mînăstire, ca și cum ar fi
făcut în fiecare zi miruri și aromate de mult preț; deci, tot văzduhul se
umplea de această minunată veselie a Raiului. După aceasta, cînd a venit Sfînta
și Marea Joi, a poruncit tuturor surorilor să se împărtășească cu dumnezeieștile
Taine, iar după împărtășire a tăiat al doilea măr în bucăți și a dat fiecăreia
cîte o bucățică de au mîncat, însă ele nu știau ce este, numai mirosul și
dulceața o simțeau în gură și se minunau; deci, simțeau mai ales în sufletul
lor cînd mîncau, multă veselie și bucurie. Pe celălalt măr l-a păstrat cu
pază și multă cinste, și în fiecare zi îl mirosea spre îndulcirea și veselia
sufletului ei.
După multe alte minuni ce a făcut această cuvioasă, a scos
de la moarte nedreaptă pe o rudenie a sa, care, fiind pîrîtă la împă-rat de
niște oameni răi, a fost închisă și hotărîtă spre moarte. Atunci cuvioasa,
arătîndu-se împăratului în vis, l-a îngrozit pe el, că de nu va elibera pe
cel închis și hotărît spre moarte fără de vină, va porni spre izbîndă asupra
lui pe Împăratul ceresc. Deci, arătîndu-se mai întîi în vis, apoi și la arătare,
l-a făcut de l-a eliberat. Voind el să intre în mănăstire și să vadă pe cuvioasa,
a fost oprit de dînsa prin scrisoare, pentru multa ei smerenie.
Un om oarecare, prieten al ei și cunoscut bun, cucernic și
iubitor de Hristos, cu numele Hristofor, venea de multe ori în mănăstire,
unde ea îl primea cu dragoste și vorbeau împreună, știind că era îmbunătățit.
Venind într-o zi și vorbind multă vreme, cînd voia să meargă, i-a făcut metanie
după obicei, cerîndu-și iertare, dar sfînta i-a zis lui: "Mergi, fiule, Domnul
să odihnească sufletul tău cu drepții". Acestea auzindu-le el, a rămas înmărmurit
și întristat, căci, ca un înțelept ce era, a înțeles că nu zicea sfînta acestea
fără de vreo înțelegere. Ea, văzîndu-l tulburat, s-a prefăcut că mintea ei
era îndreptată la altceva cînd a grăit acestea, apoi mîngîindu-l din destul,
l-a trimis la casa sa; deci, el s-a dus fără să aibă cît de puțin vreun semn
de boală. Ajungînd la casa sa, a mîncat bine, și în vremea Vecerniei a căzut
jos și și-a dat sufletul fără de veste. Aceasta nimeni altul nu o știa, decît
numai Sfînta Irina, că pentru aceasta îi zisese lui cuvintele cele mai dinainte.
Deci, una dintre surori, care se întîmplase acolo cînd cuvioa-sa
grăise aceste cuvinte, o ținea de rău, zicînd: "Pentru ce, doamna mea, ai
zis cuvîntul acela lui Hristofor, de s-a dus întristat?" Sfînta i-a răspuns:
"Să nu socotești că am zis așa degeaba și la întîm-plare. Dar pentru că vedeam
un tînăr strălucit care sta dinapoia lui, ținînd în mînă o seceră ascuțită
și pe alți oarecare în jurul lui, numărîndu-i anii pe degete, acela a hotărît
că ziua lui cea de pe urmă este ziua de astăzi. De nu crezi, cheamă pe roaba
Evtihia și trimite-o să se ducă în casa lui, să vadă că într-adevăr a murit".
Deci, trimițînd-o pe aceea, l-a găsit mort. De aceea toate s-au minunat și
au slăvit pe Dumnezeu că le-a învrednicit a avea o învățătoare ca aceea și
de atunci luau aminte mai mult la cuvintele ei. Cînd zicea cuiva: "Dumnezeu
să-l odihnească", se știa că în acea zi se va sfîrși.
Dar de vreme ce și ea era om, trebuia să-și îndeplinească
datoria sa, pe care i-a arătat-o acel înger, zicîndu-i: "Să știi că în anul
viitor, în 28 de zile ale acestei luni, după ce vei prăznui pe marele Mucenic
Pantelimon, vei veni să stai înaintea Scaunului dumnezeirii". Atunci era în
ziua de 13 iulie și se prăznuia în mînăstirea sfintei înnoirea hramului arhanghelului,
căci în aceeași zi a zidit biserica și a sfințit-o. Deci, în celălalt an,
cînd a serbat această prăznuire și a Sfîntului Pantelimon, s-a împărtășit
cu dumnezeieștile Taine, postind după rînduială mai întîi o săptămînă. După
aceea s-a rugat mult, fără a gusta ceva, ci numai minunatul acel măr, pe care
i-l trimisese din Rai iubitul ucenic al Stăpînului Hristos, împreună cu celelalte
două - după cum am zis mai sus -, numai pe acela l-a mîncat pentru slava lui
Dumnezeu, cînd a cunoscut că i-a venit vremea să se ducă către doritul său
Mire. Ea n-a voit să-l mănînce mai înainte, numai ca să-l aibă în această
petrecere pe pămînt spre mîngîiere de toate supărările care i s-ar fi întîmplat,
ca oricărui om, sau vreo întristare și nemulțumire de la surori.
Cînd i se întîmpla ceva, îl lua în mîinile sale, și de nemăsu-ratul
lui miros se pierdea toată întristarea și se prefăcea multa ei întristare
și mîhnire în bucurie și veselie. Ea se bucura, aducîndu-și aminte ce fel
de îndulcire avea să moștenească în cereasca îm-părăție. Deci, atunci cînd
a mîncat acel măr, toată mînăstirea s-a umplut de un miros minunat; iar cuvioasa,
după mîncarea acelui măr, a venit întru frică, temîndu-se de moarte și, căutînd
spre cer, plîngea. Monahiile, neștiind pricina mîhnirii ei, plîngeau și ele
și o întrebau de ce se amărăște.
Dar ea le-a răspuns: "Fiicele mele preaiubite, astăzi mă
duc din această lume și nu mă veți mai vedea, pentru că a venit ceasul să
mă duc la viața cea veșnică; deci, să puneți egumenă pe ucenica mea, Maria,
că Dumnezeu a ales-o și vă va cîrmui cu dumnezeiască plăcere. Să vă sîrguiți
a umbla pe calea cea strîmtă și greoaie, ca să aflați lărgime în Rai. Urîți
lumea și cele dintr-însa, pentru că toate acestea sînt vremelnice și deșarte.
Urîți sufletele voastre, ca să le dobîndiți, după dumnezeiască poruncă. Pe
scurt, să nu faceți cît de puțin voia trupului, ci a lui Dumnezeu, pentru
că numai Acela poate să vă ajute în ceasul judecății".
Acestea și alte cuvinte folositoare de suflet zicînd ea
în cea-sul cel mai de pe urmă, și-a ridicat mîinile și ochii spre cer și se
ruga către Domnul, zicînd: "Stăpîne Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu
Celui viu, Păstorule cel Bun, care ne-ai izbăvit pe noi cu Preasfîntul și
de mult preț Sîngele Tău, în mîinile Tale cele sfinte dau această păstorie.
Acoper-o cu acoperămîntul mîini-lor Tale și păzește-o pe dînsa de supărările
și ispitele diavolului, că Tu ești sfințirea și izbăvirea noastră și Ție mulțumire
înălțăm și Te preamărim pe Tine totdeauna!"
Astfel rugîndu-se ea, a stat și a început a zîmbi, văzînd
pe sfinții îngeri că se bucură. Atunci îndată fața ei a strălucit ca soarele
și după aceea îndată și-a închis ochii ca și cum ar fi dormit. Astfel și-a
dat Domnului sfințitul ei suflet, trăind o sută și trei ani. Însă cu toate
bătrînețile, întru nimic nu se stricase frumusețea ei, ci se arăta ca o tînără
frumoasă, sau pentru darul fecioriei, că n-a cunoscut lumea împodobită și
preaîncuviințată sau că avea deosebit darul lui Dumnezeu, ca să rămînă pînă
în sfîrșit la dînsa acea frumusețe și podoabă a trupului, ca să mărturisească
frumusețea sufletului, precum se învrednicise și de alte daruri de la cerescul
său Mire.
Deci, s-a făcut de către surori plîns și bocet și toate se
tîngu-iau după cuviință de lipsa unei maici ca aceasta, dar nu numai ele ci
și întreaga cetate a Constantinopolului s-a adunat, și mai ales femeile și
tot neamul de orice vîrstă, toți alergau împreună, cîți au auzit de sfînta
ei moarte, ca să sărute spre sfințire sfintele și cinstitele ei moaște. Acolo
s-a adunat atîta mulțime de bărbați și femei, încît nu-i încăpea mînăstirea;
de aceea n-au putut s-o îngroape pînă ce nu a înnoptat, și atunci cu sila
au săvîrșit cele obișnuite îngropării, după rînduiala Sfintei Biserici. Deci,
Cuvioasa Irina avea miruri preamirositoare, aromate de mult preț și tămîieri,
care le aduseseră arhiereii, după obicei, însă atîta mireasmă ieșea din cinstitele
și prealăudatele ei moaște, încît covîrșea cu neasemă-nare toate aromatele
și tămîierile cele pămîntești.
După ce au prohodit-o, au pus-o într-o raclă pregătită mai
di-nainte, pînă ce i-au zidit mormînt nou în biserica Sfîntul Teodor, care
era lîngă mînăstirea Arhanghelului. Acolo au îngropat-o pe cea asemenea cu
mucenicul. Din mormîntul ei ieșea în fiecare zi minunată mireasmă, mărturisind
îndrăznirea cuvioasei cea către Domnul. Acel boier și rudenie a sfintei, pe
care îl izbăvise de la moarte, precum am spus mai sus, aducîndu-și aminte
de acea mare facere de bine, prăznuia în fiecare an cu mulțumire și îmbelșugare
pomenirea sfintei. Dar nu numai acesta a dobîndit facere de bine de la Cuvioasa
Irina, ci și oricare ar fi chemat-o cu credință, îi împlinea cererile cele
de folos.
Pînă astăzi face minuni cu mulți din cei ce au nevoie și
mai ales cu cei nedreptățiți, care o cheamă în ajutor. Cuvioasa Irina luminează
pe judecători de fac judecată dreaptă și cel nedreptățit își ia dreptate.
Asemenea lucrează și cu cei ce au vrajbă și ură între ei și o strică, sfînta
cea de un nume cu pacea care covîrșește toată mintea - Irina zic, cea cu numele
înveselitor.
Ea mijlocește cu o negrăită putere dumnezeiască între cîți
se află pomenire de rău și ură din lucrarea diavolului și le înmoaie ini-mile
lor, le face dragoste și pace, lucrînd împreună dumnezeiescul dar. Acest dar
dăruiește Cuvioasa Irina celui ce o cheamă cu evla-vie, ca să împace sminteala,
ca să calce pe urîtorul binelui și să se mărească Domnul Cel întru tot bun,
Căruia I se cuvine cinste și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor.
Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor
pe luna august
|