Cuviosul Moise Arapul
(28 august)
În părțile Egiptului era un tîlhar vestit, cu numele Moise,
de neam etiopian și negru la față; el mai înainte a fost rob la un stăpîn
vestit, care, pentru obiceiul lui cel rău și pentru multele feluri de ucideri,
l-a gonit de la el; iar el, plecînd, s-a alăturat de tîlhari. Văzîndu-l ei
că este tare cu trupul și aspru la obicei, l-au pus mai mare peste ei înșiși.
Aceasta se povestește despre dînsul, ca și îndreptarea lui să fie arătată,
adică ce fel de viață a avut și în ce fel de pocăință și plăcere de Dumnezeu
a venit; căci și greșelile sfinților ce au fost mai înainte nu se tăinuiesc,
spre preamărirea milostivirii lui Dumnezeu, prin care se scot vrednici din
nevrednici și din păcătoși se fac drepți.
Deci, Moise, făcînd tîlhării și jafuri împreună cu tovarășii
săi, mult sînge a vărsat și a săvîrșit multe fapte necurate și rușinoase,
făcîndu-se vestit prin răutatea sa și înfricoșat tuturor. Între alte fapte
tîlhărești ale lui, se povestește și aceasta: el avea gînd rău asupra unui
cioban de oi, pentru că, mergînd el la o faptă rea, a fost împiedicat de cîinii
lui. Înștiințîndu-se de acel păstor că paște oile de partea cealaltă a rîului
Nil, a voit să-l ucidă; dar rîul era atunci revărsat. Deci, legîndu-și hainele
și punîndu-le pe cap, și-a luat sabia în dinți și s-a dus înotînd pe rîul
cel mare. Văzîndu-l păstorul de departe cum înota prin rîu, și-a lăsat oile
și s-a ascuns. Moise, înotînd cu repeziciune, a ajuns și, negăsind pe păstor,
a tăiat patru berbeci mai aleși, pe care, legîndu-i cu o funie, a înotat iarăși
înapoi pe rîul Nilului, trăgînd berbecii după sine. Deci, jupuindu-i, a mîncat
carnea cea bună, iar din piele a făcut foale pentru vin.
Petrecînd Moise într-o viață rea ca aceasta multă vreme,
și-a venit în simțire după o întîmplare oarecare. Și anume, Dumnezeu, milostivindu-Se
spre dînsul, l-a chemat la pocăință, pentru că El nu voiește moartea păcătoșilor,
ci întoarcerea lor spre mîntuire. Deci, păcătosul s-a umilit cu inima și,
căindu-se de faptele sale cele rele, a lăsat tîlhăritul și pe tovarășii săi
și s-a dus în pustie la o mînăstire. El s-a dat în supunere la slujba egumenului
și a fraților; dar mai ales la slujba lui Dumnezeu și vărsa multe lacrimi
ziua și noaptea, căindu-se de păcatele sale făcute mai înainte. Deci, petrecînd
toate slujbele care i se porunceau cu osîrdie ostenindu-se, s-a făcut monah
ales. După cîtăva vreme, luînd o chilie sihăstrească, viețuia singur întru
Domnul, curățindu-și prin pocăință greșelile făcute mai înainte.
Petrecînd el în îndreptarea aceasta, au năvălit asupra lui
în chilie patru tîlhari, neștiind că el este Moise. Fiind el singur, i-a biruit
și i-a legat și, luîndu-i în spate ca pe niște saci umpluți cu paie, i-a dus
în mînăstire la biserică, zicînd fraților: "Deoarece mie nu mi se cade a face
strîmbătate nimănui, iar aceștia venind asupra mea, eu i-am prins; deci, ce
porunciți pentru ei?" Părinții au poruncit să-i dezlege și să-i lase liberi,
zicînd: "Nouă nu ni se cade să ucidem pe nimeni". Cunoscînd tîlharii că este
Moise, care mai înainte a fost vătaf de tîlhari, s-au mirat de această schimbare
a vieții lui, au preamărit pe Dumnezeu și, umilindu-se singuri, au venit în
frica lui Dumnezeu; deci, pocăindu-se, s-au făcut cu toții monahi iscusiți.
Nu numai dînșii, dar și alți tîlhari, auzind de Moise, vătaful lor, că s-a
pocăit și s-a făcut monah, s-au lepădat și ei de tîlhărit și de toate obiceiurile
cele rele și s-au făcut monahi îmbunătățiți.
Acest nevoitor petrecînd în ostenelile pocăinței, de la început
au năvălit asupra lui diavolii desfrînării prin gînduri necurate și prin pofte
ispititoare, trăgîndu-l la obiceiul cel dintîi al poftei destrăbălate, după
cum singur a spus mai în urmă fraților, zicînd: "Atîta supărare am suferit
de la războiul poftei trupești, încît puțin de n-am căzut din făgăduința monahicească".
Mergînd în schit la părintele Isidor preotul, i-a spus toate
războaiele cele trupești. Sfîntul Isidor a zis către dînsul: "Nu te tulbura,
frate, că încă ești între cei noi începători; și pentru aceea diavolii mai
aspru năvălesc asupra ta, căutînd în tine obiceiul cel mai dinainte. Pentru
gonirea lor te povățuiesc să primești postirea cea din toate zilele și înfrînarea
în mîncare, ca să nu-ți saturi pîntecele. Că precum cîinele cel obișnuit a
roade oasele lîngă măcelărie, nu se duce pînă nu se închide, și după ce s-a
închis, nefiind nimeni care să-i arunce ceva, se duce topindu-se de foame,
asemenea și diavolul desfrînării șade lîngă omul care se hrănește pînă la
săturare. Iar dacă vei petrece în post și în înfrînare, omo-rîndu-ți mădularele
cele trupești, închizîndu-ți ușa mîncării prin postire și nelăsînd să intre
în stomac săturarea, care naște pofta trupească, atunci diavolul, ca un cîine
gonit de foame, supărîn-du-se, se va duce de la tine".
Intrînd în chilie, Moise, robul lui Dumnezeu, și închizîndu-se,
a petrecut în postirea cea de toată ziua, mîncînd o bucățică mică de pîine
seara, după apusul soarelui și ostenindu-se mult la lucrul mîinilor. El de
50 de ori se scula în fiecare zi la rugăciunea pe care o săvîrșea în genunchi.
Deși ostenea trupul său cu osteneli și-l ascuțea în postiri, nu înceta într-însul
pofta care pornește spre păcat. Pentru aceea a mers iarăși la părintele Isidor
și i-a zis: "Părinte, nu pot să stau în chilia mea, luptîndu-mă de patimile
trupești". Iar fericitul Isidor, luîndu-l, l-a suit pe vîrful casei și i-a
zis: "Caută spre apus".
Moise, căutînd, a văzut o mulțime de diavoli înfricoșați,
gîlcevindu-se și gătindu-se de război. Atunci iarăși a grăit sfîntul: "Caută
de privește spre răsărit". Privind, a văzut o mulțime de sfinți îngeri, purtători
de lumină, asemenea pregătiți de război. Zis-a Sfîntul Isidor către Moise:
"Cei dinspre apus ridică război asupra sfinților lui Dumnezeu, iar cei dinspre
răsărit se trimit de Domnul spre ajutorul neputincioșilor celor buni. Însă
vezi că mai mulți sînt aceia ce ne ajută nouă, decît aceia ce se scoală asupra
noastră". Moise, întărindu-se cu o vedenie ca aceasta și cu cuvintele starețului,
s-a întors în chilia sa, și iarăși se îndeletnicea cu postire și rugăciuni
și cu obișnuitele lui osteneli.
Dar tot nu-l părăsea din război, ci mai ales, aprinzîndu-se
din nălucirile cele din visuri, pătimea supărare de la vrăjmaș. Deci, sculîndu-se,
a mers la un alt stareț oarecare, sfînt și foarte iscusit, și i-a zis: "Părinte,
ce să fac, că visele îmi întunecă mintea și, aprinzîndu-mi trupul, îndulcindu-mi
mintea și nălucindu-mi prin vedenia visului, mă împing la păcat". Starețul
a zis: "De vreme ce mintea ta n-ai despărțit-o de acea dulce pătimire, care
se face în năluciri, pentru aceea pătimești această urîtă supărare. Deci,
să faci ceea ce-ți voi zice ție: să stai la priveghere și încet să te obișnuiești
cu ea; să te rogi cu trezire și te vei izbăvi de acel război".
Moise, primind un sfat bun ca acesta de la sfîntul povățuitor
cel iscusit, s-a întors la chilie și a început a se deprinde în privegherea
cea de toată noaptea. De aceea stătea în mijlocul chiliei toată noaptea, neplecîndu-și
genunchii în rugăciune, ca să scape de biruirea cea din vis, ci se ruga stînd
drept. El a petrecut șase ani într-o chinuire de sine ca aceasta, și nici
așa nu putea să se izbăvească de supărarea trupului, care se luptă împotriva
duhului - așa voind Dumnezeu -, adică, fiind ispitit ca aurul în ulcea, să
primească cea mai slăvită cunună a vieții celei pătimitoare.
După aceasta, nevoitorul cel viteaz a găsit altă rînduială
de viață aspră: ieșind noaptea din chilia sa, înconjura chiliile cele sihăstrești
ale bătrînilor celor din pustie, și, luînd vasele lor de apă, pe care le găsea
deșarte, le aducea apă fără să știe ei. Apa era departe de locurile acelea,
căci unii bătrîni își aveau chiliile lor ca la două stadii departe de apă,
iar alții ca la trei, la patru și mai mult. Și cum unii nu puteau să-și aducă
apă singuri, fiind bătrîni, el umplea în fiecare noapte vasele lor cu apă.
Astfel ostenindu-se el, și diavolul nesuferind să-i vadă suferința lui, i-a
făcut - cu voia dumnezeiască -, o răutate în acest fel: într-o noapte, acest
fericit iubitor de osteneală, plecînd la un puț, diavolul l-a lovit foarte
tare peste șale cu un par mare, și a rămas acolo zăcînd ca un mort. Făcîndu-se
ziuă, monahii au mers la puț pentru apă și au găsit pe Moise zăcînd mai mult
mort.
Deci, ducîndu-se ei, au spus despre aceasta marelui Isidor,
părintele schitului, iar acesta, mergînd cu frații, l-a luat și l-a dus la
biserică; deci, Moise, fiind slăbănogit, a bolit atîta vreme, încît abia după
un an s-a întărit cu trupul. Părintele Isidor i-a zis: "Frate Moise, încetează
de acum a te mai lupta cu diavolii mai presus de măsură; căci și în această
vitejie se cade a păzi măsura". Moise, nebiruitul ostaș al lui Hristos, a
răspuns: "Nu voi înceta de la luptă pînă nu vor înceta de la mine nălucirile
visurilor". Atunci Isidor i-a zis: "În numele Domnului nostru Iisus Hristos,
iată, acum au încetat de la tine acele pătimașe supărări, și de aici înainte
vei petrece în pace. Deci, apropie-te cu îndrăzneală și împărtășește-te cu
dumnezeieștile Taine ale Trupului și Sîngelui lui Hristos; însă să știi aceasta,
că pentru aceea a fost lăsat asupra ta un război trupesc greu ca acesta, ca
să nu te lauzi în mintea ta că ai biruit patimile cu ale tale postiri și nevoințe
și ca să nu pieri, înălțîndu-te".
Moise, auzind acestea și împărtășindu-se cu dumnezeieștile
Taine, s-a dus la chilia sa. De aici înainte el a petrecut în pace de războaiele
cele de mai înainte, luînd aminte de sine în liniștita viață pustnicească.
După cîteva luni, fiind întrebat de-l mai supără patimile, el a răspuns: "De
cînd a făcut rugăciunea pentru mine Părintele Isidor, slujitorul lui Hristos,
de atunci nici un fel de supărare nu mai pătimesc". După niște ispitiri ca
acestea, fericitul Moise a cîștigat odihnă prin milostivirea lui Dumnezeu
și a viețuit din acea vreme restul vieții sale fără de patimă și fără de supărare;
iar asupra diavolilor a luat de la Dumnezeu putere mare, încît el îi defăima
pe aceia ca pe niște muște. Deci, el s-a umplut de darul Sfîntului Duh și
s-a făcut cinstit între părinți.
Sfîntul ajungînd vestit pentru viața sa îmbunătățită, a auzit
despre dînsul stăpînitorul acestei laturi și a mers la schit, vrînd să vadă
pe părintele Moise. Despre sosirea acestuia i-a spus starețului, dar cuviosul,
sculîndu-se, a ieșit din chilie, vrînd să fugă și să se ascundă într-o baltă
cu trestie. Atunci l-au întîmpinat slujitorii care erau cu boierul și l-au
întrebat, zicînd: "Unde este chilia părintelui Moise?" Iar el a răspuns: "El
este un bătrîn nebun și foarte mincinos și are viață necurată". Ei, auzind
aceasta, s-au mirat și au trecut alăturea. Cînd au mers la biserică, boierul
a zis către clerici: "Eu, auzind de părintele Moise, am venit să mă binecuvintez
de dînsul. Dar ne-a întîmpinat pe noi un monah mergînd în Egipt, și, întrebîndu-l
unde petrece părintele Moise, el a zis multe cuvinte de hulă contra lui, numindu-l
nebun, mincinos și că ar avea viață necurată". Clericii, auzind aceasta, s-au
mîhnit și au zis: "Ce fel era acel stareț care v-a spus vouă cuvinte urîte
împotriva sfîntului bărbat?" Ei au răspuns: "Un bătrîn înalt, negru la față
și îmbrăcat în haină proastă".
Clericii au zis: "Acela este cu adevărat părintele Moise
și de vreme ce nu a voit să fie văzut de voi și cinstit, de aceea a grăit
acele vorbe pentru sine însuși". Boierul, folosindu-se mult, s-a dus, mulțumind
lui Dumnezeu. Astfel Cuviosul Moise fugea de slava și cinstea omenească și
de vorbirea cu mirenii care veneau la dînsul, precum se scrie în Pateric despre
iubirea lui de străini. Odată se dăduse poruncă tuturor părinților viețuitori
în pustie, zicîndu-le: "Să postiți toată săptămîna aceasta și să faceți Paștile".
Din întîmplare au venit niște frați străini din Egipt la părintele Moise și
starețul le-a dat să mănînce puțină fiertură. Vecinii lui, văzînd fumul, au
spus clericilor: "Iată, Moise a nesocotit porunca, și-și face bucate!" Iar
ei au zis: "Cînd va veni în sobor, atunci îl voi certa pe el". Însă toți știau
postirea lui Moise. Cînd a sosit sîmbăta, Moise a venit la biserică, la cîntarea
cea sobornicească, și i-au zis părinții înaintea tuturor: "Părinte Moise,
porunca cea omenească ai căl-cat-o, iar pe a lui Dumnezeu ai săvîrșit-o".
Încă și în viața Cuviosului Arsenie cel Mare, se povestește:
"Un frate oarecare venind de departe în schit, voia să vadă pe Cuviosul Arsenie
și, fiind dus la dînsul, l-a văzut pe el; dar nu s-a învrednicit a auzi cuvintele
aceluia, pentru că starețul ședea și privea în jos, fără să zică o vorbă.
Apoi, ieșind de la dînsul, a rugat pe clericul care îl ducea, să-l ducă la
părintele Moise, care din tîlhar s-a făcut călugăr. Clericul a dus pe acel
frate străin la Moise, care i-a primit pe ei bucurîndu-se; apoi i-a odihnit,
i-a ospătat și i-a eliberat, arătîndu-le multă dragoste. Deci, clericul a
zis către acel frate străin: "Iată, i-ai văzut pe amîndoi, pe părintele Arsenie
și pe părintele Moise. Care din ei ți se pare că este mai bun?" Fratele cel
străin a zis: "Cel ce ne-a primit pe noi cu dragoste, acela este mai bun!"
Atunci un stareț din cei plăcuți lui Dumnezeu, auzind aceasta, s-a rugat lui
Dumnezeu, zicînd: "Doamne, arată-mi mie lucrul acestor părinți, căci unul
fuge de oameni pentru numele Tău, iar celălalt îi primește pe toți pentru
numele Tău; drept aceea, care este mai desăvîrșit dintr-înșii?" Starețul a
văzut într-o vedenie două corăbii mari, înotînd pe un rîu mare; într-una era
Cuviosul Arsenie și duhul lui Dumnezeu îi îndrepta corabia cu multă liniște;
iar în cealaltă era Cuviosul Moise și îngerii lui Dumnezeu cu el, îi îndreptau
corabia și puneau faguri de miere în gura lui.
Cuviosul Moise, petrecînd mulți ani în nevoințele pustnicești,
s-a învrednicit de rînduiala preoțească după o descoperire dumnezeiască. Deci,
cînd l-a ridicat întîi la treapta preoției și a fost îmbrăcat în stihar, episcopul
a grăit către dînsul: "Acum părintele Moise este alb cu totul!" Moise a zis
către episcop: "Stăpîne, oare cele din afară fac pe preot alb, sau cele dinăuntru?"
Ca și cum ar fi zis: "Oare îmbrăcămintea dinafară, care acoperă trupul, face
vrednic pe om de preoție, sau bunătățile cele dinăuntru?" Episcopul, voind
să-l ispitească dacă este cu adevărat rob al lui Hristos și dacă are bunătăți
înăuntru, a zis clericilor: "Cînd va intra Moise în altar, să-l goniți; apoi
să vă duceți după dînsul, să ascultați ce va grăi". Clericii au făcut aceasta
și l-au izgonit din altar, zicîndu-i: "Arapule, ieși afară".
El, ieșind și stînd la loc deosebit, se ocăra pe el, zicînd:
"Cîine, bine ți-a făcut! Bine ți-a făcut, trup negru! Dacă nu ești vrednic,
cum îndrăznești a intra în altar? Nu ești om, și pentru ce te duci la oameni,
care sînt slujitorii lui Dumnezeu?" Clericii, auzind aceste cuvinte ale lui,
au spus episcopului. Episcopul a poruncit să-l cheme iar în altar și l-a hirotonit
preot. După aceea, l-a întrebat, zicîndu-i: "Părinte, ce-ai gîndit cînd te-am
izgonit și cînd te-am chemat iar?" Moise a răspuns: "M-am asemănat cîine-lui
care cînd este gonit, fuge, și cînd este chemat se întoarce iar, alergînd
degrabă". Episcopul a zis: "Cu adevărat un om ca acesta este vrednic de dumnezeiescul
dar; pentru că celor smeriți Dumnezeu le dă har".
Acestui părinte i s-a făcut și mai înainte o ispitire ca
aceasta. Cînd era încă între noii începători, odată, fiind adunare de frați
în schit, părinții au vrut să-i ispitească smerenia lui și l-au defăimat,
zicînd: "Pentru ce arapul acesta umblă printre noi?" El, auzind aceasta, a
tăcut. Frații, cînd erau să plece, l-au întrebat, zicîndu-i: "Părinte Moise,
nu te-ai tulburat cînd te-au defăimat părinții?" El le-a răspuns cu cuvintele
psalmistului: M-am tulburat și n-am grăit...
După primirea rînduielii preoțești, Cuviosul Moise, petrecînd
15 ani și împlinind de la naștere șaptezeci și cinci de ani, a adunat șaptezeci
și cinci de ucenici și s-a sfîrșit mucenicește într-acest chip: într-una din
zile, șezînd cu frații, a zis: "Sculați-vă și fugiți de aici, că astăzi barbarii
vor veni în schit să taie pe monahi". Frații i-au zis: "Părinte, tu pentru
ce nu fugi?" El a zis către dînșii: "Eu am atîția ani și aștept ziua aceasta
ca să se împlinească cuvîntul Stăpînului meu Hristos, Care a zis: Cel ce
ridică sabia, de sabie va muri! Frații au grăit: "Nici noi nu vom fugi,
ci vom muri cu tine".
El le-a zis: "Eu n-am nevoie de aceasta, însă fiecare să
se păzească pe sine cum petrece". Frații, sculîndu-se, au fugit, rămînînd
dintre ei lîngă dînsul numai șapte. După un ceas le-a zis: "Se apropie barbarii".
Unul din cei șapte frați, temîndu-se, a fugit din chilie într-un loc oarecare.
Barbarii, intrînd, au tăiat pe părintele și pe cei șase frați care erau cu
dînsul. Fratele care fugise, șezînd în locul lui unde se ascunsese, a văzut
cerul deschis și șapte cununi luminoase pogorîndu-se din cer. După ducerea
barbarilor, întorcîndu-se el în chilie, a găsit pe părintele și pe frați tăiați,
iar trupurile lor zăcînd în sînge. După aceasta, venind și ceilalți frați,
le-au îngropat trupurile plîngînd.
Așa a fost sfîrșitul Cuviosului părintelui nostru Moise arapul,
care din tîlhar se făcuse monah și care, prin adevărată pocăință, a plăcut
desăvîrșit lui Dumnezeu. Lui nu numai Raiul, dar și cerul i s-a deschis ca
unui mucenic, și s-a învrednicit de cununa slavei, cu ale cărui rugăciuni
să ne povățuiască și pe noi la adevărata pocăință și iubitorul de oameni Stăpînul
Hristos, Dumnezeul nostru, să ne învrednicească Împărăției cerești, Căruia
împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, se cuvine cinstea și slava, acum și pururea
și în vecii vecilor. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor
pe luna august
|