Pomenirea Sfinților Părinți Alexandru,
Ioan și Pavel, Patriarhii Constantinopolului
(30 august)
Sfîntul Alexandru a fost protopop și horepiscop pe vremea
Sfîntului Mitrofan, întîiul Patriarh al Constantinopolului, fiind înfrumusețat
cu toate faptele bune. Cînd s-a adunat în Niceea întîiul Sinod a toată lumea,
al Sfinților Părinți, Patriarhul Mitrofan, neputînd să se ducă la acel sobor,
din pricina bătrîneților și slăbiciunii trupești, a trimis pe acest Alexandru,
apărător al dreptei credințe. El, șezînd în sobor în locul patriarhului său,
s-a luptat mult pentru dreapta credință împotriva răucredinciosului Arie.
După săvîrșirea Sinodului, Alexandru întorcîndu-se din Niceea în Constantinopol,
îngerul Domnului s-a arătat fericitului Mitrofan, spunîndu-i că i se apropie
sfîrșitul și poruncindu-i să-l lase după sine ca patriarh pe Alexandru, zicînd:
"După zece zile îți vei lua cununa de la Dumnezeu, iar scaunul bisericesc
să-l ia, în locul tău, Alexandru, slujitorul tău".
Deci, a venit și dreptcredinciosul împărat, marele Constantin,
împreună cu alți părinți, ca să cerceteze pe Sfîntul Patriarh Mitrofan care
era bolnav și zăcea pe patul morții. Cînd l-a întrebat pe cine îl va binecuvînta
să primească scaunul patriarhiei după mutarea sa, Sfîntul Mitrofan a răspuns:
"Domnul mi-a descoperit că după mine va lua scaunul patriarhiei Alexandru,
împreună slujitorul meu, cel vrednic de adevărata alegere și de darul Duhului
Sfînt". Așa s-a și întîmplat.
Ducîndu-se Sfîntul Mitrofan la Domnul, a fost pus ca patri-arh
al Constantinopolului, Alexandru. El a păstorit bine turma cea cuvîntătoare
a lui Hristos și gonea lupii eretici și elini; pentru că nu numai cu arienii
avea mare luptă, dar și cu filosofii. Unii din acești filosofi, îndrăznind,
se apropiau de împărat și îl certau, că a lepădat credința cea veche părintească,
a lepădat legile romane și grecești și a primit o credință și o lege nouă,
care va fi, nu spre întărire, ci spre risipirea împărăției. Ei rugau pe împărat
să le poruncească să întrebe de credință pe Alexandru, episcopul lui; deci,
împăratul a poruncit să se facă întrebare. Alexandru, arhiereul lui Dumnezeu,
deși era neînvățat în filosofia elinească, însă, fiind plin de Duhul Sfînt,
nu s-a lepădat de întrebare.
Ducîndu-se mulți filosofi și voind toți să se întrebe cu
episcopul creștinesc, arhiereul i-a rugat să aleagă pe unul din ei mai înțelept
și cuvîntător și să-l pună înaintea sa la întrebare, iar ceilalți să asculte
toți. Sfîntul le zicea: "Altminteri nu voi putea eu, un singur om, să vă dovedesc
la toți, cînd veți striga și vă veți gîlcevi; de aceea voi, filosofii, să
alegeți pe care îl știți că este mai înțelept". Deci, ei au ales unul și l-au
pus înaintea arhiereului, iar ei singuri s-au gătit la ascultare cu luare
aminte.
Începînd, Preasfințitul Patriarh Alexandru a zis către filosof:
"În numele Domnului meu Iisus Hristos, îți poruncesc să taci!" Și îndată i
s-a legat limba filosofului și a rămas mut, neputînd zice nimic.
Văzînd aceasta, adunarea filosofilor s-a înfricoșat și s-a
rușinat. Deci, unii din ei au fugit de rușine, iar alții au crezut în Hristos.
Filosoful cel amuțit, văzînd prin amenințare rătăcirea sa, iar credința creștinească
arătîndu-i-se a fi dreaptă, a căzut la picioarele arhiereului și i s-a dezlegat
limba din amuțire, și cu mare glas a început a slăvi pe Hristos și s-a botezat
împreună cu ceilalți prieteni ai săi. Atunci s-a făcut bucurie împăratului
și tuturor cre-dincioșilor, încît Dumnezeu, Care a dăruit atîta putere minunată
plăcutului său, se preamărea de toți.
După aceea, Sfîntul Alexandru a omorît cu rugăciunea și pe
răucredinciosul Arie, pentru că, trecînd cîțiva ani de la Sinodul cel dintîi
a toată lumea și fiind chemat la Constantinopol acel eretic, a amăgit cu vicleșug
pe dreptcredinciosul împărat Constantin, cînd l-a întrebat de crede astfel,
precum Sfinții Părinți au întărit în Sinodul din Niceea. Iar el, avînd în
sîn hîrtia ereticeștii sale credințe, lovea cu dreapta pieptul, zicînd: "Așa
cred". Ca și cum învoindu-se cu credința cea întărită în Niceea, iar cu gîndul
zicea: "Așa cred, precum am scris cu mîna mea, și cum am în sînul meu". Jurîndu-se
înaintea împăratului că așa crede, și împăratul neștiind un vicleșug ca acela,
a crezut cuvintele lui cele meșteșugite; deci, l-a trimis la Preasfințitul
Alexandru, poruncindu-i să primească pe Arie întru împărtășirea bisericească,
ca pe un dreptcredincios.
Ziua de Duminică a fost rînduită ca să intre Arie în biserică
spre împărtășire. Sfîntul Alexandru se lepăda a-l primi pe el, ca pe un începător
de eresuri. Fiind sîmbătă spre Duminică, în acea noapte arhiereul lui Dumnezeu,
Alexandru s-a aruncat la rugăciune înaintea sfîntului prestol și cu lacrimi
se ruga lui Dumnezeu ca îndată să-i ia sufletul din trup, ca să nu vadă ziua
aceea, în care Arie avea să se apropie și să ia împărtășirea cu Sfintele Taine.
Dar Dumnezeu, milostivindu-se spre Biserica Sa, a hotărît să piardă pe Arie
de pe pămîntul celor vii.
Sfîntul rugîndu-se astfel lui Dumnezeu, după ce s-a făcut
ziuă, s-a apropiat ceasul sfintei slujbe. El a văzut pe Arie că venea din
palatul împărătesc la biserică cu multă mîndrie, înconjurat de boierii împărătești,
care erau de eresul lui și de o mulțime de oameni înarmați. Apropiindu-se
de locul ce se numea "Tîrgul lui Constantin", unde era un stîlp de marmură,
care avea pe sine coroana împărătească, a căzut frică asupra lui de conștiința
ce-l mustra pe el și de frică i-a venit nevoia cea trupească; deci, își căuta
loc ascuns. Din întîmplare a aflat o privată a poporului, în care, intrînd
el, a fost lovit cu o durere cumplită la cele dinăuntru și a crăpat în două
ca și Iuda, iar mațele lui au ieșit prin șezut. Astfel a pierit cu ticăloșie,
lepădîndu-și sufletul cu amar!
Văzînd cei ce-l așteptau afară că nu mai iese, au intrat
la el și l-au găsit mort în privată, zăcînd în sînge. Atunci îndată s-a înștiințat
toată cetatea de cumplita moarte neașteptată a ereticului Arie. Deci, ereticii
s-au rușinat, iar dreptcredincioșii s-au bucurat, că Hristos, adevăratul Dumnezeu,
este biruitorul vrăjmașului și hulitorului. Preasfințitul Patriarh Alexandru,
auzind de aceasta, a dat mulțumire lui Dumnezeu, Cel ce S-a milostivit spre
Biserica Sa și a scăpat-o de acel lup cumplit. Dreptcredinciosul împărat Constantin
cel Mare, auzind de moartea lui Arie, s-a întărit mai mult în dreapta credință,
și dogmele Sinodului din Niceea le-a ținut pînă la sfîrșitul său.
Astfel a fost primită înaintea lui Dumnezeu rugăciunea cea
dreaptă a lui Alexandru, marele arhiereu al lui Hristos, care, ca și cu o
armă ascuțită, a omorît pe vrăjmașul Domnului. Deci, a făcut prăznuirea bisericii
celei dreptcredincioase. După aceea și Sfîntul Grigorie Cuvîntătorul lui Dumnezeu,
în cuvîntul său către constantinopolitani, îl pomenește, grăind cu laude:
"Adevăr vă zic vouă, deoarece sînteți ucenici ai preaalesului Alexandru, ai
marelui ierarh și propovăduitor al Preasfintei Treimi, care, cu cuvîntul și
cu lucrul a gonit rătăcirea ereticească. Aduceți-vă aminte de rugăciunile
lui cele la fel cu ale Apostolilor, prin care a pierdut pe începătorul și
povățuitorul necurățeniei, în locul la care vrednică era limba necurată, ca
prin necinste să se izbîndească și prin moartea cea necinstită, care cu dreptate
l-a ajuns, ca să se mustre veșnic vătămarea cea purtătoare de moarte ereticească,
care a pierdut multe suflete".
Acestea le-a grăit Sfîntul Grigorie spre lauda Sfîntului
Alexan-dru și spre defăimarea răucredinciosului Arie, aducînd aminte de moartea
cea necinstită a lui Arie, care s-a întîmplat la acel loc necurat, prin rugăciunea
Sfîntului Alexandru. Căci, precum el a ocărît pe Fiul lui Dumnezeu, hulind
dumnezeirea Lui cea întocmai puternică cu a Tatălui și de-a pururea fiitoare,
tot așa ocară a luat prin moartea cea necinstită, izbîndindu-se ocara prin
ocară.
Sfîntul Alexandru, păstorind Biserica lui Hristos ani îndestulați,
a ajuns la adînci bătrîneți; iar cînd a fost aproape de sfîrșit, oile cele
cuvîntătoare au înconjurat patul păstorului lor și-l între-bau: "Părinte,
cui ne lași pe noi, fiii tăi? Pe cine vei pune în locul tău, care, mergînd
pe urmele tale, ar putea să îndrepte bine Biserica?" Iar el, arătînd spre
cei doi bărbați cinstiți, spre preotul Pavel și spre diaconul Macedonie, a
zis: "De voiți să aveți păstor învățător și strălucit prin fapte bune, alegeți-l
pe Pavel; iar de voiți să-l aveți numai frumos la față și cu podoaba din afară
cinstit, atunci alegeți-vă pe Macedonie!" Acestea zicîndu-le, Preasfințitul
Patriarh Alexandru și-a dat sufletul, avînd de la nașterea sa nouăzeci și
opt de ani.
După dînsul a luat scaunul patriarhal Sfîntul Pavel, întîiul
patriarh al Constantinopolului cu acest nume, a cărui pomenire se cinstește
la 6 noiembrie. Sfîntul Ioan care se numea Capadoc - căci era cu neamul din
Capadocia -, a luat scaunul Patriarhiei Constantinopolului după Timotei cel
răucredincios și la sfîrșitul împărăției lui Atanasie ereticul. El a fost
ales la acea înaltă dregătorie fără să vrea, și ridicat de poporul cel dreptcredincios
mai mult decît cu puterea împărătească; dar nu a avut pace de la răucredinciosul
împărat pînă la sfîrșitul lui, fiind urît și gonit de dînsul.
Aceasta i se făcea, fiindcă împăratul acela ținea de eresul
lui Sevir, mincinosul patriarh al Antiohiei, și potrivnicul Sinodului a toată
lumea din Calcedon al Sfinților Părinți. Ereticul Sevir, urmînd lui Dioscor
și lui Eutihie, care au fost goniți de la Sinod și dați anatemei, zicea că
o fire este în persoana lui Hristos, cuvîntul și trupul s-ar fi amestecat
prin întrupare într-o fire, iar nu după cum ne-au învățat Sfinții Părinți
să credem, că în persoana lui Hristos sînt două firi, precum cîntă și Biserica;
Dumnezeu fiind din fire și cu firea făcîndu-se om pentru noi, nu în două fețe
fiind despărțit, ci în două firi neamestecate fiind cunoscut. Același răucredincios
și potrivnic al credinței celei drepte, bîrfea cum că dumnezeirea Sfintei
Treimi ar fi pătimit pe cruce împreună cu omenirea lui Hristos, și pentru
aceea îndrăznea de adăuga la cîntarea: Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare,
Sfinte fără de moarte, și "Cel ce Te-ai răstignit pentru noi", mîntuiește-ne
pe noi.
De la acel ticălos Sevir a ieșit erezia achefaliților, adică
a celor fără de cap, numindu-se astfel pentru că n-au voit să fie sub episcopii
dreptcredincioși, care stăpîneau bisericile, după cum capul stăpînește celelalte
mădulare, ci fiecare singur se făcea începător și învățător, după mintea cea
nebună a capului lor. Murind episcopii cei răucredincioși și preoții lor,
la dînșii nu mai era rînduiala botezului după obiceiul bisericesc, nici a
dumnezeieștii Liturghii, împărtășindu-se din agnețul cel de multă vreme pregătit
și păzit, al Trupului lui Hristos. Deci, adunîndu-se în ziua Sfintelor Paști
și zdrobind acel agneț în părți mici, atunci fiecare își alegea orice fel
de credință nedreaptă voia, și, luînd învățăturii socotința cea adevărată,
învățau pe alții după mintea lor deșartă. Deci multe alte eresuri au răsărit
de la dînșii, potrivnic unul altuia.
Despre acestea, Nichifor Calist, istoricul bisericesc grec,
scria în cartea 18, cap. 45: "Din niște eretici ca aceia era și răucredinciosul
împărat Atanasie, care a tulburat mult Biserica lui Dumnezeu, izgonind din
scaunele lor pe ortodocșii arhierei. Și pe Sfîntul Ioan, pus din nou patriarh
al Constantinopolului, voia să-l izgonească; dar l-a ajuns pe el judecata
lui Dumnezeu, că moartea i-a tăiat viața lui". Dar, nu este cu necuviință
a pomeni aici de moartea acelui rău împărat, care a fost astfel: Cu puține
zile înainte de pieirea sa, a văzut în vis un om înfricoșat, șezînd pe scaun
înalt și întru slavă ca un judecător, și mulți stînd înaintea lui. Judecătorul
acela avea în mîinile sale o carte, pe care, deschizîn-d-o, a găsit scris
numele împăratului Anastasie, pe care arătîndu-l împăratului, a zis: "Eu voiam
să te las să trăiești mai mult; dar pentru necredința ta voi șterge din viața
ta paisprezece ani".
Aceasta zicînd-o, a șters pe cel scris în carte, iar împăratul,
cuprinzîndu-se de frică mare, s-a deșteptat din somn tremurînd și, chemînd
pe unul din cei mai credincioși sfetnici ai săi, anume Amantie, care era de
un gînd cu dînsul în toate eresurile și răutățile, i-a spus lui cu mîhnire
vedenia visului. Amantie, auzind aceasta și înspăimîntîndu-se, a zis: "În
noaptea aceasta am văzut și eu o vedenie înfricoșată: mi se părea că stau
în fața împărăteștii tale fețe, ca și cum aș sluji, și iată o scroafă mare,
alergînd, m-a apucat de haină de deasupra și m-a trîntit la pămînt". Niște
visuri înfricoșate ca acestea spunîndu-și unul altuia, s-au înspăimîntat și
au chemat pe un vrăjitor, anume Proclu. Ei i-au spus lui visele lor ca să
le tîlcuiască; iar acel vrăjitor le-a spus lor că degrab vor muri. Deci, nu
după multe zile un tunet cu fulgere grozave a lovit în palatele împărătești
și a ucis pe împărat, și astfel a pierit acel rău împărat.
După moartea lui Anastasie, a fost ales la împărăție Iustin,
bărbat dreptcredincios și bun. Iar Amantie și ceilalți oameni răi ca dînsul,
ajutători răutății lui Anastasie și prigonitori ai Bisericii, cu dreaptă judecată
au fost dați la moarte. Astfel s-a împlinit lui Anastasie și lui Amantie vedenia
viselor lor. După pieirea acelor vrăjmași ai Bisericii, a luat pace și Biserica
lui Hristos și păstorii ei. Atunci și Preasfințitul Patriarh Ioan, cu dreptcredinciosul
împărat Iustin, cel din nou ales, și cu tot poporul cel dreptcredincios, bucurîndu-se
pentru eliberarea Sfintei Biserici de sub jugul tiraniei, au cîntat în biserică
cîntări de mulțumire și prăznuire, și degrabă chemînd pe cei mai de aproape
episcopi, patruzeci la număr, și alcătuind un sinod local, au dat anatemei
pe Sevir, mincinosul patriarh al Antiohiei, și pe toți cei de un gînd cu dînsul.
Iar Sinodul al patrulea a toată lumea din Calcedon, l-au întărit și l-au preamărit.
El a petrecut celelalte zile ale vieții sale întru liniștea Bisericii, binepăstorind
turma cea încredințată lui și plăcînd lui Dumnezeu. Deci, petrecînd pe scaun
trei ani, s-a dus către Domnul.
Sfîntul Pavel care se cinstește acum, al patrulea patriarh
al Constantinopolului cu acest nume, era de neam din Cipru. El a luat scaunul
după Nichita, ereticul luptător de icoane, în împărăția lui Leon, fiul lui
Copronim.
Despre acest sfînt se scrie astfel în viața lui Tarasie:
"Pavel era bărbat îmbunătățit și dreptcredincios, dar fricos; căci, văzînd
marea chinuire pentru sfintele icoane, care se făcea de răucredinciosul împărat
multora din cei dreptcredincioși, își tăinuia dreapta sa credință și fără
voie se împărtășea cu ereticii. După moartea acelui dreptcredincios împărat,
a voit să preamărească dreapta închinăciune a sfintelor icoane, dar n-a putut,
de vreme ce nu avea ajutor deloc. Deci, lupta împotriva sfintelor icoane se
întărise foarte mult în toată cetatea și în părțile dimprejur, pentru aceasta
el era foarte mîhnit. Văzînd că nimic nu sporește, a gîndit să lase scaunul
patriarhiei, pe care nu a petrecut mai mult de patru ani. Deci, îmbolnăvindu-se,
s-a dus în taină din casa patriarhiei la mînăstirea Sfîntului Flor și a luat
acolo sfînta schimă. Degrabă s-a auzit pretutindeni de aceasta și toți erau
în mare mirare. Asemenea și împărăteasa Irina s-a mîhnit că patriarhul a făcut
aceasta, nespunînd nimănui. Ea a mers la dînsul cu fiul său, împăratul Constantin,
și l-a întrebat: "O, părinte, de ce ai făcut aceasta? Și pentru ce pricină?"
El a răspuns: "Boala mea și așteptarea cea degrabă a morții
m-au adus pe mine în acest sfînt chip al schimei. Dar mai vîrtos m-a silit
pe mine să las scaunul Patriarhiei, tulburarea bisericească, de vreme ce Biserica
este bîntuită de eresul luptătorilor de icoane și de reaua socoteală cea prelungită,
am primit rană nevindecată multă vreme. Eu, ticălosul, de trei ori acum, cu
mîna mea și cu scrierea m-am învoit la acea ereticie; căci nici nu mi se putea
mie să scap de lanțurile relei credințe, ci s-a întîmplat și cu limba și cu
mîna de m-am legat într-însele, de care lucru mă căiesc acum foarte mult.
Iar ceea ce îmi rănește sufletul cu mai multă și nemăsurată mîhnire este aceasta:
Văd în toate părțile pămîntului, care este sub mîna voastră, că pravila credinței
păzindu-se nemișcat și petrecînd și veselindu-se în credincioasa învățătură,
se înstrăinează de Biserica noastră și pe noi ne gonesc de la sine, ca de
la turma lui Hristos, ca pe niște oi străine.
De aceea mă lepăd a fi păstorul adunării ereticești și am
voit ca mai bine să petrec în mormînt, decît să fiu supus anatemei date de
sfintele patru scaune apostolești. Dar, de vreme ce Dumnezeu a dat puterea
sceptrului în mîinile voastre, ca să aveți împărătească grijă de turma creștinească
de sub cer, de aceea să nu treceți cu vederea necazurile Bisericii voastre,
nici să n-o lăsați pe ea să petreacă mai mult în mîhnirea cea nemîngîiată,
ci sîrguiți-vă ca Biserica iarăși să-și primească vechea și buna sa podoabă.
Nu lăsați mai mult eresul cel urît, care a ieșit ca un porc din pădure, să
pustiască și să piardă via lui Hristos în vremea credincioasei voastre împărății,
și s-o spurce pe ea cu socoteala cea necredincioasă. Aveți lucrător iscusit,
care poate să lucreze strugurele adevăratei mărturisiri, pe care storcîndu-l
în dumnezeiescul teasc al Bisericii adevărate, va umple paharul de înțelepciune
și va găti credinciosului popor băutura dreptei înțelegeri".
Apoi l-au întrebat pe el: "Despre cine grăiești aceasta,
părinte?" El a răspuns: "Pentru Tarasie, care este mai întîi în sfaturile
voastre cele împărătești. El este puternic, cu toiagul înțelegerii să gonească
mincinoasele cuvinte cele ereticești, să păstorească bine turma cea cuvîntătoare
a lui Hristos și s-o adune în ograda dreptei credințe". Dreptcredincioasa
împărăteasă Irina și fiul ei, împăratul Constantin, auzind niște cuvinte ca
acelea de la patriarhul Pavel, s-au dus mîhniți. Iar Pavel a zis către niște
senatori care rămăseseră la dînsul: "O, n-aș fi șezut eu niciodată pe acel
scaun cînd Biserica era tulburată de chinuitori și blestemată de cele patru
scaune patriarhale. De nu se va aduna al șaptelea sobor a toată lumea și de
nu se va ridica eresul luptării de icoane, nu vă veți putea mîntui". Senatorii
au zis: "Dar pentru ce tu în vremea patriarhiei tale ai iscălit pentru lupta
împotriva icoanelor?" Pavel a răspuns: "De aceea acum am luat pocăință, de
vreme ce atunci m-am iscălit; deci, mă tem să nu fiu pedepsit de Dumnezeu
că am tăcut de frică și nu v-am spus vouă adevărul. Însă acum mă căiesc și
vă zic că nu vă este vouă nădejde de mîntuire, de veți petrece în eresul acela".
După puține zile, patriarhul Pavel a adormit cu pace. De
atunci popoarele din Constantinopol au început a vorbi cu libertate și fără
de temere și a se întreba cu ereticii despre sfintele icoane, de care, din
vremea lui Leon Isaurul pînă atunci, nu era cu putință cuiva să deschidă gura
spre apărarea sfintelor icoane. Acestea știindu-le despre cei trei arhierei
care se cinstesc acum: Alexandru, Ioan și Pavel, slăvim pe Dumnezeu în Treime,
pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfîntul Duh. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor
pe luna august
|