Viața Cuviosului Părinte Ioan Tăcutul
(3 decembrie)
Tăcutul cel vrednic de laude netăcute, Sfîntul și cuviosul
părinte Ioan s-a născut în Nicopoli din Armenia, avînd tată pe Encratie și
maică pe Eftimie. El s-a născut în al patrulea an al împărăției binecredinciosului
împărat Marcian, în a opta zi a lunii ianuarie și a fost luminat cu Sfîntul
Botez; pentru că părinții lui erau creștini binecredincioși, care în toată
Armenia erau vestiți prin mulțimea bogăției și a cinstei. Tatăl lui era voievod
și mult putea la împărat, ca cel ce avea trecere la dînsul. Așa de slăvit
părinte avea fericitul Ioan. Aceasta s-a spus, nu ca să-l fericim pe el și
să-l lăudăm pentru numele lui cel bun, pentru că din faptele cele bune se
fericesc sfinții și se proslăvesc, iar nu din neamul cel bun, ci ca să știm
din ce slavă s-a pogorît în smerenie acest plăcut al lui Dumnezeu. Deci a
fost crescut împreună cu frații săi, în bună petrecere și dumnezeiască Scriptură,
desăvîrșit învățîndu-se.
Încă tînăr fiind, părinții lui s-au dus către Domnul, lăsînd
fiilor multă avuție, care fiind împărțită între frați, fericitul Ioan, luînd
partea sa, a zidit cu dînsa o biserică în numele Preacuratei și Preabinecuvîntatei
Fecioare Maria, în cetatea Nicopoli. Apoi, lepădîndu-se de lume, a luat asupra
sa chipul cel monahicesc în al optsprezecelea an al vîrstei sale. Deci petrecea
viață călugărească lîngă acea biserică, împreună cu alți zece călugări, bine
nevoindu-se. Căci în toți anii tinereții sale mare sîrguință avea de aceasta,
adică pe trup să-l facă rob duhului, ca să nu fie rob al pîntecelui, nici
să fie stăpînit de patimi. Și s-a făcut bărbat minunat în fapte bune, bun
și iscusit povățuitor, apoi și egumen al fraților săi.
Apoi ajungînd la douăzeci și opt de ani ai vieții sale, episcopul
cetății Coloniei s-a mutat către Domnul, iar cetățenii mergînd la mitropolitul
Sevastiei, cereau un episcop pentru cetatea lor. Deci făcîndu-se alegere spre
a se ști care ar fi vrednic de o asemenea înaintare, Ioan, egumenul Mănăstirii
Nicopoli, se purta prin gurile a tot poporul, cum că este vrednic a primi
scaunul episcopiei Coloniei. Dar, știind smerenia lui cea mare, cunoșteau
că nu va voi a primi dregătoria episcopiei. Pentru aceea mitropolitul a trimis
la dînsul ca și cum l-ar fi chemat pentru o altă trebuință. Iar după ce sfîntul
a venit, l-a silit ca să fie episcop și, sfințindu-l, l-a înălțat pe scaunul
Coloniei.
Luînd cîrma Bisericii, nu și-a schimbat pravila și nevoința
sa cea călugărească; căci el niciodată nu-și spăla trupul său, păzindu-se
cu deadinsul ca nu numai de altul să fie văzut cu trupul gol, dar nici singur
pe sine să nu se vadă cîndva gol, aducîndu-și aminte de goliciunea lui Adam.
De aceea nu se spăla în baie, ca nu prin spălare să-și descopere trupul său.
Și toată purtarea lui de grijă era a fi plăcut lui Dumnezeu și a petrece în
post și în rugăciuni și în curăția cea trupească și sufletească; adică a avea
totdeauna gîndurile sale curățite și a surpa toată înălțarea ce se ridică
asupra înțelegerii lui Dumnezeu; apoi a-și robi toată înțelegerea sa în ascultarea
lui Hristos.
Astfel, viețuind în fapte bune, s-a făcut și altora chip
de viață bună; căci, căutînd asupra lui, și alții se îndreptau și începeau
a viețui în fapte bune, dintre care era Pergamie, fratele lui după trup, bărbat
slăvit care avea mare cinste la împăratul Zinon și la Anastasie, care a fost
după Zinon. Acela, văzînd pe fratele său, adică pe fericitul Ioan, viețuind
cu sfințenie, se umilea cu sufletul și avea mare sîrguință ca să placă lui
Dumnezeu. Asemenea și Teodor, nepotul lui, care a fost mai pe urmă la binecredinciosul
împărat Iustinian în mare cinste, auzind de viața moșului său, cea întocmai
cu a îngerilor, s-a folosit de el și a început cu toată casa sa a viețui cu
plăcere de Dumnezeu. Apoi atît de îmbunătățit s-a făcut prin faptele sale
cele bune, încît singur împăratul și dregătorii lui se minunau de cinstita
viață și înțelegere a lui Teodor, cum și de credința lui cea dreaptă și de
milostivire. Pentru că în toate acestea a sporit Teodor, avînd pildă viața
cea fără de prihană a fericitului Ioan, unchiul său.
Cînd purtătorul de Dumnezeu, părintele Ioan, în al zecelea
an al episcopiei, îndrepta bine Biserica lui Hristos, a luat stăpînire asupra
Armeniei bărbatul surorii lui, Maria, care se numea Pazinlic. Acela, fiind
îndemnat de demon, a început a tulbura și a face rău Bisericii, cea încredințată
lui Ioan, pentru supărarea fericitului, amestecîndu-se în lucrurile cele duhovnicești;
iar pe cei ce, pentru pedeapsă, fugeau în biserică, îi scotea cu sila, nelăsînd
pe slujitorii și ispravnicii bisericilor a avea purtare de grijă de lucrurile
bisericești.
Fericitul Ioan de multe ori îl ruga, cu smerenie, să înceteze
a se amesteca în lucrurile Bisericii și de a-i face supărare și silă. Iar
el nu numai că nu-l asculta și petrecea neîndreptat, ci și mai rău se înfuria,
mai ales că acum sora fericitului se dusese din viață. Pentru aceea a fost
nevoit sfîntul a se duce la Constantinopol, la împăratul Zinon, că îl durea
inima pentru răutatea ce se făcea Bisericii. Ajungînd acolo, a luat ajutor
pe Eftimie, arhiepiscopul Constantinopolului, și acela i-a ajutat cu mijlocirea
sa către împărat.
După acestea, fericitul Ioan, văzînd gîlceava și tulburarea
lumii acesteia, a cugetat să lase episcopia și să meargă în sfînta cetate
Ierusalim ca să slujească lui Dumnezeu în liniște. Deci, săvîrșind dumnezeiasca
Liturghie, a slobozit pe cei ce erau împreună cu dînsul, adică preoți și clerici
și s-a dus singur la malul mării, neștiind nimeni și, urcîndu-se într-o corabie,
a mers către sfînta cetate a Ierusalimului; și venind în bolnița sfintei cetăți
în care era zidită casa de rugăciuni în numele Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe,
a rămas acolo cîtăva vreme, cu unul din cei săraci. Iar el, văzînd gîlceava
poporului, se mîhnea foarte, dorind un loc mai liniștit. Deci se ruga lui
Dumnezeu cu lacrimi ca să-i arate un loc plăcut, fără tulburare și lesnicios
pentru mîntuire.
Într-o noapte, rugîndu-se el cu sîrguință pentru aceasta,
a căutat în sus și a văzut că îndată s-a arătat o stea prea luminată, avînd
asemănarea Crucii, care s-a apropiat de dînsul și a auzit glas din lumina
stelei, zicînd: "De voiești a te mîntui, urmează razei acesteia". Iar el îndată
cu bucurie a mers după dînsa și a fost dus de acea stea în lavra cea mare
a Cuviosului și de Dumnezeu purtătorului părintelui nostru Sava, la treizeci
și opt de ani ai vieții sale, fiind atunci patriarh al Ierusalimului Salustie.
Acolo a aflat Sfîntul Ioan pe Cuviosul Sava, împreună cu
o sută și patruzeci de frați locuitori ai pustiei, petrecînd în mare sărăcie
trupească, dar în multă bogăție sufletească. Deci a primit Cuviosul Sava pe
fericitul Ioan și l-a dat economului spre slujba monahicească, neștiind comoara
darului lui Dumnezeu ce se tăinuia în Ioan. Și, deși Sfîntul Sava avea darul
mai înainte-vederii, Dumnezeu a tăinuit înaintea lui taina aceasta, cum că
Ioan este episcop, iar acum a lăsat pentru Dumnezeu episcopia sa și, ca unul
din cei proști, a venit la dînsul. Nimeni să nu se minuneze de aceasta, că
și cei mai înainte-văzători uneori nu văd mai înainte. Căci ei numai aceea
o văd mai înainte și o proorocesc, pe care o descopere lor Dumnezeu, iar ceea
ce nu le descopere, pe aceea nu o cunosc. Așa și Elisei proorocul, pentru
Sumaniteanca, a zis către sluga sa: "Las-o pe ea, pentru că sufletul ei este
mîhnit în dînsa și Dumnezeu a ascuns aceasta de către mine și nu m-a vestit".
Deci, fiind primit Ioan în lavră, slujea cu toată supunerea
și osîrdia în toate slujbele ce i le poruncea economul. În acea vreme se zidea
în lavră o casă pentru străini și s-a rînduit fericitul Ioan să slujească
lucrătorilor. Deci slujea lor, fierbîndu-le bucate, aducîndu-le apă, dîndu-le
pietre și suferind toate ostenelile de la zidire.
După doi ani de petrecere în lavră, a fost rînduit să fie
primitor de străini și slujea fraților cu toată smerenia, blîndețea și dragostea.
Apoi Cuviosul Sava a început a zidi o mănăstire de obște, pentru cei noi începători,
ca și cei ce vor vrea să se lepede de lume, mai întîi să se îndrepteze în
viața de obște și după aceea să se primească în lavră. Căci zicea sfîntul:
"Precum înaintea rodului merge floarea, așa, mai înainte de viața pustnicească,
să meargă viața cea de obște, ca în viața cea de obște cei noi începători,
ca niște pomi răsădiți, să înflorescă cu pîrga ostenelilor; iar în lavră să
aducă rodurile cele desăvîrșite ale nevoințelor". Lavra Cuviosului era în
pustie, iar chinovia mai aproape de lume. Deci, zidindu-se aceea, iarăși a
fost rînduit fericitul Ioan ca să slujească lucrătorilor. Atunci avea două
slujbe acest cuvios și iubitor de osteneală: a sluji străinilor și a aduce
pe umerii săi pîine și bucate fierte și nefierte la lucrătorii ce zideau mănăstirea,
pentru viața de obște, care era departe de casa de străini, mai mult decît
zece stadii.
Într-o slujbă ca aceea ostenindu-se el un an și plăcînd tuturor
fraților, i-a dat Cuviosul Sava o chilie liniștită, în care a locuit fericitul
Ioan trei ani, petrecînd cinci zile în săptămînă acolo, neieșind și negustînd
nimic în acele zile, nici fiind văzut de cineva, se îndeletnicea numai în
cele către Dumnezeu, iar sîmbăta și Duminica mai înainte decît toți intra
în biserică și sta într-însa cu frică și cu umilință, mai ales în vremea dumnezeieștii
Liturghii. Iar din ochii lui, neîncetat ieșeau pîraie de lacrimi, încît se
mirau toți frații de un dar ca acela ce era într-însul și primea hrana împreună
cu frații în acele două zile.
După trei ani, fericitul Ioan a fost ales iconom și i-a ajutat
Dumnezeu în toate, încît, cu ostenelile lui și cu slujbele ce făcea, s-a binecuvîntat
și s-a înmulțit lavra.
Deci, împlinind el bine slujba iconomiei, a voit Cuviosul
Sava să-l facă preot, ca pe un vrednic și desăvîrșit călugăr. Și, luîndu-l,
a mers cu dînsul în sfînta cetate a Ierusalimului, la patriarhul Ilie, care
fusese după Salustie. Spunîndu-i viața lui Ioan cea plină de fapte bune, l-a
rugat să hirotonească pe Ioan preot. Patriarhul, chemînd pe Ioan în biserică
a voit să-l hirotonească. Ioan, văzînd că nu este cu putință a scăpa, a zis
către sfîntul patriarh: "Preasfințite Părinte, am un cuvînt de taină către
sfinția ta. Deci, poruncește-mi să-ți spun deosebi și, dacă mă vei judeca
pe mine a fi vrednic de preoție, nu mă voi lepăda".
După ce l-a luat patriarhul de-o parte, Cuviosul Ioan s-a
aruncat la picioarele lui Ilie, plăcutul lui Dumnezeu, jurîndu-l ca nimănui
să nu spună cuvîntul pe care voiește a-l spune. Și făgăduind patriarhul că
îi va păzi taina, Ioan a zis: "Eu, Părinte, am fost episcop al cetății Colonia,
dar de vreme ce s-au înmulțit păcatele mele, pentru aceea am lăsat episcopia
și am fugit. Deci, m-am judecat eu însumi a sluji fraților, fiind tare cu
trupul, ca ei să ajute cu rugăciunile lor neputinciosului meu suflet".
Iar patriarhul Ilie auzind acestea s-a înspăimîntat și chemînd
pe Cuviosul Sava, i-a zis: "Oarecare fapte ascunse mi-a spus mie Ioan, pentru
care nu poate să fie preot, deci de acum să petreacă în liniște și nimeni
să nu-l supere". Zicînd acestea patriarhul i-au slobozit pe ei în ale lor.
Iar Cuviosul Sava s-a mîhnit foarte de aceasta și ducîndu-se din lavra cea
mare, ca de treizeci de stadii, într-o peșteră, s-a aruncat pe pămînt înaintea
lui Dumnezeu cu lacrimi, zicînd: "Pentru ce, Doamne, m-ai trecut cu vederea,
tăinuind de către mine viața lui Ioan și m-am înșelat, socotindu-l pe el a
fi vrednic de preoție? Deci acum, Doamne, să-mi spui cele despre dînsul, pentru
că este mîhnit sufletul meu pînă la moarte. Căci vasul pe care eu l-am socotit
a fi ales, sfînt și de trebuință și vrednic a primi dumnezeiescul mir, înaintea
măririi Tale este netrebnic și nevrednic".
Într-o rugăciune ca aceea și în lacrimi petrecînd Cuviosul
Sava toată noaptea, i s-a arătat îngerul Domnului, zicînd: "Nu este Ioan vas
netrebnic, ci este vas ales; dar cel ce este episcop, nu poate să se facă
preot". Acestea zicînd îngerul, s-a făcut nevăzut. Iar Cuviosul Sava a alergat
cu bucurie în chilia lui Ioan și, îmbrățișîndu-l, a zis: "O, părinte Ioane,
tu ai tăinuit înaintea mea darul lui Dumnezeu care este în tine, iar Dumnezeu
mi l-a descoperit". Atunci Ioan a zis: "Mă mîhnesc, părinte, căci am vrut
ca nimeni să nu știe taina aceasta, iar voi v-ați înștiințat de dînsa; deci
eu nu voi să mai viețuiesc în părțile acestea". Iar Sava s-a jurat lui că
nu va spune nimănui taina. Deci din acea vreme fericitul Ioan, liniștindu-se,
ședea în chilie și nu se ducea la biserică, nici nu vorbea cu cineva și nimeni
nu mergea la dînsul, fără numai unul singur, ascultătorul care îi slujea.
Ci, închizîndu-se singur în chilie, ieșea numai o dată într-un an, cînd se
făcea praznicul Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria,
întru al cărei nume era zidită biserica din lavră. Iar cînd patriarhul Ilie
venea la praznic în lavră, atunci ieșea Ioan din chilia sa, ca să se închine
patriarhului; căci patriarhul iubea foarte mult pe Ioan și îl cinstea pentru
smerenia lui.
Săvîrșindu-se patru ani ai liniștirii lui Ioan, cuviosul
părinte Sava s-a dus în părțile Schitopolei și a zăbovit acolo mult. Iar fericitul
Ioan, dorind o viață mai deosebită, pustnicească, s-a dus în pustia ce se
chema Ruva, într-al cincizecilea an de la nașterea sa. Și a petrecut în pustia
aceea nouă ani, hrănindu-se cu buruienile ce se cheamă melagrie, care cresc
prin pustia aceea. Iar la începutul sălășluirii a rătăcit prin rîpi și prăpăstii,
încît nu afla peștera sa și, slăbind de osteneala căii, a căzut. Apoi deodată
a fost luat în sus de o putere dumnezeiască nevăzută, precum odată proorocul
Avacum, și a fost dus în peștera sa. După cîtăva vreme, cercînd cuviosul cărările
pustiei aceleia, a cunoscut locul acela în care rătăcise, fiind depărtat de
la peștera lui ca de cinci stadii.
După aceea a venit la dînsul un frate și a viețuit împreună
cu dînsul puțină vreme. Iar într-un an, apropiindu-se praznicul Paștelui,
a zis fratele către stareț: "Părinte, să mergem în lavră ca să prăznuim ziua
Paștelui și apoi iarăși ne vom întoarce. Căci iată, la un praznic ca acesta
nu avem aici nimic de mîncat, afară de aceste melagrii". Iar Sfîntul Ioan
nu a voit să meargă, deoarece Cuviosul Sava încă nu se întorsese în lavră
din părțile Schitopolei. Iar către fratele ce-l ruga pe el a zis: "Să nu ne
ducem de aici, frate, ci să credem că Cel ce a hrănit șase sute de mii de
popor israilitean în pustie patruzeci de ani, Acela și pe noi ne va hrăni
aici și la praznicul Paștelui ne va trimite nu numai cele de trebuință, ci
și de prisos, pentru că grăiește în Scriptură: Nu te voi lăsa pe tine,
nici nu mă voi depărta de la tine. În Evanghelie deasemenea, grăiește,
zicînd: Nu vă îngrijiți, zicînd ce vom mînca sau ce vom bea? Că știe Tatăl
vostru Cel ceresc, că vă trebuie acestea toate. Căutați mai întîi împărăția
lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă. Deci
rabdă, fiule și călătorește pe calea cea cu nevoi. Pentru că odihna și moleșirea
trupului de aici naște munca cea veșnică, iar omorîrea trupului gătește odihna
nesfîrșită".
Niște cuvinte ca acestea ale cuviosului neascultîndu-le fratele,
a lăsat pe părinte și s-a dus în lavră. Deci, ducîndu-se, fratele a venit
la cuviosul un om necunoscut, avînd un catîr încărcat cu multe bunătăți: pîini
curate și calde, untdelemn, brînză proaspătă, ouă, o vadră de mied (vin de
miere) și pe toate acestea, omul care venise, le-a pus înaintea părintelui,
apoi îndată s-a dus. Iar cuviosul, văzînd cercetarea lui Dumnezeu, cu bucurie
a mulțumit Lui. Apoi fratele, mergînd spre lavră, a rătăcit în cale și, umblînd
trei zile prin pustietăți nestrăbătute și prin locuri neumblate, s-a ostenit
foarte, încît abia a găsit iarăși peștera cuviosului, flămînd, însetat și
slăbit de osteneala căii. Dar, văzînd atîtea bucate și băuturi trimise cuviosului
de Dumnezeu pentru praznic, s-a minunat și se rușina a căuta în fața sfîntului,
pentru împuținarea necredinței sale. Apoi, căzînd la picioarele bătrînului,
își ceru iertare. Iar sfîntul, iertîndu-l, i-a zis: "Cu adevărat, să știi,
frate, că Dumnezeu în pustie poate să pregătească masa robilor Săi".
În acea vreme Alamundar, domnul saracinilor care era sub
stăpînirea perșilor, a năvălit cu mare mînie asupra Arabiei și a Palestinei,
ucigînd și robind popoarele. Atunci, mulțime de barbari s-au împrăștiat prin
pustia aceea și s-a vestit prin mănăstiri să se păzească cu dinadinsul de
năvălirea barbarilor. Deci, părinții lavrei celei mari au trimis la acest
cuvios Ioan Tăcutul, vestindu-l despre barbari și sfătuindu-l să se întoarcă
în lavră primindu-și chilia ca să petreacă într-însa. Iar fericitul Ioan n-a
vrut să-și lase peștera sa liniștită din pustie, deși se cam temea de barbari.
Însă zicea în sine: "Domnul este sprijinitorul vieții mele, de cine mă
voi înfricoșa? Și dacă nu mă va sprijini pe mine Domnul și nu mă va îngriji,
apoi pentru ce mai viețuiesc?". Așa, avînd ocrotitor pe cel Preaînalt, a petrecut
în locul său fără îndoială. Iar Dumnezeu, Care se îngrijește totdeauna de
robii Săi și-i păzește în toate căile lor, vrînd să păzească întreg și fără
temere pe plăcutul său, i-a trimis ca strajă un leu mare și înfricoșat, care
nedepărtat îl străjuia pe el ziua și noaptea. Și de cîte ori barbarii năvăleau
asupra sfîntului, totdeauna leul acela cu furia sa cea cumplită, pornindu-se
asupra lor, îi rănea și-i izgonea. Iar fericitul Ioan, văzînd acestea, mulțumea
lui Dumnezeu că n-a lăsat toiagul păcătoșilor peste soarta drepților.
După aceasta, întorcîndu-se Cuviosul Sava în țara sa, a venit
la fericitul Ioan în pustie și a zis către dînsul: "Iată, Domnul te-a păzit
pe tine de năvălirea barbarilor, dîndu-ți strajă simțitoare. Deci fă și tu
ceea ce este lucru omenesc; sculîndu-te fugi, precum au făcut și alți părinți
pustnici". Cu acestea și cu mai multe cuvinte sfătuindu-l cuviosul, l-a scos
din pustie și aducîndu-l în țara cea mare, i-a dat lui chilie; și iarăși a
început fericitul Ioan a viețui în lavră, la cincizeci și șase de ani de la
nașterea sa, neștiind nimeni taina lui, cum că era episcop, afară de preasfințitul
patriarh Ilie și de Cuviosul Sava, dar și aceia tăinuiau.
Trecînd multă vreme, Dumnezeu a binevoit a descoperi taina
aceea tuturor fraților, în acest chip. Un bărbat oarecare din părțile Asiei,
cu numele Aterie, cinstit cu dregătoria arhiepiscopiei, venind în Ierusalim,
s-a închinat lemnului Crucii Domnului, cea de viață făcătoare și sfintelor
locuri și mult aur și argint împărțea săracilor și mănăstirilor. Apoi a ieșit
din sfînta cetate, sîrguindu-se a se întoarce la moșia sa. Deci, suindu-se
în corabie și pornind puțin, s-a ridicat un vînt potrivnic pe mare, pentru
care pricină a fost nevoit a se întoarce în Ascalon, unde a rămas două zile.
Cînd a vrut iarăși să plece, i s-a arătat în somn îngerul Domnului, zicînd:
"Nu se cuvine ție a pleca la moșia ta, pînă nu te vei întoarce în sfînta cetate
și vei merge în țara avei Sava; că acolo vei afla pe avva Ioan Tăcutul, bărbat
drept și plin de fapte bune, care a fost episcop și pentru Dumnezeu toate
le-a trecut cu vederea, smerindu-se cu sărăcia cea de bunăvoie și cu ascultarea".
Deșteptîndu-se din somn Aterie, s-a întors în Ierusalim și,
venind în țara Cuviosului Sava a întrebat despre Ioan Tăcutul; apoi înștiințîndu-se
de chilia lui, a venit la dînsul și a petrecut acolo două zile, rugîndu-l
și jurîndu-l cu numele lui Dumnezeu, ca să-i spună neamul său, moșia și episcopia.
Iar el, văzînd bunăvoința lui Dumnezeu pentru aceea, i-a spus toate cu de-amănuntul.
Din acea vreme s-a făcut înștiințare prin toată lavra, că Ioan Tăcutul este
episcop. Și toți s-au mirat văzîndu-l pe el atît de smerit.
După aceasta, cuviosul și de Dumnezeu purtătorul Părintele
Sava s-a mutat către Domnul în ziua a cincea a lunii decembrie la șaptezeci
de ani ai vieții lui Ioan. Dar Ioan nu s-a întîmplat a fi la despărțirea sufletului
de trup a Cuviosului Sava; pentru aceea foarte s-a mîhnit cu duhul și se tînguia
pentru despărțirea lui. Apoi i s-a arătat în vedenie Cuviosul Sava, zicînd:
"Nu te mîhni pentru plecarea mea, părinte Ioane, pentru că deși m-am despărțit
cu trupul de tine, însă cu duhul sînt împreună cu tine".
Iar Ioan a zis: "Roagă pe Domnul, părinte, ca să mă ia și
pe mine cu tine". Răspuns-a Sava: "Nu se poate aceasta acum, că are să vină
mare ispită asupra lavrei și vrea Dumnezeu a te avea pe tine în trup, spre
mîngîierea și întărirea acelora care vor să lupte bine împotriva ereticilor,
pentru credința cea dreaptă". Acestea auzind fericitul Ioan, și-a venit întru
sine și se bucura cu duhul pentru vedenia și pentru vorbirea ce avusese cu
Cuviosul Sava; dar se mîhnea cu inima pentru ispita ce avea să vie. Apoi i-a
venit dorința a vedea cum se desparte sufletul de trup. Pentru care pricină,
cînd s-a rugat lui Dumnezeu, a fost răpit cu mintea în Sfîntul Betleem și
a văzut murind, lîngă biserica care era acolo, un bărbat străin al cărui suflet
se lua de îngeri către cer, cu cîntări dulci. Aceasta văzînd-o cu ochii minții,
fericitul Ioan s-a sculat și s-a dus la Betleem și a aflat trupul bărbatului
celui răposat lîngă biserică, precum a văzut în vedenie - că în acel ceas
murise în care îl văzuse Ioan - șezînd în chilie, sufletul lui luat de îngeri
în cer cu cîntări. Deci, cuprinzînd moaștele lui, le-a sărutat cu dragoste.
Apoi, în același loc le-a îngropat cu cinste și s-a întors la chilia sa.
Doi ucenici ai fericitului Ioan, anume Teodor și Ioan, au
povestit lui Chiril monahul, scriitorul vieții acestuia, zicînd: "După răposarea
Cuviosului Sava am fost trimiși de părintele nostru în Liviada, pentru oarecare
trebuință și trecînd Iordanul, ne-au întîmpinat pe noi oarecine, zicînd: Păziți-vă
că este un leu înaintea voastră! Iar noi, cugetînd, am zis: Puternic este
Dumnezeu, să ne păzească cu rugăciunile părintelui nostru, pentru că după
porunca lui călătorim. Acestea zicînd, am mers și îndată am văzut venind împotriva
noastră un leu înfricoșat. Deci ne-am înspăimîntat foarte, încît lipsind din
noi puterea n-am putut fugi, ci am rămas ca niște morți. Și iată deodată s-a
arătat între noi părintele nostru, Cuviosul Ioan, poruncindu-ne să nu ne temem.
Atunci leul, ca și cum ar fi fost lovit cu biciul și izgonit, a fugit de la
noi, iar părintele s-a făcut nevăzut. Deci noi, răsuflînd ușurați, ne-am văzut
de cale și am rămas nevătămați. Apoi, săvîrșind ascultarea care se poruncise
nouă, cînd ne-am întors la părintele, el a căutat spre noi și a zis: "Vedeți,
fiilor, că m-am aflat împreună cu voi la trebuință; dar și aici mult am rugat
pe Dumnezeu pentru voi și a făcut cu voi mila Sa".
Aceasta s-a povestit lui Nirim, de către un ucenic al lui
Ioan, cum că acest mare pustnic, mulți ani s-a hrănit numai cu pîine, iar
în loc de sare obișnuia cenușă, așa încît își mînca pîinea sa cu cenușă. Iar
odată, uitînd să-și închidă fereastra chiliei, în vremea mesei sale, s-a aplecat
ucenicul și l-a văzut mîncînd pîine cu cenușă; deci s-a mîhnit starețul că
s-a văzut o postire ca aceea a lui, iar ucenicul vrînd să-l mîngîie a zis:
Nu numai tu faci aceasta, părinte, ci mulți părinți ai lavrei acesteia împlinesc
scriptura care zice: Cenușă ca pîinea am mîncat. Și așa a mîngîiat
pe stareț.
În acea vreme s-a scornit eresul lui Origen și, mulți înșelîndu-se
cu dînsul, se tulbura Biserica lui Dumnezeu. Iar alții, tare împotrivindu-se
eresului, aveau ajutor pe acest cuvios Ioan Tăcutul, care atunci netăcînd,
ci, luptîndu-se cu tăria cuvîntului ce era ca o sabie împotriva ereticilor,
tăia și strica învățăturile cele hulitoare ale lui Origen. Această ispită,
ce era să vină asupra Bisericii, a fost proorocită lui Ioan în vedenie de
Cuviosul Sava; pentru că nu puțină prigoană a fost asupra ei de la eretici,
încît mulți din părinții cei nevoitori, vătămîndu-se cu învățăturile cele
ereticești, se îndoiau și se clăteau cu mintea. Pentru aceasta a binevoit
Dumnezeu a avea în lavra aceea pe Ioan în trup, spre mîngîierea celor slabi
cu sufletul și spre întărirea celor neputincioși.
Într-acea vreme a venit la dînsul de la mitropolia Schitopolei
Chiril, care a fost mai pe urmă scriitorul vieții lui. Acesta singur povestește
așa: Vrînd să ies din casa mea, ca să mă duc în sfînta cetate a Ierusalimului
și acolo într-o mănăstire oarecare să primesc viața călugărească, mi-a poruncit
iubitoarea de Hristos, maica mea, ca din cele ce vor fi pentru mîntuirea sufletului,
nimic să nu încep a face decît numai cu sfatul și porunca fericitului Ioan,
ca nu cumva să cad în eresul lui Origen, la începutul stării mele.
Deci, ajungînd la Ierusalim, am venit în lavra Sfîntului
Sava și m-am închinat vrednicului de fericire Ioan; apoi descoperindu-i tot
gîndul meu, ceream de la dînsul un sfat folositor. Iar el mi-a zis mie: "De
voiești a te mîntui, să mergi în mănăstirea marelui Eftimie". Iar eu, plecînd
de la dînsul ca un tînăr și fără de minte, n-am ascultat porunca lui, ci,
mergînd la Iordan, am intrat în mănăstirea ce se zice a Rundinitei. Și nu
numai că mi-a fost drumul rău, ci și în boală mare am căzut și am fost cuprins
de mîhnire, că eram străin și neputincios cu trupul. Apoi mi s-a arătat în
vis Cuviosul Ioan, zicîndu-mi: "De vreme ce nu m-ai ascultat, pentru aceea
ai fost pedepsit cu boala aceasta. Deci acum, sculîndu-te, mergi în Ierihon,
și acolo în casa de străini a lui avva Eftimie, vei afla pe un oarecare călugăr
bătrîn. Să-i urmezi aceluia în mănăstirea lui Eftimie și te vei mîntui". Iar
eu deșteptîndu-mă din somn m-am simțit sănătos cu tot trupul. Apoi m-am dus
la Ierihon, după porunca sfîntului părinte și am aflat, precum mi-a zis, pe
un călugăr bătrîn, cinstit și cu bună pricepere; acela m-a dus în mănăstirea
marelui Eftimie și m-am sălășluit într-însa. Adeseori veneam în lavra Sfîntului
Sava la Cuviosul Ioan și mare folos sufletesc primeam de la dînsul.
Odată eram tulburat și îngreuiat de gînduri satanicești,
pe care mărturisindu-le cuviosului, îndată am dobîndit ușurare cu sfintele
lui rugăciuni și s-a întors pacea în inima mea. Aceasta singur a spus-o Chiril
monahul. Acesta este Chiril acela care a fost trimis de Cuviosul Ioan în lavra
Suchiei, cu cărți la Cuviosul Chiriac pustnicul, precum se scrie în viața
lui.
Odată, șezînd Chiriac lîngă fereastra chiliei Cuviosului
Ioan, a venit un om cu numele de Gheorghe, aducînd pe fiul său muncit de diavol
pe care, punîndu-l lîngă fereastră, omul s-a dus. Iar pruncul plîngînd, l-a
cunoscut pe el Sfîntul Ioan că are duh necurat. Deci, făcîndu-i-se milă de
dînsul, a făcut rugăciune și l-a uns pe el cu untdelemn sfințit și îndată
a ieșit din copil duhul cel necurat și s-a făcut sănătos din ceasul acela.
Iar ava Evstatie, bărbatul cel credincios și binecuvîntat, care, după Serghie,
a primit peștera Cuviosului Sava, spunea aceasta: "A năvălit odinioară, zicea
el, asupra mea duhul hulii și mă tulburau foarte gîndurile rele asupra lui
Dumnezeu și asupra celor dumnezeiești și eram foarte mîhnit. Apoi am venit
la fericitul Ioan Tăcutul și, spunîndu-i nevoia mea, căutam ajutor de la sfintele
lui rugăciuni. Iar el, sculîndu-se, s-a rugat pentru mine lui Dumnezeu. Apoi
a zis către mine: "Bine este cuvîntat Dumnezeu, că de acum nu se va mai apropia
de tine gîndul hulii". Și așa a fost precum mi-a zis bătrînul, că dintr-acea
vreme n-am mai simțit în mine gîndul hulii niciodată".
O femeie de neam din Capadochia, cu numele Raina, diaconiță
la sfînta biserică din Constantinopol, a venit la Ierusalim, avînd cu sine
pe nepotul său, care era în dregătorie. Acesta, în adevăr, era bărbat cu fapte
bune, dar nu se unea cu sfînta sobornicească Biserică, de vreme ce se ținea
de credința cea rea a lui Sevir. Iar acea binecredincioasă diaconiță punea
multă sîrguință ca să-l întoarcă pe el către buna credință și să-l unească
cu Sfînta Biserică. Pentru aceea pe fiecare din sfinți îi ruga să se roage
lui Dumnezeu pentru dînsul. Deci, auzind de Sfîntul Ioan, a dorit ca și acestuia
să i se închine. Dacă s-a înștiințat că nu intră în lavră parte femeiască,
a chemat pe Teodor, ucenicul lui Ioan, și l-a rugat ca să ia pe omul care
a venit cu ea și să-l ducă la sfîntul bătrîn, pentru că credea căci cu rugăciunile
lui va întoarce Dumnezeu inima cea împietrită a acelui rău credincios și-l
va face vrednic împărtășirii cu soborniceasca Biserică. Deci, luînd Teodor
pe bărbatul cel întunecat cu eresul, a venit cu dînsul la bătrîn și s-a închinat
după obicei. Iar cînd a zis ucenicul "Binecuvîntează-ne pe noi, părinte!"
bătrînul a zis ucenicului: "Pe tine te binecuvintez, iar acesta care a venit
cu tine nu este binecuvîntat". Iar ucenicul a zis: "Nu așa părinte, ci pe
amîndoi să ne binecuvîntezi". Răspuns-a bătrînul: "Cu adevărat pe celălalt
nu-l voi binecuvînta, pînă cînd nu se va lepăda de cugetarea cea rea ereticească
și va făgădui că se va uni cu Biserica cea sobornicească". Acestea auzind
cel răucredincios, s-a mirat de darul bătrînului cel mai înainte-văzător și
prin acea minune schimbîndu-se, a făgăduit cu adevărat că se va împărtăși
cu cei dreptcredincioși. Atunci l-a binecuvîntat pe el bătrînul și cu învățăturile
sale cele de Dumnezeu insuflate, luînd din inima lui toată îndoiala, l-a împărtășit
cu preacuratele Taine; și așa, făcîndu-l dreptcredincios, l-a liberat cu pace.
De aceasta înștiințîndu-se binecredincioasa diaconiță Raina,
mai multă dorință avea să vadă cu ochii săi pe sfîntul bătrîn și s-a gîndit
să se îmbrace în haine bărbătești și să vină la dînsul în lavră, ca să-și
mărturisească gîndurile sale. Iar bătrînul, înștiințîndu-se prin înger de
acel gînd al ei, a trimis la dînsa, zicînd: "Să știi că deși vei veni la mine
precum ai gîndit, însă nu mă vei vedea; deci nu te osteni și rămîi la locul
unde ești acum, căci eu mă voi arăta ție în vis și voi asculta cele ce vrei
să-mi spui și îți voi spune și eu cele ce-mi va da Dumnezeu a-ți grăi". Iar
diaconița, auzind acestea, s-a înspăimîntat de vederea mai înainte a Cuviosului
Ioan, căci de departe vedea gîndurile omenești și a petrecut la un loc, așteptînd
arătarea lui.
Într-o noapte, dormind, i s-a arătat cuviosul în vis, zicînd:
"Iată Dumnezeu m-a trimis la tine; spune-mi ce voiești?" Iar ea a mărturisit
gîndurile sale și a primit de la dînsul vindecarea ce dorea. Și învățînd-o
cuviosul, s-a făcut nevăzut; iar femeia, deșteptîndu-se din somn, a dat mulțumire
lui Dumnezeu.
Locul unde era chilia cuviosului era pietros și uscat și
nu era cu putință a crește acolo nici copaci, nici buruieni, pentru asprimea
locului, care nu avea nici o umezeală. Iar cuviosul, luînd odată o sămînță
de smochin, a zis către ucenicii săi, Teodor și Ioan: "Ascultați-mă pe mine,
fiilor. De va da Dumnezeu dar acestei semințe, ca să crească pe această piatră
vîrtoasă și va odrăsli stîlpări și va face roade, apoi să știți că-mi va dărui
Dumnezeu loc de odihnă în împărăția cerului!" Acestea zicînd, a semănat sămînța
aceea pe piatră, aproape de chilia sa. Iar Dumnezeu care a odrăslit toiagul
lui Aaron cel uscat, El a dat umezeală și pietrei celei vîrtoase și seminței
de smochin răsădite, ca să arate ce dar are de la El credincioasa Lui slugă.
Deci, odrăslind smochinul din piatră și crescînd cîte puțin, a ajuns pînă
la acoperișul chiliei, apoi toată chilia a acoperit-o cu ramurile sale. Și
după o vreme a adus și roadă, trei smochine, pe care, luîndu-le bătrînul,
cu lacrimi a mulțumit lui Dumnezeu și, sărutîndu-le, le-a mîncat împreună
cu ucenicii. Apoi, după ce a mîncat smochinele acelea, a început a se pregăti
de moarte, fiind acum întru adînci bătrîneți. El viețuind toți anii vieții
sale o sută patru, a adormit întru Domnul, Mîntuitorul nostru, Căruia I se
cuvine slavă în veci. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor
pe luna decembrie
|