Pomenirea Părintelui nostru Ioan Damaschin
(4 decembrie)
Cetatea Damascului din Siria a odrăslit pe Ioan Damaschin
din părinţi credincioşi şi de bun neam, a căror dreaptă credinţă în Hristos
le-a fost mult mai scumpă decît aurul, cel pieritor prin foc lămurit. Acea
vreme era cumplită, căci saracinii robiseră partea aceea, luînd cetatea slăvită,
făcînd multă răutate creştinilor, pe unii omorîndu-i, iar pe alţii vînzîndu-i
în robie, încît pe nimeni nu lăsau ca să slăvească pe Hristos pe faţă.
Atunci, părinţii lui Ioan, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu
fiind acoperiţi, au fost păziţi întregi, cu sănătatea şi cu averea, păstrînd
întreagă credinţa. Pentru că le dăduse lor Preabunul Dumnezeu a afla dar înaintea
săracilor, precum odinioară a avut Iosif înaintea egiptenilor şi Daniil înaintea
sirienilor. Deci, nu opreau răucredincioşii agareni, pe părinţii sfîntului
a crede în Hristos şi a preamări pe faţă, preasfînt numele Lui. Ba, chiar
au pus judecător al cetăţii pe tatăl lui Ioan şi stăpînitor peste isprăvniciile
poporului. Iar el, fiind într-o fericire ca aceea, mult bine făcea fraţilor
celor de o credinţă, pe cei robiţi răscumpărîndu-i, pe cei închişi prin temniţe
liberîndu-i de prin legături şi izbăvindu-i de la moarte şi dînd mînă de ajutor
celor ce pătimeau în necazurile cele mai mari.
Astfel, erau în Damasc părinţii cuviosului, în poporul agarenilor,
ca o făclie în întuneric, ca o sămînţă în Israil şi ca o scînteie în cenuşă,
păziţi de Dumnezeu, ca aşa să iasă dintre dînşii făclia cea aprinsă a Bisericii
lui Hristos, strălucind luminos la toată lumea. Adică, acest fericit Ioan
Damaschin, pe care, născîndu-l părinţii după fire, s-au străduit a-l naşte
şi după dar, făcînd un lucru care în acea vreme era foarte cu anevoie, că
nu lăsau agarenii pe nimeni a se naşte din apă şi din duh (adică a se boteza).
Însă părinţii lui Ioan fără piedică şi-au născut pe fiul lor prin botez, numindu-l
cu numele darului de Ioan.
Crescînd pruncul, părintele lui se îngrijea pentru dînsul
să-l crească bine şi să-l înveţe nu obiceiurile saracinilor, nici vitejiile
cele ostăşeşti, nici vînarea fiarelor, nici altfel de meşteşug omenesc; ci
blîndeţea, smerenia, frica de Dumnezeu, cum şi înţelegerea dumnezeieştilor
scripturi. Tatăl său ruga pe Dumnezeu cu sîrguinţă, să-i trimită un om înţelept
şi binecredincios, ca să fie fiului său bun învăţător şi propovăduitor spre
faptele cele bune. Deci, fiind auzit de Dumnezeu, a dobîndit ceea ce dorea,
într-acest chip: barbarii care erau în Damasc, ieşind adeseori pe mare şi
pe uscat, în părţile cele de primprejur, robeau pe creştini şi, ducîndu-i
în cetatea lor, pe unii îi vindeau în tîrguri, iar pe alţii îi ucideau cu
sabia. S-a întîmplat odată că au prins un monah oarecare, cinstit cu chipul,
dar mai cinstit cu sufletul, de neam din Italia, cu numele Cozma, şi-l vîndură
pe el în tîrg, împreună cu alţii din cei robiţi. Iar cei ce aveau să fie tăiaţi
cu sabia, căzînd la picioarele monahului aceluia, îl rugau cu lacrimi, ca
şi el să se roage lui Dumnezeu pentru sufletele lor.
Saracinii, văzînd închinăciunile ce le făceau către monahul
Cozma cei ce erau rînduiţi spre moarte, l-au întrebat pe monah cu ce dregătorie
şi cu ce cinste a fost cinstit de creştini în patria sa? El a răspuns: "N-am
avut nici un fel de dregătorie, nici cu cinstea preoţiei n-am fost cinstit,
că sînt numai monah netrebnic. Dar am învăţat filosofia, nu numai a noastră
creştinească, ci şi aceea pe care au alcătuit-o filosofii cei vechi". Acestea
zicînd, vărsa lacrimi din ochi.
Stătea acolo, nu departe, tatăl lui Ioan, care, văzînd pe
bătrîn plîngînd şi după haină cunoscîndu-l că este monah, s-a apropiat de
dînsul, vrînd a-l mîngîia în necaz şi i-a zis: "Pentru ce plîngi, omule al
lui Dumnezeu, de părăsirea lumii acesteia de care demult te-ai lepădat şi
ai murit pentru ea, precum te cunosc după chip?" Iar monahul a răspuns: "Nu
plîng eu pentru părăsirea lumii acesteia, căci, precum ai zis, am murit pentru
lume şi nu bag în seamă nimic dintre acestea ce sînt în ea, ştiind că altă
viaţă mai bună şi fără moarte şi veşnică este gătită robilor lui Hristos,
pe care cu darul lui Hristos Dumnezeului meu, nădăjduiesc şi eu a o ajunge;
ci pentru aceasta mă tînguiesc, căci mă duc din lumea aceasta fără fiu, nelăsînd
după mine moştenitor". Mirîndu-se bărbatul acela a zis: "Tu eşti monah care
te-ai dat pe sine-ţi lui Dumnezeu spre păzirea curăţeniei, iar nu spre naşterea
de fii; deci, pentru ce te mîhneşti că n-ai fiu?" Monahul a răspuns: "Nu înţelegi,
stăpîne, cele grăite de mine; nu grăiesc de fiu trupesc, nici despre moştenirea
materialnică, ci despre cea duhovnicească, pentru că eu, precum mă vezi, deşi
sînt călugăr sărac, am mare bogăţie de înţelepciune, cu care din tinereţile
mele, cu ajutorul Dumnezeului meu ostenindu-mă, mult m-am îmbogăţit. Că am
străbătut toată înţelepciunea omenească, am învăţat retorica, logica şi filosofia,
pe care Staghiriţii şi fiul lui Areston au aşezat-o. Apoi, am cunoscut bine
măsurarea pămîntului şi cu meşteşugul muzicii m-am deprins, mişcarea planetelor
cerului şi umblarea lor am învăţat din destul, pentru ca din făpturi, care
au atîta podoabă şi cu atîta înţelepciune sînt aşezate, să ajung întru cea
mai luminoasă cunoştinţă a însuşi Făcătorului. Mai pe urmă şi tainele teologiei,
cele drept alcătuite de teologii greci şi romani, desăvîrşit le-am învăţat.
Deci, atîtea daruri avînd, nu le-am dăruit nimănui şi ceea ce singur am învăţat,
pe altul n-am învăţat şi nici nu mai pot de acum să mai învăţ pe cineva, nemaifiind
nici vreme şi neavînd nici ucenic, că mi se pare că şi eu voi muri aici de
sabia agarenilor şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu ca un pom fără roadă
şi ca robul care a ascuns în pămînt talantul stăpînului său. Deci, pentru
aceasta plîng şi mă tînguiesc, că precum se mîhnesc părinţii cei trupeşti
cînd vieţuiesc în însoţire şi nu lasă fii, aşa şi eu mă mîhnesc că n-am născut
nici un fiu duhovnicesc, care să rămînă după mine moştenitor, la atîta bogăţie
de înţelepciune".
Auzind aceste cuvinte, tatăl lui Ioan s-a bucurat că a aflat
comoara pe care o dorea şi a zis către bătrîn: "Nu te mîhni, părinte, poate
Dumnezeu va împlini dorinţa inimii tale". Zicînd acestea s-a dus degrabă la
domnul saracinilor şi, căzînd la picioarele lui, l-a rugat cu sîrguinţă ca
să-i dăruiască pe acel rob; nu a fost lipsit de cererea sa, că i s-a dăruit
lui de la Domnul acel dar, care, cu adevărat, era mai vrednic decît multe
alte daruri. Deci, luînd cu mare bucurie pe fericitul Cozma, l-a dus în casa
sa şi-l mîngîia pe el de pătimirea cea rea şi îndelungată, pe care a avut-o,
dîndu-i toată îndemînarea şi odihna; apoi a zis către dînsul: "Părinte, fii
domn al casei mele, precum sînt şi eu, cum şi părtaş tuturor bucuriilor şi
necazurilor mele". Apoi i-a mai zis: "Iată că nu numai libertate ţi-a dăruit
Dumnezeu, ci şi dorinţa inimii tale a împlinit-o. Pentru că am aceşti copii
(punîndu-i înaintea lui pe amîndoi copiii), unul îmi este fiu după fire, adică
Ioan, iar celălalt este luat în loc de fiu, de neam din Ierusalim, care, rămînînd
sărac din copilărie, l-am luat în loc de fiu şi este de un nume cu cuvioşia
ta, pentru că se cheamă Cozma. Deci, rogu-te, părinte, învaţă-i pe dînşii
înţelepciunea ta şi obiceiurile cele bune, povăţuieşte-i spre toate lucrurile
cele bune şi fă-i pe dînşii fiii tăi duhovniceşti; naşte-i pe dînşii prin
învăţătură, creşte-i prin blînda pedepsire şi-i lasă pe ei după tine moştenitori
nefuratei tale bogăţii cele duhovniceşti".
Fericitul bătrîn Cozma s-a bucurat şi a preamărit pe Dumnezeu;
apoi luînd pe amîndoi copiii, îi învăţa pe dînşii cu toată sîrguinţa. Copiii
aceştia erau isteţi la minte, pricepînd toate cele ce li se puneau înainte
de dascăl şi învăţau cu spor. Ioan era ca un vultur ce zboară prin văzduh
şi ajunge tainele cele mai înalte ale învăţăturii; iar Cozma, fratele lui
cel duhovnicesc, era ca o corabie pe mare, pe care, suflînd-o vîntul, înoată
iute; aşa ajungea el de repede adîncul înţelepciunii. Amîndoi învăţînd cu
sîrguinţă şi cu bună sporire, în puţină vreme au străbătut toată învăţătura
ce se afla în logică, în filosofie şi în aritmetică, ca şi ucenicii lui Pitagora
şi ai lui Diofant, iar măsurarea pămîntului au învăţat-o aşa, încît se părea
că sînt ca oarecare noi Euclizi. Meşteşugul muzicii în aşa chip l-au învăţat,
precum îi arată cîntările bisericeşti cele alcătuite de dînşii şi stihurile
cele scrise de ei. Apoi n-au rămas neînvăţate de dînşii nici astronomia şi
nici tainele dreptei credinţe, pe care prea bine le-au cunoscut. Au învăţat
şi obiceiurile cele bune şi către viaţă plină cu fapte bune s-au povăţuit
de bunul lor dascăl, făcîndu-se desăvîrşiţi, atît întru înţelepciunea cea
duhovnicească, cît şi în cea lumească. Ioan atît a sporit încît chiar dascălul
se minuna de dînsul, pentru că în unele din învăţături, chiar covîrşea ucenicul
pe dascăl. Apoi s-a făcut un renumit teolog, precum îl arată a fi cărţile
lui cele de Dumnezeu insuflate şi înţelepţite. El nu se mîndrea de înţelepciunea
sa, ci precum un pom bineroditor, cu cît face mai mult rod, cu atît îşi pleacă
la pămînt ramurile sale, aşa şi fericitul filosof Ioan, cu cît creşteau mai
mult în mintea sa roadele înţelepciunii, cu atît se socotea întru inima sa
a fi mai mic şi ştia a potoli în sine gîndurile tinereţii şi a stinge năvălirile
patimilor, iar sufletul său, ca pe o candelă plină cu undelemnul înţelepciunii
celei duhovniceşti, ştia a-l aprinde cu focul dumnezeieştii doriri.
După aceasta, dascălul Cozma a zis către tatăl lui Ioan:
"Iată s-a împlinit dorinţa ta, stăpînul meu, căci copiii tăi au învăţat bine,
încît acum chiar şi pe mine mă covîrşesc cu înţelepciunea. Căci n-a fost destul
acestor ucenici să fie ca dascălul lor, ci cu mare ţinere de minte şi cu neîncetate
osteneli, mai mult au cercetat adîncul înţelepciunii, înmulţind Dumnezeu într-înşii
darul acesta. De acum nu le mai trebuie să înveţe de la mine, singuri fiind
destoinici ca să-i înveţe şi pe alţii. Deci, rogu-mă ţie, stăpîne, lasă-mă
într-o mănăstire, ca acolo însumi să fiu ucenic şi să învăţ de la călugării
cei mai desăvîrşiţi înţelepciunea cea de sus; pentru că această filosofie
lumească, pe care am învăţat-o mai înainte, mă trimite către filosofia cea
duhovnicească, care este mai cinstită şi mai curată, folosind şi mîntuind
sufletul".
Tatăl lui Ioan, auzind aceasta, s-a mîhnit, nevrînd să se
lipsească de un părinte ca acela, cinstit şi înţelept; însă n-a îndrăznit
a-l opri cu sila, ca să nu mîhnească pe bătrîn, ci a făcut după voia lui şi,
dîndu-i cele trebuincioase de cale din destul, l-a liberat în pace. Iar el
mergînd s-a sălăşluit în lavra Cuviosului Sava şi acolo, binevieţuind pînă
la sfîrşitul vieţii, a trecut la Dumnezeu, acela care ajunsese înţelepciunea
cea desăvîrşită. Apoi şi tatăl lui Ioan, după cîţiva ani, s-a mutat la Domnul.
Iar domnul saracinilor, chemînd pe Ioan, a voit a-l face mai întîi sfetnic
al său, dar el se lepăda avîn-du-şi dorinţa înclinată în altă parte, adică
spre a sluji Domnului în linişte; însă fiind silit, s-a supus şi a primit
dregătoria chiar nevrînd şi s-a făcut stăpînilor în cetatea Damascului, mai
mare decît tatăl său.
În vremea aceea, împărăţea peste greci Leon Isaurul, care,
ca o fiară, s-a sculat asupra Bisericii lui Dumnezeu şi ca un leu ce răpeşte
şi răcneşte. Pentru că, lepădînd sfintele icoane de prin bisericile lui Dumnezeu,
le ardea cu foc, iar pe cei ce credeau bine şi se închinau sfintelor icoane,
îi rupea cu dinţii cumplitei tiranii, fără milă. Auzind despre acestea, Ioan
s-a aprins cu rîvna pentru buna credinţă, urmînd lui Ilie Tesviteanul şi celui
de un nume cu dînsul, adică lui Ioan Mergătorul înaintea lui Hristos. Deci,
scoţînd sabia cuvîntului lui Dumnezeu, a început a tăia ca pe un cap dogma
cea ereticească a împăratului celui cu nărav de fiară. Căci, scriind mai multe
cărţi despre cinstea sfintelor icoane, le-a trimis către cei dreptcredincioşi,
pe care îi ştia, în care cărţi arăta cu înţelepciune din Scriptură şi din
vechile aşezăminte ale purtătorilor de Dumnezeu Părinţi, că se cuvine a da
cuviincioasa închinăciune sfintelor icoane. Apoi, ruga pe acei către care
scria, să arate acele cărţi ale lui şi altor fraţi care sînt de o credinţă,
spre întărirea dreptei credinţe.
Deci, se sîrguia fericitul Ioan a alerga prin toată lumea,
dacă nu cu picioarele, cel puţin cu cărţile sale cele de Dumnezeu insuflate,
care, împărţindu-se prin toată împărăţia grecească, întărea pe cei binecredincioşi
întru dreapta credinţă, iar pe cei eretici îi înţepa cu sabia cuvîntului.
Acestea ajungînd la auzul împăratului Leon cel răucredincios şi el, nerăbdînd
mustrarea credinţei sale celei rele, a chemat pe ereticii cei de o credinţă
cu el şi le-a poruncit, ca, prefăcîndu-se a fi de dreaptă credinţă, să caute
între cei binecredincioşi vreo scrisoare de-a lui Ioan, care ar fi fost scrisă
chiar de mîna lui şi să o ceară de la dînşii ca să o citească pentru folos.
Atunci ajutătorii răutăţii, sîrguindu-se mult, au aflat undeva
la cei binecredincioşi o epistolă scrisă de mîna lui Ioan, pe care, cerînd-o
cu vicleşug, au dat-o în mîna împăratului. Iar acela a dat-o în mîna unor
scriitori iscusiţi ai săi, ca astfel privind la scrisoarea lui Ioan, cu acelaşi
fel de litere să scrie o carte către împărat, ca şi cum ar fi fost scrisă
chiar de mîna lui Ioan şi trimisă de la Damasc. Scrisoarea aceea era astfel:
"Bucură-te, împărate! Eu mă bucur de stăpînirea ta pentru unirea credinţei
noastre şi dau închinăciunea şi cinstea ce se cuvine măriei tale celei împărăteşti.
Înştiinţare fac stăpînirii tale, că cetatea noastră Damascul, pe care o stăpînesc
saracinii, este foarte nebăgată în seamă de dînşii, neavînd nicidecum strajă
tare, iar oastea agarenilor care se află într-însa este foarte slabă şi puţină;
deci, milostiveşte-te pentru această cetate, rogu-mă pentru Dumnezeu, trimite
oastea ta cu bărbăţie, ca şi cum ar avea să meargă aiurea, fără veste să năvălească
asupra Damascului, căci fără osteneală vei lua cetatea sub stăpînirea ta şi
la aceasta mult îţi voi ajuta chiar şi eu, de vreme ce şi cetatea şi chiar
şi laturile acestea sînt sub mîna mea".
O scrisoare ca aceasta fiind făcută ca şi cum ar fi fost
scrisă de Ioan către împărat, a poruncit să scrie altă scrisoare, din partea
lui Leon cel viclean către domnul saracinilor, într-acest chip: "Nimic mai
fericit decît aceasta mi se pare a nu fi alta decît a avea pace între noi,
a petrece în prietenie şi a păzi aşezămintele cele de pace; căci este foarte
lăudat lucru şi lui Dumnezeu plăcut. Drept aceea şi eu, pacea care am făcut-o
împreună cu tine, voiesc a o păzi nerisipită şi neschimbată pînă la sfîrşit.
Însă, un creştin care petrece în stăpînirea ta, adeseori mă îndeamnă, prin
scrisorile sale către mine, ca să risipesc pacea şi făgăduieşte către mine,
că-mi va da în mîini cetatea Damascului, fără osteneală, de voi trimite acolo
oastea mea fără de veste. Şi pentru ca să crezi cele scrise de mine, iată
îţi trimit una din scrisorile ce mi-a scris, din care vei cunoaşte prietenia
mea. Iar acelui creştin, care a îndrăznit a scrie către mine unele ca acestea,
îi vei pricepe vicleşugul şi vrăjmăşia şi vei şti în ce chip să-l pedepseşti".
Amîndouă aceste scrisori le-a trimis împăratul cel cu numele
de leu şi cu năravul de fiară, printr-un om al său către domnul barbarilor
în Damasc. Iar acela, luîndu-le şi citindu-le, a chemat pe Ioan şi i-a arătat
acea scrisoare cu vicleşug, ce era scrisă către împăratul Leon. Iar Ioan,
citind şi luînd seama scrisorii, a zis: "Literele ce se află pe hîrtia aceasta
văd că sînt asemenea cu scrisoarea mîinii mele; dar n-a scris mîna mea acestea,
pentru că mie nici în minte nu mi-a venit cîndva să scriu unele ca acestea
către împăratul grecesc (să nu fie aceasta!) şi să slujesc eu cu vicleşug
domnului meu?" Deci a cunoscut Ioan că pizma cea cu rău meşteşug a ereticilor
a făcut una ca aceasta.
Atunci domnul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să-i taie
mîna cea dreaptă, nevinovatului Ioan; iar acesta se ruga cu sîrguinţă domnului
ca să aştepte puţin şi să-i dea cîtăva vreme pentru adeverirea nevinovăţiei
sale şi pentru dovedirea vrăjmăşiei îndreptată asupra sa de către înrăutăţitul
eretic, împăratul Leon. Dar n-a dobîndit ceea ce cerea, pentru că fiind foarte
mînios păgînul, îndată a poruncit a se desăvîrşi pedeapsa. Deci s-a tăiat
dreapta lui Ioan; dreapta aceea care făcea puterea celor dreptcredincioşi,
pentru Dumnezeu; dreapta aceea care, prin scrisorile sale, mustra pe cei ce
ocărăsc pe Domnul şi în loc de a o întinde în cerneala cu care scria, pentru
cinstirea sfintelor icoane, s-a udat chiar cu sîngele său. Iar după tăiere,
a spînzurat-o în tîrg, în mijlocul cetăţii.
Apoi Ioan, slăbind de durere şi de curgerea cea multă a sîngelui,
a fost dus la casa sa. Sosind seara, fericitul a socotit că s-a potolit de
mînie barbarul şi a trimis către dînsul să-l roage, zicînd: "Se înmulţeşte
durerea mea şi nespus mă munceşte şi nu pot avea uşurinţă, cîtă vreme stă
spînzurată în văzduh mîna mea cea tăiată; deci rogu-mă ţie, stăpînul meu,
porunceşte ca să mi se dea mîna s-o îngrop în pămînt, că atunci se va uşura
durerea mea". Tiranul, umilindu-se de o asemenea rugăminte, a poruncit să
ia mîna de la privelişte şi să o dea lui Ioan.
Ioan, luîndu-şi mîna cea tăiată, a intrat în camera sa de
rugăciune şi, căzînd la pămînt înaintea sfintei icoane a Preacuratei Maicii
lui Dumnezeu, care avea în mîinile sale Pruncul, a lipit dreapta cea tăiată
la locul ei. Apoi a început a se ruga suspinînd din adîncul inimii şi, plîngînd,
zicea: "Preacurată Stăpînă, Maică care ai născut pe Dumnezeul meu, iată că
pentru dumnezeieştile icoane mi s-a tăiat mîna dreaptă. Nu ştiu pricina pentru
care s-a tulburat Leon, dar tu întîmpină-mă degrabă cu ajutor şi-mi vindecă
mîna mea. Dreapta celui Preaînalt Care S-a întrupat din tine, face multe minuni
prin rugăciunile Tale. Deci, mă rog ca, prin mijlocirea ta, să vindece Domnul
şi dreapta mea, o! maică a lui Dumnezeu, pentru ca să scrie mîna aceasta oricîte
laude vei voi tu singură. Să scrie ţie şi Fiului tău şi să ajute cu scrisorile
sale dreapta credinţă; pentru că poţi toate cîte le voieşti, ca o mamă a lui
Dumnezeu".
Zicînd acestea cu multe lacrimi, Ioan a adormit şi a văzut
în vis icoana Preacuratei Maicii lui Dumnezeu cu ochii luminoşi şi milostivi,
căutînd spre dînsul şi zicînd: "Iată mîna ta este sănătoasă. De acum nu te
mai mîhni. Însă osteneşte-te cu dînsa fără lenevire, precum ai făgăduit mie
şi fă-o condei al scriitorului ce scrie degrabă". Apoi, deşteptîndu-se Ioan,
dacă a pipăit şi a văzut mîna lui vindecată, s-a bucurat cu duhul de Dumnezeu
Mîntuitorul său şi de maica Lui cea fără de prihană, că i-a făcut mărire cel
puternic. Stînd în picioare şi, ridicîndu-şi mîinile în sus, a adus mulţumire
lui Dumnezeu şi Maicii Domnului. Apoi, în noaptea aceea s-a veselit cu toată
casa sa, cîntînd cîntare nouă şi zicînd: "Dreapta Ta, Doamne, s-a binecuvîntat,
întru tărie, mîna Ta cea dreaptă a vindecat dreapta mea cea tăiată şi cu aceasta
va sfărîma pe vrăjmaşii cei ce nu cinstesc chipul Tău şi al Preacuratei Maicii
Tale şi va zdrobi cu dînsa pe vrăjmaşii sfărîmători de icoane, spre înmulţirea
măririi Tale".
Astfel, Ioan veselindu-se cu toţi casnicii săi şi cîntînd
cîntări mulţumitoare, au auzit toţi vecinii care locuiau împrejur şi înţelegînd
pricina bucuriei şi a veseliei lui Ioan se mirau foarte. Apoi degrabă s-a
înştiinţat despre acestea şi domnul saracinilor şi îndată chemînd pe Ioan,
i-a poruncit ca să arăte mîna cea tăiată. Şi se cunoştea la încheietura de
unde se tăiase mîna, un semn al tăieturii ca o aţă roşie, care se însemnase
prin purtarea de grijă a Maicii Domnului, spre arătarea cu adeverire a mîinii
ce a fost tăiată. Văzînd-o domnul a întrebat pe Ioan, care doctor şi cu ce
fel de doctorii a împreunat mîna aşa de bine la încheietura sa şi aşa degrab
s-a vindecat, ca şi cum n-ar fi fost tăiată?
El n-a tăinuit minunea, ci cu glas mare a vestit-o, zicînd:
"Domnul meu, doctorul cel atotputernic, prin Preacurata Sa Maică, ascultîndu-mi
rugăciunea cea cu multă sîrguinţă, a vindecat cu mîna Sa cea atotputernică
această rană şi mi-a dat mîna pe care ai poruncit tu de mi-a tăiat-o".
Atunci domnul a strigat: "Vai mie, cu nedrept am judecat
şi fără milă te-am pedepsit, omule drept, luînd seama la clevetirea cea mincinoasă!
Deci, rogu-mă ţie, iartă-mă, căci cu mînie şi fără de socoteală, am adus asupra
ta o judecată ca aceasta. Primeşte de la noi dregătoria şi cinstea cea dintîi
şi fii cel dintîi dintre sfetnicii noştri, iar de acum înainte fără de tine
şi fără de sfatul tău, nimic să nu se săvîrşească în stăpînirea noastră".
Ioan, căzînd la picioarele boierului, l-a rugat mult să-l libereze şi să nu-l
oprească a se duce în calea sa, unde doreşte sufletul său, ca să urmeze Domnului,
cu monahii care s-au lepădat de lume şi au luat jugul Domnului". Însă acesta
nu vroia să-l libereze, ci-l silea să fie domn al casei lui şi rînduitor întru
toată împărăţia lui. Deci multă vorbă era între dînşii, unul pe altul rugînd
şi unul pe altul silindu-se a se birui prin rugăminte. Apoi Ioan a biruit,
deşi nu degrab, şi îmblînzind pe boier, l-a liberat ca să facă ceea ce-i va
plăcea.
Întorcîndu-se Ioan în casa sa, îndată şi fără zăbavă a împărţit
săracilor toată averea sa, care era foarte mare şi a liberat pe toţi robii
săi; iar el s-a dus la Ierusalim împreună cu Cozma, care a fost ucenic cu
dînsul şi acolo, închinîndu-se sfintelor locuri, a venit în lavra Sfîntului
Sava şi a rugat pe egumen să-l primească, ca pe o oaie rătăcită şi să-l numere
în turma sa cea aleasă.
Atunci a fost cunoscut Ioan de egumen şi de fraţii de acolo
cine este, pentru că era slăvit şi ştiut de toţi, pentru stăpînirea şi cinstea
sa, cum şi pentru înţelepciunea sa cea mare. Şi se bucură egumenul pentru
dînsul, căci un om ca acela a venit întru atîta smerenie şi sărăcie, încît
voieşte să se facă monah. Primindu-l pe el cu dragoste, a chemat pe unul din
fraţi, care era monah mai iscusit şi mai nevoitor, vrînd a i-l încredinţa
pe Ioan pentru ucenicie, ca să-l înveţe filosofia cea duhovnicească şi obiceiurile
monahiceşti. Iar acela s-a lepădat, nevrînd să fie dascăl unui om ca acela,
care cu învăţătura lui prea înţeleaptă, pe mulţi îi covîrşea. Deci a chemat
egumenul un altul, dar nici acela n-a voit. Aşijderea şi al treilea şi al
patrulea, toţi s-au lepădat, fiecare dintr-înşii zicînd că nu este vrednic
de povăţuirea unui asemenea bărbat prea înţelept, de care se ruşinau. După
aceştia, a chemat un bătrîn oarecare, simplu cu obiceiul, avînd însă şi multe
cunoştinţe şi osîrdie; acela nu s-a lepădat a fi povăţuitorul lui Ioan.
Luînd bătrînul pe Ioan în chilia sa şi, începînd al învăţa
temelia vieţii celei cu fapte bune, mai întîi i-a dat acest fel de orînduială
ca nimic să nu facă după voia sa. Apoi să aducă lui Dumnezeu ostenelile şi
rugăciunile cu sîrguinţă, ca pe o jertfă. După aceea, să verse lacrimi din
ochii săi, dacă voieşte a-şi curăţi păcatele vieţii trecute, pentru că acelea
se socotesc înaintea lui Dumnezeu, ca jertfă mai scumpă decît tămîia. Aceste
rînduieli erau un început al lucrurilor care se săvîrşesc prin osteneală trupească.
Iar pentru cele ce se cuvin sufletului, stareţul i-a legiuit
acestea: să nu aibă în mintea sa vreo nălucire lumească, nici să închipuiască
într-însa feţe necuvioase; ci să-şi păzească mintea sa întreagă şi curată
de toată împătimirea cea deşartă şi de toată îngîmfarea. Să nu se laude cu
mulţimea înţelepciunii sale şi cele ce a învăţat să nu i se pară că le-a ajuns
toate bine şi pînă în sfîrşit. Să nu poftească descoperiri şi înştiinţare
de taine ascunse, să nu nădăjduiască în priceperea sa pînă la sfîrşitul vieţii,
cum că este neclintită şi că nu poate cădea şi rătăci din calea adevărului.
Ci să ştie că gîndurile sale sînt neputincioase şi să cunoască că înţelegerile
sale sînt greşite. Pentru aceea să se sîrguiască a nu-şi lăsa gîndul să se
împrăştie pretutindeni şi să-l îngrijească a-l aduna într-una, pentru ca mintea
lui să se lumineze de Dumnezeu şi sufletul să i se curăţească de toată întinăciunea.
Apoi trupul şi sufletul să se unească cu mintea şi aşa se va face chipul Sfintei
Treimi şi se va desăvîrşi omul nu trupesc, nici sufletesc ci cu totul duhovnicesc,
schimbîndu-şi voia celor două părţi, adică a trupului şi a sufletului, întru
a treia şi cea dintîi, adică în minte.
Nişte rînduieli ca acestea scriind tatăl fiului şi dascălul
ucenicului, a adăugat şi aceste cuvinte către dînsul: "Nimănui să nu trimiţi
vreo scrisoare, nici să grăieşti către cineva din învăţăturile lumeşti. Tăcerea
s-o iubeşti, pentru că ştii că nu numai iubitorii noştri de înţelepciune învaţă
tăcerea, ci şi Pitagora porunceşte ucenicilor săi să păzească multă vreme
tăcerea. Apoi să nu ţi se pară că este bine a grăi cele bune, chiar fără vreme,
ascultă pe David care zice: Tăcut-am din bunătăţi. Apoi ascultă ce
folos a avut din aceasta: Înfierbîntatu-s-a inima mea înăuntru meu, adică,
negreşit, cu focul dragostei către Dumnezeu, care se aprinde prin cugetarea
la El.
Toate învăţăturile acestea ale bătrînului au căzut în inima
lui Ioan ca o sămînţă într-un pămînt bun şi, odrăslind, s-au înrădăcinat.
Pentru că, vieţuind Ioan multă vreme lîngă acel bătrîn de Dumnezeu insuflat,
păzea cu dinadinsul toate cuvintele lui şi asculta poruncile lui, supunîndu-se
fără făţărnicie, fără grăire împotrivă şi fără cîrtire. Nici măcar cu gîndul
nu s-a împotrivit cîndva poruncii bătrînului; căci, ca pe nişte lespezi, a
scris pe inima sa aceasta: toată porunca părintelui să o împlinesc, după învăţătura
Apostolului, fără mînie şi fără îndoire. Pentru că, ce folos este ascultătorului
celui ce are în mîini lucrul, iar în gură cîrtirea, cînd împlineşte porunca
şi apoi cu limba sau cu mintea grăieşte împotrivă? Cînd va veni unul ca acela
întru săvîrşirea faptei? Niciodată. Unii ca aceia în deşert se ostenesc; lor
li se pare că săvîrşesc faptă bună, cînd lucrează ceva, dar au în sînul lor
şarpele cîrtirii. Însă fericitul Ioan, ca un adevărat ascultător, era fără
cîrtire, în toate slujbele ce i se porunceau.
Odată, vrînd bătrînul să ispitească ascultarea şi smerenia
lui Ioan, a adunat o mulţime de coşniţe, căci acela era lucrul mîinilor lor,
şi a zis către Ioan: "Am auzit, fiule, că în Damasc se vînd coşurile cu mai
mare preţ decît în Palestina şi noi avem în chilii multe nevoi de împlinit,
precum singur vezi; deci, ia coşniţele acestea şi te du degrabă la Damasc,
de le vinde acolo. Dar caută să nu le vinzi cu preţ mai mic decît cel rînduit".
Atunci a rînduit bătrînul preţ mare coşniţelor, îndoit mai
mult decît se cuvenea. Iar ascultătorul cel adevărat nu s-a împotrivit nici
cu cuvîntul, nici cu mintea, nici n-a zis că nu-s vrednice coşniţele de un
asemenea preţ, nici că este calea prea departe; nici n-a grăit în sufletul
său: "mă ruşinez a mă duce în cetatea Damascului, în care odinioară am fost
cunoscut tuturor ca stăpînitor slăvit". Nimic din acestea n-a zis, nici a
cugetat, fiind următor Stăpînului Hristos, Celui ce s-a făcut ascultător pînă
la moarte. Şi îndată, zicînd "Binecuvîntează părinte", a luat coşniţele în
spate şi s-a dus degrabă la Damasc. El umbla prin cetate îmbrăcat în haine
proaste şi rupte, vînzînd în tîrg coşniţele sale. De voia vreun om să cumpere
o coşniţă din acelea, întreba cît costă; apoi auzind un preţ ca acela mare,
îl batjocorea şi rîdea de el. Alţii îl mustrau şi-l ocărau, pentru că fericitul
Ioan nu era cunoscut de toţi, de vreme ce era îmbrăcat cu haine proaste. Cel
care odinioară purta haine ţesute cu aur, acum şi faţa îi era schimbată de
post şi obrazul şi frumuseţea vestejită.
Un oarecare cetăţean, care odinioară îi era slugă în vremea
stăpînirii sale, stînd acolo în dreptul lui şi luînd seama bine la faţa lui,
l-a cunoscut cine este acesta; apoi s-a mirat de chipul lui şi s-a umilit
şi oftînd din inimă s-a apropiat de dînsul, ca de un necunoscut şi i-a dat
preţul cel orînduit de stareţul său pe toate coşniţele; dar nu că-i trebuiau
lui coşniţele, ci s-a milostivit spre un om ca acela, care dintru atîta slavă
şi bogăţie a ajuns pentru Dumnezeu întru atîta smerenie şi sărăcie. Iar el,
luînd preţul pe coşniţe s-a întors la cel ce l-a trimis, ca un biruitor de
la război, aruncînd la pămînt pe potrivnicul diavol şi, împreună cu dînsul,
mîndria şi mărirea deşartă prin ascultare şi prin smerenie.
După cîtăva vreme s-a mutat la Domnul un monah din lavra
aceea care avea un frate după trup. Deci, rămînînd singur, plîngea după fratele
său nemîngîiat. Ioan îl mîngîia cu multe cuvinte, dar nu putea să fie mîngîiat
cel rănit cu întristarea fără măsură după fratele său. Apoi, plîngînd, l-a
rugat pe Ioan să-i scrie oarecare cîntări de umilinţă spre mîngîierea şi uşurarea
întristării sale; iar Ioan se lepăda, temîndu-se să nu calce porunca bătrînului
său, care îi poruncise să nu facă nimic fără voia lui. Dar, fratele care se
tînguia, îl supăra cu multă rugăminte, zicînd: "Pentru ce nu-mi miluieşti
sufletul cel întristat şi nu-mi dai puţină doctorie pentru durerile cele mari
ale inimii mele? Căci de ai fi fost doctor trupesc şi mi s-ar fi întîmplat
să am o boală trupească şi te-aş fi rugat să mă tămăduieşti, iar tu putînd
a mă vindeca, m-ai fi trecut cu vederea? Apoi, de aş fi murit din boala aceea,
oare n-ai fi dat răspuns lui Dumnezeu pentru mine, că putînd a mă vindeca
m-ai trecut cu vederea? Eu acum mai mare durere pătimesc în inimă şi aştept
puţină doctorie de la tine, dar tu mă treci cu vederea. De voi muri din această
întristare, oare nu vei da lui Dumnezeu mai mare răspuns pentru mine? De te
temi de porunca stareţului tău, eu voi ascunde ceea ce îmi vei scrie tu, încît
să nu ştie, nici să audă el despre aceasta".
Cu nişte cuvinte ca acestea înduplecat fiind Ioan, i-a alcătuit
aceste tropare ce se cîntă la înmormîntări: "Unde este desfătarea cea lumească?
Oamenilor, pentru ce în deşert ne tulburăm? Toate cele omeneşti sînt deşertăciuni!"
şi celelalte care şi pînă acum se cîntă de biserică la îngroparea celor răposaţi.
Ducîndu-se atunci stareţul din chilie undeva, Ioan, fiind înăuntru, cînta
troparele cele alcătuite. Iar cînd s-a întors stareţul, apropiindu-se de uşa
chiliei, a auzit glasul lui Ioan cîntînd şi, intrînd înăuntru, a început cu
mînie a zice: "Oare aşa degrabă ai uitat făgăduinţele tale, că, în loc să
te plîngi pe sine-ţi, tu te bucuri şi te veseleşti, alcătuind aceste cîntări?"
Ioan, spunînd pricina cîntării sale şi, arătîndu-i că a fost silit de lacrimile
fratelui să scrie, îşi cerea iertare, căzînd cu faţa la pămînt. Însă bătrînul,
ca o piatră tare neînduplecîndu-se la rugămintea lui, îndată, despărţidu-l
de petrecerea cea împreună cu dînsul, l-a izgonit din chilie.
Ioan, fiind izgonit, şi-a adus aminte de izgonirea lui Adam
din Rai, care s-a făcut pentru neascultare şi se tînguia înaintea chiliei
bătrînului, precum odinioară Adam înaintea Raiului. Apoi s-a dus la alţi părinţi
pe care îi ştia că sînt aleşi prin faptele cele bune şi i-a rugat să meargă
la duhovnicul său, să-i ierte greşeala. Ei, mergînd, l-au rugat pe duhovnicul
lui Ioan să-l ierte pe ucenicul său şi să-l primească iarăşi în chilie, dar
acela s-a făcut ca un stîlp neînduplecat spre rugămintea lor. Atunci unul
din părinţii aceia, a zis către bătrînul: "Dă canon celui ce a greşit şi nu-l
despărţi de petrecerea împreună cu tine". Bătrînul a răspuns: "Acest canon
îi dau, dacă voieşte a dobîndi iertare neascultării sale, ca toate ieşitorile
(haznalele) chiliilor lavrei, să le curăţească cu mîna sa şi toate scaunele
cele necurate să le spele".
Auzind părinţii, s-au ruşinat de nişte cuvinte ca acestea
şi s-au dus, mirîndu-se de cuvîntul aspru şi neînduplecat al bătrînului. Iar
Ioan, întîmpinîndu-i şi închinîndu-se lor după obicei, i-a întrebat ce a zis
părintele său. Aceştia, arătîndu-i împietrirea bătrînului, nu îndrăzneau a-i
spune ce-i porunceşte, că se ruşinau de porunca cea de ruşine a stareţului.
Iar el stărui, prin rugăminte cu sîrguinţă, să-i spună porunca părintelui
său. Înştiinţîndu-se, s-a bucurat mai presus de nădejdea lor, părîndu-i bine
de un lucru ca acela ce i se poruncise, deşi era necurat. Apoi, îndată pregătind
uneltele şi vasele de curăţit, a început a face cu credinţă ceea ce i se poruncise,
atingîndu-se de necurăţenie cu mîinile acelea, pe care mai înainte le ungea
cu miresme de felurite arome, şi-şi întina dreapta sa, care cu minune s-a
vindecat de Preacurata Născătoare de Dumnezeu. O, smerenie adîncă a bărbatului
celui minunat şi a ascultătorului celui adevărat! Văzînd stareţul o smerenie
ca aceea, s-a umilit şi alergînd a căzut pe grumajii lui şi-i săruta capul,
umerii şi mîinile, zicînd: "O, ce fel de pătimitor am născut eu întru Hristos?
O, acesta este fiu adevărat al fericitei ascultări!" Iar Ioan se ruşina de
cuvintele bătrînului, căzînd cu faţa la pămînt cu lacrimi înaintea lui, ca
înaintea lui Dumnezeu, neîngîmfîndu-se de cuvintele de laudă ale părintelui
său, ci mai mult smerindu-se şi rugîndu-se să-i ierte greşeala. Iar părintele,
luîndu-l, l-a dus de mînă în chilia sa, de care Ioan s-a bucurat, ca şi cum
ar fi fost iarăşi întors în Rai, şi vieţuia în unirea cea dintîi împreună
cu bătrînul.
Nu după multă vreme s-a arătat bătrînului în vis noaptea,
Stăpîna lumii, Preacurata şi binecuvîntata Fecioară, zicînd: "Pentru ce ai
astupat izvorul, care poate izvorî apă dulce şi cu îndestulare, apă mai bună
decît aceea care a izvorît din piatra cea din pustie, apă de care a poftit
David să bea, apa pe care a făgăduit-o Hristos Samarinencii? Lasă izvorul
să curgă, căci va izvorî fără împuţinare, va curge şi va adăpa toată lumea
şi va acoperi mările eresurilor şi le va preface într-o dulceaţă minunată.
Cei însetaţi să meargă cu sîrguinţă la apă şi cîţi nu au argintul vieţii celei
curate să-şi vîndă împătimirile lor şi mergînd să-şi cumpere de la Ioan curăţire
mai luminată atît în dogme, cît şi în fapte, pentru că acesta va lua alăuta
cea proorocească - Psaltirea lui David - şi va cînta Domnului Dumnezeu cîntări
noi, care vor covîrşi cîntările lui Moise şi dănţuirile Mariamei. Întru nimic
se vor socoti în faţa lui cîntările de laudă cu cuvinte neînţelese şi nefolositoare
ale lui Orfeu, căci acesta va cînta cîntare duhovnicească şi cerească. El,
ca heruvimii, va urma cu cîntarea şi pe toate bisericile Ierusalimului le
va face ca pe nişte fecioare, care cîntă în timpane, spre lauda Domnului,
vestind moartea şi învierea lui Hristos. Acesta va scrie dogmele dreptei-credinţe
şi va mustra răzvrătirile cele ereticeşti. Inima lui va răspunde cuvînt bun
şi va grăi lucrurile cele minunate ale împăratului".
Dimineaţa, chemînd bătrînul pe Ioan, a zis către dînsul:
"O, fiule al ascultării lui Hristos, deschide gura ta pentru ca să tragi duh
şi cele ce ai primit în inima ta, spune-le cu gura. Gura ta să vorbească înţelepciunea
care ai învăţat-o prin cugetarea lui Dumnezeu. Deschide gura ta, nu spre povestiri,
ci spre cuvinte adevărate şi nu spre ghicitoare, ci spre dogme. Vorbeşte în
inima Ierusalimului, care vede pe Dumnezeu, spre împăcarea Bisericii Lui.
Vorbeşte, nu cuvinte deşarte care se duc în văzduh, ci pe acelea pe care Duhul
Sfînt le-a scris în inima ta. Suie-te la înălţimea Sinaiului, adică a vederii
lui Dumnezeu şi a descoperirilor tainelor celor dumnezeieşti şi, pentru smerenia
ta cea mare, prin care te-ai pogorît pînă în adînc, suie-te acum la muntele
bisericii şi propovăduieşte; înalţă-ţi glasul tău cu tărie, binevestind Ierusalimului
că lucruri prea slăvite s-au vorbit despre tine de Maica lui Dumnezeu, iar
pe mine mă iartă, rogu-mă, că din simplitate şi din neştiinţă, am fost piedică
ţie".
Din acea vreme fericitul Ioan a început a scrie cărţi dumnezeieşti
şi a făcut cîntări izvorîtoare de miere, alcătuind Octoihul, prin care şi
pînă astăzi se veseleşte Biserica lui Dumnezeu, ca printr-o alăută duhovnicească.
Iar începutul cărţii sale l-a făcut zicînd astfel: "Dreapta ta cea purtătoare
de biruinţă, cu dumnezeiască cuviinţă, întru tărie s-a preamărit". Şi aceasta
a zis-o din pricina dreptei sale, care după tăiere a fost vindecată cu preamărire,
despre a cărei vindecare, bucurîndu-se, a strigat către Născătoarea de Dumnezeu:
"De tine se bucură, ceea ce eşti plină de dar, toată făptura" şi celelalte.
Iar basmaua cu care a fost înfăşurată mîna lui tăiată, o purta pe cap, întru
pomenirea acelei minuni, ce s-a făcut de Preacurata Născătoare de Dumnezeu.
El a scris şi vieţile unor sfinţi, a alcătuit cuvinte la praznice şi multe
feluri de rugăciuni de umilinţă, apoi dogmele credinţei celei adevărate şi
multe taine teologhiceşti. După aceea a scris şi împotriva ereticilor, dar
mai ales împotriva luptătorilor de icoane şi tot felul de învăţături folositoare
de suflet, cu care şi pînă acum se hrănesc credincioşii, avîndu-le ca pe o
hrană duhovnicească şi ca un rîu ce curge lin.
Cuviosul Ioan avea pe fericitul Cozma, care-l îndemna la
o osteneală ca aceasta, ca unul ce crescuse împreună cu dînsul şi împreună
învăţaseră la un dascăl; acela deştepta pe Ioan pentru scrierile dumnezeieştilor
cărţi şi spre alcătuirea cîntărilor bisericeşti şi, care, însuşi îl ajuta.
Mai tîrziu, Cozma a fost hirotonisit episcop al cetăţii Maiuma de către patriarhul
Ierusalimului. După aceasta, acelaşi patriarh chemînd şi pe Cuviosul Ioan,
l-a hirotonisit preot. Însă el, nevrînd a zăbovi mult în lume şi a fi lăudat
de mireni, s-a întors în locaşul Sfîntului Sava şi se ascundea în chilia sa
ca o pasăre în cuib, sîrguindu-se întru citirea şi scrierea dumnezeieştilor
cărţi, îngrijindu-se pentru mîntuirea sa. Apoi, adunînd toate cărţile sale
pe care le scrisese mai înainte, le recitea iar şi îndreptînd, cu multă luare
aminte, cele ce se arătau lui că au trebuinţă de îndreptare, ori în cuvinte
ori în alcătuire ca nimic să nu fie într-însele fără trebuinţă. El a petrecut
ani mulţi întru asemenea osteneli foarte folositoare, atît lui şi Bisericii
lui Hristos, cît şi pentru nevoinţele cele monahiceşti.
Apoi, ajungînd întru desăvîrştă cuvioşie şi sfinţenie şi
bine plăcînd lui Dumnezeu, a plecat către Hristos şi către Preacurata Lui
Maică, ca astfel, nu întru închipuire, ci întru vederea feţii Lor, întru slava
cea cerească, să se închine Lor şi să se roage pentru noi; ca şi noi să ne
învrednicim de aceeaşi vedere dumnezeiască, prin sfintele lui rugăciuni, cu
darul lui Hristos, Căruia împreună cu prealăudata şi preabinecuvîntata Lui
Maică se cuvine, slavă şi închinăciune, în veci. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor
pe luna decembrie
|
