Viața și pătimirea Sfintei Mucenițe
Varvara
(4 decembrie)
În vremea împărăției lui Maximian păgînul, împărat al Romei,
era în părțile răsăritului un oarecare om de neam bun, bogat și slăvit, cu
numele de Dioscor, cu obicei și cu credință de elin, care viețuia în Iliopoli.
Acela avea o fiică, anume Varvara, pe care o păzea ca lumina ochilor, pentru
că nu avea alt fiu, decît numai pe ea și care, cu vîrsta, s-a făcut foarte
frumoasă la față, încît nu era nici o fecioară care să-i semene cu frumusețea,
în toate hotarele acelea. Din această pricină, tatăl său a zidit un turn înalt,
cu mare meșteșug, iar pe turnul acela a făcut case frumoase și în ele a închis
pe fiica sa, Varvara, rînduindu-i acolo femei purtătoare de grijă și slujnice,
fiindcă murise mama ei. Aceasta a făcut-o pentru ca să nu fie văzută frumusețea
fiicei sale de către poporul cel simplu și de neamul de jos, căci socotea
că nu sînt vrednici ochii unor asemenea oameni, a vedea fața cea prea frumoasă
a fiicei sale.
Deci viețuind fecioara întru acele palate înalte de pe turnul
acela, se mîngîia privind de sus la zidirea lui Dumnezeu cea dintru înălțime,
ca și la cea de jos, la lumina cerului și la frumusețea pămîntului. Odată
privind spre cer și luînd seama la strălucirea soarelui, la alergarea lunii
și la frumusețea stelelor, a zis către păzitoarele care petreceau împreună
cu dînsa și către slujnice: "Cine le-a făcut pe acestea?". Așijderea, căutînd
și la frumusețea cea de pe pămînt, la verdeața cîmpului, la pomi, la grădini,
la munți și la ape, întreba: "A cui mînă a zidit toate acestea?", iar cele
ce-i stăteau înainte i-au zis: "Toate acestea le-au zidit zeii". Apoi fecioara
a întrebat: "Care zei?". Răspuns-au ei slujnicele: "Zeii aceia pe care îi
cinstește tatăl tău și-i ține pe ei în palatul său, care sînt de aur, de argint,
de lemn și se închină lor; acei zei au zidit toate acestea cîte le vedeți
cu ochii", dar fecioara auzind aceste cuvinte ale lor, se îndoia și zicea
în sine: "Zeii pe care îi cinstește tatăl meu sînt făcuți de mîini omenești.
Pe cei de aur și de argint i-au făcut zlătarul (argintarul) și pe cei de piatră
i-a făcut pietrarul, iar pe cei din lemn i-a cioplit teslarul. Deci, cum acei
zei făcuți au putut zidi această luminată înălțime cerească și o frumusețe
ca aceasta pămîntească, neputînd ei singuri nici umbla cu picioarele, nici
lucra cu mîinile?"
Astfel, cugetînd întru sine, ea căuta adeseori spre cer,
ziua și noaptea, și din zidiri se sîrguia a cunoaște pe Ziditorul. Odată ea
privind mult la cer și fiind cuprinsă de o mare dorință ca să știe cine a
făcut acea înălțime cu bunăcuviință și acea lățime și strălucire a cerului,
deodată a strălucit în inima ei lumina dumnezeiescului dar și i-a deschis
ochii minții, pentru cunoștința nevăzutului, neștiutului și neajunsului Dumnezeu,
care, cu înțelepciune a zidit cerul și pămîntul. Și zicea întru sine: "Un
Dumnezeu ca acela trebuie să fie pe care nu l-a zidit nici o mînă omenească.
Acela singur este făcător și pe toate cu mîna Sa le zidește. Unul trebuie
să fie cel ce a întins lățimea cerului, a întemeiat greutatea pămîntului și
strălucește din înălțime toată lumea cu razele soarelui, cu strălucirea lunii
și cu lumina stelelor, iar jos înfrumusețează pămîntul cu copacii și cu felurite
flori și-l adapă pe el cu rîuri și cu izvoare de apă. Un Dumnezeu ca acela
trebuie să fie, care pe toate le ține, pe toate le cîrmuiește, pe toate le
viază și pentru toți mai înainte poartă de grijă".
Așa învăța fecioara Varvara, a cunoaște pe Făcătorul din
făpturi, încît se împlineau asupra ei cuvintele lui David: "Cugetat-am la
toate lucrurile tale, la faptele mîinilor tale am gîndit". Cu acea învățătură
s-a aprins în inima ei focul dragostei celei dumnezeiești și a ars sufletul
ei cu văpaia doririi lui Dumnezeu, încît nu avea odihnă ziua și noaptea; numai
la acestea într-una cugeta și de aceasta întruna dorea ca să știe cu adeverire
pe Dumnezeu și Ziditorul a toate.
Și nu putea avea învățători pe nimeni din oameni, care să-i
descopere tainele sfintei credințe și s-o povățuiască la calea mîntuirii,
pentru că nu era cu putință nimănui a veni la dînsa, afară de slujnicele cele
orînduite, căci Dioscor, tatăl ei, avea pentru dînsa mare pază. Însă singur
Duhul Sfînt, învățătorul cel preaînțelept și povățuitor, o învăța pe dînsa
dinăuntru nevăzut, cu tainica insuflare a darului Său și lucra în mintea ei
cunoștința adevărului. Fecioara era pe acel turn ca o pasăre deosebită, la
cele de sus cugetînd, iar nu la cele de jos, pentru că nu se lipea inima ei
de nimic din cele pămîntești: nu iubea aurul, nici mărgăritarele cele de mult
preț, nici pietrele cele scumpe, nici podoaba hainelor, nici alte podoabe
feciorești, nici de nuntă nu gîndea vreodată; ci numai spre Unul Dumnezeu
avîndu-și tot cugetul său, s-a robit cu dragoste Lui.
Venind vremea fecioarei ca să fie logodită cu bărbat, mulți
tineri bogați, de neam mare și slăviți, auzind de frumusețea ei cea minunată,
rugau pe Dioscor ca să binevoiască a le da pe fiica lui în căsătorie. Atunci
s-a suit Dioscor în turnul acela la Varvara și a început a-i grăi despre nuntă
și a-i spune despre tinerii cei frumoși care caută a o avea pe dînsa mireasă;
deci cu care dintre dînșii ar vrea a se logodi? Fecioara Varvara, cea plină
de înțelepciune, auzind de la tatăl său asemenea cuvinte, s-a roșit la față
rușinîndu-se nu numai a auzi, ci și a gîndi la nuntă; și în tot chipul s-a
lepădat de dînsa, neînvoindu-se cu sfatul tatălui său, pentru că mare pagubă
își socotea ei aceasta, adică a-și vesteji floarea curăției sale și a-și pierde
mărgăritarul cel fără de preț al fecioriei. Apoi mult sfătuind-o pe dînsa
tatăl său, ca să se înduplece voii lui, ea i-a grăit multe cuvinte împotrivă
și la sfîrșit i-a zis: "Dacă îmi vei grăi mai mult despre aceasta, tată, și
mă vei sili către logodire, apoi aceasta voi face: nu te voi mai numi tată
și eu singură mă voi omorî și te vei lipsi de fiica ta". Acestea auzindu-le,
Dioscor s-a spăimîntat și s-a dus de la dînsa, neîndrăznind mai mult a-i vorbi.
Pe lîngă acestea, cugeta că mai bine va fi cu sfaturi bune decît cu sila a
o logodi cu cineva și nădăjduia ca, după o vreme oarecare, singură își va
da seama și va voi a se mărita.
După aceasta s-a gîndit să se ducă într-o cale depărtată
pentru oarecare trebuință, socotind că fără dînsul Varvara se va mîhni și,
cînd se va întoarce, mai cu înlesnire se va îndupleca a-i asculta sfatul și
porunca lui. Deci, plecînd Dioscor în cale a poruncit ispravnicului casei,
ca să zidească o baie cu multă cheltuială și cu meșteșug iscusit, lîngă scăldătoarea
care era în grădina lui; iar la baie a poruncit ca să fie două ferestre într-un
perete, ce era dinspre miazăzi. Apoi a poruncit ispravnicilor săi să o lase
liberă pe Varvara, ca să se pogoare din turn și să umble oriunde va voi și
să facă orice-i va plăcea. Se gîndea Dioscor astfel, că fiica lui, vorbind
cu mai mulți oameni și văzînd multe fecioare logodindu-se și măritîndu-se,
va voi și ea a se mărita cu un bărbat.
După plecarea lui Dioscor în cale depărtată, fecioara Varvara,
avînd libertate a intra și a ieși din casa sa și putînd, fără oprire, a avea
vorbă cu oricine ar voi, s-a împrietenit cu niște fecioare creștine și auzind
de la dînsele despre numele lui Iisus Hristos, îndată s-a bucurat cu duhul
de numele acela. Apoi a dorit să știe de la dînsele despre Domnul, mai cu
amănuntul, iar acelea îi spuseră ei toate cele despre Hristos, despre Dumnezeirea
Lui cea negrăită, despre întruparea din Preacurata Fecioara Maria, despre
patima Lui cea de bunăvoie și învierea, despre judecata ce are să fie și despre
veșnica muncă a închinătorilor de idoli; după aceea despre bucuria cea nesfîrșită
a creștinilor celor credincioși întru împărăția cerurilor.
Acestea toate ascultîndu-le, Varvara se îndulcea cu inima,
ardea cu dragostea către Hristos și dorea botezul. Apoi s-a întîmplat în vremea
aceea că a venit acolo un preot din Alexandria în chip neguțătoresc, despre
care înștiințîndu-se Varvara, l-a chemat la ea și a învățat de la dînsul,
în taină, cunoștința Ziditorului tuturor și Atotțiitorului Dumnezeu, cum și
credința în Domnul nostru Iisus Hristos, pe care demult o dorea cu mare rîvnă.
Spunîndu-i preotul toate tainele sfintei credințe, a botezat-o pe ea în numele
Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh și, învățînd-o pe dînsa mult, s-a
dus într-ale sale. Iar Sfînta Varvara, luminată fiind cu botezul, mai mult
s-a aprins cu dragostea lui Dumnezeu și se îndeletnicea în post și în rugăciuni,
ziua și noaptea, slujind Domnului său, căruia i s-a făcut mireasă, logodindu-și
fecioria sa Lui, ca să o păzească neîntinată.
În acea vreme se zidea baia, pe care o poruncise tatăl său
cînd plecase în cale; deci a ieșit odată Sfînta Varvara din turnul său, ca
să vadă cum se zidește baia aceea și văzînd numai două ferestre la baie, a
zis către lucrători: "Pentru ce ați făcut numai două ferestre? Au nu este
mai bine a fi cu trei, ca și peretele să fie mai frumos și baia mai luminoasă?"
Meșterii au răspuns: "Așa ne-a poruncit nouă tatăl tău, ca numai două ferestre
să facem dinspre miazăzi". Iar Sfînta Varvara stăruia, poruncindu-le să facă
și a treia fereastră în numele Sfintei Treimi. Dar, pentru că meșterii nu
voiau să facă aceasta, temîndu-se de tatăl ei, ea le-a zis: "Eu vă voi apăra
de tatăl meu și voi răspunde pentru voi; faceți precum vă poruncesc". Și au
făcut a treia fereastră la baie, precum le-a poruncit lor. Deci era acolo
o scăldătoare (precum s-a zis) lîngă care se zidea baia; acea scăldătoare
era îngrădită cu pietre de marmură cioplite. Acolo la scăldătoare venind Sfînta
Varvara și uitîndu-se către răsărit, a însemnat cu degetul pe o marmură chipul
Sfintei Cruci, care s-a și închipuit pe piatră cu degetul cel sfînt al curatei
fecioare, ca și cum s-ar fi săpat cu fierul. Ba încă lîngă aceeași baie chiar
urmele cinstitelor ei picioare feciorești s-au închipuit asemenea pe piatră;
apoi din urmele acelea a curs apă și multe vindecări se făceau acolo, celor
ce veneau cu credință. Pentru că toate acelea, adică baia cea cu trei ferestre,
care era făcută în chipul Sfintei Treimi și piatra cea de marmură de lîngă
scăldătoare, care era cu închipuirea Crucii, cum și urmele picioarelor Sfintei
Varvara au rămas întregi pînă în vremea fericitului Simeon Metafrast, care,
după Ioan Damaschin, a scris pătimirea Sfintei Varvara. Acela grăiește în
istoria sa astfel: "Pînă în ziua de astăzi se găsește scăldătoarea aceea,
vindecînd tot felul de boli în poporul cel iubitor de Hristos, pe care dacă
ar fi voit cineva a o asemăna cu curgerile Iordanului, sau cu izvorul Siloamului,
sau cu scăldătoarea oilor, nu ar fi greșit de la adevăr; pentru că și prin
aceea, multe minuni lucrează puterea lui Hristos".
Altădată, preumblîndu-se Sfînta Varvara prin palaturile tatălui
său, a văzut zeii, idolii cei fără de suflet, stînd la loc cinstit și a oftat
greu pentru pierderea sufletelor omenești, celor ce slujesc idolilor. Apoi
a scuipat în fața idolilor zicînd: "Asemenea vouă să fie toți cei ce vi se
închină și toți cei ce cer ajutor de la voi, care sînteți fără suflet". Acestea
zicînd, s-a suit în turnul său și se sîrguia în rugăciunile sale cele obișnuite
și în posturi, toată mintea sa îndreptînd-o spre gîndirea de Dumnezeu.
După aceasta s-a întors și Dioscor, tatăl ei, din calea sa
și luînd seama celor ce se lucrase în casa lui, s-a apropiat și de baia aceea
ce se zidise din nou și văzînd trei ferestre în perete, a început cu mînie
a cîrti asupra slugilor și a meșterilor, pentru că au călcat porunca lui și
n-au făcut numai două ferestre, ci au făcut trei. Iar ei au răspuns: "Nu cu
voia noastră am făcut, ci cu a fiicei tale, Varvara, pentru că ea ne-a poruncit
nouă să facem trei ferestre, deși noi n-am vrut". Deci, îndată chemînd Dioscor
pe Sfînta Varvara, a întrebat-o: "Pentru ce ai poruncit ca să se facă la baie
a treia fereastră?" Iar ea a răspuns: "Mai bine este să fie trei decît două,
căci tu, părintele meu ai poruncit să se facă două ferestre în chipul precum
mi se pare - a doi luminători cerești, al soarelui și al lunii, ca să lumineze
baia, iar eu am poruncit ca să se facă și a treia în chipul luminii celei
întreite, pentru că trei sînt ferestrele luminii celei neapropiate, celei
negrăite, celei neapuse și celei neînserate, care luminează pe tot omul ce
vine în lume".
Tatăl ei, tulburîndu-se de cuvintele cele noi ale fiicei
sale și cu adevărat minunate, dar neînțelese de el, a luat-o de-o parte și
stînd lîngă baie, unde era Crucea cea închipuită pe piatră cu degetul Sfintei
Varvara și pe care Dioscor încă nu o văzuse, o întrebă pe sfîntă: "În ce chip
lumina cea cu trei ferestre luminează pe tot omul, precum ai zis?" Sfînta
a grăit: "Ia aminte, părintele meu, și înțelege cele ce-ți voi spune: Trei
ipostasuri ale unui Dumnezeu în Treime, care viețuiește întru lumina cea neapropiată,
luminează și viază toată zidirea: Tatăl, Fiul și Duhul Sfînt; pentru aceea
am poruncit să facă trei ferestre la baie, ca aceasta una - arătînd cu degetul
- să închipuiască pe Tatăl, cealaltă, pe Fiul, a treia pe Duhul Sfînt, ca
și zidirile să preamărească numele Preasfintei Treimi". Apoi a arătat cu degetul
către Crucea cea închipuită pe marmură și a zis: "Și am închipuit aici și
semnul Fiului lui Dumnezeu Care cu bunăvoința Tatălui și cu lucrarea Duhului
Sfînt, pentru mîntuirea omenească s-a întrupat din curata Fecioară și a pătimit
de bunăvoie pe o Cruce ca aceasta, precum îi vezi închipuirea; pentru aceea
am închipuit aicea semnul Crucii, ca puterea ei să izgonească de aici toată
puterea diavolească".
Acestea grăind, prea înțeleapta fecioară către tatăl său
cel împietrit cu inima, despre Sfînta Treime, despre întruparea și patima
lui Hristos, despre puterea Crucii și despre celelalte taine ale sfintei credințe,
l-a pornit spre mare mînie.
Îndrăcindu-se Dioscor de iuțime și de mînie și uitînd dragostea
cea firească, a scos sabia și a vrut să lovească pe fiica sa. Ea de frică
a fugit, iar Dioscor o alerga ca lupul pe oaie, avînd sabia în mîna sa. Apoi,
ajungînd pe mielușeaua lui Hristos cea fără prihană, s-a întîmplat în acel
loc un munte de piatră, care era ca un perete și, neavînd sfînta unde să fugă
de mîinile și de sabia tatălui său sau mai bine a muncitorului său, avînd
scăpare numai pe Dumnezeu, către care ridicîndu-și ochii cei sufletești și
cei trupești, ceru de la El ajutor și apărare. Și n-a zăbovit Cel Preaînalt,
auzind pe roaba sa. Ci degrabă întîmpinînd-o cu ajutorul Său, a făcut de s-a
despicat în două înaintea ei muntele cel de piatră, precum odinioară înaintea
Sfintei Mucenițe Tecla, care fugea de mîinile celor fără de rușine. Deci,
despicîndu-se piatra, Sfînta fecioară Varvara a fugit în despicătura aceea
și îndată s-a închis piatra la loc după dînsa, dînd sfintei cale slobodă ca
să se suie în vîrful muntelui, unde s-a ascuns într-o peșteră de piatră. Iar
Dioscor cel mai împietrit decît piatra, nevăzînd înainte pe fiica sa care
fugea, se mira cum s-a ascuns de ochii lui căutînd-o cu sîrguință multă vreme.
Deci, înconjurînd muntele acela și căutînd pe Varvara a văzut doi păstori
pe munte, păscîndu-și oile lor, care o văzuseră pe Sfînta Varvara fugind la
munte și ascunzîndu-se în peșteră. Suindu-se la dînșii, Dioscor i-a întrebat:
"N-ați văzut pe fiica mea ascunzîndu-se pe aici?" Unul din păstori, fiind
milostiv și văzînd pe Dioscor plin de mînie, vrînd să tăinuiască pe fecioara
cea nevinovată, a zis: "N-am văzut-o". Dar celălalt, tăcînd, a arătat cu degetul
locul unde se ascunsese sfînta. A alergat Dioscor acolo degrabă, iar pe ciobanul
care a arătat pe sfîntă cu degetul, l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu chiar
în locul acela, pentru că el însuși se transformă în stîlp de piatră, iar
oile lui în lăcuste.
Dioscor, aflînd pe fiica sa în peșteră, a apucat-o și a început
a o bate fără milă și, trîntind-o la pămînt, o călcă cu picioarele; apoi,
apucînd-o de păr, o trăgea către casa sa pe calea aspră. După aceea a închis-o
într-o casă mică și întunecoasă, încuind ușile și ferestrele și, pecetluindu-le
cu pecete, a pus strajă și o chinuia pe dînsa cu foame și cu sete. După aceasta
s-a dus la ighemonul locului aceluia, cu numele Marțian și i-a spus toate
cele despre fiică-sa, că se leapădă de zeii lor și crede Celui răstignit.
Deci a rugat pe ighemon ca, prin îngrozire de munci, să o înduplece la credința
cea părintească. Apoi, scoțînd-o de la închisoare, a adus-o și a dat-o în
mîinile ighemonului, zicînd: "Eu mă lepăd de dînsa de vreme ce și ea s-a lepădat
de zeii mei și dacă nu se va întoarce iarăși către dînșii și nu se va închina
lor împreună cu mine, apoi ea să nu-mi mai fie fiică și eu să nu-i fiu tată;
iar tu, stăpînitorule ighemoane, muncește-o pe dînsa precum voiește stăpînirea
ta". Ighemonul, văzînd frumusețea cea rară a fecioarei, s-a minunat de cuviința
ei și a început a grăi către dînsa cu blîndețe, cuvinte bune, lăudînd frumusețea
ei și neamul cel bun și o sfătuia să nu se lepede de legile cele vechi părintești
și să nu fie potrivnică voii tatălui său, ci să se închine zeilor și întru
toate să asculte pe tatăl său, ca una ce are să fie moștenitoarea tuturor
averilor lui.
Sfînta fecioară Varvara, cu prea înțelepte și blînde cuvinte
mustrînd deșertăciunea zeilor celor fără de suflet, mărturisea și preamărea
numele lui Iisus Hristos și se lepădă de toate deșertăciunile pămîntești,
de bogății și de mîngîierile lumești, dorind pe cele cerești. Iar ighemonul
o sfătuia pe dînsa să nu necinstească neamul său și să nu-și piardă floarea
cea prea frumoasă a tinereților sale. Apoi, mai pe urmă, a zis: "O! frumoasă
fecioară, fie-ți milă singură de tine și te sîrguiește cu osîrdie împreună
cu noi, să aduci jertfă zeilor, pentru că mi-e milă de tine și voiesc a te
cruța, fiindu-mi jale a da la munci și la răni o așa frumusețe. Iar de nu
mă vei asculta și vei petrece nesupusă nouă, apoi mă vei sili pe mine, chiar
nevrînd, să te chinuiesc cumplit". Iar Sfînta fecioară Varvara i-a răspuns:
"Eu pururea aduc jertfă de laudă Dumnezeului meu și însumi voiesc a-I fi Lui
jertfă; pentru că Acela unul este Dumnezeul nostru adevărat, Care a zidit
cerul și pămîntul și toate cele ce sînt într-însele; iar zeii tăi nimic nu
sînt și nimic n-au zidit, fiind fără de suflet și nelucrători. Căci pe aceia
singuri îi zidesc mîinile omenești, precum zice proorocul lui Dumnezeu: Idolii
păgînilor sînt argint și aur, lucruri de mîini omenești. Și toți zeii
păgînilor sînt diavoli, iar Domnul cerurile a făcut. Aceste cuvinte proorocești
eu le ascult și cred într-unul Dumnezeu care este făcător a toate; iar pentru
zeii voștri aceasta mărturisesc, că sînt deșerți și deșartă este nădejdea
voastră într-înșii".
După ce sfînta a grăit aceste cuvinte, ighemonul s-a mîniat
și îndată a poruncit să o dezbrace, pentru care această chinuire era mai grea
decît rănile cele grele, căci a pus-o să stea goală înaintea multor bărbați,
care fără rușine priveau spre goliciunea curatului ei trup fecioresc. Apoi
muncitorul a poruncit să o întindă pe pămînt și cu vine de bou să o bată tare,
mult timp, încît s-a roșit pămîntul cu sîngele ei. Și încetînd muncitorii
a o mai bate, după porunca ighemonului, a frecat rănile ei cu zdrențe și cu
țesături de păr, adăugînd dureri la dureri. Însă toate chinurile acelea care
năvăleau mai repede decît vîntul și decît viforul, asupra neputinciosului
ei trup fecioresc, n-au clătinat pe Sfînta muceniță Varvara, cea tare în credință,
pentru că era întemeiată pe piatra Hristos, Domnul său, prin care răbda acele
dureri amare.
După aceasta, ighemonul a poruncit să o bage în temniță,
pînă cînd va socoti cu ce fel de munci mai cumplite s-o muncească. Deci fiind
abia vie de rănile cele multe, Sfînta Varvara se ruga în temniță cu lacrimi
lui Hristos Domnul, iubitul său mire, ca să n-o lase pătimind acele dureri
cumplite și grăia împreună cu David: Nu mă lăsa pe mine, Doamne Dumnezeul
meu, nu te depărta de la mine. Ia aminte spre ajutorul meu. Așa rugîndu-se
ea și fiind miezul nopții, a strălucit o lumină mare, iar sfînta a simțit
în inima sa o spaimă și o bucurie pentru că se apropia Mirele ei cel nestricăcios,
vrînd a cerceta pe mireasa sa. Apoi Însuși împăratul măririi S-a arătat întru
slava negrăită, pe care văzîndu-l sfînta, o! cît s-a bucurat cu duhul și s-a
îndulcit cu inima! Căutînd Domnul spre ea cu ochii blînzi, a zis cu dulcile
Sale buze: "Îndrăznește, mireasa Mea și nu te teme. Eu sînt cu tine și privind
la nevoința ta, ușurînd durerile tale, pregătindu-ți pentru acesta răsplătirea
veșnică în cămara Mea cea cerească; deci rabdă pînă la sfîrșt, ca degrab să
te îndulcești de veșnicile bunătăți, întru împărăția Mea". Niște cuvinte ca
acestea grăind către dînsa Hristos Domnul, Sfînta Varvara se topea ca ceara
de focul dumnezeiescului dor și ca un rîu se revărsa cu dragostea către El.
Așa a mîngîiat-o Iisus cel prea dulce și cu dragostea Sa a îndulcit pe iubita
Sa, mireasa Varvara și a vindecat-o de răni, încît nici urmă nu se mai cunoștea
pe trupul ei. Apoi s-a dus de la fața ei, lăsîndu-i o nespusă veselie duhovnicească.
Și era sfînta Varvara în temniță ca și în cer cu îngereasca dragoste aprinzîndu-se
către Dumnezeu și mărindu-L cu inima și cu gura, dînd mulțumire Domnului că
n-a trecut-o cu vederea, ci a cercetat pe roaba Sa, care pătimește pentru
numele Lui.
Era acolo o femeie credincioasă și temătoare de Dumnezeu,
cu numele Iuliana, care, de cînd a fost prinsă Sfînta Varvara, o urmărea de
departe și privea la pătimirile ei. Iar cînd sfînta a fost aruncată în temniță,
ședea la fereastra temniței, minunîndu-se cum acea fecioară tînără, în floarea
tinereților și a frumuseții sale, a trecut cu vederea pe tatăl său și pe tot
neamul său, bogățiile și toate bunătățile, frumusețile lumii acesteia și încă
și sufletul său nu și-l cruță pentru Hristos, ci cu osîrdie îl jertfește pentru
El. Apoi văzînd că a vindecat Hristos de răni pe Sfînta Varvara, a dorit ca
și ea să pătimească pentru Dînsul și a început a se pregăti pentru nevoințe,
rugînd pe Iisus Hristos începătorul de nevoințe, ca să-i dea și ei răbdare
pentru munci.
Deci, făcîndu-se ziuă, au scos pe Sfînta Varvara din temniță
și au dus-o la necuratul divan, spre a doua întrebare, iar Iuliana îi urma
ei de departe. Sfînta Varvara, stînd înaintea divanului, a ighemonului și
a celor ce erau împreună cu dînsul, aceștia au văzut pe fecioară sănătoasă,
cu fața luminată și mai frumoasă decît întîi, iar pe trup fără nici o rană
din cele ce avusese și s-au mirat. Apoi ighemonul a zis către dînsa: "Oare,
vezi, o! fecioară, cîtă purtare de grijă au zeii noștri pentru tine? Iar pe
tine, care ieri erai cumplit rănită, acum te-au vindecat și, fiind slăbită
de dureri acum ești sănătoasă. Deci fii și tu mulțumitoare spre o facere de
bine ca aceasta și, închinîndu-te lor, adu-le jertfă".
Sfînta a răspuns: "Ce grăiești, ighemoane? Oare zeii tăi
m-ar fi vindecat? Ei, fiind orbi, muți și neavînd nici o simțire, ei, care
nu pot să dea orbilor vedere, muților grăire, surzilor auz, șchiopilor umblare,
bolnavilor vindecare, nici pe morți să-i învieze? Cum au putut aceia a mă
vindeca și pentru ce să mă închin lor? Pe mine m-a vindecat Iisus Hristos,
Domnul Dumnezeul meu, care tămăduiește toate durerile, iar morților le dă
viață. Aceluia eu cu mulțumire mă închin și singură însămi mă aduc Lui jertfă,
pe care tu cu ochii tăi cei necurați, orbit fiind cu mintea, nu poți a-L vedea,
că nu ești vrednic".
Aceste cuvinte ale sfintei mucenițe au pornit pe ighemon
spre mînie și a poruncit să spînzure pe muceniță pe lemn și să-i strujească
trupul cu unghii de fier, apoi să ardă coastele ei cu făclii aprinse. Și pe
toate acestea le răbda Sfînta Varvara cu vitejie, ba încă și cu ciocanul a
fost bătută în cap. Cîte a răbdat acea fecioară fiind vie, n-ar fi răbdat
nici un bărbat, oricît de tare, de n-ar fi întărit puterea lui Dumnezeu, nevăzut,
pe mielușeaua Lui.
În mijlocul poporului, care privea la muncile Sfintei Varvara,
sta nu departe Iuliana, cea mai sus pomenită; aceea, privind la pătimirea
Sfintei Varvara, plîngea și nu putea a se opri din lacrimi. Apoi, umplîndu-se
de rîvnă, a ridicat glas din popor și a început a ocărî tirania cea fără de
omenie a nemilostivului ighemon și a huli pe zeii lor cei păgînești. Îndată
însă a fost prinsă și, fiind întrebată despre credință, a mărturisit că e
creștină; pentru aceea a poruncit ighemonul să o chinuiască și pe dînsa, ca
și pe Sfînta Varvara. Deci a fost spînzurată împreună cu Sfînta Varvara și
strujită cu piepteni de fier. Iar Sfînta Mare Muceniță Varvara, spînzurată
în acele munci, și-a ridicat ochii către Dumnezeu și a zis: "Dumnezeule, Cel
ce cerci inimile omenești, Tu știi că dorindu-Te pe Tine și poruncile Tale
cele sfinte iubindu-le, cu totul m-am adus Ție și dreptei Tale celei Atotputernice
m-am încredințat. Deci tu, Doamne, nu mă lăsa, ci cu milostivire caută asupra
mea și asupra Iulianei, care pătimește împreună cu mine; întărește-ne pe amîndouă
și ne împuternicește, ca să săvîrșim bunăvoința ce ne stă înainte, pentru
că duhul este osîrduitor, iar trupul neputincios".
Așa rugîndu-se sfînta, li s-a dat lor nevăzut ajutor din
înălțime, spre răbdare cu bărbăție. După aceasta, tiranul a poruncit să le
taie sînurile la amîndouă, apoi înmulțindu-se durerile cele grele, Sfînta
Varvara, ridicîndu-și iarăși ochii spre doctorul și vindecătorul său, a strigat:
"Nu întoarce fața Ta de la noi, Hristoase, și duhul Tău cel sfînt nu-l lua
de la noi; dă-ne, Doamne, bucuria mîntuirii și cu Duh stăpînilor ne întărește,
întru dragostea Ta".
După niște munci ca acestea, ighemonul a poruncit ca pe Sfînta
Iuliana să o bage în temniță, iar pe Sfînta Varvara, spre mai marea ei rușine,
să o poarte goală, spre batjocură, prin toată cetatea, îmbrîncind-o și bătînd-o.
Sfînta fecioară Varvara cu rușine acoperindu-se ca și cu o haină, a strigat
către iubitul său mire Hristos Domnul, zicînd: "Cela ce îmbraci cerul cu nori
și acoperi pămîntul cu negură, ca cu niște scutece, Tu însuți o! Împărate,
acoperă goliciunea mea și fă ca să nu fie văzute mădularele mele de ochii
păgînilor, ca nu pînă în sfîrșit să fie de rîs roaba Ta". Și îndată Domnul
Hristos, Care împreună cu Sfinții Săi îngeri privea de sus la nevoințele roabei
Sale, a grăbit spre ajutorul ei și a trimis către dînsa un înger strălucit,
cu haina în chipul luminii ca să acopere goliciunea ei. Astfel, fiind acoperită
Sfînta Varvara, nu mai puteau ochii păgînilor să vadă mădularele ei cele goale
și au întors-o către muncitor. După dînsa a fost dusă Sfînta Iuliana așijderea
goală, prin toată cetatea, întru priveliștea îngerilor și a oamenilor. Apoi,
văzînd muncitorul că nu poate să le despartă pe ele de dragostea lui Hristos
și să le înduplece să se închine idolilor, le-au judecat pe amîndouă, dîndu-le
spre tăiere de sabie.
Iar pe Dioscor, cel cu inima de piatră, tatăl Sfintei Varvara,
nu numai că nu l-a durut inima, văzînd muncile cele cumplite ale fiicei sale,
pînă într-atîta împietrindu-l diavolul, dar nu s-a rușinat făcîndu-se singur
gealat (chinuitor) al fiicei lui. Căci cu o mînă a luat pe fiică-sa, iar cu
cealaltă mînă ținea sabia și așa a dus-o la locul de osîndă, care era însemnat
pe un munte, afară din cetate. Apoi a fost dusă de un ostaș și Sfînta Iuliana.
Cînd mergea pe cale, Sfînta Varvara se ruga lui Dumnezeu, zicînd: "Dumnezeule
Cel fără de început, Care ai întins cerul ca un acoperămînt și pămîntul l-ai
întemeiat pe ape, Cela ce răsari soarele Tău spre cei buni și spre cei răi
și dai ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți, Tu și acum auzi-mă pe
mine, roaba Ta, care mă rog către Tine. Ascultă-mă, o, Împărate, și dă darul
Tău la tot omul, care mă va pomeni pe mine și pătimirile mele. Să nu se apropie
de unul ca acela boală năpraznică și moarte neașteptată să nu-l răpească pe
el; pentru că știi Doamne, că trup și sînge sîntem și lucrul Preacuratelor
Tale mîini". Așa rugîndu-se sfînta, s-a auzit glas din cer, chemînd-o pe ea
împreună cu Iuliana întru cele de sus și făgăduindu-i a-i împlini cererea
ei. Deci, mergeau amîndouă sfintele mucenițe, Varvara și Iuliana, spre moarte
cu mare bucurie, dorind a se dezlega mai degrab de trup și a merge către Domnul.
Ajungînd la locul cel însemnat, mielușeaua lui Hristos, Varvara, și-a plecat
sub sabie sfîntul său cap și a fost tăiată de mîinile nemilostivului ei tată.
Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: Va da spre moarte tatăl pe fiul,
iar, pe Sfînta Iuliana alt ostaș a tăiat-o și astfel s-a săvîrșit alergarea
nevoinței lor. Sfintele lor suflete s-au suit în glasuri de bucurie către
Hristos, Mirele lor, întîmpinîndu-le îngerii și însuși Stăpînul lor, cu dragoste
primindu-le. Iar pe Dioscor și pe Marchian, ighemonul, i-a ajuns năpraznică
pedeapsă a lui Dumnezeu, pentru că pe Dioscor, pe cînd cobora din munte, iar
pe ighemon care ședea în casa sa, tunete și fulgere din cer lovindu-i i-au
ucis și i-au ars, încît nici cenușa lor nu s-a mai aflat.
În cetatea aceea era un bărbat dreptcredincios cu numele
Galentian. Acela, luînd cinstitele moaște ale sfintelor mucenițe, le-a dus
în cetate și le-a îngropat cu cinstea ce li se cuvenea. A zidit și biserică
peste dînsele, în care multe vindecări se făceau, prin moaștele sfintelor
cu rugăciunile lor și cu darul Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh, a
Cărui slavă este în vecii vecilor. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor
pe luna decembrie
|