Cuviosul Părintele nostru Nectarie
(5 decembrie)
Dumnezeiescul Nectarie era din locul ce acum se cheamă Bitolia,
iar părinții lui au fost binecredincioși și drepți înaintea lui Dumnezeu.
Cînd agarenii (turcii) voiau să robească locul acela, maica cuviosului, aflîndu-se
afară la aria lor, a văzut în somn pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu că
i-a poruncit să ia bărbatul și pe fiii săi, să fugă cît mai curînd din locul
acela și să se ducă în altă parte, pentru că vor să-i robească agarenii. Îndată
cum s-a deșteptat, a alergat la casa lor și a spus bărbatului ei ce a visat;
apoi, luînd copiii lor, au fugit din locul acela și s-au ascuns într-o parte
unde li s-a părut lor mai bine. După ce barbarii au prădat locul acela și
toate celelalte părți și după ce a încetat tulburarea, după multă vreme au
ieșit din locul acela de unde erau ascunși părinții dumnezeiescului Nectarie,
păzindu-se nevătămați prin acoperămîntul și folosința Născătoarei de Dumnezeu,
căreia i-au mulțumit din tot sufletul lor, cu lacrimi de bucurie. Cu lacrimi,
adică pentru năvălirea barbarilor și pentru răpirea binecredincioșilor creștini
ce s-a făcut asupră-le pentru păcatele lor, iar cu bucurie pentru preaslăvita
mîntuire, pe care s-au învrednicit să o ia prin rugăciunile Născătoarei de
Dumnezeu.
Tatăl Cuviosului Nectarie, fiind bătrîn, cu învoirea femeii
sale a lăsat lumea și cele dintr-însa și, luînd cu dînsul copiii de parte
bărbătească, care îi avea, pe dumnezeiescul Nectarie și pe altul, s-a dus
într-o mănăstire a sfinților celor fără de arginți, care se afla aproape de
poalele dealului ce era acolo. Și făcîndu-se monah, s-a numit Pahomie și se
odihnea acolo rugîndu-se lui Dumnezeu, luînd aminte de dînsul și îngrijind
ca să crească pe cei doi copii, povățuindu-i în frica și învățătura Domnului,
precum poruncește dumnezeiescul Pavel.
În acest chip petrecea Pahomie acolo, iar Dumnezeu a făcut
în zilele lui o minunea ca aceasta. Creștinii care se aflau acolo aproape
aveau obicei să scoată o părticică din rodurile lor, ceea ce voia fiecare
și să o aducă la acea mănăstire ca să se hrănească monahii ce se aflau într-însa
și pentru ca să se facă cu acelea pe fiecare an pomenirea sfinților fără de
arginți, Cozma și Damian. Cînd a sosit pomenirea lor, monahii și creștinii
cei de primprejur, săvîrșind praznicul după obicei, au deșertat vasul în care
era vin. După aceasta, bătrînul Pahomie aprinzînd lumînarea s-a dus împreună
cu copiii săi ca să umple vasul. Cînd a voit să-l clintească a văzut că nu
se clintește; apoi, o, minune! a aflat vasul plin de vin preamirositor. Deci,
cu bucurie și spaimă, a slăvit pe Dumnezeu Care slăvește pe sfinții cei fără
de arginți și printr-înșii săvîrșește niște minuni ca acestea.
Iar Nicolae, fiul bătrînului Pahomie, care s-a numit mai
pe urmă Nectarie și despre care acum se face povestire, fiind din pruncie
înțelept și de Dumnezeu luminat, văzînd acea minune ce s-a făcut și socotind
vedenia ce a avut-o maica sa, cum și izbăvirea de barbari prin Născătoarea
de Dumnezeu, s-a rănit la inimă de dumnezeiescul dor și înseta să se îndulcească
de doritul Hristos, pe Care îl căuta cu fierbințeală. Deci căutîndu-l, l-a
aflat, precum zice Domnul în Evanghelie. De aceea, lăsînd lumea și cele din
lume, s-a dus la Sfîntul Munte și acolo a aflat un bătrîn prea îmbunătățit,
cu numele Dionisie, numindu-se Iagăr, care, fiind fiu al unui boier însemnat
din Constantinopol, a iubit din tot sufletul pe Domnul nostru Iisus Hristos.
Acesta, lăsînd bogăția, slava, neamul bun și podoaba omenească, s-a îmbrăcat
cu haine proaste de ale monahilor; apoi preaînțeleptul acesta s-a supus unui
bătrîn care se numea Filotei, simplu cu cuvîntul iar cu fapta bună desăvîrșit,
ca astfel să se povățuiască de dînsul în fapta bună.
Pe acest minunat Dionisie Iagărul, aflîndu-l bunul Nicolae,
s-a lipit de dînsul și l-a rugat cu fierbințeală să nu-l despărțească de sinodia
lui. Dar ce a făcut preaminunatul Dionisie, preamilostivul suflet și iubitorul
de oameni? A izgonit oare pe Nicolae ca pe un țăran sau l-a trecut cu vederea
ca pe un sărac? Nu! Ci, milostivindu-se spre dînsul, s-a plecat spre rugăciunea
lui și aducîndu-l către Filotei, duhovnicescul său părinte bătrîn, a mijlocit
la dînsul. Iar Filotei, fiind împodobit cu darul mai înainte-vederii și cu
darul mai înainte-cunoștinței, făcînd rugăciuni, a sărutat pe tînăr și l-a
chemat pe nume, zicînd: "Tu ești Nicolae, fiul lui Pahomie, care dorești să
locuiești cu noi?" Tînărul răspunse: "De unde mă știi, cinstite părinte, pe
mine și cele despre mine?" Bătrînul îi zise: "Dumnezeul părinților noștri
Care te-a trimis la noi, fiule, mi-a descoperit cele despre tine". Auzind
acestea, Nicolae s-a umilit, apoi cu multă evlavie și umilință s-a așezat
împreună cu bătrînul.
Mai pe urmă, tunzîndu-și părul capului, și-a tuns și toate
grijile lumii. Apoi, dezlegîndu-se de îmbrăcămintea cea lumească, s-a dezbrăcat
și de pofte, care ne pricinuiesc căderea prin neascultare, făcîndu-se monah
cu numele de Nectarie. Dar n-a rămas numai la acestea, precum fac astăzi cei
mai mulți din monahi, care socotesc că totul al călugăriei este ca să poarte
schima și îmbrăcămintea cea neagră, dar nu se îngrijesc să facă și faptele
cele bune care se cuvin monahilor. Nici socotesc că, precum le este voia să
ia schima cea îngerească a monahilor, tot așa să voiască să păzească și canoanele
și cu purtarea chipului celui monahicesc și să aibă petrecerea îngerilor.
Iar dumnezeiescul Nectarie n-a făcut așa, ci, precum a luat chipul cel îngeresc,
tot așa se sîrguia în tot felul și se nevoia să păzească cinstea chipului,
ca astfel să urmeze petrecerea îngerilor, supunîndu-și trupul duhului, cu
ascultarea, cu tăierea voii, cu smerenia, cu postul, cu neîncetata rugăciune,
cu privegherea și cu alte fapte bune, care se cuvin monahilor.
Dar zavistuitorul diavol, nesuferind să-l vadă pe Nectarie
că sporește în acest fel în fapte bune, i-a dat război cu gîndurile și se
sîrguia să-l despărțească de sinodia unui îmbunătățit bătrîn ca acesta și
voia să-l arunce în multe curse ca pe un tînăr ce era și ca pe un neajutorat
de rugăciunile bătrînului. Știa necuratul că, atîta timp cît se afla cu bătrînul,
nu va putea să-l prindă în cursă, căci se va întări cu rugăciunile și sfaturile
cele părintești ale bătrînului. Dar n-a putut să isprăvească nimic cu un război
ca acesta al gîndurilor, pentru că Dumnezeu îl acoperea. Deci, să vedem ce
meșteșugește cel cu totul rău. A aprins zavistie în inima unui frate al lui,
care era ascultător al aceluiași bătrîn și l-a pornit împotriva lui Nectarie,
încît a strigat pe față: ori să izgonească pe Nectarie ori unul din doi va
fi omorît.
Bătrînul dimpreună cu Dionisie Iagărul, auzind acestea s-au
cutremurat și, grăindu-i multe dumnezeiești cuvinte din Sfintele Scripturi
și de la dumnezeieștii părinți, ca să lase acea nedreaptă zavistie ce avea
asupra lui Nectarie. Uneori îi îmblînzea patima zavistiei cu pașnice și dulci
cuvinte, iar alteori îl înfricoșa cu focul cel nestins al muncii, ce era să
primească cei zavistnici și urîtori de frați, însă toate acestea nu au folosit
la nimic. Pentru acesta a îndemnat pe Nectarie să se depărteze un timp de
sinodia lor, căci poate își va veni în simțire fratele cel zavistuitor.
Dînd binecuvîntare lui Nectarie, l-a trimis la Daniil, care
era cel întîi în Sfîntul Munte, pentru ca să petreacă o vreme la dînsul, pînă
cînd va rîndui Domnul cele pentru dînsul. Astfel s-a dus dumnezeiescul Nectarie
și, ca un îmbunătățit ce era și foarte iscusit, Daniil l-a primit cu bucurie
și-l iubea foarte mult, învățîndu-l înțelepțește canoanele petrecerii monahicești.
În vremea cînd Nectarie se afla la Daniil, a murit în adînci
bătrînețe Filotei, cel cu adevărat iubitor de Dumnezeu, și s-a dus către doritul
Hristos. Iar minunatul Dionisie Iagărul, nesuferind mai mult pe monahul acela,
urîtor de frate și zavistuitor, a dorit să locuiască cu Nectarie și, chemîndu-l
să locuiască împreună - ca unii ce erau fii ai unuia și aceluiași părinte
duhovnicesc și bătrîn -, au petrecut împreună multă vreme și s-au nevoit mult,
precum am zis mai înainte. Apoi, aflînd mănăstioara care se cinstește cu numele
mai marilor voievozi și care se numește a Surdului, a luat-o de la Daniil,
cel mai sus zis și cel mai mare al muntelui și au locuit într-însa, petrecînd
cu cuvioșie și cu plăcere de Dumnezeu. Aici își scoteau hrana vieții cu lucrul
mîinilor lor și ajutau după putere și pe cei ce aveau trebuință. Iar monahul
acela urîtor de frate și zavistuitor, rămînînd nepocăit, umbla de colo pînă
colo în munte ca un nebun. Mai pe urmă a ieșit în lume și, petrecînd viață
desfrînată și înverșunată, s-a sfîrșit rău, dîndu-și sufletul său pe drumuri,
fiind fără casă, necercetat și neîndreptat, neînvrednicindu-se nici de rugăciunea
cea mai de pe urmă, ce se face de obște la toți creștinii.
Vedeți, fraților, cît de rea este ura și neascultarea? Pentru
că ura și zavistia orbesc ochiul sufletului, adică mintea aceluia care are
acestea; iar neascultarea desparte pe om de prietenii lui Dumnezeu și-l lipsește
de acoperămîntul și ajutorul lor, ca și un orb care se prăpăstuiește în adîncul
pierzării. Pentru aceasta să urîm neascultarea și zavistia din toate puterile
noastre, toți cîți dorim să nu ne despărțim de slava lui Dumnezeu și să iubim
ascultarea și dragostea către frații noștri, pentru ca să putem, printr-înșii,
să ne îndulcim de împărăția lui Dumnezeu.
Fericitul Dionisie Iagărul, trăind pînă la adînci bătrîneți
în viață cuvioasă și vrednică de laudă, împodobită cu tot felul de fapte bune
și mai ales de smerită cugetare, s-a dus la Dumnezeu, pe Care L-a dorit. Iar
sfintele lui moaște le-a îngropat cu evlavie și cu cinste, dumnezeiescul Nectarie,
care, de atunci, s-a întristat foarte mult, căci a pierdut pe bunul său tovarăș,
de-a pururea pomenitul Dionisie. Și, pentru că nu s-a dus și el împreună cu
minunatul Filotei și cu fericitul Dionisie la doritul Hristos, ci aflîndu-se
tot pe pămînt, se lipsea de o îndulcire ca aceasta, a vîrfului doririlor.
De aceea privea la cele dinainte și uita pe cele dinapoi, cum zice
Apostolul; iar nevoințele și faptele cele bune pe care le săvîrșise nu le
socotea, ci se sîrguia să săvîrșească și altele mai multe. Deci, în fiecare
zi se suia din putere în putere, "punînd suișuri sfințite în inima sa", totdeauna
adăugînd dorințe înalte și nevoințe peste nevoințe.
Pentru unele ca acestea, Dumnezeu, văzînd dorul lui, nu l-a
trecut cu vederea; ci, vrînd să-i pricinuiască mai mare cunună în ceruri,
l-a făcut să cadă în multe și grele neputințe ale trupului, pe care răbdîndu-le,
fericitul, cu o desăvîrșită mărime de suflet și cu mulțumire mare, ducînd
viață cu adevărat cuvioasă și sfîntă, și-a dat fericitul său suflet, cu sfîrșit
pașnic, în mîinile lui Dumnezeu, în anii de la Hristos o mie cinci sute, în
luna decembrie, ziua a cincea și s-a numărat în ceruri împreună cu cei doriți
de dînsul, adică cuvioșii părinți Filotei și Dionisie.
Ucenicii lui, îngropîndu-l cu toată evlavia, după patru ani
au făcut mutarea sfintelor lui moaște și le-au aflat pline de bună mireasmă
negrăită. Drept aceea, i-au făcut mormînt frumos în partea dinspre miazănoapte
a bisericii și acolo au așezat cu evlavie cinstitele lui moaște, zugrăvind
deasupra și sfînta lui icoană. Oamenii, venind cu multă evlavie și luînd sfințenie
sufletului și a trupului, simțeau bună mireasmă duhovnicească din sfințitele
lui moaște, spre slava lui Hristos, Domnul nostru și spre arătarea petrecerii
celei plăcute a cuviosului său Nectarie, cu ale cărui rugăciuni să ne învrednicim
și noi împărăției cerurilor. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor
pe luna decembrie
|