Nevoințele și viața Cuviosului Părintelui
nostru Sava cel Sfințit
(5 decembrie)
Pe cînd Teodosie cel Tînăr ținea sceptrul împărăției grecești
și avea douăzeci și șapte de ani în împărăție, s-a născut Cuviosul Părintele
nostru Sava în părțile Capadociei și în mitropolia Cezareei, într-un sat ce
se numea Mutalasc. Acesta la început era neînsemnat, iar mai pe urmă, prin
Sava, care s-a născut într-însul, s-a arătat mai slăvit decît Armatem, care
a odrăslit pe dumnezeiescul prooroc Samuil.
Părinții fericitului Sava se chemau Ioan și Sofia și erau
de bun neam și binecredincioși; iar cînd era pruncul de cinci ani, s-au dus
părinții lui în Alexandria, la slujba împărătească, pentru că Ioan era ostaș.
Prin pronia lui Dumnezeu, Sava a rămas cu averea părinților la Eremia, fratele
mamei sale. Și întrucît Eremia avea o femeie cu nărav rău și sfadnică, supărîndu-se
copilul, s-a dus la Grigorie, fratele tătălui-său, care viețuia într-alt sat,
ce se numea Scanda, pentru care pricină s-a ridicat vrajbă între unchii lui.
Părinții lui zăbovind multă vreme în Alexandria, Eremia și cu Grigorie se
certau între dînșii, căci fiecare dintr-înșii voia să-l aibă la el, nu atît
pentru că îl iubeau pe copil, pe cît ca să fie părtaș avuției tatălui său.
Iar fericitul copil, avînd înțelegere de bătrîn și văzînd gîlceava și sfada
unchilor lui, s-a lepădat de toată averea părinților și mergînd în mănăstirea
lui Flavian, ce era departe de satul Mutalasc ca de douăzeci de stadii, a
luat chipul îngeresc, fiind atunci abia de opt ani. Viețuind acolo, a învățat
repede psaltirea și celelalte sfinte scripturi și sporea în fapte bune, luînd
aminte la rînduiala monahicească.
Nu după multă vreme împăcîndu-se între dînșii, unchii fericitului
Sava au venit la dînsul în mănăstire și au început a-l răzvrăti, sfătuindu-l
să iasă din acea sfîntă ogradă și să-și ia femeie cu care să viețuiască în
averea părintească. El, voind mai bine a fi lepădat în casa lui Dumnezeu decît
a viețui în locașurile păcătoșilor și iubind mai mult viața monahicească decît
cea mirenească, nu ascultă de unchii săi și sfatul lor cel înșelător îl lepăda,
zicînd: "Eu fug ca de un balaur de acei care îmi poruncesc a mă lepăda de
calea lui Dumnezeu. Pentru că mă tem ca nu cumva, cu vorba lor cea rea, să-mi
strice obiceiurile mele bune și apoi să aduc asupra mea blestemul cu care
blestemă proorocul pe cei care se dedau la îndărătnicii, despre care zice:
Blestemați sînt cei ce se abat de la poruncile Tale.
Cu aceste cuvinte izgonind de la dînsul pe unchii săi, care
nimic n-au folosit, el se sîrguia în mai mari nevoințe, cu ostenelile și înfrînările
chinuindu-și trupul și robindu-l pe el duhului.
Deci, fiind biruit șarpele acela, care prin avere și însurătoare
voia să-l scoată din sfîntul lăcaș, ca din sălășluirea Raiului - s-a apropiat
alt ispititor, spre a ispiti pe sfînt, adică diavolul îmbuibării pîntecelui.
Căci fericitul, lucrînd odinioară în grădina mănăstirii, a văzut un măr foarte
frumos într-un pom, și fiind biruit de cuget, a rupt mărul acela, vrînd a-l
mînca mai înainte de vremea rînduită și de obișnuita binecuvîntare. Dar, aducîndu-și
aminte că în rai cu astfel de rod șarpele a adus spre păcat pe cel dintîi
om, s-a oprit de a-l mînca și se osîndea singur în sine zicînd: Frumos
și bun era la mîncare rodul cel ce a omorît pe Adam. Și, aruncînd mărul
la pămînt, l-a călcat cu picioarele, călcînd împreună cu dînsul și gîndul
său, iar mai vîrtos zdrobind capul șarpelui lăcomiei de pîntece; apoi și-a
pus însuși legămînt să nu mai mănînce mere pînă la moartea sa. De atunci toată
pofta și-o biruia prin înfrînare, mîncînd și dormind puțin, pururea petrecînd
în osteneală; pentru că mîinile lui erau întinse ori spre rugăciune, ori la
lucru. Măcar că era tînăr, dar îndată s-a făcut deopotrivă în fapte bune cu
toți părinții cei bătrîni, care se aflau în acea mănăstire.
Odinioară s-a întîmplat unui frate, ce avea slujba pităriei,
că și-a udat hainele sale de ploaie și era vreme de iarnă, cînd nu strălucea
soarele. Deci, neavînd unde să-și usuce hainele, le-a băgat în cuptorul de
copt pîine, deasupra lemnelor și le-a uitat acolo. După puțin timp s-au adunat
frații să coacă pîine și au aprins lemnele în cuptor, neștiind că pitarul
își pusese într-însul hainele sale să se usuce. Aprinzîndu-se lemnele foarte
tare, și-a adus aminte pitarul de hainele sale și se întristă mult. Acolo
era și fericitul Sava, care, văzînd întristarea fratelui, nu s-a temut și
făcîndu-și semnul Sfintei Cruci, a intrat în văpaia cuptorului. O, minune!
Precum altădată tinerii prin credință, nu s-au ars în cuptorul Babilonului,
așa și copilul Sava, precum dragostea cea către frate, a ieșit din cuptor
nevătămat, aducînd în mîinile sale hainele fratelui nevătămate, asemenea și
ale sale rămînînd nearse.
Această minune văzînd-o frații, s-au înspăimîntat și zicea
unul către altul: "Ce are să fie copilul acesta în anii viitori, dacă s-a
învrednicit de la Dumnezeu cu un dar ca acesta, chiar din tinerețile lui".
A petrecut fericitul în acea mănăstire zece ani, mergînd
din putere în putere și din slavă în slavă. Apoi a vrut să se ducă la Ierusalim,
să se închine Sfintelor Locuri, să cerceteze pe părinții care erau acolo,
prin pustietățile cele de primprejur, să se folosească din vorba cea împreună
cu dînșii și să-și găsească acolo un loc spre sălășluire pustnicească. Deci,
apropiindu-se de egumen, a cerut voie să-l elibereze pe el cu rugăciunea și
cu binecuvîntare spre sfînta cetate. Iar egumenul n-a vrut să-l lase, zicînd:
"Nu este bine, tînăr fiind, să umbli aiurea, ci mai de folos îți este să stai
într-un loc".
Dar Dumnezeu Care le rînduiește pe toate spre folos, a poruncit
egumenului în vis să nu oprească pe Sava. "Dă-i drumul, zice, să-Mi slujească
Mie în pustie". Atunci chemînd egumenul pe fericitul, i-a dat binecuvîntare,
și cu rugăciune l-a eliberat spre drumul său. Iar el, povățuit fiind de dreapta
celui Preaînalt, a venit în Ierusalim în al optsprezecelea an al vîrstei sale,
la sfîrșitul împărăției lui Marchian și a patriarhului Iuvenalie. Intrînd
în mănăstirea Sfîntului Pasarion, în vreme de iarnă, l-a primit Elpidie arhimandritul
și l-a dat unui bătrîn capadocian, la care iernînd gîndea la viața pustnicească,
pe care de mult cu mare dorință o rîvnea. El, auzind de Eftimie cel Mare,
care strălucea cu faptele cele bune și cu minunile în pustia aceea dinspre
părțile de răsărit ale Ierusalimului, a voit a-l vedea.
Deci, cerînd binecuvîntare de la întîistătătorul, a plecat
și ajungînd în lavra marelui Eftimie, a petrecut acolo cîteva zile, așteptînd
vremea în care i-ar fi fost cu putință a vedea pe cel dorit; căci cuviosul
nu venea totdeauna în sobor, ci numai o dată pe săptămînă, sau de două ori,
și la zile însemnate. Venind sîmbăta, Sava a văzut pe Cuviosul Eftimie ducîndu-se
la biserică și a căzut înaintea lui, rugîndu-se cu osârdie să-l primească
și pe el în lavra sa. Iar minunatul Eftimie, văzându-l așa tânăr, l-a trimis
în mănăstirea cea mai din vale, care era făcută pentru noii începători, adică
la fericitul Teoctist, poruncindu-i să poarte grijă de acel monah tânăr. Apoi
a proorocit pentru dânsul, că în scurt timp, cu darul lui Hristos, va străluci
în viața cea monahicească, mai mult decât mulți alții și că va fi propovăduitorul
tuturor pustnicilor din Palestina și va ridica lavră mai mare decât toate
lavrele din toate părțile acelea.
Sava, fiind primit în mănăstirea cea mai din vale, s-a dat
pe sine cu totul lui Dumnezeu și săvîrșea toate slujbele mănăstirii cu ascultare,
fără cîrtire, cu supunere smerită și întru osteneală cu osîrdie, încît se
minunau părinții de atîta iubire de osteneală și de obiceiul lui cel bun.
Iar diavolul, vrînd să-i facă împiedicare, a născocit un astfel de lucru:
era în mănăstirea aceea un frate de neam din Alexandria, cu numele Ioan. Acela,
auzind de moartea părinților săi, i-a băgat vrăjmașul în mintea lui un gînd
netrebnic, ca să meargă și să rînduiască averea rămasă de la părinții săi.
De aceea supăra pe egumenul Teoctist cu dese rugăminți, să-l lase să se ducă
în Alexandria și cerea ca și pe Sava să-l lase să meargă împreună cu dînsul,
să-i fie spre ajutor, ca unul care era puternic cu trupul și putea să-i slujească
bine pe cale. Silit fiind Teoctist de rugămințile cele cu sîrguință ale lui
Ioan, i-a dat drumul să meargă în patria sa și l-a liberat împreună cu dînsul
și pe Sava, după cererea lui; apoi s-au dus.
Ajungînd ei în Alexandria și îngrijindu-se de averea ce rămăsese
după cei morți, fericitul Sava a cunoscut pe părinții săi, Ioan și Sofia,
care se întîmplaseră într-acea vreme acolo - pentru că tatăl său avea o dregătorie
ostășească în Alexandria, din porunca împărătească. Atunci fericitul Sava
începea a doua nevoință și de mai mare luptă, decît cea dintîi, pe care a
avut-o cînd l-au chemat unchii lui din mănăstire în lume, pentru însurătoare.
Pentru că mai mult îl sileau părinții lui, pe de o parte cu rugăminți și cu
lacrimi, iar pe de altă parte cu cuvintele cele drăgăstoase și înșelătoare,
ca să lepede hainele cele negre și să le îmbrace pe cele albe; apoi urmînd
vieții lor, să se facă ostaș în locul tatălui său.
Fericitul, pricepînd că acea întîlnire și cunoștință cu părinții
săi i s-a făcut prin meșteșugirea vrăjmașului, s-a împotrivit tare firii sale.
Pentru că s-a lepădat de dragostea părintească și, trecînd cu vederea rugămintea
lor și lacrimile cele multe, s-a făcut ca un diamant tare, neclintit în buna
hotărîre, răspunzînd părinților: Mă tem de Cel care a zis: Cel ce iubește
pe tatăl său, sau pe maica sa, mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de
Mine; și care nu-și va lua Crucea sa și nu va veni după Mine, nu este vrednic
de Mine. Deci, cum vă voi cinsti pe voi mai mult decît pe Dumnezeu și
viața voastră deșartă, mai mult decît Crucea, și ostășia voastră lumească,
mai vîrtos decît ostășia cea duhovnicească? Căci dacă împărații pămîntești,
osîndesc la chinuri pe ostașii care fug din cetele lor, cu atît mai mult Împăratul
ceresc nu va cruța pe aceia, care, înscriindu-se în ostășia Lui mult mai cinstită,
cad din ceata Lui cea aleasă". La sfîrșit, fericitul Sava a adăugat și aceasta:
"Voi, dacă mă veți sili mai mult la aceasta, ca să mă lepăd de ostășia lui
Hristos cea prea frumoasă, apoi mai mult, nu vă voi mai numi părinții mei".
Ioan și Sofia, văzînd inima fiului lor neînduplecată către
dorința lor, au încetat de a-l mai supăra și cu mai multă tînguire l-au liberat,
fără voia lor. Apoi l-au rugat să ia ceva din averea lor pentru trebuință,
după aceea i-au dat patruzeci de galbeni, iar el nu voia să ia nimic; dar,
ca să nu mîhnească prea tare pe părinții săi, a luat numai trei galbeni, însă
și pe aceia, întorcîndu-se în mănăstire, i-a dat în mîna lui Teoctist, egumenul
său.
Împlinind în acea mănăstire zece ani, cuviosul Teoctist s-a
mutat la Domnul, iar după dînsul s-a ales cuviosul Marin, bărbat cu fapte
bune, dar și acela săvîrșindu-se după doi ani, a venit după dînsul Longhin,
bărbat bun. Fericitul Sava împlinea într-acea vreme treizeci de ani de la
nașterea sa. Atunci, apropiindu-se de egumenul Longhin l-a rugat ca, pentru
viața cea fără tulburare, să-i dea voie să se închidă în peștera cea de lîngă
mănăstire, în partea dinspre miazăzi. Longhin a vestit prin scrisoare pe marele
Eftimie. Acesta, avînd urechile sale pline de povestirile despre viața lui
Sava cea fără prihană, despre postirea, rugăciunile, blîndețea, smerenia și
despre celelalte fapte bune ale lui plăcute lui Dumnezeu, a scris înapoi lui
Loghin: "Să nu oprești pe Sava a se osteni precum voiește".
Deci, i s-a poruncit la început fericitului să petreacă într-acea
peșteră numai cinci zile în săptămînă; apoi, după cererea lui, cinci ani a
fost liber a petrece într-însa. Iar viața lui în peșteră era așa: cinci zile
postea, negustînd nimic, nici ieșind din peșteră. Lucrul lui era acolo împletirea
de coșnițe, din care în fiecare zi împletea cîte zece, iar în gură și în minte
avea rugăciunea neîncetată către Dumnezeu. Sîmbăta, venea de dimineață din
peșteră în mănăstire, aducînd cu sine cincizeci de coșnițe. Cînd venea, se
împărtășea cu soborniceasca rugăciune și, întărindu-și trupul cu hrană, iarăși
intra în seara Duminicii în peșteră, ducînd cu sine stîlpări de finic, cît
putea să-i fie destule pentru împletirea a cincizeci de coșnițe.
Într-o osteneală și postire ca aceea, viețuind el în acea
peșteră cinci ani, l-a luat cu sine marele Eftimie, la ostenelile cele pustnicești,
ca pe un monah desăvîrșit, care în anii săi cei tineri a ajuns la măsura părinților
celor ce au îmbătrînit întru faptele cele bune, pentru care pricină marele
Eftimie îl numea tînăr-bătrîn. Căci, fiind tînăr cu trupul, avea ca un bătrîn
înțelepciune duhovnicească și viața curată.
Deci a ieșit împreună cu dînsul marele Eftimie din lavră,
în a paisprezecea zi a lunii ianuarie, ducînd împreună cu el și pe fericitul
Dometian, în pustia Ruva, vrînd să petreacă acolo tot postul mare, pînă la
Duminica Stîlpărilor. Apoi a vrut odată bătrînul să treacă prin altă pustie
ce era deasupra Mării Moarte, dinspre miazăzi, unde a venit împreună cu amîndoi
ucenicii săi, Dometian și Sava, în niște locuri fără apă. Fiind arșiță mare,
fericitul Sava a ostenit și slăbind de sete a căzut, neputînd a mai merge.
Făcîndu-i-se milă de dînsul, marele Eftimie a căzut la rugăciune depărtîndu-se
de dînsul ca de o aruncătură de piatră și se ruga, zicînd: "Doamne, Dumnezeule,
dă apă ca să se potolească setea acelui frate care a slăbit". Apoi, sculîndu-se
de la rugăciune, a săpat în pămînt de trei ori cu un lemnișor ce se întîmplase
acolo și îndată a izvorît apă vie din care bînd Sava s-a întărit. El de atunci
a primit putere dumnezeiască de a răbda de sete prin pustie. Apoi, sosind
Duminica Stîlpărilor, s-au întors în lavră.
Trecînd puțină vreme, Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul
părintele nostru Eftimie, s-a mutat la Domnul, luîndu-i locul ca patriarh
în Ierusalim, Anastasie. Iar după mutarea Sfîntului Eftimie și după săvîrșirea
altor părinți bătrîni ai acelei lavre, văzînd Sava că se schimbă rînduielile
mănăstirii, s-a dus în pustia ce este dinspre răsărit, împrejurul Iordanului,
unde într-acea vreme strălucea, ca o stea luminoasă, Cuviosul Gherasim, cu
viața sa cea îmbunătățită.
Fericitul Sava era atunci de treizeci și cinci de ani de
la nașterea sa, cînd s-a sălășluit în pustie singur, unde a fost ispitit de
diavol, care, a ridicat asupra lui război. Odată, odihnindu-se sfîntul după
osteneală, la miezul nopții s-a închipuit diavolul în mulțime de șerpi și
de scorpii, venind asupra lui spre a-l înfricoșa. Dar el îndată s-a sculat
la rugăciune și era în buzele lui psalmul lui David care zice: Nu te vei
teme de frica de noapte...; peste aspidă și vasilisc vei călca... .
Acestea zicînd el, îndată a pierit diavolul, cu toate înfricoșările lui.
După cîteva zile iarăși s-a închipuit diavolul în chipul
unui leu înfricoșat și s-a repezit la sfînt, vrînd să-l sfîșie și, apropiindu-se,
se da înapoi; apoi iarăși se repezea și iarăși se da înapoi. Iar cuviosul,
văzînd pornirea fiarei și mișcările ei, a zis: "Dacă ai îngăduință de la Dumnezeu
a mă mînca, pentru ce te oprești? Iar de nu, pentru ce te ostenești în deșert?
Căci te voi călca pe tine, leule, fiind înarmat cu puterea Hristosului meu!".
Atunci îndată diavolul, care se arătase în chip de fiară, a fugit cu rușine.
Din acea vreme i-a supus Dumnezeu toate fiarele și balaurii, încît umbla prin
mijlocul lor ca prin mijlocul oilor celor blînde.
Odată, umblînd prin pustie, a întîmpinat patru saracini foarte
flămînzi și slăbiți. Acelora poruncindu-le să stea, a scos din haina sa rădăcini
înaintea lor, cu care și el singur se hrănea și care se chemau melagrii, precum
și miez de trestie. Iar ei mîncînd s-au întărit și au însemnat locul șederii
lui, apoi s-au dus. După cîteva zile au venit la dînsul, aducîndu-i pîine,
brînză și dactile (un fel de fructe) dîndu-i mulțumire pentru facerea de bine,
căci în zi de foamete i-a hrănit pe dînșii. Iar el, umilindu-se, a zis în
sufletul său cu lacrimi: "O, amar suflete al meu! Acești oameni pentru o mică
facere de bine, pe care le-am făcut-o odată, cît sînt de mulțumitori! Iar
noi ce vom face? Primind întotdeauna darurile lui Dumnezeu cele negrăite,
sîntem nemulțumitori, viețuind în lene și în nepurtare de grijă, nici păzind
sfintele Lui porunci.
După aceasta a venit la dînsul un monah cu numele Antie,
iubitor de fapte bune, care mai înainte petrecuse multă vreme cu Cuviosul
Teodosie. Acela, legîndu-se prin dragoste de fericitul Sava a început a viețui
împreună cu dînsul. Odată au năvălit asupra lor agarenii, care au trimis pe
unul înaintea lor ca să-i omoare. Iar cuvioșii părinți, rugîndu-se către Dumnezeu,
îndată s-a deschis pămîntul și a înghițit pe acei agareni; apoi ceilalți agareni,
văzînd acea minune, s-au temut și au fugit. După aceea fericitul Sava, prin
tovarășul său Antie, s-a cunoscut cu Cuviosul Teodosie și mare dragoste s-a
prins între ei.
Împlinindu-se al patrulea an al petrecerii Sfîntului Sava
în pustie și străbătînd și alte locuri ale pustietății, s-a suit la un loc
înalt, unde împărăteasa Evdochia, soția împăratului Teodosie cel Tînăr, s-a
îndulcit de învățătura cea folositoare de suflet de la marele Eftimie. Acolo
Sava petrecînd toată noaptea în obișnuitele sale rugăciuni, i s-a arătat o
vedenie. Era îngerul lui Dumnezeu prea strălucit, arătîndu-i o vale pe care
curgea odată pîrîul din Siloam către miazăzi, unde era o peșteră. Deci îi
poruncea îngerul să locuiască în acea peșteră vestindu-l că Cel ce dă hrană
dobitoacelor și puilor de corbi, care-L cheamă pe El, Acela îl va hrăni și
pe dînsul în acea peșteră. Apoi, sfîrșindu-se vedenia și făcîndu-se ziuă,
s-a pogorît Sava din dealul acela și, fiind povățuit de Dumnezeu, a aflat
peștera aceea pe care i-a arătat-o îngerul în vis și s-a sălășluit într-însa,
fiind de patruzeci de ani de la nașterea sa. În acel an s-a mutat la Domnul,
Anastasie, patriarhul Ierusalimului, lăsînd după sine în scaun pe Martirie;
iar Zinon, împăratul, omorînd pe tiranul Vasilisc, și-a primit împărăția sa.
Peștera aceea în care s-a sălășluit Cuviosul Sava, avea suire
la dînsa foarte grea. Pentru aceea a legat din peșteră o frînghie, pe care
se pogora după apă la izvorul ce se numea Eptastom, ce era departe de peșteră
ca la cinsprezece stadii. Viețuind cuviosul în peștera aceea, la început se
hrănea cu buruienile ce creșteau prin jurul peșterii; iar Dumnezeu, care i-a
poruncit să sălășluiască acolo, i-a trimis hrană prin oameni barbari, precum
prin corbi lui Ilie proorocul, în Horat. După cîtva timp, trecînd patru saracini
prin locul acela, au aflat peștera Cuviosului Sava și voiau să se suie la
dînsul, dar nu puteau pentru greutatea urcușului. Fericitul, văzîndu-i pe
dînșii de sus, a slobozit frînghia ca să se suie la el. Ei, intrînd în peșteră
n-au aflat la dînsul nimic și s-au minunat de viața și de obiceiul lui cel
bun; apoi făcîndu-li-se milă, s-au sfătuit ca să aibă purtare de grijă pentru
hrana lui. Deci veneau adeseori la dînsul și aduceau pîine, brînză, finice
și alte mîncări. Cuviosul a petrecut în aceea peșteră cinci ani singur, vorbind
numai cu Dumnezeu și cu rugăciunile cele neîncetate biruind pe vrăjmașii cei
nevăzuți. Apoi a binevoit Dumnezeu a-i încredința sufletele multora și a-l
face povățuitor și păstor al oilor celor cuvîntătoare; căci după cinci ani
de petrecere liniștită în acea peșteră, au început mulți a veni la dînsul
din diferite locuri, vrînd a viețui lîngă el; iar el primindu-i pe toți cu
dragoste, dădea fiecăruia loc îndemînatic pentru nevoință. Apoi, zidindu-și
chilii, viețuiau cu plăcere de Dumnezeu, privind la chipul vieții celei pline
de fapte bune a Cuviosului Sava. Deci, s-au adunat la dînsul în puțină vreme,
pînă la șaptezeci de frați, între care cei mai aleși erau aceștia: Ioan, care
după aceea a fost egumen al lavrei celei noi, Iacov, care a zidit lîngă Iordan
lavra ce se numește Pirghion; Firmin și Severin, dintre care unul a alcătuit
lavră în Malishe, iar celălalt a făcut o mănăstire în Varihe și Iulian, economul
lavrei de la Iordan, care se cheamă Elcherava, și alți mulți bărbați sfinți,
ale căror nume sînt scrise în cărțile vieții. Tuturor acelora le era egumen
Cuviosul Sava.
Înmulțindu-se frații și făcîndu-se lavră pe deal, din partea
dinspre miazănoapte a pîrîului, cuviosul a zidit o biserică mică în vale,
în mijlocul pîrîului cel uscat. Cînd venea la dînsul cinev a din cei sfințiți,
îl ruga pe acela de săvîrșea Sfînta Liturghie, el nevrînd să primească hirotonia
din smerenie, nici pe vreunul din frați nu voia să-l ridice la treapta preoției.
Fiind prin locul acela lipsă de apă, pentru că izvorul era
departe de locul acela, sfîntul s-a rugat într-o noapte, zicînd: "Doamne,
Dumnezeul nostru, de este voia Ta să fie locuit în slava prea sfîntului Tău
nume locul acesta, caută spre noi, robii Tăi, și ne izvorăște apă spre potolirea
setei noastre". Astfel rugîndu-se, s-a auzit un glas din pîrîu, unde căutînd,
fiind lună plină în noaptea aceia, a văzut un asin sălbatic săpînd cu piciorul
în pămînt și, punîndu-și gura la locul cel săpat, a băut apă. Deci, îndată
pogorîndu-se Cuviosul Sava la locul acela unde a văzut pe asinul cel sălbatic,
a început a săpa; și săpînd puțin a aflat apă multă și s-a făcut izvor curgînd
cu îndestulare, împlinind toată trebuința lavrei și neîmpuținîndu-se niciodată.
Într-o noapte, umblînd el împrejurul pîrîului și cîntînd
psalmii lui David, i s-a arătat un stîlp de foc lîngă surpătură, care era
în partea rîului dinspre apus, și a stat sfîntul la rugăciune pînă la revărsatul
zorilor. Apoi, luminîndu-se de ziuă, s-a dus la locul acela unde văzuse stîlpul
și a aflat o peșteră mare și minunată în chipul bisericii, care era făcută
de mînă dumnezeiască iar nu omenească. Aceea avea intrarea largă dinspre miazăzi
și lumină îndestulătoare de la soare. Deci, acea peșteră împodobind-o, a făcut-o
biserică. Și a poruncit fraților ca în toate sîmbetele și Duminicile să se
adune într-însa la cîntare. Apoi și el s-a sălășluit aproape de acea biserică
nefăcută de mînă, zidindu-și chilie pe o piatră înaltă și a făcut ușă tăinuită
la biserică, prin care intrînd, petrecea ziua și noaptea în rugăciune.
Înmulțindu-se mereu numărul fraților, încît s-au făcut pînă
la o sută cincizeci și zidindu-se chilii de amîndouă părțile rîului, se înmulțea
și slava Cuviosului Sava; și i se aducea lui mult aur de către iubitorii de
Dumnezeu, pe care îl cheltuia la zidirea lavrei. Dar mai ales sfințitul patriarh
Martirie al Ierusalimului avea mare dragoste către dînsul și foarte mult îl
cinstea și-i trimitea cele de trebuință.
Ducîndu-se la Domnul Fericitul Martirie, întru al optulea
an al patriarhiei sale, după dînsul luînd scaunul Salustie, la patruzeci și
opt de ani ai vieții Cuviosului Sava, s-au sculat din lavră niște răzvrătiți
cu năravul și trupești cu cugetul, după cum se zice, neavînd duh, care, mai
dinainte făceau sfat nedrept asupra sfîntului și în tot chipul îl necăjeau.
Pentru că, adeseori prin mijlocul grîului odrăslesc neghinele și prin mijlocul
viei cresc rugi și chiar în ceata Apostolilor unul s-a făcut vînzător, iar
la Elisei era ucenic Gheezi. Acei frați răzvrătiți, sau mai bine zis mincinoși,
cugetînd cele rele asupra sfîntului, s-au dus în sfînta cetate la patriarh
și l-au rugat să le dea egumen. Fiind întrebați din ce loc sînt, ei au răspuns:
"Viețuim într-un pîrîu în pustie". Și aceasta o ziceau, vrînd să tăinu-iască
numele fericitului Sava, că știau ei că numele lui este vestit și pomenirea
lui era de toți iubită. Deci, fiind întrebați de multe ori și siliți de patriarh
să spună de unde sînt, au spus chiar nevrînd că sînt din pîrîul ce se numește
cu numele unui monah Sava. Atunci patriarhul a întrebat: "Dar unde este Sava?"
Iar ei, nerăspunzînd la întrebare, au început al cleveti pe fericitul, zicînd
că este prost, neiscusit, și nu poate să povățuiască și să cîrmuiască mulțimea
de frați, dintr-o așa mare lavră, prin simplitatea și neștiința lui". Apoi,
la clevetire adăugau și acestea, zicînd că nici el nu voiește să primească
hirotonia și nici pe vreunul din frați nu-l lasă.
Așa clevetind pe dreptul înaintea patriarhului, s-a întîmplat
că era acolo un bărbat cinstit și vrednic de pomenit, cu numele Chiric, preot
al preaslăvitei biserici a Învierii lui Hristos și păzitorul lemnului Sfintei
Cruci celui de viață făcător. Acela, auzind clevetirea lor, i-a întrebat:
"Oare, voi ați primit pe Sava în locul acela sau el v-a primit pe voi"? Iar
ei au răspuns: "Sava ne-a primit pe noi". Zis-a lor Chiric: "Dacă Sava a putut
a vă aduna pe voi în acel loc pustiu, cu cît mai vîrtos va fi vrednic, Dumnezeu
ajutîndu-i, să vă povățuiască pe voi". Iar ei neputînd răspunde la aceasta
au tăcut.
Patriarhul, amînînd întrebarea pînă a două zi, îndată a trimis
după Sfîntul Sava, chemîndu-l cu cinste la sine, ca pentru un alt lucru. Venind
fericitul, iar patriarhul nespunîndu-i nimic despre clevetitori, nici clevetitorilor
zicîndu-le ceva, nici mustrîndu-i pe dînșii, îndată a hirotonisit pe Cuviosul
Sava preot, chiar nevrînd el. Deci sfințindu-l pe el, a zis către cei ce cleveteau
asupra lui: "Iată aveți pe părintele vostru și egumenul lavrei pe care l-a
ales Dumnezeu de sus, iar nu om". Acestea zicînd, a luat pe Sava și pe aceia
și a mers în lavră și a sfințit biserica cea zidită de Dumnezeu și a binecuvîntat
toată lavra, învățînd pe frați să se supună egumenului lor, fericitului Sava,
iar după aceea s-a întors.
Cînd fericitul Sava avea cincizeci și trei de ani de la nașterea
sa, fiind împărat Anastasie, după moartea lui Zinon, în acel an a venit la
lavră un bărbat dumnezeiesc, împodobit cu daruri duhovnicești, fiind de neam
armean, cu numele Ieremia, care avea doi ucenici, ale căror nume erau: Petru
și Pavel. Deci, foarte s-a bucurat pentru dînșii fericitul Sava și le-a dat
peștera aceea în care petrecuse el singur mai înainte cînd era în pîrîu. Apoi
le-a poruncit ca sîmbăta și Duminica să cînte pravila în biserica cea mică,
pe limba armenească. Și așa, încetul cu încetul s-au înmulțit armenii în lavră.
În aceeași vreme a venit în lavră și cuviosul părintele nostru Ioan, care
se numea Tăcutul, și care, fiind episcop al cetății Coloniei, a lăsat episcopia
sa pentru Dumnezeu și tăinuindu-și dregătoria, se ostenea în lavră ca un monah
simplu.
Cuviosul Sava - urmînd Sfîntului Eftimie cel Mare, care se
obișnuise în toți anii a ieși în pustie în a paisprezecea zi a lunei ianuarie,
de petrecea acolo tot sfîntul și marele post; aceluia rîvnind, Cuviosul Sava
ieșea în aceeași lună ianuarie, dar nu în aceeași zi, căci aștepta a douăzecea
zi ca să săvîrșească în lavră pomenirea Sfîntului marelui Eftimie. Iar după
săvîrșirea pomenirii, ieșea în pustie, fugind de petrecerea împreună cu oamenii,
și apropiindu-se de Dumnezeu cu gîndirea și cu rugăciunea, petrecea acolo
pînă în sîmbăta Stîlpărilor (Floriilor).
Într-un an, ieșind după obiceiul său din lavră în pustie
și umblînd împrejurul Mării Moarte, a văzut un ostrov (insulă) mic și pustiu.
Acolo vrînd a petrece zilele postului, s-a dus într-însul. Dar, prin zavistia
diavolului fiind împiedicat, a căzut într-o groapă, din care ieșea ca dintr-un
cuptor abur întunecat cu foc. Deci, i s-au ars fața, barba și alte părți ale
trupului i s-au vătămat, încît s-a îmbolnăvit foarte greu.
Cînd s-a întors în lavră numai după glas îl cunoșteau frații,
așa era de arsă fața lui. Și a bolit mult pînă cînd o putere dumnezeiască
de sus, cercetîndu-l pe el, l-a tămăduit și i-a dat putere asupra duhurilor
necurate. Dar barba lui n-a mai crescut cum a fost mai înainte, ci era mică
și rară, ca să nu se mărească în deșert, împodobindu-se cu dînsa, iar el mulțumea
lui Dumnezeu pentru aceasta.
În alt an a ieșit, după obicei, în pustie împreună cu ucenicul
Agapit. Netrecînd multe zile, Agapit, de osteneală și de foame, s-a culcat
pe nisip și a adormit. Iar fericitul Sava, stînd departe de dînsul și rugîndu-se,
a venit un leu mare asupra lui Agapit care dormea și-l mirosea de la cap pînă
la picioare. Fericitul Sava, văzînd pe leu deasupra ucenicului care dormea,
s-a temut să nu-l mănînce și îndată a făcut rugăciune cu sîrguință către Dumnezeu,
pentru ucenic, să fie păzit de fiară. Iar Dumnezeu, ascultînd pe robul său,
a astupat gura fiarei și n-a vătămat pe Agapit, ci, ca și cum ar fi fost lovit
cu bici, a fugit în pustie. Fugind leul, a lovit cu coada pe cel ce dormea
și acela, deșteptîndu-se și văzîndu-l, s-a cutremurat și a alergat la părintele
său. Iar el l-a învățat să nu se dea mult timp somnului, ca nu cumva să fie
mîncat de fiare și mai vîrtos de cele nevăzute.
În alt an, umblînd fericitul după obicei cu același ucenic
prin pustia care era pe lîngă Iordan spre miazănoapte, a aflat într-un munte
o peșteră și într-însa un pustnic înainte-văzător. Făcînd rugăciune amîndoi
și începînd vorba, a zis pustnicul: "De unde ai pornit, o! minunate Sava,
a veni la noi? Cine ți-a arătat locul acesta? Că iată cu darul lui Dumnezeu
petrec aici de treizeci și opt de ani și n-am văzut nici un om, iar tu cum
ai venit aici?" Iar fericitul Sava a răspuns: "Dumnezeu Care ți-a arătat numele
meu, Acela mi-a arătat și mie locul acesta". Apoi, după vorbe folositoare
de suflet, sărutîndu-se, Sava s-a dus cu ucenicul în pustie.
Apropiindu-se vremea să se întoarcă la lavră, Sava a zis
către ucenic: "Să mergem, frate, să sărutăm pe robul lui Dumnezeu cel din
peșteră". Deci, venind, l-au aflat în genunchi plecat către răsărit. Și părîndu-i-se
că face rugăciune, a așteptat cîteva ceasuri; apoi, făcîndu-se seară și văzînd
Sava că nu se scoală bătrînul de la rugăciune, a zis: "Încredințează-ne pe
noi lui Hristos, părinte". Însă nu răspundea. Sava, apropiindu-se, s-a atins
de dînsul și l-a aflat răposat. Apoi, întorcîndu-se către ucenic, a zis: "Vino,
fiule, să îngropăm trupul sfîntului că spre aceasta ne-a trimis Dumnezeu aici".
Deci, făcînd deasupra lui obișnuita cîntare, l-au îngropat în aceeași peșteră
și astupînd ușa peșterii cu pietre, s-au dus în lavră.
În anul acela în care s-a sfințit biserica cea de Dumnezeu
zidită, a murit în Alexandria, Ioan, tatăl fericitului Sava, fiind puternic
în ostășia Isaurilor. Iar fericita Sofia, maica lui, care acum foarte mult
îmbătrînise, vînzînd toate averile sale, a venit în Ierusalim la fiul său
Sava, aducînd mult aur. El, primind-o pe dînsa, a sfătuit-o să se tundă în
chipul călugăresc, în care viețuind ea puțin, s-a mutat la Domnul. Aurul cel
adus de dînsa l-a cheltuit la treburile mănăstirii și la zidirea caselor de
străini; căci a zidit una lîngă Ierihon, iar alta în lavră, ca în cea de lîngă
Ierihon să odihnească pe străini, iar în cea din lavră pe monahi.
Zidindu-se casa de stăini în lavră, a trimis părintele un
frate cu dobitoace mănăstirești la Ierihon, ca să aducă de acolo lemne pentru
trebuința lucrului. Acela, la întoarcere, fiind arșiță mare, a însetat pe
cale și neaflîndu-se apă, pentru că pămîntul acela era pustiu și fără apă,
a căzut slăbit de sete. Aducîndu-și aminte de sfîntul bătrîn a zis: "Dumnezeul
părintelui meu Sava, nu mă lăsa pe mine". Atunci îndată s-a arătat deasupra
lui nor și, slobozind rouă, l-a răcorit pe el și dobitoacele care duceau lemne.
Apoi acel nor, a mers pe deasupra lui pînă la lavră, umbrindu-l și răcorindu-l
de zăduf; și aceasta s-a făcut pentru rugăciunile Sfîntului părintelui său
Sava, de care și-a adus aminte în nevoia sa.
Odată, în vremea postului, Cuviosul Sava a voit să se suie
în muntele Castelinului, ce era departe de lavră, la douăsprezece stadii,
în partea de miazănoapte. Muntele acela era neumblat de oameni și înfricoșat
pentru suirea cea aspră și grea pe el, cum și pentru înfricoșările ce se făceau
acolo; pentru că mulțime de diavoli se încuibaseră acolo și multe feluri de
năluciri înfricoșau pe cei ce treceau pe acolo. Cuviosul, avînd ajutor pe
Cel Preaînalt, s-a suit pe muntele acela și cu undelemnul ce-l luase din candela
Sfintei Cruci, stropindu-l în toate părțile, întărindu-se cu semnul Crucii
a petrecut acolo toată vremea postului cel mare. La început mult război a
avut cu diavolii în toate zilele; pentru că năvăleau asupra lui, uneori în
chipul fiarelor, iar alteori în chipul tîrîtoarelor și alteori în chipul păsărilor,
făcînd zgomot, strigare și țipăt înspăimîntător. Cuviosul, ca un om înfricoșîndu-se,
se gîndea să se pogoare din munte, însă Cel ce a întărit odată pe marele Antonie
în războiul cu diavolii. Acela, arătîndu-i-se și sfîntului, i-a poruncit să
îndrăznească în puterea Crucii. De atunci petrecea fericitul fără temere,
cu rugăciunea și cu puterea Crucii, izgonind departe de el toate fiarele și
îngrozirile diavolești.
Aproape de sfîrșitul postului mare, stînd sfîntul noaptea
la rugăciune, diavolii au ridicat asupra lui cel mai mare război. Pentru că,
arătîndu-se mulțime mare în obișnuitele lor chipuri de fiare, de tîrîtoare
și de păsări, năvălind asupra sfîntului, strigau peste măsură și se vedea
cum se clătina tot muntele. Dar sfîntul deloc nu se înfricoșa, ci neîncetat
rugîndu-se lui Dumnezeu, diavolii, nerăbdînd, au strigat: "O! ce nevoie răbdăm
de la tine, Savo! Oare nu-ți este destul pîrîul cel locuit de tine? Au nu-ți
ajunge peștera ta, cum și cealată pustie pe care ai făcut-o locuită? Și aici
ai venit în locașurile noastre, vrînd a ne izgoni? Iată, acum ne ducem, nemaiputînd
a ne împotrivi ție, care ai ajutător pe Dumnezeu". Atunci îndată cu mare tînguire,
cu strigare, cu gîlceavă și cu zgomot foarte mare, în chipul corbilor, au
zburat în acea noapte din muntele acela.
Nu departe de muntele acela erau niște păstori care înnoptaseră
cu turmele lor. Aceia au văzut pe diavoli zburînd din munte în munte și au
auzit strigarea lor. Apoi, venind, au spus Cuviosului Sava. Iar el, mulțumind
lui Dumnezeu pentru izgonirea diavolilor, s-a dus în lavră ca să prăznuiască
Învierea lui Hristos împreună cu frații. După praznic, luînd pe unii din părinți,
a venit iarăși la Castelin, unde au început a curăți locul și a zidi chilii.
Ostenindu-se ei la lucrul acela, au aflat sub deal o casă mare cu pietre minunate,
frumos făcută, care avea lărgime destulă și acoperămînt înalt. După ce au
curățit-o și împodobit-o, au făcut-o biserică și au sfințit-o; apoi cuviosul
a așezat acolo viață de obște.
În vremea cînd se zidea acea chinovie, lipsindu-le bucatele,
îngerul Domnului s-a arătat în vedenie lui Marchian, arhimandritul din Betleem,
zicînd: "Iată tu, Marchiane, șezi la odihnă, avînd toate cele de trebuință,
iar robul lui Dumnezeu Sava se odihnește pentru dragostea Lui, împreună cu
frații în muntele Castelin, flămînd și neavînd hrana cea de nevoie și nu este
nimeni cine să le dea cele de trebuință; deci, trimite-le tu bucate fără zăbavă,
ca să nu slăbească de foame". Marchian îndată a trimis la Cuviosul Sava multe
lucruri din cele de trebuință, încărcînd vitele cu multe feluri de bucate.
Cuviosul, primind cele trimise, a mulțumit lui Dumnezeu, Care are purtare
de grijă pentru robii Săi.
Isprăvind chinovia, a adunat într-însa frați mulți și a încredințat-o
lui Pavel, care a fost multă vreme pustnic, împreună cu Teodor, ucenicul său.
Dar Pavel peste puțină vreme s-a mutat din viața aceasta și a primit toată
ocîrmuirea Teodor, aducînd în mănăstire pe Serghie fratele său și pe alt Pavel,
unchi al său, care mai pe urmă a fost egumen în muntele Castelin, apoi a fost
episcop în Aili și Amatunta.
Cuviosul Sava avea mare purtare de grijă pentru aceasta,
ca să umple chinovia cea din Castelin de bărbați rîvnitori, nevoitori și monahi
iscusiți; iar pe oamenii mireni care voiau să se călugărească, așijderea și
pe cei tineri fără barbă, nu-i lăsa să viețuiască în chinovia de la Castelin,
nici în lavră. Ci a zidit pentru ei, în partea dinspre miazănoapte, o altă
chinovie mai mică și a pus acolo povățuitori iscusiți să-i învețe pe noii
începători rînduiala și pravila cea călugărească. Să știe mai întîi Psaltirea
și toată rînduiala cîntării de rugăciune; apoi să știe toate rînduielile călugărești
și să se îndemne către nevoință și către osteneli. După aceea să-și păzească
mintea lor de cele lumești și să se împotrivească gîndurilor rele, ca să-și
taie voia și să fie ascultători, blînzi, smeriți, tăcuți, treji și cu luare
aminte, păzindu-se de vicleșugurile vrăjmașilor.
Cînd cineva sporea bine întru aceste începuturi călugărești,
cuviosul îl ducea în chinovia cea mare sau în lavră; iar pe alții din cei
noi începători și mai ales pe cei tineri, îi trimitea la cuviosul părinte
Teodosie, care, ieșind din biserica cea de la Scaune, își făcuse o mănăstire,
la treizeci și cinci de stadii depărtare de lavră, spre apus. Și erau amîndoi,
Sava și Teodosie, un suflet și o inimă, întru toate avînd o împreună glăsuire
între dînșii - pentru care pricină, ierusalimenii îi numeau pe dînșii "nouă
pereche apostolească, Petru și Pavel". Apoi li s-au încredințat începătoria
peste toate adunările cele mănăstirești. Căci după mutarea fericitului Marchian,
arhimandritul, și a preasfințitului patriarh Salustie, s-au adunat la dînsul
toți monahii din lavre și de prin mănăstiri, de prin munți și de prin pustie.
Atunci, după unirea tuturor, acești doi părinți mari, Sava și Teodosie, au
fost aleși și puși arhimandriți peste toate lavrele și viețile de obște care
erau împrejurul Sfintei Cetăți. Din acea vreme Cuviosul Teodosie era mai mare
peste mănăstirile cu viața cea de obște, iar Cuviosul Sava, peste părinții
care petreceau prin pustietăți.
După plecarea la Domnul a patriarhului Salustie, cînd Ilie
a fost ridicat în scaun în locul lui, în vremea aceea fericitul Sava cumpăra
pămîntul care era lîngă lavra sa, pe care voia să facă chilii pentru monahii
care veneau de departe. Cei ce vindeau acel loc cereau aur mult și bătrînul
nu avea atunci mai mult decît jumătate din galbeni. Însă, punîndu-și nădejdea
în Dumnezeu, către care avea dragoste și mare credință, a zis vînzătorului:
"Ia, frate, acum arvuna aceasta pînă mîine, iar mîine, de nu-ți voi da tot
prețul, mă lipsesc și de arvună!" Făcîndu-se noapte și apropiindu-se de ziuă,
sfîntul sta la rugăciune, și iată a intrat un necunoscut dînd în mîna lui
o sută șaptezeci galbeni și îndată s-a dus, nespunînd cine și de unde este.
Cuviosul s-a mirat de purtarea de grijă a lui Dumnezeu și, mulțumindu-i, a
dat prețul celui ce vindea locul; deci a zidit și o a doua casă de străini,
spre odihna fraților celor ce veneau de departe. Asemenea și pentru chinovia
cea din Castelin a cumpărat două case, pentru primirea de străini; una în
Sfînta Cetate, aproape de turnul lui David, iar alta în Ierihon.
În acea vreme au venit în lavră doi frați după trup, de neam
din Isauria, anume Teodul și Ghelasie - ca alt Veseleil și Eleac, prea înțelepții
făcători ai Cortului sfînt -, pe care i-a trimis Dumnezeu către al doilea
Moisi, adică Cuviosul Sava și prin care a săvîrșit toate zidirile lavrei.
Căci au zidit chilii multe, bolniță, pitărie, baie lîngă pîrîu și biserica
cea mare a Preacuratei și de Dumnezeu Născătoare. Pentru că biserica cea nefăcută
de mînă, pe care o arătase Dumnezeu cuviosului prin stîlp de foc, fiind strîmtă,
iar frații care se adunaseră acum mulțime, neputînd încăpea la cîntarea pravilei,
au zidit altă biserică lîngă aceea, mai mare și mai frumoasă, în numele Preacuratei
Născătoare de Dumnezeu, pe care a sfințit-o patriarhul Ilie. Deci în această
biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a poruncit fraților să se adune
spre lauda Domnului; iar în biserica cea arătată de Dumnezeu a adus pe armeni
și a rînduit cîntări de toată noaptea, în zilele duminicilor și la praznice
însemnate.
Unii din frații armeni, urmînd atunci glasul ereticesc, adică
a lui Petru care se numea Fulon, adăugau la cîntarea cea îngerească: "Sfinte
Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte" și aceste cuvinte: "Cel ce
Te-ai răstignit pentru noi, miluiește-ne pe noi". Acea hulă, fericitul Sava
pierzînd-o dintre frați, a poruncit armenilor să cînte cîntarea cea întreit
sfîntă în limba grecească - iar nu pe cea armenească. Deci toată slujba o
cîntau armenește, iar "Sfinte Dumnezeule" îl cîntau grecește, pentru ca să
nu se adauge de armeni acele cuvinte de hulă ale lui Fulon, la Sfinte Dumnezeule.
Cuviosul Sava cîrmuindu-le pe toate bine, acei clevetitori,
de care s-a zis mai înainte, din îndemnarea diavolească pizmuiau cîrmuirea
lui cea bună. Deci s-au sculat asupra lui cu zavistie, adunînd într-un cuget
cu ei pînă la patruzeci de frați, din cei neiscusiți cu viața și răzvrătiți
cu năravul, care aveau înțelegerea nesănătoasă, și au făcut multe supărări
sfîntului. Dar acela care era aspru asupra diavolului și blînd către oameni,
dînd loc mîniei lor celei nedrepte, a lăsat lavra și s-a dus în părțile Schitopului
și acolo a șezut în loc pustiu, lîngă pîrîul Gadarei.
Aflînd peștera unui leu, a intrat într-însa și, rugîndu-se,
s-a culcat să se odihnească în culcușul leului, pentru că se înnoptase. La
miezul nopții a venit leul și a văzut pe bătrîn odihnindu-se în culcușul său;
și apucîndu-l cu dinții de haine îl trăgea afară din peșteră, ca să-i lase
locul său; iar cuviosul deșteptîndu-se a văzut acel leu înfricoșat, dar nu
s-a înspăinîntat, ci sculîndu-se a început a-și face rugăciunea de miezul
nopții. Sfîrșindu-și rugăciunea, a șezut iarăși în locul acela unde se culca
leul, care apucîndu-l cu dinții de marginea hainei, trăgea afară din peșteră
pe sfîntul părinte. Iar părintele a zis către leu: "O, fiară, peștera este
largă și poate să ne încapă pe amîndoi, căci un făcător ne-a zidit; iar de
nu-ți place să fii împreună cu mine, du-te mai bine tu de aici, pentru că
eu sînt mai cinstit decît tine, căci sînt zidit cu mîna lui Dumnezeu și sînt
cinstit cu chipul Lui". Acestea auzidu-le leul, s-a dus ca și cum s-ar fi
rușinat de bătrîn.
Viețuind fericitul în acea peșteră, s-au înștiințat despre
dînsul schitopolitenii și gadarenii, care au început a veni la dînsul. Între
aceștia era și un tînăr cu numele Vasile, care, lăsînd lumea, a fost tuns
în călugărie de Cuviosul părinte Sava, cu care viețuia împreună. Tîlharii,
auzind de tunderea lui Vasile și socotind că a adus aur mult în peșteră la
părintele său Sava - pentru că tînărul acela era din părinți de bun neam și
bogați -, au năvălit noaptea asupra lor. Dar, neaflînd la dînșii nimic, s-au
mirat de lipsa lor și s-au dus. Și iată, au văzut doi lei mari venind asupra
lor și s-au înspăimîntat foarte, căci gîndeau că i-a ajuns mînia lui Dumnezeu
pentru năvălirea ce au făcut cu îndrăzneală asupra robilor săi. Deci au strigat
cu glas mare către fiare: "Jurămu-vă pe voi, cu rugăciunile părintelui Sava
să vă duceți din cale ca să trecem de aici". Iar leii, auzind numele Sfîntului
Sava, au fugit ca și cum ar fi fost loviți cu biciul. Dar tîlharii, înspăimîntîndu-se
de acea minune, s-au întors la cuviosul și i-au spus ceea ce s-a petrecut;
apoi s-au pocăit de faptele lor cele rele și, lăsîndu-se de a mai face tîlhării,
se hrăneau cu ostenelile lor. Deci a viețuit acolo cuviosul cîtăva vreme și
a adunat frați, cărora punîndu-le egumen și încredințîndu-i lui Dumnezeu,
el singur ca o pasăre osebindu-se s-a dus la liniște în altă pustie, unde
liniștindu-se mult, s-a întors iarăși în lavra sa, socotind că acum tulburătorii
aceia vor fi încetat din răutatea și cîrtirea lor; dar i-a aflat pe dînșii
neîndreptați, petrecînd întru răutatea cea dintîi și încă și mai mult se înmulțiseră,
încît erau pînă la șaizeci, iar el plîngînd pentru dînșii ca și pentru cei
pierduți, îi sfătuia cu cuvinte părintești; dar pe arapi n-a putut să-i albească,
căci cu sfaturile lui cele blînde mai mult se întărîtau. Deci cuviosul, iarăși
dînd loc mîniei lor, a lăsat lavra și s-a dus în părțile Nicopolei, unde s-a
sălășluit sub un copac, care are roade dulci ce se numea roșcov și cu roadele
copacului aceluia se hrănea.
Înștiințîndu-se despre el stăpînul locului aceluia, i-a zidit
o chilie și în puține zile, cu darul lui Hristos, adunîndu-se frații la cuviosul,
locul acela s-a făcut chinovie. Acolo viețuind fericitul Sava, pizmuitorii
lui, care erau în lavră, au scos veste între frați că pe Sava l-au mîncat
fiarele în pustie, apoi s-au dus la fericitul Ilie, patriarhul, spunîndu-i:
"Părintele nostru, umblînd prin pustia Mării Moarte, l-au mîncat leii; deci
ne rugăm sfinției tale poruncește să ni se dea egumen". Iar fericitul Ilie,
știind viața lui Sava, din tinerețea lui, a zis către monahi: "Eu nu vă cred,
căci știu că Domnul este drept și nu va trece cu vederea atîtea fapte bune
ale părintelui vostru, nici va îngădui ca el să fie mîncat de fiare; ci mai
bine mergeți de căutați pe părintele vostru, sau tăceți șezînd în chiliile
voastre, pînă cînd îl va arăta Dumnezeu". Deci s-au întors pizmuitorii cu
rușine.
Sosind praznicul înnoirii bisericii Învierii Domnului din
Ierusalim și adunîndu-se toți episcopii Palestinei și egumenii, atunci a venit
și Cuviosul Sava, împreună cu niște frați din mănăstirea Nicopolei. Pe acesta
văzîndu-l patriarhul, s-a bucurat și, luîndu-l deoparte, l-a rugat să se întoarcă
iarăși în lavra sa. Iar el se lepăda, zicînd că este mai presus de puterea
lui a ocîrmui și a îngriji atîta mulțime de frați; deci își ceru iertare.
Iar patriarhul a zis: "De nu vei asculta rugăciunea și sfatul meu, nu vei
mai veni de acum înaintea feței mele, pentru că nu pot răbda, ca ostenelile
tale să le stăpînească alții". Atunci fericitul Sava, chiar nevrînd, a spus
patriarhului pricina ieșirii sale din lavră: "Ca să nu fiu - zice el - pricinuitor
de sfadă și tulburător fraților". Apoi i-a spus despre pizmuitorii care s-au
sculat asupra lui. După aceea, neputînd a nu asculta pe patriarh, s-a supus.
Dar pe ucenicul său, care venise cu el din Nicopole, l-a pus egumen al mănăstirii,
iar el s-a dus la lavra sa.
Apoi patriarhul a trimis împreună cu dînsul și scrisoarea
sa către frați, întru acest chip: "Vă poruncesc, fraților întru Hristos, să
știți că părintele vostru Sava este viu, iar nu este, precum ați auzit voi
și cum ați spus, că l-au mîncat fiarele; căci a venit la mine la praznic și
l-am îndemnat să vie la voi, judecînd a fi lucru cu nedreptate ca să lase
lavra sa, pe care a strîns-o cu ajutorul lui Dumnezeu și cu ostenelile sale.
Deci primiți cu osîrdie și cu toată cinstea pe părintele vostru și să vă supuneți
lui întru toate, pentru că nu voi l-ați ales pe dînsul, ci el v-a adunat pe
voi. Iar dacă unii din voi ar fi mîndri și neplecați, încît nu vor voi a se
smeri și a se supune lui, unora ca acelora le poruncim, ca îndată să iasă
din lavră, pentru că nu este cu cuviință a nu-și primi locul său părintele
acesta".
Scrisoarea aceasta citindu-se în lavră în mijlocul bisericii,
pizmuitorii cei orbiți cu răutate au făcut tulburare, strigînd asupra sfîntului
părinte, celui nevinovat și curat cu inima: unii îl ocărau, îl dosădeau, îl
grăiau de rău, iar alții luîndu-și hainele și lucrurile lor se grăbeau a ieși
din lavră; alții, apucînd topoare și cazmale, au alergat la chilia pe care
chiar Cuviosul Sava o zidise și au dărîmat-o pînă în temelie, în nebunia lor;
iar lemnele și pietrele le-au aruncat jos în pîrîu, apoi s-au dus de acolo
în lavra Suchiului. Egumenul lavrei aceleia, Acvilin, bărbat dumnezeiesc,
știind răutatea lor, nu i-a primit pe dînșii, ci i-a izgonit din lavra sa.
Apoi ei ducîndu-se în pîrîul Tecuia și făcîndu-și colibi, s-au sălășluit acolo.
Astfel smulgîndu-se din lavră acele neghine, frații cei rămași s-au făcut
ca niște rod de grîu bine primit lui Dumnezeu.
Trecînd puțină vreme și auzind Sfîntul Sava unde petrec cei
ce s-au despărțit de lavră și că sînt în mare lipsă, a pus pe caii și asinii
lavrei multe bucate și s-a dus la dînșii voind pe de o parte să potolească
mînia lor, iar pe de alta să le ajute în lipsa lor. Unii dintr-înșii văzînd
pe fericitul Sava venind către ei, ziceau: "Iată că și aici vine înrăutățitul
acela". Și grăiau și alte cuvinte rele, din mînie și din ură. Iar el, fără
răutate privind la dînșii cu dragoste și grăindu-le cuvinte frumoase, i-a
mîngîiat pe dînșii și le-a dat bucatele. Apoi, văzînd strîmtorarea, lipsa
și neorînduiala lor, căci erau ca niște oi care n-au păstor, a vestit despre
toate patriarhului și l-a rugat să rînduiască cele cuvenite pentru dînșii.
Patriarhul i-a încredințat pe dînșii lui Sava, dîndu-i șaptezeci de galbeni
pentru zidiri și altele multe spre trebuință. El mergînd la dînșii a zăbovit
cinci luni și le-a zidit biserică și pitărie și le-a așezat lavră nouă, aducînd
din lavra cea veche pe unul din părinții cei iscusiți, cu numele Ioan, bărbat
mai înainte-văzător. Pe acela punîndu-l egumen, Sava s-a întors în lavra sa.
Iar Ioan, le-a fost povățuitor șapte ani într-acea lavră nouă, apoi s-a dus
la Domnul. Cînd era să moară, a proorocit cele ce aveau să fie și, plîngînd,
a zis către cei ce ședeau împrejurul său, că vor veni zile cînd, cei ce viețuiesc
aici se vor lepăda de credința cea dreaptă și cu mîndrie se vor înălța, dar
îndrăzneala și mărirea lor se vor risipi și deodată vor cădea.
După Ioan a fost egumen Pavel, de neam roman; acesta egumenind
numai șase luni, și nemaiputînd răbda gîlcevile, a fugit în Arabia și acolo
s-a sfîrșit în mănăstirea lui Saverian.
Înștiințîndu-se Sava de fuga lui Pavel, a pus pe Agapit ucenicul
său, egumen al lavrei celei noi. Acesta a aflat pe unii dintre frați că au
învățătura lui Origen, ca o otravă de aspidă pe buzele lor și ca o osteneală
și durere sub limbile lor. Între aceștia mai întîi era unul cu numele de Ioan
Palestinianul, care se părea a fi creștin adevărat, avînd chipul dreptei-credințe,
dar în inimă era plin de răutatea păgînească, de bîrfirea maniheilor, de eresurile
lui Didim, ale lui Evagrie și ale lui Origen.
Pe acești frați adunîndu-i Agapit, și temîndu-se să nu se
vatăme și alții cu aceleași eresuri, a vestit pe patriarh despre dînșii și
cu sfatul lui i-a izgonit din lavră. Apoi, după cinci ani, Agapit s-a mutat
la Domnul, și după dînsul s-a încredințat egumenia lui Mamant. Atunci Non,
împreună cu cei de un cuget cu el, auzind de mutarea lui Agapit, s-au întors
în lavra cea nouă; dar, temîndu-se de fericitul Sava, își tăinuiau otrava
eresului. În acea vreme Cuviosul Sava, aflînd o peșteră care era departe de
lavra sa cea veche ca de zece stadii din partea de miazănoapte, la poalele
Castelionului, a făcut mănăstire, ajutîndu-i cu averea sa Marchian, preotul
sfîntului Sion, împreună cu fiii săi Antonie și Ioan.
În dealul unde a zidit împărăteasa Evdochia un turn, în pustia
dinspre răsărit, viețuiau doi monahi, care se țineau de eresul lui Nestorie;
pentru aceasta se mîhnea foarte sfîntul părinte, căci rătăciseră din calea
cea dreaptă. În vremea aceea, sfîntului i s-a arătat vedenia aceasta: Se părea
a fi în biserică, săvîrșindu-se slujba, și în mijlocul fraților a văzut stînd
pe acei nestorieni. Apoi, cînd a venit vremea Sfintei Împărtășiri, toți frații
se apropiau de dumnezeieștile Taine și se împărtășeau, iar cei doi eretici,
vrînd a se apropia de împărtășanie, îndată i-au oprit niște ostași înfricoșați,
respingîndu-i de la împărtășanie și izgonindu-i din biserică. Dar fericitul
ruga pe ostași să lase și pe acei doi monahi să fie împreună cu frații în
biserică și să nu-i oprească a se împărtăși. Însă ostașii au răspuns, zicînd:
"Nu se cuvine a lăsa să se împărtășească cu dumnezeieștile Taine pe aceștia
care sînt iudei, că nici pe Hristos nu-l mărturisesc a fi Dumnezeu, nici pe
Preacurata Fecioară Maria a fi Născătoare de Dumnezeu".
Pentru această vedenie fericitul mai mult se mîhnea, fiindu-i
jale de pierderea sufletelor lor. Multă nevoie a suferit postind și rugîndu-se
către Dumnezeu pentru dînșii, ca să-i lumineze cu lumina cunoștinței adevărului.
Apoi, adeseori se ducea la dînșii învățîndu-i și mustrîndu-i, rugîndu-i și
sfătuindu-i, pînă ce în sfîrșit cu darul lui Dumnezeu, i-a cîștigat la credința
Bisericii lui Hristos. Așa se îngrijea cuviosul pentru mîntuirea sufletelor
omenești. După aceea i-a coborît pe dînșii din dealul acela, și i-a dat în
mănăstirea lui Teodosie, iar în locul lor a trimis un ucenic de al său, încredințîndu-i
dealul acela, cu numele Ioan Bizantinul, unde, după puțină vreme, cu sporirea
ajutorului lui Dumnezeu, s-a zidit și mănăstirea.
Era în lavra cea mare un monah cu numele Iacov, de neam din
Ierusalim, îndrăzneț și mîndru. Acela, sfătuindu-se cu unii monahi de același
obicei cu dînsul - iar fericitul Sava nefiind atunci în lavră, ci petrecînd
liniștit în pustie după obiceiul său în vremea postului celui mare -, a ieșit
din lavră și s-a dus într-o vale, ce se numea Șapte guri, și a început a-și
face mănăstire, vrînd să fie asemenea Cuviosului Sava.
Întorcîndu-se Sava din pustie și înștiințîndu-se despre lucrul
lui Iacov, s-a dus la dînsul și-l sfătuia să înceteze, zicînd că este nefolositor
lucru a începe ceva cu îndrăzneală și cu înălțare de minte. Dar acela n-a
ascultat pe bătrîn, ci se împotrivea cuvintelor lui. Iar sfîntul i-a zis:
"Dacă nu te supui, păzește-te, ca nu prin ispită să te pedepsești". Acestea
zicînd, s-a dus la chilia sa. Iar asupra lui Iacov a venit spaimă și cutremur
și a căzut în boală cumplită, zăcînd șase luni, încît abia putea să vorbească.
Apoi, deznădăjduindu-se de viața sa, s-a rugat de cineva să-l ducă la Cuviosul
Sava ca să-și ceară iertare la sfîrșitul vieții sale. Văzîndu-l Sfîntul Sava,
l-a îmbărbătat, l-a certat cu cuvinte părintești, i-a dat mîna și ridicîndu-l
din pat l-a făcut sănătos, ca și cum n-ar fi zăcut niciodată, apoi, împărtășindu-l
cu Preacuratele Taine, i-a pus înainte hrană. Și Iacov nu s-a mai întors la
zidirea sa cea nouă, ci, primind ascultare în casa de străini, slujea acestora.
Odată, fiind nebăgător de seamă în slujba sa, a fiert bob
mai mult decît trebuia, că i-a rămas de la masă atîta, încît se putea din
rămășița aceea și a doua zi să se îndestuleze trapeza. El, însă, l-a aruncat
pe fereastră în pîrîu, aceasta nu numai o dată făcîndu-o, ci de mai multe
ori. Părintele Sava, văzînd acest lucru, s-a coborît pe ascuns în pîrîu și
a adunat bobul cel lepădat, apoi, aducîndu-l în chilia sa, l-a uscat puțin
la soare. Trecînd puțină vreme, cuviosul a fiert din bobul acela și, gătindu-l
bine, a chemat pe Iacov la sine ca să-l ospăteze. Mîncînd el, bătrînul a zis
către Iacov: "Iartă-mă, frate, că nu te-am ospătat precum am voit și nu te-am
împăcat cu bucatele, pentru că nu știu a face fiertura bine". Iar Iacov a
zis: "O, părinte, bine ai fiert bobul acesta; de mult n-am mîncat bucate ca
acestea". Bătrînul a zis: "Crede-mă, fiule, că acesta este bobul pe care tu
l-ai vărsat în pîrîu; să știi dar cum că cel ce nu poate să chivernisească
cu măsură nici o ulcică de bob, ca să nu rămînă ceva în zadar, apoi cum poate
unul ca acela să chiverniseacă o mănăstire și să povățuiască pe frați? Așa
grăiește și Apostolul: "Dacă cineva nu știe să-și conducă casa sa, cum va
putea să îngrijească de Biserica lui Dumnezeu?". Iacov, auzind acestea s-a
rușinat; iar pentru iubirea sa de începătorie și pentru slujba sa cea cu nebăgare
de seamă, făcînd pocăință, își cerea iertare.
Pe acest Iacov, care ședea în chilia sa, odată îl supăra
diavolul cu războiul poftei trupești. Deci, stîndu-i asupră acel război îndelungat
cu gînduri necurate, n-a putut mai mult a răbda și, luînd cuțitul, și-a tăiat
părțile sale genitale. Făcîndu-i mare durere și curgînd mult sînge, a început
a striga pe frații care petreceau pe aproape, ca să-i ajute. Iar frații, venind
și văzînd lucrul ce-l făcuse, pe cît puteau potoleau durerea lui cu doctorii
și după multă vreme abia au putut să-l vindece. Auzind despre aceasta Cuviosul
Sava a izgonit pe Iacov din lavră, fiind vindecat de rană. După aceea s-a
dus la Cuviosul Teodosie, spunîndu-i nevoia ce i s-a întîmplat cu izgonirea
și rugîndu-l să mijlocească pentru dînsul către Cuviosul Sava, ca iarăși să-l
primească în lavră și în chilia sa. Teodosie, înduplecîndu-se de rugăciunea
fratelui, s-a dus la fericitul Sava și l-a rugat pentru fratele cel izgonit.
Sava, pentru rugăciunea unui părinte ca acela și bun prieten al său, a primit
pe Iacov, dîndu-i poruncă să nu vorbească cu nimeni, fără numai cu cel ce-i
slujea, nici să iasă din chilia sa; ba încă l-a înlăturat de la împărtășirea
cu Preacuratele și dumnezeieștile Taine.
Șezînd Iacov în liniște, făcea roduri vrednice de pocăință,
vărsînd multe lacrimi înaintea lui Dumnezeu, pînă cînd i s-a dăruit iertare
din înălțime. Iar fericitului Sava i s-a vestit prin dumnezeiască descoperire
că este iertat păcatul lui Iacov, căci a văzut Cuviosul Sava în vedenie un
bărbat strălucind stînd aproape și un mort zăcînd lîngă picioarele lui Iacov,
pentru a cărui înviere rugîndu-se Iacov, s-a auzit glas de sus, zicînd: "Iacove,
auzite sînt rugăciunile tale; deci atinge-te de mort și va învia". Atingîndu-se
Iacov de mort, după poruncă, îndată a înviat. Iar bătrînul cel strălucit îndată
a zis către Sava: "Iată, a înviat mortul și tu dezleagă de acum din legături
pe cel ce l-a înviat". Sava, văzînd acestea a trimis îndată după Iacov și,
dezlegîndu-l de canon, i-a poruncit să intre în sobor și împreună cu frații
să se împărtășească cu Preacuratele Taine. După șapte zile de la dezlegarea
sa, Iacov s-a dus la Domnul.
Cuviosul părintele nostru Sava, era ca un pom minunat care
odrăslește ramuri frumoase. Astfel, cu chipul vieții sale cel sfînt și cu
rugăciunile cele cu sîrguință către Dumnezeu înmulțea sfînta sa lavră cu părinți
și monahi nevoitori, care se făceau sfinți, cum și el era sfînt, precum este
scris: Dacă rădăcina este sfîntă, apoi și ramurile sînt sfinte.
Dintre aceste ramuri sfinte să pomenim pe fericitul Antim,
bătrînul din Betania, care în multe nevoințe monahicești își petrecuse viața.
Acesta, la începutul venirii sale în lavră, și-a zidit o chilie mică în partea
de răsărit a pîrîului, în dreptul turnului Cuviosului Sava și a petrecut într-însa
treizeci de ani; iar la bătrînețe, slăbind și apropiindu-se către sfîrșit,
a căzut în boală grea. Văzîndu-l Cuviosul Sava așa, prea îmbătrînit și zăcînd
greu, a vrut să-l ia într-una din chiliile cele mai aproape de biserică, ca
să poată acolo frații mai lesne a-l cerceta și a-i sluji mai ușor. Dar el
s-a rugat să-l lase să se săvîrșească acolo unde s-a sălășluit de la început;
și l-a lăsat în chilia sa bolnav.
Într-o noapte, Cuviosul Sava, sculîndu-se la rugăciune după
obiceiul său mai înainte de cîntarea Utreniei, a auzit niște glasuri minunate
ca și cum ar fi cîntat un cor. Părîndu-i-se că se cîntă slujba în biserică,
se mira în sine cum s-a început Utrenia fără dînsul și fără obișnuita lui
binecuvîntare? Venind îndată în biserică, n-a aflat pe nimeni, iar ușile erau
încuiate și s-a întors mirîndu-se de glasurile care se auzeau. Apoi iarăși
a auzit cu glas dulce cîntînd cîntarea aceasta: "Trece-voi în locul cortului
celui minunat, în casa lui Dumnezeu, în glasul bucuriei și al mărturisirii
sunetului celui ce prăznuiește".
Înțelegînd de unde ieșeau acele glasuri minunate, adică din
partea de unde era chilia fericitului Antim, a înțeles mutarea lui și îndată,
deșteptînd pe eclesiarhul, i-a poruncit să bată toaca să se adune frații.
Și luînd pe unii dintr-înșii, a mers în chilia bătrînului, cu făclii și cu
tămîie. Intrînd înăuntru n-a aflat pe nimeni altul decît numai trupul fericitului
Antim, zăcînd mort, iar sufletul lui se dusese la Domnul însoțit de îngeri.
Deci, luînd ei acel cinstit trup, l-au dus în biserică și, cîntînd cele de
îngropare, l-au pus împreună cu sfinții părinți.
Un frate, cu numele Afrodesie, din mănăstirea lui Teodosie,
de fel din Asia, mare de stat și atît de tare încît ridica de la pămînt singur
cu multă înlesnire douăsprezece banițe de grîu, fiind trimis la o slujbă,
în drum s-a mîniat asupra asinului cu care căra grîu și l-a lovit tare, iar
asinul din acea lovitură a căzut și a murit. Pentru aceasta Cuviosul Teodosie
a izgonit pe Afrodesie din locașul său și a venit la Cuviosul Sava, nevoindu-se
la dînsul multă vreme, în mare pocăință. Și atît de mult a sporit în darul
lui Dumnezeu, încît și-a cunoscut vremea sfîrșitului său mai înainte cu șapte
zile și l-a rugat pe Cuviosul Sava ca să-l elibereze să meargă la Cuviosul
Teodosie să-și ceară iertare. Sava a trimis împreună cu dînsul pe ucenicul
său Teodul, zicînd Cuviosului Teodosie: "Iată, fratele nostru cel de obște
Afrodesie, pe care l-am primit odinioară ca om, acum cu darul lui Hristos
îl trimit către tine înger". Iar Teodosie, primindu-l cu dragoste, l-a iertat
și l-a trimis cu pace. Întorcîndu-se la Sfîntul Sava s-a odihnit în Domnul.
Cetățenii din cetatea Midava, care este în partea Iordanului,
adeseori veneau la cuviosul aducîndu-i cele trebuincioase, iar de la dînsul
primeau binecuvîntare. Printre aceia era un bărbat vestit, cu numele Gherontie,
care, venind în Sfînta Cetate, a căzut bolnav și, vrînd să se ducă în muntele
Eleonului pentru rugăciuni, a căzut de pe animalul său rănindu-se. Apoi mai
mult s-a îmbolnăvit, încît se deznădăjduise de a mai trăi. Pe acela ungîndu-l
Cuviosul Sava, cu untdelemn sfințit, îndată l-a făcut sănătos. După aceea
a venit fiul lui Gherontie, cu numele Toma și a găsit pe sfînt în casa de
străini pe care o avea în Ierihon. Primindu-l cu bucurie și veselindu-se duhovnicește
împreună, a voit și trupește să-l ospăteze. Deci, șezînd la masă și mîncînd,
a zis către ucenic să aducă, dacă are, puțin vin. Acesta a răspuns că nu are
decît numai puțin oțet într-o tigvă. Sfîntul a zis: "Bine este cuvîntat Dumnezeu;
dintr-acest oțet să bem, că Cel ce a prefăcut apa în vin, poate să prefacă
și acrimea acestui oțet".
Acestea a zis gura cea dulce ca mierea și dumnezeiască și
s-a făcut oțetul ca un vin prea dulce, veselind cu adevărat inima omului.
Cuviosul a poruncit apoi să aducă foc și tămîie, zicînd: "Cercetare dumnezeiască
s-a făcut pentru noi în ceasul acesta". Minunea nu a rămas aici, căci vinul
s-a înmulțit într-atîta, încît le-a ajuns tuturor. Iar Toma, spăimîntîndu-se
de covîrșirea minunii, a cerut tigva de la sfînt, căci mai avea vin și, luînd-o,
s-a dus cu însoțitorii săi, cărora le-a ajuns celălalt vin tot drumul. Pe
urmă, după ce s-a deșertat tigva, o păstra Toma ca pe o visterie de mult preț
și, cînd se îmbolnăvea cineva, o umplea cu apă și o turna peste cel bolnav
și acela îndată își găsea sănătatea cea dorită.
Odată, aflînd că niște bucate fierte pentru lucrători sînt
amare, le-a prefăcut în dulceață cu semnul Crucii. Altădată, mergînd cuviosul
de la Ierihon către Iordan cu un tînăr ucenic al său, a întîlnit o mulțime
de oameni mireni, cu care era împreună și o fecioară frumoasă la chip. După
ce ei au trecut vrînd starețul să încerce pe ucenic, a zis: "Cum era fecioara
care a trecut? Mie mi se părea că era chioară de un ochi". Ucenicul răspunse:
"Ba nu, părinte, ci avea amîndoi ochii luminoși". Te-ai înșelat, fiule, că
fecioara era numai cu un ochi". Dar el întărea cuvîntul, susținînd că avea
ochii foarte frumoși. Bătrînul zise: "Cum te-ai încredințat tu?" Ucenicul
a răspuns: "Eu, părinte, cu dinadinsul am căutat în fața ei și am văzut că
amîndoi ochii erau foarte luminoși". Atunci, starețul i-a zis : "Tu ai căutat
cu așa sîrguință la fața ei, dar nu ți-ai adus aminte de porunca ce se dă
în Sfînta Scriptură: Fiule, să nu te biruiască vederea frumuseții, nici
să fii vînat cu ochii tăi, nici să te rănești cu genele ei. Deci, să știi,
că de acum nu vei mai fi cu mine în chilie, pentru că nu-ți păzești ochii".
Apoi l-a trimis în muntele Castelin pentru pedeapsă.
Cuviosul, umblînd odată prin pustia ce se numea Ruva, l-a
întîmpinat în cale un leu, avînd înfipt în piciorul său o țeapă de lemn și
căzînd înaintea sfîntului, își arătă piciorul, rugîndu-se parcă sfîntului
să-i vindece rana. Sfîntul, scoțînd țeapa din piciorul său, i-a ușurat durerea
și leul umbla în urma sfîntului, slujindu-i. Bătrînul avea atunci cu sine
un ucenic cu numele Flais și un asin. Cînd trimitea pe ucenic la vreo trebuință,
poruncea leului ca să păzească pe asin, iar leul, luînd cu dinții căpăstrul
asinului, îl ducea la pășune și, către seară adăpîndu-l, îl ducea la bătrîn.
Trecînd cîteva zile și leul făcîndu-și slujba sa, sfîntul a trimis pe ucenic
la oarecare trebuință și, din îndemnare diavolească, a căzut în păcatul desfrînării.
Tot atunci leul, păscînd pe asin, l-a mîncat. Flais, cunoscînd că spre mustrarea
păcatului lui, a mîncat leul pe asin, se temea a se arăta starețului. Deci,
ducîndu-se într-un sat oarecare, se tînguia acolo. Starețul, căutînd mult
pe ucenic și aflîndu-l, l-a adus în chinovie și, închizîndu-l într-o cămară,
l-a pus la canon. Iar el, pocăindu-se cu multe lacrimi, s-a curățit de păcatul
lui, ajutîndu-i și rugăciunile starețului său, care foarte mult se îngrijea
pentru mîntuirea sufletelor omenești.
Se cuvine a mai pomeni și de purtarea lui de grijă pentru
întărirea Bisericii lui Dumnezeu, cînd a fost trimis la Constantinopol pentru
îndreptările cele bisericești. Pricina trimiterii sale s-a început astfel:
Împăratul Anastasie, care cugeta cele ereticești, lepădînd soborul al patrulea
a toată lumea al sfinților părinți, cel din Calcedon, a tulburat Biserica
în acea vreme foarte mult, a izgonit din scaun pe Eftimie, patriarhul Constantinopolului
și s-a mîniat asupra lui Flavian Antiohianul și asupra lui Ilie Ierusalimteanul,
încît voia să-l izgonească pentru că nu se învoia cu eresul lui. Deci, patriarhul
Ilie, vrînd să sfătuiască pe împărat ca să dea pace Bisericii, a trimis rugăminte
către dînsul, prin egumenii lavrelor de prin pustia Palestinei, între care
era și Sava, scriind astfel: "Pe aleșii robii lui Dumnezeu - pe cei buni și
credincioși viețuitori ai pustietăților, avînd împreună cu dînșii și pe Sava,
care este capul pustnicilor și luminătorul Palestinei -, îi trimitem cu rugăciune
spre stăpînirea voastră. Iar tu, o, împărate, ținînd seama de ostenelile lor,
poruncește să înceteze războiul asupra Bisericii și nu lăsa să se înmulțească
răutatea; pentru că știm că te îngrijești a plăcea lui Dumnezeu, care ți-a
dat diadema".
Ajungînd sfinții părinți la Constantinopol și intrînd în
palatele împărătești, Sava mergea mai în urma tuturor, apoi păzitorii cei
ce stau înaintea ușilor, văzîndu-l îmbrăcat în haine proaste și cîrpite, ca
pe unul din cei săraci, l-au oprit și nu l-au lăsat să intre înăuntru; iar
împăratul, primind cu cinste pe părinții care veniseră la dînsul și citind
cartea patriarhului, întrebă care din dînșii este Sava, pe care îl laudă patriarhul
în scrisoarea sa? Deci, privind părinții împrejur, au zis: "A venit împreună
cu noi, dar nu știm unde a rămas". Împăratul a poruncit îndată să-l caute
și abia l-au găsit într-un colț oarecare, stînd și citind psalmii lui David.
Cînd a fost adus înaintea împăratului, acesta a văzut un înger luminat mergînd
înaintea lui și cunoscînd că Sava este omul lui Dumnezeu, s-a sculat de pe
scaun, dîndu-i cinste; apoi a poruncit tuturor să șadă.
Făcîndu-se multă vorbă, fericitul Sava, mai mult decît toți
părinții care erau acolo, se nevoia sfătuind pe împărat, cu cuvinte de Dumnezeu
insuflate, ca să dea pace bisericilor, făgăduindu-i biruință de la Dumnezeu
asupra vrăjmașilor. Deci părinții ceilalți fiind liberați acum și sporind
puțin, Cuviosul Sava a rămas să mai sfătuiască pe împărat și să-l împace cu
patriarhul Ilie. Iernînd cuviosul în Constantinopol, adeseori se ducea la
împărat, vorbind despre credință și despre patriarhul Ierusalimului, pentru
că i se lăsase cuviosului intrare liberă în palatul împărătesc, nefiind oprit
de portari. În acea vreme a înduplecat pe împărat să nu se mai mînie asupra
patriarhului, ci să dăruiască liniște bisericilor Palestinei. Apoi s-a întors
la Ierusalim, fiind îndestulat de împărat cu cele de trebuință pentru cale
și cu daruri mari, primind din mîna lui pînă la două mii de galbeni, pe care,
ducîndu-i, i-a împărțit la mănăstirile sale; iar o parte a trimis-o la satul
Mutalasc, unde s-a născut, ca să se zidească o biserică în curtea părinților
săi, în cinstea sfinților mucenici Cozma și Damian.
Fericitul Ilie patriarhul, prin Sfîntul Sava cîștigînd pacea
sa și a bisericilor Palestinei, nu a viețuit multă vreme în liniște; căci
ereticii, îndemnînd neîncetat pe împărat spre mînie l-au ridicat asupra Bisericii
lui Hristos și a păstorilor ei, ca să le facă rău. Deci a poruncit împăratul
să facă sobor în Sidon, încredințînd președinția la doi episcopi, care apărau
credința cea rea a lui Evtihie și a lui Dioscor, adică lui Sotiric, episcopul
Cezareei Capadociei și lui Filoxen, al Ierapoliei, ca să anatematisească la
soborul acela, soborul cel din Calcedon, iar pe Flavian și Ilie să-i alunge
de pe scaunele lor, care lucru s-a și făcut.
Săvîrșind adunarea lor cea fărădelege, pe fericitul Flavian,
patriarhul Antiohiei, care n-a voit să vină la soborul lor, l-au izgonit cu
necinste cei răucredincioși, avînd ajutor pe împărat; în locul lui a răpit
scaunul Sevir, cel fără minte, care a adus multe nevoi asupra credincioșilor,
cei ce nu voiau să aibă împărtășire cu dînsul. A trimis dogmele sale cele
sobornicești și lui Ilie, patriarhul Ierusalimului, dar el, neprimind legile
ereticești, le-a trimis înapoi. De acest lucru înștiințîndu-se, împăratul
s-a mîniat foarte asupra fericitului Ilie și a poruncit ca iarăși să trimită
acele dogme la Ierusalim cu niște clerici și cu mare putere ostășească, ca
astfel pe cei ce nu vor voi, să-i silească să se învoiască la soborul lor,
care s-a făcut în Sidon.
Venind aceia în Ierusalim și făcîndu-se multă tulburare,
iar patriarhul, aflîndu-se în nevoie, a adunat Cuviosul Sava pe toți monahii
din mănăstiri și, intrînd în Sfînta Cetate, a izgonit pe trimișii lui Sevir,
pe slujitori și pe ostași; iar pe Sevir și pe cei de un gînd cu dînsul, i-a
dat anatemei înaintea tuturor.
Atunci s-au întors ereticii cu rușine la cei ce i-au trimis,
spunînd îndrăzneala cea mare a credincioșilor și necinstirea cea multă a lor.
Împăratul, umplîndu-se de nespusă mînie, a trimis în Ierusalim pe Olimpie,
eparhul Palestinei, cu mulțime de ostași și i-a poruncit, ca nu după legi,
nici cu judecăți, ci cu putere împărătească să alunge din scaun pe patriarhul
Ilie. Deci, venind Olimpie cu putere multă, îndată a împlinit porunca împăratului,
alungînd pe patriarh fără judecată și l-a trimis în surghiun în Asia. Iar
în locul lui a ridicat pe Ioan, feciorul preotului Marchian, care a făgăduit
să blesteme soborul cel din Calcedon și să aibă împărtășire cu Sevir.
Înștiințîndu-se de acest lucru, Cuviosul Sava, iarăși ca
întîi, și-a adunat oastea sa cea duhovnicească și ca un voievod a mers în
Sfînta Cetate; dar n-a apucat pe eparhul Olimpie, pentru că acela, săvîrșind
degrabă răutatea cea poruncită lui, s-a întors cu bucurie la împărat. Atunci
fericitul s-a mîhnit foarte mult pentru izgonirea fără vină a patriarhului
și se tînguia pentru dînsul. Aflînd pe Ioan, patriarhul cel nou, cugetînd
cele ereticești, îi spuse lui ca să nu aibă împărtășire cu Sevir, ci să apere
soborul din Calcedon și să-l susțină pînă la sînge; iar de nu va face așa,
apoi de toți părinții pustnici se va anatematesi ca un eretic. Ioan, rușinîndu-se
și totodată temîndu-se de atîția părinți de Dumnezeu insuflați, care veniseră
împreună cu Sfîntul Sava, s-a lepădat de Sevir și de toate eresurile și a
primit credința cea întărită de soborul din Calcedon; și așa s-au liniștit
sfinții părinți.
Atunci degrabă s-a făcut înștiințare împăratului despre aceea
că Ioan, patriarhul cel nou pus, leapădă soborul din Sidon, iar pe cel din
Calcedon îl primește. De aceea, mîniindu-se împăratul împotriva lui Olimpie,
l-a scos din dregătoria sa, pentru că a ales un patriarh ca acela. În locul
lui Olimpie punînd pe Anastasie ca eparh a toată Palestina, l-a trimis în
Ierusalim, ca să înduplece pe patriarhul Ioan către împărtășirea cu Sevir
sau să-l izgonească din scaun. Venind Anastasie, îndată a luat pe patriarh
și l-a aruncat în temniță, iar acesta îl rugă să-l lase, făgăduind că va face
toate cele poruncite; dar, zicea el, să nu ne arătăm că de nevoie facem voia
împăratului, ci de bună voie. Deci a făgăduit că în Duminica viitoare, în
biserică înaintea poporului va anatematesi soborul din Calcedon și va primi
pe cel din Sidon, primind și împărtășirea cu Sevir. Patriarhul, fiind scos
din temniță, a trimis pe cineva în taină către cuvioșii părinți, Sava și Teodosie,
ca să se sîrguiască să adune pe toți părinții și să vină la dînsul în Duminica
viitoare, în biserică.
Atunci s-a întîmplat să fie în Ierusalim și Ipatie, rudenia
împăratului, care venise pentru închinăciune. În ziua Duminicii au venit amîndoi
arhimandriții, Sava și Teodosie, împreună cu o mulțime de monahi, ca la zece
mii. Apoi, făcîndu-se adunare bisericească și Anastasie, eparhul, intrînd
în biserică cu Ipatie, rudenia împăratului și cu ostașii săi și adunîndu-se
mulțime de popor, s-a suit patriarhul în amvon, avînd cu sine pe Sava și pe
Teodosie; atunci tot poporul împreună cu monahii au strigat asupra patriarhului:
"Anatematisește pe eretici și întărește soborul cel din Calcedon". Și luînd
patriarhul îndrăzneală a strigat zicînd: "Oricine cugetă într-o unire cu Evtihie,
cu Nestorie, cu Sevir și cu Sotirih să fie anatema". Așijderea și Cuviosul
Teodosie cu fericitul Sava au strigat: "Cine nu primește cele patru soboare,
ca pe cei patru evangheliști, să fie anatema". Văzînd aceasta, eparhul Anastasie
s-a temut de mulțimea poporului și a monahilor și, ieșind din biserică, a
fugit în Cezareea. Iar rudenia împăratului s-a jurat părinților, că n-a venit
să întărească credința lui Sevir, ci să se unească cu sfînta sobornicească
Biserică. Și a dat cuvioșilor părinți, lui Sava și Teodosie, mulțime de aur,
ca să împartă monahilor care au venit cu dînșii. După aceasta, cuvioșii părinți
au scris către împărat într-acest chip, ca din partea soborului:
"Domnul nostru Iisus Hristos, Împăratul tuturor și Dumnezeul
cel veșnic, care cu a Sa bunătate a încredințat stăpînirii tale sceptrul împărăției
pămîntești, vrînd cu adevărat a da prin a voastră iubire de bunătate, pace
bună tuturor bisericilor, iar mai vîrtos maicii bisericilor, Sfîntului Sion,
pentru că toți știu că de la această biserică s-a început Taina cea mare a
credinței celei drepte și a străbătut pînă la marginea pămîntului, pe care
noi cei ce sîntem locuitorii acestor locuri dumnezeiești, primind-o din început,
de la Sfinții Apostoli am păzit-o întreagă și nevătămată, pînă în ziua de
astăzi și în veac o vom păzi, cu darul lui Hristos, neabătîndu-ne nicidecum
de la calea cea dreaptă spre cele potrivnice, nici vătămîndu-ne cu necuratele
și deșartele lor glasuri - deci cînd și împărăția ta, întru aceeași credință
fără prihană și neîntinată te-a hrănit și te-a crescut - ne minunăm cum astăzi,
în zilele împărăției tale, a năpădit atîta zarvă și atîta tulburare asupra
Sfintei Cetăți a Ierusalimului, încît nici pe slujitorii lui Dumnezeu nu-i
lasă. Iar pe preoții și monahii, care din tinerețe au iubit faptele cele bune
și și-au ales viața blîndă în tăcere - înaintea iudeilor și a neamurilor din
Sfîntul Sion - prin mijlocul cetății îi muncesc și în locurile cele necurate
îi izgonesc; ba încă îi silesc să facă lucruri din cele ce nu se cuvin credinței
celei drepte, încît cei ce vin aici pentru răgăciuni, în loc de folos sufletesc,
află vătămare și, smintindu-se de cele ce văd, se întorc. Deci, rugăm stăpînirea
voastră ca să ne izbăviți de atîtea răutăți, al căror aflător și început este
Sevir, căruia, pentru păcatele noastre, i s-a dat biserica Antiohiei, spre
pierzarea sufletului său și spre sminteala tuturor. Căci cum să nu ne fie
nouă sminteală, celor care sîntem în Ierusalim? Acum să învățăm credința,
noi care am slujit tuturor părinților, prin cuvinte de dreaptă credință? Acum
să ne vedem, că așa de tîrziu am cunoscut mărturisirea cea dreaptă? Au doară
nu înțelegem că învățătura ce s-a arătat de curînd, care pare a fi îndreptare
sănătoasă a credinței celei dintîi și care s-a așezat de părinți nu este îndreptare,
ci cu adevărat răzvrătire, care pregătește pierderea sufletelor celor ce o
primesc? Deci, nu suferim altceva a adăuga mai mult în dreapta credință, decît
cele ce s-au așezat de cei trei sute optsprezece sfinți părinți de la Niceea
și de ceilalți care au fost la celelalte trei soboare a lumii, nici a schimba
ceva. Pentru aceasta, sîntem gata a ne pune sufletele noastre și a muri, de
va fi nevoie. Pacea lui Dumnezeu, care covîrșește toată mintea, să păzească
credința noastră cea sfîntă și viforul cel ridicat asupra ei să-l aline, spre
slava Sa și spre podoaba împărăției tale".
Scrisoarea aceasta de la sfinții părinți, primind-o, împăratul
s-a supărat foarte mult și cugeta să izgonească din hotarele Ierusalimului
pe patriarhul Ioan, împreună cu amîndoi arhimandriții, Sava și Teodosie. Dar
purtarea de grijă a lui Dumnezeu n-a lăsat a se săvîrși răutatea lui, căci
s-a întîmplat în acea vreme un război cu barbarii. Deci, lăsînd pentru altă
dată prigoana asupra Bisericii și asupra cuvioșilor părinți, se pregăti de
război împotriva barbarilor.
Apoi, după izgonirea cea nedreaptă a sfîntului patriarh Ilie,
prin judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu s-a făcut foamete, uscăciune și lipsă
mare prin toată Palestina, ca în zilele proorocului Ilie. Căci se închisese
cerul și nu da ploaie, încît se uscaseră izvoarele apelor, ba încă se înmulțiseră
și lăcustele de umpluseră toată fața pămîntului, încît au mîncat toată iarba
cîmpului și frunzele copacilor. Acea pedeapsă a lui Dumnezeu a ținut cinci
ani, așa că mulți au murit de foame și de sete, încît poporul Ierusalimului
zicea că, pentru izgonirea cea cu nedreptate a patriarhului Ilie pedepsește
Dumnezeu Palestina cu foamete.
În vremea aceea chemînd fericitul Sava pe egumenii celor
șapte mănăstiri, pe care le zidise el, le-a poruncit să nu se îngrijească
de nimic din cele trupești, aducîndu-le aminte de cuvintele Evangheliei, care
ne învață a nu ne îngriji, ce vom mînca și ce vom bea sau cu ce ne vom îmbrăca,
ci a ne pune nădejdea în Dumnezeu, Care știe trebuințele tuturor. Deci erau
hrăniți cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu cea Atotputernică.
Altădată, apropiindu-se o zi de Duminică, economul lavrei
celei mari a zis către Cuviosul Sava: "Nu putem, părinte, să tocăm în această
sîmbătă și Duminică pentru dumnezeiasca Liturghie, căci nu numai că nu avem
ce pune înaintea părinților să guste cînd se vor aduna, dar nici pîine pentru
sfînta jertfă nu se află". Sfîntul i-a răspuns: "Eu, pentru lipsa hranei,
nu voi lăsa dumnezeiasca slujbă. Pentru că este credincios Cel ce poruncește
a nu ne îngriji pe a doua zi și puternic este a ne hrăni în vreme de foamete;
dar să trimită eclesiarhul în cetate vreun vas sau haină și, vînzînd-o, să
cumpere cele trebuincioase pentru Sfînta Liturghie". Sfîntul, răspunzînd economului
astfel, și-a pus nădejdea în Dumnezeu și răbdă.
Însă n-a sosit ziua Duminicii și, iată, au venit la dînsul
cîțiva tineri, trimiși din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, aducînd cu dînșii
treizeci de asini încărcați cu pîine, grîu, vin, untdelemn și cu alte feluri
de hrană, pe care le-a dat toate cuviosului. Iar el, mulțumind lui Dumnezeu,
a zis către econom: "Ce zici, frate, oare vom opri să nu se toace în această
sîmbătă și Duminică pentru că nu avem ce pune înaintea părinților cînd se
vor aduna?". Iar economul, minunîndu-se de credința cea mare a sfîntului și
de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu pentru dînșii, își ceru iertare pentru
necredința sa.
După aceasta, a voit Cuviosul Sava să cerceteze pe preasfințitul
Ilie, patriarhul Ierusalimului, care era în surghiun. Sava, era atunci de
optzeci de ani. Deci, luînd cu dînsul doi egumeni, pe Ștefan și pe Evtalie,
s-au dus. Văzînd Ilie pe Sava și pe cei care veniseră la dînsul, s-a bucurat
și i-a oprit cîteva zile la dînsul și, în toate zilele acelea, ieșea din camera
sa, în ceasul al noulea. Pentru că de la otpustul (sfîrșitul) Vecerniei și
pînă la al nouălea ceas din zi nu se arăta nimănui, ci, închizînd ușa, petrecea
în liniște. Iar la al nouălea ceas, ieșind la dînșii, ospăta împreună cu ei
și se mîngîiau cu vorbe duhovnicești. După otpustul Vecerniei iarăși intra
în chilia sa de liniște.
Odată n-a ieșit la dînșii, ca de obicei, și era a noua zi
a lunii iulie, iar ei l-au așteptat toată ziua, negustînd bucate. Către al
șaselea ceas din noapte, patriarhul a ieșit cu ochii plini de lacrimi și a
zis către dînșii: "Voi mîncați, că eu n-am vreme, pentru că mă îndeletnicesc
cu un lucru", iar ei se întrebau cu sîrguință, pentru ce a zăbovit și a ieșit
atît de tîrziu și pentru ce plîngea așa? El, oftînd greu și tînguindu-se,
a zis către Sfîntul Sava: "O, fericite părinte, vai! că în ceasul acesta s-a
săvîrșit împăratul Anastasie. Apoi se cuvine ca și eu, după zece zile, să
mă duc din viața aceasta și să mă judec cu dînsul înaintea înfricoșatei judecăți
a lui Dumnezeu!"
Deci așa a fost căci, după zece zile, s-a mutat la Domnul
preasfințitul patriarh Ilie, îmbolnăvindu-se puțin înaintea sfîrșitului său;
iar fericitul Sava, îngropîndu-l cu cinste, s-a întors la lavra sa.
Despre moartea împăratului Anastasie se povestește că, în
noaptea aceea în care s-a făcut arătare patriarhului Ilie, l-a lovit din înălțime
un tunet și un fulger, care a umplut palatul împărătesc și-l gonea acest fulger
pe împărat, care alerga din loc în loc și din colț în colț. Apoi, ajungîndu-l
într-un loc, l-a ucis și astfel cel nelegiuit a murit fulgerat.
După moartea răucredinciosului împărat Anastasie a luat împărăția
binecredinciosul Iustin, care a trimis poruncă prin toate laturile stăpînirii
sale, să libereze pe cei dreptcredincioși din surghiun și fiecare să-și primească
locul și dregătoria sa; iar soborul cel din Calcedon să-l scrie în sfintele
cărți, ca astfel Biserica lui Hristos să aibă pace și liniște.
Această poruncă împărătească venind în Sfînta Cetate a Ierusalimului
și toți bucurîndu-se, patriarhul Ioan a rugat pe Cuviosul Sava să se ducă
în Cezareea și în Schitopoli ca să arate acea scrisoare dreptcredincioasă
a împăratului, apoi să scrie în cărțile bisericești soborul cel din Calcedon.
Iar cuviosul, deși era neputincios cu trupul, fiind bătrîn și obosit după
multe nevoințe monahicești, dar pentru Biserica lui Hristos, nu s-a lepădat
de ascultarea aceea, nici nu s-a lenevit a suferi osteneala căii cele îndelungate,
ci s-a dus cu alți monahi din cei mai de frunte.
În Cezareea a fost întîmpinat de Sfîntul Ioan Hozevitul,
care era atunci acolo ierarh, iar în Schitopoli a fost primit cu dragoste
de mitropolitul Teodosie și de toți cetățenii, unde a făcut și minuni. Astfel,
pentru un samarinean, numit Silvan, care avea o dregătorie și se sculase asupra
creștinilor, a proorocit că se va arde cu foc în mijlocul cetății, cum va
arăta cuvîntul mai de pe urmă. Apoi a vindecat pe o femeie care-i curgea sînge;
a tămăduit pe o fecioară îndrăcită și, la urmă, aducînd mult folos Bisericii,
s-a întors.
După patru ani de secetă în Palestina, era mare lipsă de
apă, iar frații, vrînd a se împrăștia, au rugat pe sfînt ca să-i libereze.
El, mustrîndu-i pentru nerăbdarea lor, le-a poruncit să nădăjduiască către
Dumnezeu și a treia zi s-a arătat deasupra lavrei un nor și s-a făcut vărsare
mare de ploaie, încît s-au umplut rezervoarele lavrei cu apă. Dar acea ploaie
a fost numai în lavră, iar peste locurile cele din jur, nici picătură de rouă
nu s-a pogorît. Deci, au venit la bătrîn egumenii de la mănăstirile cele din
jur, zicînd: "Cu ce am greșit ție, părinte, că ne-ai trecut cu vederea și
numai spre folosul lavrei tale ai cerut ploaie de la Dumnezeu?" El i-a mîngîiat
cu cuvinte bune, dîndu-le nădejde că nu se vor lipsi nici mănăstirile lor
de apă cînd va da Dumnezeu ploaie peste toată Palestina.
Sosind al cincilea an al foametei, era atîta lipsă de apă,
încît săracii prin Sfînta Cetate mureau de sete, căci din lipsă de ploaie
și din uscăciunea cea mare s-au împuținat izvoarele și au secat puțurile și
s-au uscat pîraiele. Patriarhul Ioan era și el în mare întristare și umbla
prin locurile acelea, care erau odată băltoase; apoi, săpînd fîntîni și puțuri,
dorea să dea de apă și nu afla. În pîrîul Siloamului a săpat cu multă osteneală
și cu mulți lucrători, pînă la patruzeci de stînjeni, dar n-a dat de apă și,
deznădăjduindu-se, plîngea pentru nevoia cea de obște din toată cetatea.
Era luna septembrie și se apropia praznicul înnoirii. Apoi,
înștiințîndu-se că Cuviosul Sava prin rugăciunile sale a adus ploaie în lavra
sa, l-a chemat la sine și l-a rugat să mijlocească la Dumnezeu ca să miluiască
pe poporul Său și să nu-l omoare cu setea și cu foamea. Iar Cuviosul Sava
zicea: "Cine sînt eu ca să pot potoli mînia lui Dumnezeu, însumi fiind păcătos?"
Patriarhul îl rugă fierbinte și cuviosul a zis: "Iată, ca ascultare, merg
la chilie și mă voi ruga bunătății lui Dumnezeu; iar de vor trece trei zile
și nu va fi ploaie, să știți că nu m-a ascultat Dumnezeu; deci, rugați-vă
și voi ca să ajungă rugăciunea mea către Dumnezeu". Acestea zicînd, s-a dus.
A doua zi s-a făcut arșiță mare și mulțime de lucrători au lucrat toată ziua
l-a groapa aceea ce s-a zis mai sus; iar după ce s-a înserat și-au lăsat toate
vasele și coșurile, nădăjduind că iarăși o să vină la lucru a doua zi. Dar
sosind noaptea, a suflat vîntul dinspre miazăzi și au început tunete și fulgere
și a plouat toată noaptea, încît, a umplut văile și pîraiele curgeau de pretutindeni.
Atunci s-a înmulțit apa în locul cel săpat, iar țărîna care de atîta vreme
și cu atîta osteneală a fost scoasă din puț, s-a dus la loc într-un ceas,
acoperind vasele și coșurile, iar puțul s-a potrivit cu pămîntul, încît nici
nu se cunoștea locul cel săpat și toate lacurile Sfintei Cetăți s-au umplut
cu apă, cu rugăciunile Cuviosului Sava; iar poporul, cu veselie dădea mulțumire
lui Dumnezeu.
În al optzeci și șaselea an al vieții Cuviosului Sava, s-a
săvîrșit patriarhul Ioan, lăsînd după sine pe Petru, care era de fel din Elevteropoli,
bărbat plin de fapte bune. Apoi trecînd trei ani, împăratul Iustin, fiind
bătrîn și neputincios, a lăsat împărăția, încredințînd-o lui Iustinian, nepotul
său.
Patriarhul Petru iubea pe Cuviosul Sava și-l cinstea ca și
ceilalți patriarhi de mai înainte și mergea adeseori la dînsul în pustie.
El avea o soră, cu numele Esihia, care viețuia după Dumnezeu. Aceea a căzut
într-o boală grea și, sîrguindu-se doctorii mult să o vindece, nu sporeau
nimic. Atunci patriarhul a rugat pe Sfîntul Sava să vină în casa celei bolnave
și să facă rugăciune pentru dînsa. Iar el venind, a însemnat pe bolnavă cu
semnul Crucii de trei ori și îndată s-a sculat sănătoasă, slăvind pe Dumnezeu.
După aceasta, Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul părintele
nostru Teodosie s-a dus la Domnul, în a unsprezecea zi a lunii ianuarie. Atunci
era Cuviosul Sava de nouăzeci și unu de ani de la nașterea sa. În acea vreme,
samarinenii, care viețuiau în Palestina, rupîndu-se de sub stăpînirea împăratului
grecesc, și-au făcut împărat din neamul lor, pe unul cu numele de Iulian,
care s-a sculat asupra creștinilor și mare răutate le făcea. Multe biserici
le-a prădat și le-a ars; apoi năvălind asupra satelor și a cetăților, omora
mulțime de creștini. Dar mai ales în hotarele Neapolei, unde, prinzînd pe
episcopul Samon, l-au omorît cu sabia; iar pe preoții cei ce erau împreună
cu dînsul, tăindu-i bucăți, i-au amestecat cu moaștele sfinților mucenici
și i-au ars în foc.
Înștiințîndu-se despre aceasta, împăratul a trimis mulțime
de oaste asupra samarinenilor. Apoi, făcîndu-se război, Iulian, împăratul
samarinenilor, a fost omorît. Atunci Silvan, despre a cărui pierzare a proorocit
Cuviosul Sava, a fost prins de creștini și ars în mijlocul cetății Schitopolei.
Iar Arsenie, fiul lui, s-a dus la Constantinopol și, după puțină vreme, nu
se știe în ce chip a aflat har la împăratul, că s-a făcut dregător în palatele
împărătești și, cîștigînd îndrăzneală la împărat, spunea minciuni asupra creștinilor
din Palestina, fiind el însuși în păgînătate ca samarinean, ca și cum ei ar
fi fost pricinuitorii răscoalei și dezbinării samarinenilor de sub stăpînirea
împărătească. Deci, s-a mîniat împăratul asupra palestinienilor, crezînd minciunile
lui Arsenie samarineanul.
Despre aceasta înștiințîndu-se Petru, patriarhul Ierusalimului,
a rugat, împreună cu episcopii care erau sub dînsul, pe fericitul Sava să
meargă pînă la Constantinopol, spre a potoli mînia împăratului și să-l roage
despre multe nevoi ale Bisericii și ale cetății lor. Cuviosul Sava, deși acum
era foarte bătrîn, s-a dus cu sîrguință, cinstind trebuințele Bisericii mai
mult decît odihna sa. Binecredinciosul împărat Iustinian, cum și Epifanie
patriarhul Constantinopolului, înștiințîndu-se despre venirea lui, au trimis
bărbați cinstiți ca să-l întîmpine. Înfățișîndu-se el înaintea împăratului,
a deschis Dumnezeu ochii lui Iustinian, precum odinioară pe ai lui Anastasie
și a văzut darul lui Dumnezeu peste capul Cuviosului Sava, luminat strălucind
și ca o cunună înconjurînd capul lui, cu raze ca de soare, de care lucru înfricoșîndu-se
împăratul, s-a sculat de pe scaunul său și închinîndu-se lui, ceru binecuvîntare.
Deci, cuprinzînd capul cuviosului, l-a sărutat cu dragoste și cu bucurie.
Apoi, a rugat pe bătrîn ca și pe împărăteasa Teodora s-o învrednicească de
binecuvîntarea lui. Împărăteasa, cînd a văzut pe Cuviosul Sava, s-a închinat
și a zis lui: "Roagă-te pentru mine, părinte, ca să mi se dea rod pîntecelui".
Iar bătrînul a zis : "Dumnezeu, stăpînul tuturor să păzească împărăția voastră".
Împărăteasa a zis: "Roagă pe Dumnezeu, părinte, să dezlege nerodirea mea și
să mă învrednicească a naște fiu". Zis-a bătrînul: "Dumnezeul slavei să păzească
împărăția voastră în bună credință și să vă dea biruință asupra vrăjmașilor",
iar împărăteasa, rugîndu-se și a treia oară bătrînului pentru dezlegarea nerodirii
sale, auzi aceleași cuvinte ca mai înainte și s-a tulburat.
Ieșind cuviosul de la împărăteasă, părinții care erau cu
el au zis către dînsul: "Pentru ce, părinte, ai mîhnit pe împărăteasă și nu
te-ai rugat pentru dînsa după cererea ei?" Răspuns-a lor bătrînul: "Credeți-mă,
părinților, că nu va ieși fiu din pîntecele ei ca să nu se adape cu învățătura
lui Sevir și să tulbure Biserica lui Hristos mai mult decît Anastasie". Cu
aceste cuvinte, cuviosul a adeverit că împărăteasa cugeta într-însa cele ereticești.
După aceea, primind împăratul rugămintea cuviosului, mînia
ce o avea împotriva palestinienilor a întors-o asupra samarinenilor și a rînduit
așezămîntul acesta: samarinenii să nu facă adunare, pentru ca fiii să nu ia
moștenire după părinții lor; în sfîrșit, să fie uciși cei mai mari ai lor,
care au fost pricinuitori ai războiului. Atunci și Arsenie samarineanul s-a
făcut nevăzut, pentru că poruncise împăratul să-l omoare. Mai pe urmă, alergînd
la Sfîntul Sava și căzînd la picioarele lui, ceru Sfîntul Botez, ca astfel
să se izbăvească de mînia împărătească și să scape de moarte; deci s-a botezat
el și cu toți casnicii săi.
Împăratul, vrînd să arate harul său și să facă după plăcerea
Cuviosului Sava, l-a poftit să-i ceară orice îi trebuiește și să ia aur pentru
trebuința mănăstirilor sale, cît va voi. Iar cuviosul, nepoftind bogăție,
ci cele de folos creștinilor, a rugat pe împărat să ierte cîtva timp birul
cel împărătesc ce se lua din Palestina, căci a sărăcit poporul din pricina
prăzii samarinenilor, iar bisericile cele arse și dărîmate de samarineni iarăși
să se zidească cu cheltuiala împărătească. În Sfînta Cetate să se zidească
casă de străini, pentru odihna creștinilor, care vin de departe să se închine
Mormîntului Domnului; după aceea să se zidească spital pentru cei străini
și să se rînduiască doctori. Apoi biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu,
căreia i-a pus temelia patriarhul Ilie, să se săvîrșească; să se zidească
o cetate în pustie, mai jos de mănăstirile lui și să rînduiască într-însa
strajă de ostași, ca să le apere de năvălirea barbarilor. Iar mai vîrtos să
se sîrguiască a dezrădăcina din toată împărăția sa eresul lui Arie, al lui
Nestorie, al lui Origen și al altor eretici, care tulbură Biserica lui Dumnezeu.
Pentru toate acestea, a făgăduit că Dumnezeu va da împăratului țările pe care
le pierduseră împărații cei mai dinainte, adică Roma și Africa, ca iarăși
să se împreuneze sub stăpînirea grecească. Împăratul, ascultînd acestea toate,
a poruncit să fie după cererea sfîntului, singur punînd sîrguință ca degrabă
să se săvîrșească întru toate dorința cuviosului.
Rînduind împăratul toate după cererea sfîntului, împreună
cu sfetnicii și cu vistiernicii săi, cuviosul s-a retras puțin în lături și
citea psalmii lui David, săvîrșindu-și ceasul al treilea. Iar unul din ucenicii
săi, anume Irimia, apropiindu-se de dînsul, a zis: "Cinstite părinte, împăratul
are multă sîrguință pentru împlinirea cererii tale, iar tu pentru ce te depărtezi
de dînsul și stai deoparte?" Zis-a lui bătrînul: "Fiule, ei săvîrșesc lucrul
lor, iar noi să facem lucrul nostru".
După aceasta împăratul dînd scrisoare sfîntului l-a liberat
cu pace, iar Dumnezeu, pentru dragostea împăratului care a arătat-o către
Cuviosul Sava și pentru împlinirea cererilor lui, l-a răsplătit înmiit. Căci
s-a împlinit proorocia bătrînului și peste puțină vreme a dobîndit două mari
biruințe asupra vrăjmașilor, adică a luat Roma și Africa, cum și pe amîndoi
împărații, pe Vitis al Romei și pe Ghelimir al Cartaginei, pe care i-a văzut
aduși în Constantinopol ca pe niște robi. Iar Cuviosul Sava întorcîndu-se
la Ierusalim, iarăși a fost rugat de patriarh și de episcopi să meargă în
Cezareea și în Schitopoli ca să arate scrisorile cele împărătești.
Acolo, văzînd un copil mic, pe nume Chiril (scriitorul vieții
acestuia), l-a numit ucenic al său, proorocind pentru dînsul că o să fie călugăr
și locuitor în lavra lui. Întorcîndu-se de acolo și petrecînd puțină vreme,
a căzut în boală grea. Despre aceasta înștiințîndu-se, patriarhul Petru a
venit ca să-l cerceteze. Și văzînd că nimic nu se află în chilia bătrînului
pentru trebuința bolnavului decît numai puține coarne și niște finice vechi,
l-a luat pe un pat și l-a dus la episcopia sa, unde el însuși îngrijea de
dînsul, slujindu-i cu mîinile sale.
Trecînd puține zile, Cuviosul Sava a avut o vedenie dumnezeiască,
vestindu-i despre mutarea sa ce avea să fie în curînd. Iar el, spunînd patriarhului
vedenia, se rugă să-l lase să se ducă la lavra sa pentru ca să se săvîrșească
în chilia sa. Patriarhul, vrînd să facă toate după plăcerea lui, l-a trimis
la chilia lui, cu toate cele de trebuință, pentru odihna bolnavului. Iar bătrînul,
culcîndu-se în chilia sa, a chemat pe toți părinții și frații și le-a dat
sărutarea cea mai de pe urmă, punîndu-le egumen în locul său pe un bărbat
vrednic, cu numele Melit, poruncindu-i să păzească fără vătămare toate așezămintele
mănăstirii date de dînsul. Apoi au trecut patru zile, negustînd nimic, nici
vorbind cu nimeni. Iar în seara sîmbetei, cerînd Preacuratele Taine și împărtășindu-se,
a zis cuvîntul cel mai de pe urmă: "Doamne, în mîinile Tale îmi dau duhul
meu".
Și așa s-a săvîrșit în a cincea zi a lunii decembrie. Deci,
viețuind nouăzeci și patru de ani, a trecut la viața cea neîmbătrînită, petrecîndu-l
îngerii lui Dumnezeu și sfinții mucenici.
După aceea, îndată s-a auzit în toate hotarele Ierusalimului
despre adormirea cuviosului și s-au adunat de prin toate lavrele și mănăstirile
mulțime mare de monahi și a venit patriarhul cu episcopii și cu dregătorii
cetății. Cîntîndu-se cele de îngropare s-a pus trupul lui cu cinste, între
amîndouă bisericile, în locul unde cuviosul a văzut stîlpul de foc cîndva.
Iar despre aceea că sfîntul lui suflet a fost petrecut la
cer de îngeri și mucenici, s-a adeverit astfel: era în Sfînta Cetate un vînzător
de argint, de fel din Damasc, cu numele Romul, sluga celui mai mare de la
Ghetsimani. Acela însuși a mărturisit că, în vremea mutării cuviosului părintelui
nostru Sava, tîlharii, spărgînd casa lui, au furat mult argint și al său și
străin, care era la dînsul, ca la o sută de litre (măsură veche). Deci Romul,
fiind în mare mîhnire, a mers în biserica Sfîntului Mucenic Teodor și a petrecut
acolo cinci zile, plîngînd și aprinzînd o făclie înaintea altarului, iar în
a cincea noapte a adormit și a văzut pe Sfîntul Mucenic Teodor zicînd către
dînsul: "Ce-ți este, frate? Și pentru ce te mîhnești și plîngi?" Iar el a
zis: "Pentru că am pierdut argintul meu și cel străin, prădat fiind de tîlhari;
de aceea plîng, mă rog și mă tînguiesc, însă nimic n-am folosit, fiind neauzit
de tine". Sfîntul a zis: "Să mă crezi, frate, că n-am fost în zilele acestea
aici, pentru că ni s-a poruncit tuturor mucenicilor a ne aduna ca să întîmpinăm
sfîntul suflet al Cuviosului Sava, care a ieșit din trup și să-l petrecem
pînă la locul cel de odihnă; iar acum nu mai plînge, ci, du-te în cutare loc
- spunînd numele locului - și vei afla ce ți s-a furat". Romul, sculîndu-se
îndată și luînd pe unul din prietenii săi, s-a dus la locul cel arătat și
a aflat așa precum i s-a arătat în vedenie de Sfîntul Teodor.
Apoi nu se cuvine a tăcea și altele din minunile ce s-au
făcut după mutarea cuviosului. Doi frați iubitori de străini, avînd o vie
și odihnind pe frații care veneau la dînșii din lavra fericitului Sava, s-au
îmbolnăvit de o boală grea chiar în vremea culesului viei, încît ei deznădăjduiseră
de viața lor, însă aveau dragoste și credință către Cuviosul Sava, de care,
aducîndu-și aminte, îl chemau în ajutor. Sfîntul, grăbind spre rugăciunea
lor, s-a arătat fiecăruia deosebi, zicînd: "Iată, am rugat pe Dumnezeu pentru
sănătatea voastră și v-a dat după cerere; deci, sculați-vă și mergeți la lucrul
vostru". Iar ei, simțindu-se că sînt sănătoși, au preamărit pe Dumnezeu și
au mulțumit sfîntului. De atunci, toți anii făceau praznic mare în ziua aceea
în care s-a săvîrșit pentru ei acea minune.
O femeie cu numele Ghinarusa, binecredincioasă și cu fapte
bune, a făgăduit să dea două perdele pentru împodobirea bisericilor din Castelin
și din peșteră. Dar din lenevirea țesătoarei nu s-au pregătit degrabă acele
perdele; de aceea Ghinarusa se mîhnea. Atunci i s-a arătat Cuviosul Sava,
zicîndu-i: "Nu te mîhni, căci mîine va începe a se săvîrși lucrul, pentru
că nu va fi fără folos darul tău". Apoi s-a arătat și țesătoarei și, cu mînie,
a mustrat lenevirea ei. Deci, făcîndu-se ziuă, au spus una alteia ceea ce
văzuseră, așa că degrabă s-a săvîrșit lucrul.
Economul lavrei celei mari a luat cămile de la saracini ca
să aducă de la Marea Moartă grîul ce-l cumpărase. Deci mergînd cămilele cu
grîul spre lavră, una din ele, abătîndu-se din cale spre dreapta, a căzut
de pe mal în rîu cu toată sarcina ce era pe dînsa și se tăvălea în baltă.
Stăpînul cămilei, fiind saracin, a strigat: "Oh, părinte Sava, ajută-mi și
nu lăsa ca să piară dobitocul meu". Și îndată, în clipeala ochiului, a văzut
un bătrîn cinstit șezînd pe cămilă; apoi, alergînd pe altă cale și coborînd
în rîu, a aflat dobitocul său nevătămat, iar pe cel ce ședea pe dînsul nu
l-a văzut; așijderea și grîul l-a găsit întreg.
Din acea vreme, în toții anii, venea saracinul în acea lavră
de se închina mormîntului Cuviosului Sava.
Odată, origeniștii adunîndu-se din diferite locuri, avînd
în cap pe unul Leontie, voiau să năvălească fără de veste asupra lavrei celei
mari și să risipească turma cea dreptcredincioasă a Cuviosului Sava și toată
lavra pînă în temelie să o dărîme. Deci, pentru acea faptă pregătind mulțime
de cazmale și unelte de fier, cum și arme multe, mergeau în calea lor cu mare
mînie. Atunci era ca la al doilea ceas din zi și a căzut peste dînșii pe cale
o ceață și negură, încît toată ziua ostenindu-se n-au aflat lavra, ci au rătăcit
prin locuri neumblate, unde i-a ajuns noaptea și abia a doua zi s-au aflat
lîngă mănăstirea Sfîntului Marchian. Pricepînd că nimic nu pot folosi, s-au
împrăștiat cu rușine fiecare într-ale lor, împlinindu-se cuvintele lui Isaia
proorocul: Sfărîmare și nevoie în căile lor, pipăi-vor ca orbii zidul și
ca cei ce sînt fără de ochi vor pipăi și vor cădea în amiazăzi ca în miezul
nopții. Iar Dumnezeu păzea lavra pentru plăcutul Său, Cuviosul Sava, care
bine s-a nevoit într-însa, cu ale cărui sfinte rugăciuni să ne păzească și
pe noi de toate răutățile, Preabunul și Unul în Treime Dumnezeu Tatăl, Fiul
și Sfîntul Duh, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor
pe luna decembrie
|