Viața celui între sfinți Părintelui
nostru Nicolae, Arhiepiscopul din Mira Lichiei, făcătorul de minuni
(6 decembrie)
Pe făcătorul cel mare de minuni, ajutătorul cel grabnic și
mijlocitorul cel prea ales către Dumnezeu, pe arhiereul lui Hristos, Nicolae,
l-au odrăslit părțile Lichiei, în cetatea ce se numește Patara, din părinți
cinstiți și de bun neam, dreptcredincioși și bogați. Tatăl său se chema Teofan,
iar mama sa Nona. Această binecuvîntată pereche, petrecînd cu bună credință
în însoțirea cea legiuită și împodobindu-se cu obiceiul cel bun, pentru viața
lor cea plăcută lui Dumnezeu și pentru multele milostenii și faceri de bine
mari, s-au învrednicit a odrăsli această odraslă sfîntă - singuri ei fiind
rădăcină sfîntă - și s-a făcut cum zice psalmistul : Ca un pom răsădit
lîngă izvoarele apelor, care și-a dat rodul său la vremea sa. Deci, născînd
pe acest dumnezeiesc prunc, l-a numit Nicolae, care se tîlcuiește "biruitor
de popor"; și cu adevărat s-a arătat biruitor al răutății, așa binevoind Dumnezeu
spre folosul de obște al lumii.
După acea naștere, maica sa Nona a rămas stearpă, pînă la
dezlegarea din legăturile cele trupești, mărturisind singură firea că nu este
cu putință a se mai naște alt fiu ca acela, ca numai pe acesta să-l aibă și
întîi și pe urmă, care din pîntecele maicii sale s-a sfințit cu darul cel
de Dumnezeu insuflat. Căci n-a început a viețui decît cinstind pe Dumnezeu
cu bună cucernicie, nici n-a început a suge țîță, făcînd minuni din pruncie,
nici nu s-a deprins mai întîi a mînca, ci a posti. Căci după nașterea sa,
fiind în baie, a stat trei ceasuri pe picioarele sale, singur de sine, nesprijinindu-l
nimeni, dînd prin această stare, cinste Sfintei Treimi, Căreia mai pe urmă
avea să-i fie mare slujitor și întîi-stătător. Cînd se apropia de pieptul
maicii sale, se cunoștea a fi făcător de minuni, hrănindu-se nu după obiceiul
pruncilor celorlalți - pentru că numai din țîța cea dreaptă sugea lapte -
avînd să dobîndească cu cei drept-credincioși starea cea de-a dreapta. Apoi
a început a fi și postitor ales, căci miercurea și vinerea numai o dată sugea
lapte din țîță și atunci seara, după săvîrșirea obișnuitei rugăciuni creștinești,
de care lucru părinții lui se mirau foarte și se minunau și mai dinainte pricepeau
ce fel de postitor va fi Nicolae mai pe urmă. Acel obicei de a posti, deprinzîndu-l
Fericitul din scutece și l-a păzit în toată viața sa, pînă la fericitul său
sfîrșit, petrecînd miercurea și vinerea în post. Deci crescînd pruncul cu
anii, creștea împreună și cu înțelegerea și cu obiceiurile cele bune, pe care
le învăța de la părinții săi cei buni; fiind ca o holdă roditoare, care primește
în sine sămînța învățăturii celei bune, care odrăslește și aduce în toate
zilele roade noi de fapte bune.
Sosind vremea de școală, a fost dat la învățătura dumnezeieștii
Scripturi, iar el cu agerimea cea firească a minții și cu povățuirea Sfîntului
Duh, în puțin timp, a ajuns la multă înțelepciune. Apoi, atît de mult a sporit
în învățătura cărții, pe cît era de trebuință bunului cîrmaci al corabiei
lui Hristos și păstorului celui iscusit al oilor celor cuvîntătoare. Deci,
făcîndu-se desăvîrșit în cuvîntul învățăturii, s-a arătat desăvîrșit și în
lucrul vieții; de la prietenii deșarte și de la vorbe nefolositoare cu totul
se abătea și a vorbi cu femeile sau a căuta cu ochii la fața femeiască, foarte
mult se ferea, căci fugind, se depărta de petrecerea împreună cu femeile.
Avînd adevărată înțelepciune și minte curată, de-a pururea
vedea pe Dumnezeu și totdeauna zăbovea în sfintele biserici, după cum zice
proorocul: Voit-am a fi lepădat în casa Dumnezeului meu. De multe ori,
cîte o zi întreagă și cîte o noapte, petrecînd în rugăciunile cele gînditoare
de Dumnezeu și în citirea dumnezeiștilor cărți, învăța înțelegerea cea duhovnicească
și se îmbogățea cu dumnezeieștile daruri ale Sfîntului Duh, cu care se pregătea
pe sine locaș vrednic, precum este scris: Voi sînteți biserica lui Dumnezeu
și Duhul lui Dumnezeu viețuiește în voi.
Deci tînărul cel îmbunătățit și curat, avînd în sine Duhul
lui Dumnezeu, se arăta cu totul duhovnicesc, arzînd cu duhul și slujind Domnului
cu frică, încît nu se vedea la dînsul nici un fel de nărav tineresc, ci numai
obiceiurile omului bătrîn pentru care tuturor s-a făcut minunat și slăvit.
Căci precum omul cel bătrîn, dacă are obiceiul celor tineri, este luat în
rîs de toți, tot așa și tînărul, dacă are năravul bărbatului celui bătrîn,
se cinstește de toți cu mirare; pentru că sînt nepotrivite tinerețile pentru
bătrînețe, dar cinstite și frumoase sînt bătrînețile în tinerețe.
Fericitul Nicolae avea un unchi episcop cu același nume ca
și dînsul. Unchiul său, văzînd pe nepot sporind în viață cu fapte bune și
cu totul înstrăinîndu-se de lume, a sfătuit pe părinții lui să-l dea să slujească
lui Dumnezeu. Iar ei nu s-au lepădat a dărui pe fiul lor Domnului, pe care
ei l-au primit ca pe un dar de la dînsul. Pentru că scrie în cărțile cele
vechi pentru dînșii, cum că fiind neroditori și deznădăjduindu-se de a mai
avea copii, cu multe rugăciuni, cu lacrimi și cu multe milostenii au cerut
de la Dumnezeu pe acest fiu; iar ei l-au dat în dar Celui ce l-a dăruit pe
dînsul.
Primind episcopul pe "tînărul bătrîn", care avea înțelepciunea
ca o căruntețe și viața cea mai curată, l-a suit pe treptele cele sfințite
ale preoției, iar cînd s-a hirotonisit, episcopul întorcîndu-se către poporul
care era în biserică și umplîndu-se de Duhul Sfînt, a proorocit zicînd: "Iată,
fraților, văd un nou soare răsărind marginilor pămîntului, arătîndu-se către
cei întristați ca o milostivă mîngîiere. O! fericită este turma care se va
învrednici a avea pe acest păstor! Căci acesta va paște bine sufletele celor
rătăciți și la pășunea buneicredințe îi va aduce pe dînșii; apoi se va arăta
și ajutător fierbinte celor ce sînt în nevoi". Această proorocire s-a împlinit
mai pe urmă, precum vom arăta în istorisirea ce o vom face.
Deci, primind Sfîntul Nicolae asupra sa treapta preoției,
adăuga osteneală la osteneală, petrecînd în post și în neîncetate rugăciuni,
iar cu trupul său cel muritor sîrguindu-se a urma celor fără de trupuri. Astfel,
viețuind întocmai ca îngerii, din zi în zi înflorea mai mult cu podoaba sa
cea sufletească și se arăta vrednic de cîrmuirea Bisericii.
În acea vreme unchiul său, episcopul Nicolae, vrînd a se
duce în Palestina ca să se închine acolo sfintelor locuri, a încredințat toată
cîrmuirea bisericii nepotului său. Deci acesta, împlinind locul aceluia, avea
toată purtarea de grijă pentru rînduiala bisericilor, ca și episcopul unchiul
său. În acea vreme, părinții fericitului, părăsind această viață vremelnică,
s-au mutat la cea veșnică, iar Sfîntul Nicolae, rămînînd moștenitorul averii
lor, a împărțit-o celor săraci. Pentru că nu se uita la bogăția ce curge alăturea,
nici se îngrijea pentru înmulțirea ei; ci, lepădîndu-se de toate poftele lumești,
se sîrguia cu toată osîrdia a se uni cu Dumnezeu, către care grăia: Către
Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu; învață-mă să fac voia Ta, că Tu ești
Dumnezeul meu; către Tine sînt aruncat din pîntecele maicii mele, Dumnezeul
meu ești Tu. Deci mîna lui era întinsă către săraci, ca un rîu cu apă
multă ce curge cu îndestulare.
Pentru ca multele lui milostenii să fie mai cu lesnire cunoscute,
să arătăm una și anume: Era un bărbat în cetatea aceea, dintre cei slăviți
și bogați, care mai pe urmă a rămas sărac și neslăvit, căci viața veacului
acestuia este nestatornică. Bărbatul acela avea trei fete foarte frumoase
și acum, fiind lipsit de toate cele de trebuință, nu avea nici hrană, nici
îmbrăcăminte și cugeta să-și dea fetele sale spre desfrînare, iar casa sa
să o facă casă necurată, pentru sărăcia lui cea mare, ca doar astfel să aibă
ceva de folos și să cîștige pentru el și fetele sale îmbrăcăminte și hrană.
Vai, în ce fel de gînduri necuvioase alungă pe om sărăcia cea mare! Deci bătrînul
acela fiind în astfel de cugete rele și gîndul său cel rău vrînd acum a-l
aduce cu ticăloșie în fapt, Dumnezeu Care nu voiește a vedea în pierzare firea
omenească, ci cu iubire de oameni, se pleacă spre nevoile noastre, a pus bunătate
în inima plăcutului Său, Sfîntul Nicolae și l-a trimis spre ajutor către bărbatul
care era să piară cu sufletul, prin însuflare tainică, mîngîind pe cel ce
era în sărăcie și scăpîndu-l din căderea păcatului.
Deci, auzind Sfîntul Nicolae de lipsa cea mare a bărbatului
aceluia și prin dumnezeiască descoperire înștiințîndu-se de cugetarea lui
cea rea, i-a părut foarte rău pentru dînsul și a cugetat ca astfel cu mîna
sa cea făcătoare de bine, să-l răpească împreună cu fetele sale ca din foc
de la sărăcie și de la păcat. Însă n-a vrut să fie de față cu bărbatul acela,
ca să-i spună despre facerea sa de bine, ci, în taină a cugetat să-i dea aceluia
milostenia sa cu îndurare. Și aceasta vrea s-o facă pentru două pricini: întîi
ca să scape de slava omenească, pentru că ținea seama de ce zicea Evanghelia:
Luați aminte, să nu faceți milostenia voastră înaintea oamenilor; și,
al doilea, ca și pe bărbatul acela, care odinioară era bogat iar acum ajunsese
în mare sărăcie, să nu-l rușineze, căci știa că sînt grele unele ca acestea,
celor ce din bogăție și din slavă cad în sărăcie, fiindcă se rușinează sufletele
acelora, aducîndu-le aminte de bogăția cea mai dinainte. Pentru aceasta, a
gîndit a face așa, după cuvîntul lui Hristos: Să nu știe stînga ta, ce
face drepta ta. Căci atît de mult fugea de slava omenească, încît chiar
de acela căruia îi făcea bine se sîrguia a se tăinui pe sine.
Așadar, luînd o legătură mare de galbeni, a mers în miezul
nopții la casa acelui bărbat și, aruncînd-o înăuntru pe fereastra acelei case,
degrabă s-a întors la casa sa. Dimineață, sculîndu-se bărbatul și aflînd legătura,
a dezlegat-o și văzînd galbenii s-a înspăimîntat, căci socotea că este vreo
nălucire, temîndu-se ca nu cumva aurul ce vedea să fie vreo înșelăciune, de
vreme ce nu aștepta de la nimeni și de nicăieri vreun făcător de bine. Drept
aceea, întorcînd galbenii cu vîrful degetului, privea cu dinadinsul și cunoscînd
că este adevărat, se veselea și se minuna, iar de bucurie, plîngea cu lacrimi
fierbinți și, cugetînd mult în sine cine i-ar fi făcut lui o asemenea facere
de bine, nu se dumirea. Deci, socotind a fi purtarea de grijă a lui Dumnezeu,
îi mulțumea neîncetat, dînd laudă Domnului Celui ce se îngrijește de toți.
Apoi îndată pe una din fetele sale, pe cea mai mare, a măritat-o după un bărbat
și i-a dat aurul cel primit din destul pentru zestrea ei.
Despre aceasta înștiințîndu-se minunatul Nicolae, că a făcut
după voia lui, bărbatul acela, i-a părut bine. Și iarăși se arăta gata a face
aceeași milă cu a două fiică a bătrînului, sîrguindu-se a păzi și pe fecioara
aceasta prin nunta legiuită de păcatul cel fărădelege. Deci, pregăti și altă
legătură de galbeni, asemenea cu cealaltă și, peste noapte, ferindu-se de
toți, a aruncat-o pe aceeași fereastră, în casa bătînului aceluia.
Dimineață, sculîndu-se acel om sărac, a găsit iarăși aur,
asemenea ca întîia oară. Apoi a început a se minuna și de acela și, căzînd
cu fața la pămînt, cu lacrimi fierbinți mulțumea, zicînd: "Dumnezeule, voitorul
milei și chivernisitorul mîntuirii noastre, care mai întîi m-ai răscumpărat
cu Sîngele Tău și acum casa mea și pe fiicele mele izbăvindu-ne prin aur din
cursa celui rău, Însuți arată-mi pe cel ce slujește voii Tale celei milostive
și bunătății Tale celei iubitoare de oameni. Arată-mi pe îngerul Tău cel pămîntesc,
pe cel ce ne păzește pe noi de pierderea păcatului, ca să știu cine este unul
ca acela, care ne scoate pe noi din sărăcia ce ne întristează și care ne izbăvește
de gîndurile cele rele, că iată, după mila Ta, Doamne, cu îndurarea cea făcută
în taină, cu mîna plăcutului al Tău, voi da și pe a doua fiică a mea cu nuntă
legiuită după bărbat și așa voi scăpa de cursele diavolului, care vrea prin
cîștig necurat să-mi aducă mare pierdere.
Apoi bărbatul acela, rugîndu-se Domnului și mulțumind bunătății
Lui, a făcut nuntă și fiicei sale de a doua, avînd nădejde în Dumnezeu - căci
neîndoită nădejde și-a pus în El - cum că va purta grijă și pentru a treia
fiică a lui și-i va da și acesteia să aibă viețuitor iubit, după lege, trimițîndu-i
iarăși aur din destul, tot cu acea mînă făcătoare de bine. De aceea, nu dormea
noaptea străjuind, ca să poată simți pe făcătorul de bine și să se învrednicească
a vedea de unde îi aduce aurul acela. Și iată, nu după multă vreme, a sosit
cel așteptat. Căci a venit și a treia oară plăcutul lui Hristos, Nicolae și,
ajungînd la locul cel obișnuit, tot așa a aruncat o legătură de galbeni pe
aceeași fereastră și îndată s-a întors la casa sa. Tatăl fecioarelor găsind
aurul aruncat pe fereastră, a alergat îndată cît putea în urma celui ce se
întorcea la casa sa, pe care, ajungîndu-l și cunoscîndu-l cine este - căci
sfîntul nu era necunoscut pentru fapta lui cea bună și pentru neamul lui cel
luminat -, a căzut la picioarele lui, sărutîndu-le și numindu-l izbăvitor,
ajutător și mîntuitor sufletelor, celor ce ajunseseră întru pierderea cea
mai de pe urmă. Apoi zise: "De nu m-ar fi ridicat pe mine Domnul cel mare
întru milă, prin îndurările tale, de mult aș fi pierit eu, ticălosul tată,
împreună cu fiicele mele, prin căderea în focul Sodomei, vai mie! Și iată,
acum prin tine sîntem mîntuiți din amara cădere în păcat". Acestea și mai
multe grăia cu lacrimi către sfînt. Iar el abia l-a ridicat pe picioare și
cu jurămînt a zis aceluia, că în toată viața lui să nu spună nimănui ceea
ce s-a făcut. Apoi sfîntul, spunînd multe spre folosul omului aceluia l-a
trimis la casa sa.
Iată una din faptele cele multe ale milostivirii ale Sfîntului
Nicolae, ce s-a povestit aici, ca să cunoască oricine cît era de milostiv
către cei săraci. De s-ar fi povestit milele lui una cîte una și cîte îndurări
a arătat către cei săraci, pe cîți flămînzi a hrănit, pe cîți goi a îmbrăcat
și pe cîți a răscumpărat de la datornici, apoi nici vremea n-ar fi de ajuns
a le povesti.
După aceasta Cuviosul Părinte Nicolae a voit a se duce în
Palestina, spre a vedea Sfintele Locuri și a se închina acolo, unde a umblat
trupește Domnul nostru Iisus Hristos, cu prea curatele Sale picioare. Deci,
plutind corăbierii împrejurul Egiptului și neștiind ce avea să li se întîmple,
Sfîntul Nicolae, care era împreună cu dînșii, vedea mai bine că are să fie
întuneric, vifor și lovire de vînturi cumplite. Apoi le spuse că, mai înainte
a văzut pe vicleanul vrăjmaș intrînd în corabie, vrînd să o scufunde împreună
cu oamenii. După aceea a năvălit asupra lor o furtună mare, fără veste și
ridicîndu-se un nor, s-a făcut vifor pe mare. Iar cei ce pluteau s-au temut
foarte mult de groaza morții și rugau pe Sfîntul Nicolae să le ajute și să-i
izbăvească de nevoia cea fără de veste ce căzuse asupra lor zicînd: "Sfinte
al lui Dumnezeu, de nu ne vei ajuta cu rugăciunile tale către Dumnezeu, îndată
ne vom cufunda în această adîncime și vom pieri". Iar el, zicîndu-le să îndrăznească
și să-și pună nădejdea în Dumnezeu și fără îndoială să aștepte grabnică izbăvire,
însuși a început cu sîrguință a se ruga către Domnul. Și îndată s-a liniștit
marea și toată groaza s-a prefăcut în bucurie, iar ei, trecînd necazul, s-au
bucurat mult și au mulțumit lui Dumnezeu și plăcutului său, Sfîntului Nicolae
și foarte mult se minunau de proorocirea furtunii și de scăparea nevoii.
Tot atunci, unul din corăbieri s-a suit în vîrful catargului,
precum este obiceiul celor ce îndreptează corabia, și, cînd era să coboare
de acolo, a alunecat de sus și a căzut în mijlocul corăbiei, zăcînd fără suflet.
Iar Sfîntul Nicolae, mai înainte de a-l chema în ajutor, l-a înviat cu rugăciunea
pe acel om și, nu ca pe un mort, ci ca pe cel cuprins de somn, l-a sculat
și l-a dat viu corăbierilor. Apoi, ridicînd toate pînzele și fiind vînt cu
bună sporire, au plutit în liniște și au sosit la limanul Alexandriei, unde
plăcutul lui Dumnezeu, Sfîntul Nicolae, a tămăduit pe mulți bolnavi. Izgonind
diavolii din oameni și pe mulți necăjiți mîngîind, a pornit iarăși pe cale
spre Palestina și ajungînd la Sfînta Cetate a Ierusalimului, s-a suit la Golgota,
unde Hristos Dumnezeu a lucrat mîntuirea neamului omenesc, întinzîndu-Și pe
Cruce prea curatele Sale mîini. Acolo a înălțat fierbinți rugăciuni din inima
sa, care ardea de dragoste, dînd mulțumire Mîntuitorului nostru. Apoi, a înconjurat
toate sfintele locuri, făcînd multe închinăciuni pretudindeni. Iar cînd era
să intre noaptea în sfînta biserică la rugăciune și ușile erau închise, s-au
deschis singure, dînd intrare aceluia, căruia, chiar porțile cerești îi erau
deschise.
Zăbovind în Ierusalim vreme îndelungată, se pregătea a merge
în pustie, dar, printr-un glas dumnezeiesc de sus, a fost sfătuit să se întoarcă
în patria sa. Pentru că Dumnezeu, Cel ce toate le rînduiește spre folosul
sufletelor noastre, nu vrea să fie ascunsă sub obrocul pustiei acea făclie,
pe care o pregătise să fie pusă în sfeșnicul mitropoliei din Lichia. Deci,
aflînd o corabie, s-a tocmit cu corăbierii să-l ducă în patria sa.
Aceștia au gîndit însă să facă lucrul cu vicleșug, adică
să îndrepteze corabia lor în altă parte, nu spre Lichia. După ce s-a așezat
în corabie, plecînd de la mal, Sfîntul Nicolae a văzut că corabia nu plutește
spre patria sa. Atunci degrabă a căzut la picioarele corăbierilor și-i ruga
să îndrepteze calea spre Lichia, dar ei, nebăgîndu-l în seamă, mergeau în
partea unde gîndeau ei, neștiind că Dumnezeu nu va lăsa pe plăcutul Său să
fie în mîhnire. Deci, suflînd un vifor împotrivă, a întors corabia în altă
parte și degrabă a dus-o în Lichia, iar pe corăbieri îi îngrozea cu nevoia
cea mai mare. Așa Sfîntul Nicolae, cu puterea lui Dumnezeu fiind dus pe mare,
a sosit în patria sa. El însă, fiind fără de răutate, n-a făcut nici un rău
acelor vrăjmași, nici s-a pornit spre mînie și nici măcar vreun cuvînt aspru
nu le-a zis, ci cu binecuvîntare i-a liberat în părțile lor. Iar el a mers
în mănăstirea pe care o zidise moșul său, episcopul Patarelor și o numise
Sfîntul Sion. Acolo, Sfîntul Nicolae s-a arătat foarte iubit tuturor fraților,
care, cu mare dragoste, primindu-l ca pe îngerul lui Dumnezeu, se îndulceau
de cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate și se foloseau de viața lui, cea
întocmai ca a îngerilor și urmau obiceiurile lui cele bune, cu care împodobise
Dumnezeu pe credinciosul robul Său.
Aflînd Sfîntul Nicolae în această mănăstire viață liniștită
și loc mai lesnicios pentru gîndurile sale către Dumnezeu, ca un liman de
liniște, nădăjduia ca și cealaltă vreme a vieții sale să o petreacă acolo.
Dar Dumnezeu îi arăta calea, voind ca acea comoară bogată, a tuturor faptelor
bune, cu care avea să se îmbogățească toată lumea, să nu fie ascunsă, ca într-o
țarină acoperită de pămînt, într-o mănăstire deosebită și într-o cameră mică
închisă; ci să fie la vederea tuturor, ca prin acea comoară duhovnicească,
să se facă neguțătorie duhovnicească, care pe multe suflete le va afla.
Astfel sfîntul, stînd odată la rugăciune, a auzit un glas
de sus: "Nicolae, să intri în nevoința poporului, dacă dorești să fii de Mine
încununat". Acest glas auzindu-l, Nicolae s-a spăimîntat și cugeta întru sine:
Ce voiește glasul acela și ce cere Domnul de la dînsul? Și iarăși auzi glas,
spunîndu-i: "Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie să Mi-o aduci
roadă și pe care o aștept de la tine; ci întoarce-te către oameni, ca să se
preamărească prin tine numele Meu". Atunci Sfîntul Nicolae a cunoscut voia
lui Dumnezeu, ca, lăsînd liniștea, să meargă să slujească la mîntuirea omenilor.
Deci cugeta încotro se va duce: la patria sa, în cetatea Patara, la cunoscuți,
sau în altă parte. Dar, temîndu-se și fugind de slava omenească cea deșartă,
a gîndit să se ducă în altă cetate, unde nu-l va cunoaște nimeni.
În acea latură a Lichiei este o cetate slăvită, care se numește
Mira, mitropolia Lichiei. Deci, într-acea cetate a venit Sfîntul Nicolae,
fiind condus de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, încît nimeni nu-l știa.
Acolo trăia ca unul din săraci, neavînd unde să-și plece capul. El nu se ducea
decît în casa Domnului, avînd liman numai pe Dumnezeu.
În acea vreme, s-a mutat la Dumnezeu arhiereul cetății Mira,
Ioan arhiepiscopul și mai întîi șezător pe scaun în toată țara Lichiei. Atunci
s-au adunat toți episcopii țării aceleia, în Mira, ca să aleagă un bărbat
vrednic pentru acel scaun. Deci, fiind acolo bărbați cinstiți și cu bună înțelegere,
erau nedumeriți între ei, pe care să-l aleagă. Unii, fiind porniți dîn rîvnă
dumnezeiască, au zis că lucrul acela nu este al alegerii omenești, ci al rînduielii
lui Dumnezeu. Deci se cuvine a se face rugăciune pentru aceasta, ca însuși
Domnul să arate cine este vrednic să primească o treaptă ca aceasta și să
fie păstor peste toată Lichia.
Toți, ascultînd acel sfat bun, au făcut rugăciune cu sîrguință
și cu post. Iar Domnul, făcînd voia celor ce se tem de El și ascultînd rugăciunea
lor, a descoperit bunăvoirea Sa, unuia din episcopii aceia care era mai bătrîn,
într-acest chip; stînd el la rugăciune, i s-a arătat un bărbat luminat, poruncindu-i
să meargă de cu noapte și să stea lîngă ușile bisericii și să ia seama cine
va intra mai înainte decît toți în biserică, acela - zicea el - este îndemnat
de Duhul Meu și, luîndu-l cu cinste, să-l puneți arhiepiscop. Iar numele bărbatului
aceluia este Nicolae. Această vedenie dumnezeiască avînd-o episcopul acela
și auzind ceea ce i se poruncise în vedenie, a vestit celorlalți episcopi,
iar aceia, auzind, s-au îndemnat mai mult spre rugăciune, cu iubire de osteneală.
Atunci episcopul care a văzut descoperirea a stat la locul
acela, unde i s-a poruncit în vedenie și aștepta venirea bărbatului dorit.
Deci, cînd a fost vremea Utreniei, Sfîntul Nicolae, îndemnat de Duh, a ajuns
mai înainte decît toți la biserică, pentru că avea obicei de se scula în miezul
nopții la rugăciune și venea la începutul cîntării Utreniei, mai întîi decît
toți la biserică. Intrînd în pridvor, l-a luat episcopul care se învrednicise
acelei vedenii și i-a zis: "Cum te cheamă, fiule?" Dar el tăcea. Acela îl
întreabă iarăși. Sfîntul i-a răspuns cu blîndețe: "Nicolae mă cheamă pe mine,
stăpîne, robul sfinției tale". Acel dumnezeiesc bărbat, care a auzit acel
glas blînd, a priceput pe de o parte, după numele care i se spusese în vedenie,
că se numește Nicolae; iar pe alta, prin smerenia lui, că sfîntul a răspuns
cu blîndețe. Deci a cunoscut că acela este cel pe care îl binevoiește Dumnezeu
a fi mitropolit al bisericii din Mira. Căci știa spre cine caută Domnul, cum
zice Scriptura: Pe cel blînd și tăcut și spre cel ce se cutremură de cuvintele
Mele. Atunci s-a bucurat foarte, ca și cînd a descoperit o comoară ascunsă
și, îndată, luîndu-l de mînă i-a zis: "Urmeză-mă, fiule". Deci l-a dus cu
cinste la episcopi. Iar ei umplîndu-se de mulțumire dumnezeiască și de mîngîiere
duhovnicească pentru aflarea bărbatului celui de Dumnezeu arătat, l-au adus
în mijlocul bisericii.
Străbătînd vestea aceasta pretutindeni, s-au adunat mai degrabă
decît păsările, mulțime de oameni fără număr. Episcopul, care văzuse vedenia,
a zis cu glas mare către toți: "Primiți, fraților, pe păstorul vostru, pe
care vi l-a ales vouă Duhul Sfînt și căruia i-a încredințat desăvîrșit povățuirea
sufletelor voastre; pe care nu alegerea omenească, ci judecata lui Dumnezeu
l-a adus aici. Iată acum avem pe cel pe care l-am dorit și căutat, l-am aflat
și l-am primit. Deci, prin acesta fiind bine povățuiți, nu vom cădea din nădejde,
ca, astfel, să stăm bine înaintea lui Dumnezeu în ziua arătării Lui și a descoperirii.
Poporul dădea mulțumire lui Dumnezeu și se bucura, dar Sfîntul
Nicolae se lepăda a primi acea treaptă, nesuferind lauda omenească. Însă,
fiind rugat de tot soborul cel sfințit și de cel mirenesc, chiar fără voia
lui l-au ridicat pe scaunul arhieresc, căci printr-o vedenie dumnezeiască
a fost îndemnat la aceasta, pe care a avut-o mai înainte de moartea arhiepiscopului.
Despre această vedenie Sfîntul Metodie, patriarhul Constantinopolului, scria
astfel: "Într-o noapte, Sfîntul Nicolae a văzut pe Mîntuitorul nostru întru
slavă, stînd aproape de dînsul și dîndu-i Sfînta Evanghelie, care era împodobită
cu aur și cu mărgăritare; iar de partea cealaltă a văzut pe Sfînta Născătoare
de Dumnezeu, punînd pe umerii lui omofor arhieresc". După vedenia aceea trecînd
puține zile și răposînd Ioan, arhiepiscopul Mirelor, Nicolae a fost ales arhiepiscop
al acelei cetăți.
De acea vedenie aducîndu-și aminte Sfîntul Nicolae și văzînd
bunăvoirea lui Dumnezeu, încă și rugăciunile soborului netrecîndu-le cu vederea,
a primit păstoria Lichiei. Iar sfințita adunare a episcopilor, împreună cu
clericii, săvîrșind toate cele ce se cuvin sfințirii sale, a făcut praznic
de bucurie, veselindu-se de păstorul lor, cel dat de Dumnezeu, de arhiereul
lui Hristos, Nicolae. Astfel, Biserica lui Dumnezeu a primit pe făclia cea
luminată, care n-a fost pusă la o parte, nici ascunsă sub obroc, ci stînd
la locul cel cuviincios, în sfeșnicul arhieriei și al păstoriei, unde strălucea
luminos, drept îndreptînd cuvîntul adevărului și toate poruncile cele dreptcredincioase,
sănătos cugetîndu-le și învățîndu-le.
Chiar de la începutul păstoriei sale, plăcutul lui Dumnezeu
grăia în sine astfel: "O! Nicolae, pentru această dregătorie și pentru acest
loc, trebuie alte obiceiuri; deci de acum să nu mai viețuiești ție, ci altora".
Apoi, vrînd a învăța pe oile sale faptele cele bune, nu-și mai ascundea viața
sa cea cu fapte bune, ca mai înainte. Căci mai înainte, numai unul Dumnezeu
îi știa viața, slujindu-I în taină. Iar după ce s-a făcut arhiereu, era arătată
tuturor viețuirea lui, nu pentru mărire deșartă, ci pentru folosul și înmulțirea
slavei lui Dumnezeu, încît s-au împlinit cele scrise în Evanghelie: Așa
să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzînd faptele voastre cele
bune, să preamărească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.
Sfîntul Nicolae era oglinda turmei sale prin toate faptele
cele bune și model credincioșilor, după cum zice Apostolul: "Cu cuvîntul,
cu viața, cu dragostea, cu credința, cu duhul și cu curăția". Apoi era blînd,
fără de răutate și smerit cu duhul, ferindu-se de îngîmfare. Hainele lui erau
simple și hrana pustnicească pe care o gusta totdeauna numai o dată pe zi
și aceea seara. Toată ziua, se îndeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau dregătoriei
sale, ascultînd nevoile celor ce veneau la dînsul, iar ușile casei lui erau
deschise tuturor, căci era bun către toți și apropiat. Sărmanilor le era tată;
săracilor, milostiv; mîngîietor celor ce plîngeau, ajutător celor năpăstuiți
și tuturor mare făcător de bine. Apoi, și-a cîștigat spre ajutor în ostenelile
sale cele păstorești și pentru îndreptarea Bisericii, pe doi sfetnici cu fapte
bune și cu bună înțelegere, cinstiți cu treapta preoției, adică pe Pavel de
la Rodos și pe Teodor Ascalonitul, bărbați cunoscuți de toată Grecia.
Astfel, bine păștea turma cea încredințată lui, a oilor lui
Hristos cele cuvîntătoare. Iar ochiul cel zavistnic al diavolului celui viclean,
care niciodată nu încetează a ridica război asupra robilor lui Dumnezeu, nerăbdînd
a vedea credința cea bună înflorind în oameni, a ridicat prigoană asupra Bisericii
lui Hristos, prin păgînii împărați ai Romei, Dioclițian și Maximian. De la
ei a ieșit atunci poruncă prin toată lumea, ca toți credincioșii să se lepede
de Hristos și să se închine idolilor; iar cei ce nu se vor supune, să fie
siliți, cu chinuri, prin temnițe și cu munci grele, apoi, în sfîrșit, cu moarte
silnică să fie pedepsiți.
Un asemenea vifor pustiitor degrabă a ajuns și pînă în cetatea
Mira, dus fiind de doritorii păgînătății celei întunecate. Iar fericitul Nicolae,
în cetatea aceea fiind căpetenie a tuturor creștinilor, cu limbă slobodă propovăduia
credința cea bună a lui Hristos și se arăta gata a pătimi pentru El. Pentru
aceea a fost prins de muncitorii păgîni și băgat în temniță, dimpreună cu
mulți creștini. Petrecînd aici multă vreme, a pătimit multe rele, răbdînd
foame, sete și strîmtorarea temniței. Pe cei împreună legați îi hrănea cu
cuvîntul lui Dumnezeu și-i adăpa cu apele cele dulci ale bunei credințe, sporind
într-înșii credința în Hristos Dumnezeu și punînd picioarele acelora pe temelia
cea nezdrobită. Apoi, întărindu-i întru mărturisirea lui Hristos, îi îndemna
cu osîrdie a pătimi pentru adevăr.
După aceea, iarăși s-a dăruit pace creștinilor și ca soarele
după norii cei întunecați, așa a strălucit dreapta credință sau ca o răcoreală
ce vine după furtună. Căci, căutînd Hristos cu dragoste de oameni asupra moștenirii
Sale, a pierdut stăpînirea păgînilor, izgonind de la împărăție pe Dioclițian
și Maximian; iar cu dînșii a izgonit pe cei ce slujeau păgînătății elinești
și a ridicat poporului său corn de mîntuire, prin arătarea Crucii marelui
împărat Constantin, căruia i-a încredințat stăpînirea Romei.
Constantin, cunoscînd pe Unul Dumnezeu și punîndu-și nădejdea
în El, a biruit pe toți potrivnicii săi cu puterea Sfintei Cruci și a pierdut
nădejdea cea deșartă, a celor ce împărățiseră mai înainte, poruncind să risipească
capiștile idolilor și să zidească biserici creștine; iar pe cei ce erau închiși
în temnițe pentru Hristos, i-a liberat și cu mari laude i-a cinstit ca pe
niște eroi; și toți mărturisitorii lui Hristos s-au întors în patria lor.
Atunci și cetatea Mirelor a primit iarăși pe păstorul său,
pe acest mare arhiereu Nicolae, mucenic cu voia și fără sînge încununat. Acesta,
avînd darul lui Dumnezeu într-însul, vindeca patimile și neputințele oamenilor,
nu numai ale celor credincioși, ci și ale celor necredincioși. Deci, pentru
darul cel mare al lui Dumnezeu care petrecea într-însul, multora s-a făcut
slăvit, minunat și foarte iubit; căci strălucea cu curăția inimii și era împodobit
cu toate darurile lui Dumnezeu, slujind Domnului său în cuvioșie și dreptate.
Pe atunci erau încă multe capiști idolești, în care poporul
păgîn slujea cu dragoste diavolească și nu puțin popor pierea din cetatea
Mirelor. Dar dumnezeiescul arhiereu, aprinzîndu-se cu rîvnă, a străbătut toate
locurile acelea, risipind capiștile idolești, iar pe turma sa curățind-o de
necurățiile diavolești. Sfîntul Nicolae, luptîndu-se asupra duhurilor celor
viclene, a venit și asupra capiștei Artemidei, care fiind locaș al idolilor,
era mare și foarte împodobită. Pornirea sfîntului era îndreptată mai mult
asupra idolilor decît asupra necuratei capiști, pe care a dărîmat-o pînă la
temelie, iar zidirea cea înaltă a risipit-o pînă la pămînt; atunci duhurile
cele viclene, neputînd nicidecum răbda venirea sfîntului, scoteau glasuri
de plîngere, strigînd foarte tare, căci erau biruite și izgonite din locul
lor, prin arma rugăciunilor nebiruitului ostaș Nicolae, arhiereul lui Hristos.
După aceasta, binecredinciosul împărat Constantin, vrînd
să întărească credința în Hristos Dumnezeu, a poruncit să se țină soborul
a toată lumea în cetatea Niceii. Acolo adunîndu-se Sfinții Părinți, au propovăduit
luminat dreapta credință, iar pe Arie, rău cugetătorul și semănătorul de neghină,
împreună cu eresul lui, l-a dat anatemei. Apoi pe Fiul lui Dumnezeu întocmai
de o cinste și de o ființă cu Tatăl mărturisindu-L, a dat pace dumnezeieștii
și apostoleștii Biserici.
Atunci și minunatul Nicolae fiind la sobor, unul din cei
318 Sfinți Părinți, cu mare vitejie a stat împotriva hulelor lui Arie și împreună
cu Sfinții Părinți a arătat dogmele credinței celei drepte și tuturor le-a
făcut cunoscut cu adeverință.
Despre dînsul povestește unul dintre istorici, că, aprinzîndu-se
cu rîvnă dumnezeiască ca al doilea Ilie, a îndrăznit în mijlocul soborului
a rușina pe Arie, nu numai cu cuvîntul, ci și cu fapta, lovindu-l pe Arie
peste față. De acest lucru, s-au întristat Sfinții Părinți și, pentru aceea
a luat de la dînsul semnele cele arhierești. Iar Domnul nostru Iisus Hristos
și Preabinecuvîntata lui Maică, privind din înălțime la nevoințele Sfîntului
Nicolae, au binevoit spre fapta lui cea cu îndrăzneală și au lăudat rîvna
lui cea dumnezeiască. Aceeași vedenie a avut și oarecare din Sfinții Părinți
cei mai vrednici, precum însuși Sfîntul Nicolae a văzut mai înainte de alegerea
sa la arhierie, adică, stînd de o parte a lui, Hristos Domnul cu Evanghelia,
iar de altă parte Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu cu omoforul,
au dat înapoi cele luate de la dînsul, cunoscînd din aceea că a fost plăcută
lui Dumnezeu acea îndrăzneală a sfîntului. Deci, părinții au tăcut și ca pe
un plăcut al lui Dumnezeu, foarte mult l-au cinstit.
Întorcîndu-se Sfîntul Nicolae de la sobor, a venit la turma
sa aducînd pace, binecuvîntare și învățătură sănătoasă la toată mulțimea poporului,
cu gura sa cea de miere izvorîtoare. Apoi pe turma cea nesănătoasă și străină
a tăiat-o din rădăcină și pe ereticii cei împietriți și nesimțitori, care
îmbătrîniseră în răutate, mustrîndu-i, i-a izgonit de la turma lui Hristos,
ca un lucrător de pămînt înțelept, care curăță toate cele ce sînt pe arie
și în teasc, iar pe cele mai bune le alege, apoi pleava o scutură.
Astfel preaînțeleptul lucrător al ariei lui Hristos, Sfîntul
Nicolae, umplea cu roduri bune hambarul cel duhovnicesc, iar pleava vicleșugului
nălucitor și ereticesc o vîntura și o lepăda departe de grîul Domnului. Pentru
această pricină Sfînta Biserică îl numește lopată care vîntura învățăturile
lui Arie ca pleava. El era cu adevărat lumina lumii și sarea pămîntului, de
vreme ce viața lui era luminată și cuvîntul lui dres cu sarea înțelepciunii.
Căci avea bunul păstor mare purtare de grijă pentru turma sa în nevoile ce
i se întîmplau, nu numai cu pășunea cea duhovnicească hrănind-o pe dînsa,
ci și de hrana cea trupească purta grijă.
Altă dată, întîmplîndu-se în țara Lichiei foamete mare și
cetatea Mirelor lipsindu-se de tot felul de hrană, iar poporul fiind în mare
lipsă, arhiereul lui Dumnezeu, milostivindu-se spre poporul cel sărac care
pierea de foame, s-a arătat noaptea în somn unui neguțător din Italia, care
umpluse o corabie cu grîu, vrînd să meargă cu ea în altă țară și dîndu-i trei
galbeni arvună, i-a poruncit să meargă în cetatea Mira și acolo să-și vîndă
grîul cu preț. Deșteptîndu-se neguțătorul din somn și aflînd în mîna sa trei
galbeni, s-a înspăimîntat, minunîndu-se de un vis ca acela.
Pentru minunea aceea nu s-a arătat neguțătorul neascultător,
spre a face ceea ce i s-a poruncit. Ci, s-a pogorît în cetatea Mira și a vîndut
grîul celor ce erau într-însa, netăinuind arătarea Sfîntului Nicolae, ce i
s-a făcut lui în somn. Iar cetățenii, aflînd mîngîiere în acea foamete și
auzind cele istorisite, au dat slavă și mulțumire lui Dumnezeu și fericeau
pe marele arhiereu Nicolae, pe hrănitorul lor cel minunat.
În vremea aceea, s-a făcut o tulburare în Frigia cea mare,
de care auzind împăratul Constantin a trimis trei voievozi împreună cu ostașii
cei ce erau sub dînșii să liniștească acea tulburare. Iar numele voievozilor
sînt acestea: Nepotian, Ursul și Erpilion. Aceștia, cu multă sîrguință, plecînd
din Constantinopol au venit în oarecare liman al eparhiei Lichiei, care se
numește malul Andrian, unde era o cetate. Și de vreme ce nu le da mîna să
meargă, pentru că marea era învolburată, așteptau la limanul acela liniștirea
mării. Atunci, unul din ostași ieșind din corabie ca să cumpere cele de trebuință,
lua cele străine cu sila, precum este obiceiul ostașilor. Adeseori făcînd
acestea, făceau pagubă celor ce viețuiau acolo. Pentru această pricină s-a
făcut gîlceavă și tulburare, ba și război era să se facă din amîndouă părțile,
la locul ce se numea Placomata.
Înștiințîndu-se de aceasta, Sfîntul Nicolae nu s-a lenevit
a merge singur către țărmul acela și în cetate, ca să potolească cearta dintre
dînșii. Apoi, îndată, toată cetatea și voievozii, auzind de venirea sfîntului,
i-au ieșit în întîmpinare și s-au închinat lui. Sfîntul a întrebat pe voievozi
de unde sînt și unde merg? Ei au zis că sînt trimiși de împărat în Frigia
să potolească tulburarea ce s-a făcut acolo. Sfîntul i-a sfătuit să dea învățătură
ostașilor lor ca să nu facă supărare poporului. Apoi, luînd pe voievozi în
cetate, i-a ospătat cu dragoste. Iar ei, certînd pe ostași, au potolit tulburarea
și s-au învrednicit de binecuvîntarea sfîntului.
Făcîndu-se aceasta, au venit oarecari cetățeni din Mira,
care, plîngînd cu lacrimi și căzînd la picioarele sfîntului, cereau ajutor
pentru niște oameni osîndiți fără de vină. Ei spuneau cu mîhnire, că, nefiind
sfîntul acolo, a venit Eustatie ighemonul și, umplîndu-și mîinile cu bani
de la oarecari oameni răi, a osîndit la moarte pe trei bărbați din cetatea
lor, care n-au greșit nimic, "de care lucru toată cetatea se mîhnește și plînge,
așteptînd întoarcerea ta, stăpîne; că de ai fi fost tu acasă, n-ar fi îndrăznit
ighemonul a face o judecată așa nedreaptă".
Arhiereul lui Dumnezeu, auzind unele ca acestea, s-a mîhnit
cu sufletul și, luînd împreună cu dînsul pe voievozi, îndată a plecat. Ajungînd
la locul ce se numește Leu, au întîlnit pe niște oameni venind și i-au întrebat
dacă știu ceva de acei trei bărbați care sînt osîndiți la moarte. Ei au zis
către dînsul: "I-am lăsat în cîmpul lui Castor și al lui Polux, fiind aduși
acolo ca să-i taie". Atunci sfîntul s-a îndreptat în grabă la locul acela,
sîrguindu-se a ajunge mai înainte de uciderea cea nevinovată a acelora. Ajungînd
la locul acela, a văzut popor mult stînd acolo și pe cei trei bărbați osîndiți,
avînd mîinile legate și fețele acoperite și plecate la pămînt și cu grumazii
goi, așteptînd desăvîrșita tăiere. Atunci a văzut pe gealat scoțînd sabia
spre a-i ucide, arătîndu-se tulburat și cu chip sălbatic, pentru care motiv
acea priveliște era tuturor înfricoșată și de plîngere. Atunci, arhiereul
lui Hristos, tulburîndu-se în suflet, a intrat cu îndrăzneală prin popor și,
apucînd sabia din mîna gealatului, a aruncat-o la pămînt, netemîndu-se de
nimic, iar pe bărbați i-a dezlegat din legături.
Toate acestea le făcea sfîntul cu mare îndrăzneală și nu
era nimeni care să-l oprească; căci cuvîntul lui era cu stăpînire și lucrul
său cu putere dumnezeiască, fiind mare înaintea lui Dumnezeu și a tot poporul.
Acei trei bărbați, izbăviți de moarte, văzîndu-se întorși din ghearele morții
către viață, plîngeau de bucurie cu lacrimi fierbinți și strigau cu mulțumire
toți cei ce se adunaseră acolo. Apoi a venit și ighemonul Eustatie, iar plăcutul
lui Dumnezeu l-a trecut cu vederea și, cînd se apropia de el, îi întorcea
fața, iar cînd cădea la picioarele lui, nu-l primea. Zicea sfîntul că-l va
spune la împărat și va ruga pe Dumnezeu spre a-l pedepsi; apoi, cu desăvîrșite
munci îl îngrozea foarte, ca pe unul care nu-și ocîrmuiește cu dreptate stăpînirea.
Iar el, fiind mustrat de conștiință și înfricoșat de îngrozirea sfîntului,
cu lacrimi cerea milă și se ruga din tot sufletul, căindu-se pentru nedreptatea
sa, căutînd să se împace cu marele părinte Nicolae. Vina o arunca asupra lui
Simonit și a lui Eudoxie, cei mai de frunte ai cetății, dar minciuna nu putea
să se tăinuiască, pentru că sfîntul știa cu dinadinsul că, fiind mituit cu
aur, a osîndit la moarte pe cei nevinovați și tot poporul dădea mare mulțumire
Sfîntului părinte Nicolae. Abia fiind îmblînzit plăcutul lui Hristos, a iertat
pe ighemon, fiindcă acum singur, cu smerenie și cu multe lacrimi, mărturisea
greșeala sa și nu mai arunca pe altcineva.
Voievozii cei mai sus pomeniți, împreună cu cei ce veniseră
cu dînșii, văzînd toate cele ce s-au petrecut, s-au minunat de rîvna și de
bunătatea marelui arhiereu al lui Dumnezeu. Apoi, învrednicindu-se de sfintele
lui rugăciuni și, primind binecuvîntarea sa ca pe un dar, s-au dus în Frigia
ca să împlinească porunca împăratului. Deci, mergînd acolo, au alinat tulburarea
ce era și săvîrșind toate cele poruncite lor de împăratul, s-au întors cu
bucurie în Vizantia și au avut cinste și multă laudă de la împărat și de la
toți dregătorii. De atunci, pentru slava lor cea mare, petreceau în palat,
unde au și fost învredniciți a fi în sfatul împărătesc. Dar ochii cei zavistnici
și vicleni ai oamenilor răi, neputînd a-i vedea într-o mărire ca aceea, s-au
pornit spre răutate și vrăjmășie.
De aceea, împletind cei răi sfat viclean, s-au apropiat de
Avlavie, eparhul cetății, urzind cumplite clevetiri asupra bărbaților acestora
și zicînd: "N-au sfătuit bine voievozii, nici nu va fi bun sfîrșitul sfatului
lor, că ei încep lucruri noi, care acum au intrat în urechile noastre și meșteșugesc
cele viclene asupra împăratului". Astfel, clevetind asupra lor, mulțime de
aur au dat eparhului și au dus acea clevetire și în urechile împăratului.
Auzind, împăratul îndată a poruncit, ca, fără altă întrebare, să-i arunce
în temniță pe cei trei voievozi, ca să nu fugă pe ascuns și să săvîrșească
sfatul lor cel rău. Deci voievozii erau în legături și în temniță, neștiind
pentru ce sînt aruncați acolo, că nu se știau a fi vinovați cu nimic.
Trecînd puțină vreme, clevetitorii s-au temut ca nu cumva
să se vădească clevetirea lor cea mincinoasă și să iasă la iveală răutatea
lor, încît să se întoarcă asupra lor toată nevoia. Pentru aceea, cu multe
rugăciuni s-au apropiat de eparh, sfătuindu-l să nu lase mai multă vreme în
viață pe acei bărbați, ci degrabă să facă judecată de moarte, după hotărîrea
cea dintîi. Iar eparhul, care se îndulcise cu iubirea de aur, auzind acestea
a pus sfîrșit făgăduinței. Deci, îndată s-a dus la împărat cu față mîhnită
și cu chip posomorît, ca un vestitor de rău, vrînd a se arăta că se îngrijește
mult pentru viața împăratului și cu credință se sîrguiește pentru dînsul.
Apoi a început, în felurite chipuri, a-l înșela cu cuvinte viclene și meșteșugite,
pornindu-l spre mînie asupra celor nevinovați și zicînd: "Nici unul din cei
ce stau în temniță nu vor a se pocăi, împărate, ci, petrecînd în cel dintîi
gînd rău, nu încetează a cugeta vicleșug și a gîndi asupra ta cu răutate.
Deci, poruncește mai iute să-i omoare, ca nu cumva apucînd ei înainte, să
săvîrșească răutatea pe care au pornit-o asupra ta, astfel vor ajunge la sfîrșit
scopurile lor cele rele".
Cu aceste cuvinte fiind tulburat împăratul, a osîndit la
moarte pe cei nevinovați; dar fiind seară, s-a amînat uciderea lor pînă a
doua zi dimineață. Înștiințîndu-se despre aceasta, străjerul temniței și plîngînd
mult pentru o năpastă ca aceea, pusă asupra acelor nevinovați, a venit la
voievozi, zicînd: "Mai bine ar fi fost de mine să nu vă fi cunoscut pe voi,
nici să mă fi îndulcit de dragoste și cu vorbe la masă, căci mai cu înlesnire
aș fi răbdat acum despărțirea de voi și mai puțină jale mi-ar fi pricinuit
năpasta ce a venit asupra voastră. Apoi n-ar fi venit o mîhnire ca aceasta
asupra sufletului meu, pentru că mîine dimineață, vai mie! ne vom despărți
unul de altul cu amar și de acum nu voi mai vedea prea iubitele voastre fețe,
nici vă voi mai auzi vorbind, căci s-a poruncit să vă omoare. Deci să rînduiți
dacă vreți ceva, pentru averea voastră, că acum este vremea, ca să nu apuce
moartea voința voastră".
Zicînd acestea cu tînguire, iar ei știindu-se nevinovați
față de împărat și deci nevrednici de moarte, și-au rupt hainele și cumplit
își smulgeau părul, zicînd: "Ce vrăjmași au pizmuit asupra vieții noastre
și pentru ce să murim noi ca niște tîlhari? Că n-am făcut nimic vrednic de
moarte". Atunci chemau pe ai lor pe nume, pe rude și pe cunoscuți și puneau
martor pe Dumnezeu că nimic rău n-au făcut și plîngeau amar.
Unul dintr-înșii, cu numele de Nepotian, și-a adus aminte
de Sfîntul Nicolae, care, stînd în Mira înaintea celor trei bărbați, li s-a
făcut lor ajutător preaslăvit și preabun apărător, izbăvindu-i pe aceia de
moarte. Despre aceasta zicînd, unul către altul se rugau: "Dumnezeule al lui
Nicolae, care ai izbăvit pe cei trei bărbați de moartea cea nedreaptă, caută
acum și asupra noastră că nu avem alt ajutor între oameni; pentru că iată
ne-a cuprins mare nevoie și nu are cine să ne izbăvească din această năpastă.
Iată și glasul nostru a amorțit, mai înainte de ieșirea sufletului și limba
noastră se usucă, aprinzîndu-se de focul inimii, iar acum nici rugăciuni nu
mai putem să-Ți aducem. Degrabă să ne întîmpine îndurările Tale, Doamne, și
ne scoate pe noi din mîinile celor ce vor sufletele noastre, că iată mîine
de dimineață vor să ne omoare; sîrguiește spre ajutorul nostru și ne izbăvește
pe noi, cei nevinovați de moarte".
Dumnezeu, auzind rugăciunile celor ce se temeau de El și,
ca un tată miluind pe fii, le-a trimis spre ajutor pe sfîntul și plăcutul
Său, pe marele arhiereu Nicolae. Căci în acea noapte, dormind împăratul, i
s-a arătat în vis arhiereul lui Hristos, zicînd așa: "Scoală-te iute și eliberează
pe cei trei voievozi, care sînt ținuți în temniță, pentru că fără de vină
sînt clevetiți și cu nedreptate pătimesc". Și, spunînd tot adevărul, i-a zis:
"De nu mă vei asculta și de nu-i vei elibera pe dînșii, apoi voi ridica asupra
ta război precum a fost în Frigia și rău vei pătimi". Mirîndu-se împăratul
de îndrăzneala Sfîntului Nicolae, se gîndea cum a îndrăznit noaptea fără de
vreme a intra înăuntrul palatului său și i-a zis: "Cine ești tu care îndrăznești
a aduce o îngrozire ca aceasta asupra stăpînirii noastre?". El i-a răspuns:
"Nicolae îmi este numele și sînt arhiereul mitropoliei Mirelor".
Împăratul s-a tulburat de acea vedenie și, sculîndu-se, se
gîndea ce este aceasta? Asemenea și lui Avlavie, eparhul, într-acea noapte,
dormind el, i s-a arătat în vis sfîntul și tot același lucru i-a spus pentru
acei bărbați. Deșteptîndu-se, Avlavie s-a temut și se îngrozea în mintea sa
de ceea ce văzuse. Apoi a venit oarecine de la împărat spunîndu-i ce a văzut
și acesta în vis. Iar el degrabă mergînd la împărat i-a spus vedenia și ceea
ce i s-a arătat lui și se minunară amîndoi de acea vedenie preaslăvită, care
deopotrivă li s-a făcut la amîndoi.
Îndată a poruncit împăratul să aducă înaintea sa pe voievozii
din temniță și a zis către dînșii: "Ce vrăjitorii ați făcut de ați trimis
asupra noastră asemenea vedenii? Căci arătîndu-se un bărbat ne-a îngrozit
foarte rău, lăudîndu-se că degrabă va aduce război", iar ei neștiind nimic
se întrebau unul pe altul, de știe vreunul ceva - că nici unul nu știa nimic
- și cu ochii umiliți au căutat unul spre altul.
Văzînd împăratul una ca aceasta, s-a schimbat în blîndețe
și a zis către dînșii: "Netemîndu-vă de rău, spuneți adevărul". Iar ei cu
ochii plini de lacrimi și foarte mult tulburîndu-se, au zis: "Noi, împărate,
vrăjitorii nu știm, nici am plănuit ceva rău asupra stăpînirii tale, nici
am gîndit ceva, martor ne este nouă ochiul cel a toate văzător al Domnului.
Iar de nu va fi așa și vei afla vicleșug întru noi, apoi să nu faci cu noi
nici o milă; și nu numai cu noi acești trei, ci chiar pe neamul nostru să
nu-l cruți. Noi ne-am învățat de la părinții noștri a cinsti pe împărat și,
mai vîrtos decît toate, a avea credință către dînsul. Drept aceea, acum cu
credință am păzit viața ta, iar cele încredințate nouă, precum s-a căzut dregătoriei
noastre, bine le-am cîrmuit, slujind cu osîrdie poruncii tale; căci tulburarea
cea din Frigia am potolit-o și războiul cel plănuit de vrăjmași l-am risipit,
arătînd prin aceasta vitejia noastră cu fapta înaintea ta, precum vor spune
cei ce știu bine. Iar stăpînia ta mai înainte ne-ai dăruit cinste, iar acum
cu asprime te-ai înarmat asupra noastră, fiind cumplit judecați și cu groază
așteptăm a pătimi. Așadar, precum ni se pare nouă, o, împărate, osîrdia noastră
către tine a fost pricinuitoare nouă de mari munci, căci în loc de slavă și
de cinstea pe care am nădăjduit-o, frica morții și osîndirea ne-a cuprins
pe noi".
Umilindu-se împăratul de aceste cuvinte, se căia de batjocura
adusă bărbaților acelora; fiindcă se cutremura de judecata lui Dumnezeu și
se rușina de porfira cea împărătească; căci cel ce se nevoiește a pune altora
legi, vede însuși că face judecăți fără de lege. Deci, într-acel ceas a căutat
mai cu milă asupra lor și a început a vorbi către ei cu blîndețe. Iar ei,
uitîndu-se cu umilință către împărat, îndată au văzut chipul Sfîntului Nicolae
șezînd împreună cu împăratul și făcîndu-le milostivire și iertare. Aceasta
însă nimeni nu o vedea, fără numai cei trei voievozi. Atunci, luînd ei îndrăzneală
au zis cu glas tare: "Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbăvit odinioară
pe cei trei bărbați în Mira de la moartea cea nedreaptă, scoate-ne și pe noi,
robii tăi, din această nevoie, ce ne stă asupra". Iar împăratul, luînd cuvînt,
a zis: "Cine este Nicolae și pe care bărbați a izbăvit? Spuneți-mi cu de-amănuntul
aceasta". Iar Nepotian i-a povestit toate.
Atunci împăratul, cunoscînd pe Sfîntul Nicolae că este mare
plăcut al lui Dumnezeu și minunîndu-se de îndrăzneala și de rîvna lui pentru
cei năpăstuiți, a liberat pe voievozii aceia, zicîndu-le: "Nu eu vă dăruiesc
viața, ci marele slujitor al lui Dumnezeu, Nicolae, pe care voi l-ați chemat
spre ajutor. Deci să mergeți la dînsul și să-i dați mulțumire, apoi spuneți-i
lui din partea mea: "Iată am făcut cele poruncite de tine; deci nu te mînia
asupra mea, plăcutule al lui Hristos!". Acestea zicînd, le-a încredințat o
Evanghelie ferecată cu aur, o cădelniță de aur, împodobită cu pietre scumpe
și două sfeșnice, poruncindu-le să le dea bisericii din Mira.
Astfel, cei trei voievozi dobîndind preaslăvita mîntuire,
îndată au pornit pe cale și cu bucurie au venit la sfînt, pe care cu veselie
l-au văzut. Apoi mare mulțumire i-au dat, ca unuia care le-a făcut o bunătate
ca aceea și cîntau, zicînd: Doamne, Doamne, cine este asemenea Ție Cel
ce izbăvești pe săracul din mîna celor mai tari decît dînsul?" Apoi, nici
pe cei săraci nu i-au lăsat nemiluiți, ci și pe aceia i-au îndestulat din
averile lor, iar după aceea, cu bună sporire s-au întors la ale lor.
Acestea sînt lucrurile lui Dumnezeu, care măresc pe plăcutul
Său. De aceea, ca o pasăre ducîndu-se vestea despre dînsul pretutindeni, a
străbătut luciul mărilor și toată lumea, încît nici un loc nu rămăsese, unde
să nu fi fost auzite minunile cele mari ale slăvitului arhiereu Nicolae, după
darul cel dat lui de la Atotputernicul Dumnezeu.
Odată niște corăbieri plutind de la Egipt spre părțile Liciei,
li s-a întîmplat o furtună mare, încît și pînzele au fost aruncate jos, iar
corabia era să se sfarme de tulburarea valurilor celor mari. Atunci toți se
speriară de moarte. Iar cînd și-au adus aminte de marele arhiereu Nicolae
- pe care niciodată nu-l văzuseră, decît numai auziseră de dînsul, că este
grabnic ajutător celor ce-l cheamă întru nevoi -, s-au îndreptat cu rugăciunile
către dînsul și l-au chemat în ajutor. Iar sfîntul, îndată s-a arătat lor
și a intrat în corabie, zicînd: "Iată, m-ați chemat și am venit ca să vă ajut;
deci nu vă temeți". Apucînd cîrma, se vedea cum cîrmuiește corabia. Apoi a
certat vîntul și marea, precum și Domnul nostru odinioară Care a zis: Cel
ce crede în Mine și lucrurile care le fac Eu, acela le va face. Astfel,
credinciosul rob al Domnului poruncea mării și vîntului și acelea îi erau
ascultătoare.
După aceea corăbierii, purtați de vînt lin, au sosit în cetatea
Mira și, ieșind din corabie, au mers în cetate, vrînd să-l vadă pe cel ce
i-a izbăvit din nevoi. Văzîndu-l mergînd la biserică, au cunoscut pe făcătorul
lor de bine și, alergînd, au căzut la picioarele lui, dîndu-i mulțumire. Iar
Minunatul Nicolae, nu numai din nevoia cea trupească și de moarte i-a izbăvit
pe aceia, ci și pentru mîntuirea sufletelor lor a avut purtare de grijă; căci,
fiind mai înainte-văzător a văzut într-înșii cu ochii cei duhovnicești gîndul
păcatului, care depărtează pe om de Dumnezeu și-l abate de la poruncile lui.
De aceea a zis către dînșii: "Cunoșteți-vă pe voi, rogu-vă, o, fiilor, cunoașteți-vă
inimile voastre și gîndurile vi le îndreptați spre bună plăcere de Dumnezeu,
pentru că, deși ne tăinuim și ne socotim a fi buni de către ceilalți oameni,
dar de Dumnezeu nimic nu se poate tăinui. De aceea sîrguiți-vă cu toată osîrdia
a păzi sfințenia cea sufletească și curățenia cea trupească, căci sînteți
biserică a lui Dumnezeu, precum grăiește dumnezeiescul Apostol Pavel: De
va strica cineva casa lui Dumnezeu, pe acela strica-l-va Dumnezeu.
Astfel, mustrînd pe bărbații aceia cu cuvinte folositoare
de suflet, i-a eliberat cu pace, căci fericitul avea obiceiul de mustrare,
ca un tată iubitor de fii, iar fața lui era ca a îngerului lui Dumnezeu, strălucind
cu darul cel dumnezeiesc. Din fața lui ieșea o rază preastrălucită, ca și
din a lui Moise și vederea lui aducea mult folos celor ce priveau spre dînsul;
căci dacă cineva ar fi fost îngreuiat cu orice fel de patimă sau cu întristare
sufletească, numai dacă ar fi privit spre sfîntul, îndată afla îndestulată
mîngîiere întristării sale. Sau de vorbea cineva cu dînsul, mult sporea întru
cele bune. Așa că nu numai cei credincioși, dacă se întîmpla a auzi ceva din
limba cea dulce și izvorîtoare de miere, ci și cei necredincioși se umileau
și se povățuiau spre mîntuire, lepădînd răutatea necredinței cea din tinerețe
și primind în inimă cuvîntul cel drept al adevărului.
Marele plăcut al lui Dumnezeu a viețuit ani destui, strălucind
în mijlocul cetății Mirelor cu dumnezeieștile podoabe, după cum zice dumnezeiasca
Scriptură: "Ca un luceafăr de dimineață prin mijlocul norilor, ca luna plină
de zilele sale și ca soarele ce strălucește asupra Bisericii Dumnezeului Celui
prea înalt, ca un crin lîngă izvoarele apelor și ca niște mir de mult preț,
bine mirosind tuturor".
În adînci bătrînețe, fiind plin de zile bune, și-a dat datoria
cea de obște a firii omenești, bolind puțin cu trupul, apoi și-a săvîrșit
bine viața sa vremelnică. Deci a fost petrecut cu bucurie și cu psalmi la
viața cea neîmbătrînită și fericită, însoțindu-l sfinții îngeri și întîmpinîndu-l
cetele sfinților.
Lîngă cinstitul lui trup adunîndu-se episcopi de prin toate
cetățile, în mulțime fără număr, l-au pus cu cinste în biserica cea sobornicească
a mitropoliei Mirelor, în ziua a șasea a lunii decembrie. Apoi se săvîrșiră
multe minuni de către sfintele moaște ale plăcutului lui Dumnezeu. Pentru
că a izvorît mir cu bună mireasmă din moaștele lui, cu care, ungîndu-se cei
bolnavi, dobîndeau sănătate. Din această pricină, de la marginile pămîntului
alerga lumea la mormîntul lui, căutînd tămăduirea bolilor și nu se lipseau
de ceea ce căutau, căci toate neputințele se vindecau cu acel sfînt mir, nu
numai cele trupești, ci și cele sufletești, iar duhurile cele viclene se îngrozeau,
nu numai în viață, ci și după moartea sa le biruia pe acelea, cum și acum
le biruiește.
Odată, niște bărbați temători de Dumnezeu, de la gura rîului
ce se numește Tanais, auzind de moaștele cele izvorîtoare de mir și vindecătoare
ale arhiereului lui Hristos, Nicolae, care se afla în Mira, cetatea Lichiei,
s-au sfătuit să meargă pe mare, acolo, pentru închinăciune. Umplînd corabia
cu grîu, voiau să plutească. Dar vicleanul diavol, care era sălășluit mai
înainte în capiștea Artemidei și pe care îl izgonise de acolo Sfîntul Nicolae,
risipind capiștea, simțind că vrea să plece corabia către marele părinte,
mîniindu-se pentru risipirea capiștei cum și pentru izgonirea sa de acolo,
se sîrguia cu toată puterea să se răzbune asupra sfîntului.
Astfel, diavolul s-a gîndit să facă împiedicare bărbaților
acelora din calea pe care o plănuiseră și să-i lipsească de sfințenie, făcîndu-le
piedici dorinței lor. Deci s-a prefăcut în chip de femeie și se făcea că poartă
un vas plin cu untdelemn, apoi a zis către bărbații aceia: "Aș fi vrut să
duc aceasta la mormîntul sfîntului, dar foarte mult mă tem pe mare, că nu
este cu putință unei femei neputincioase ca mine și bolnavă cu stomacul, a
îndrăzni să călătorească pe atîta noian. Pentru aceea, rogu-vă pe voi ca,
luînd vasul acesta, să-l duceți la mormînt și să turnați untdelemn în candela
sfîntului". Zicînd diavolul acestea, a dat vasul în mîinile acelor iubitori
de Dumnezeu. Nu se știa însă cu ce fel de vrăji era amestecat acel untdelemn,
ca să vatăme și să prăpădească pe cei din corabie. Dar aceia, neștiind lucrarea
vicleanului, au ascultat cererea lui și au luat vasul cu untdelemn diavolesc
și, pornind de la mal, în ziua aceea au plutit bine. Însă a doua zi a început
a sufla vîntul dinspre miazănoapte și a face plutirea cu anevoie; deci, multe
zile primejduindu-se de valuri, se gîndeau să se întoarcă înapoi. Întorcînd
corabia, li s-a arătat Sfîntul Nicolae, plutind într-o barcă mai mică și le
zise: "Unde mergeți, bărbaților? Pentru ce ați lăsat calea ce vă stă înainte
și vă întoarceți? În mîna voastră este a potoli viforul și a face corabiei
calea ușoară, căci este diavolească acea rea măiestrie care vă împiedică în
călătoria voastră. Că nu o femeie v-a dat vasul, ci însuși diavolul; deci
aruncați-l în mare și îndată veți avea calea cu bună sporire".
Auzind acestea, bărbații aceia au luat vasul și l-au aruncat
în adîncul mării. Și făcînd aceasta, îndată a ieșit de acolo fum negru și
pară de foc, care a umplut văzduhul de miros greu, iar marea se desfăcu și
fierbînd apa din adînc, clocotea. Iar picăturile apei erau ca niște scîntei
de foc, încît foarte mult s-au temut cei ce erau în corabie și de frică țipau.
Dar ajutorul care se arătase lor, poruncind să îndrăznească și să nu se teamă,
a alinat marea; apoi pe călători, izbăvindu-i de frică, i-a făcut a pluti
fără primejdie spre Licia. Atunci, îndată, venind o răcoreală cu bună mireasmă,
a suflat asupra lor și s-au bucurat; apoi au plutit cu bine pînă la cetatea
cea dorită. Acolo, închinîndu-se moaștelor celor izvorîtoare de mir ale grabnicului
ajutător și apărător, mulțumeau Atotputernicului Dumnezeu. Apoi, înălțînd
rugăciuni marelui părinte, s-au întors în țara lor, povestind tuturor, cu
lacrimi de bucurie, ceea ce li se întîmplase pe cale.
Multe, mari și preaslăvite minuni a făcut Sfîntul Nicolae,
acest mare plăcut al lui Dumnezeu, pe uscat și pe mare, ajutînd celor ce erau
în primejdii, izbăvind de înecare și scoțîndu-i din adîncul mării la uscat;
răpindu-i din robie și aducîndu-i la casele lor; izbăvind din legături și
din temnițe, apărînd de tăierea de sabie și scăpînd de la moarte, apoi multora
le-a dat tămăduiri: orbilor, vedere; șchiopilor, umblare; surzilor, auz; muților,
grai. Pe mulți, din cei ce pătimeau în sărăcia cea mai mare, i-a îmbogățit,
iar celor flămînzi le-a dat hrană. Și la toată nevoia, s-a arătat gata ajutător,
apărător cald, grabnic folositor și sprijinitor; iar acum, deasemenea, ajută
pe cei ce-l cheamă și din primejdii îi izbăvește. Ale cărui minuni precum
este cu neputință a le număra, tot așa cu anevoie este a le descrie. Pe acest
mare făcător de minuni îl știe Răsăritul și Apusul, și toți creștinii cunoasc
nenumăratele lui minuni. Deci, să se slăvească printr-însul Dumnezeu Cel Unul
în Treime lăudat: Tatăl, Fiul și Duhul Sfînt, Căruia se cuvine laudă în veci.
Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor
pe luna decembrie
|