Pătimirea Sfinților Mucenici Mina,
Ermoghen și Evgraf
(10 decembrie)
După împărații Dioclețian și Maximian, care, neputînd a birui
puterea lui Hristos ce se săvîrșea întru sfinții săi mucenici și mărturisitori,
nici a pierde de pe pămînt sfînta credință, pentru care lucru foarte mult
se osteneau vărsînd fără cruțare sîngele creștinesc, de bunăvoie și din multa
sa asprime, lăsîndu-și sceptrul, au luat după dînșii împărăția: Maxentie în
Roma, Constantin - care, după aceea, a crezut în Hristos și toată lumea a
luminat-o - în Portugalia, iar Maximin la răsărit. Dar nu înceta a se face
prigoană asupra creștinilor, mai ales la Răsărit, unde pămîntul și marea ca
și cum se mișca și se tulbura, ridicîndu-se asupra Bisericii lui Hristos ce
se înmulțea, și cu cît se înmulțea, cu atît mai mult înflorea ca crinul în
spini, roșită fiind de sîngele cel mucenicesc.
Păgînul împărat Maximin, fiind prea rîvnitor părinteștii
sale credințe, cea cu mulți dumnezei, era mai urîtor și mare prigonitor al
dreptei credințe creștinești. Acestuia i s-a vestit cum că toată Alexandria,
care este cetate prea slăvită în Egipt, s-a tulburat, înmulțindu-se acolo
creștinii foarte mult și făcîndu-se tulburare între creștini și păgîni. Iar
el, neputînd merge acolo singur, pentru că avea nevoie a zăbovi în Vizantia,
a trimis pe unul din dregătorii săi, bărbat cu bună pricepere, iscusit în
înțelepciunea elinească și ritor bun, cu numele Mina, de neam atenian. Acestuia
i-a încredințat să astîmpere tulburarea poporului ce se făcuse în cetate și
pe cele răzvrătite să le îndrepteze și să izgonească creștinătatea din cetate.
Apoi credința cea părintească, adică păgînătatea lor, să o întărească și pe
cei ce au căzut dintr-însa, adică pe cei ce s-au întors de la păgînătate către
Hristos, iarăși să-i întoarcă spre dînsa.
Mina se arăta pe dinafară că ține de credința împăratului
și ca și cum s-ar fi învoit împreună cu cele păgînești; dar dinăuntru era
creștin adevărat și păzitor al poruncilor lui Dumnezeu. El a tăinuit pînă
la o vreme credința lui cea dreaptă, așteptînd chemarea cea dumnezeiască pentru
nevoința și cununa muceniciei.
Deci, primind poruncă de la împărat, a ajuns degrabă în Alexandria
și acolo, fără de osteneală a alinat tulburarea, cu înțelepte sfaturi împăcînd
amîndouă părțile, adică creștinii și păgînii, poruncind ca fără de opreală
să-și țină fiecare credința sa. Apoi pe toate cele stricate din așezămintele
cetății și cărora le trebuia rînduială, îndreptîndu-le bine, a vestit prin
scrisoare împăratului. După aceea, a gîndit să-și mărturisească credința sa
în Hristos, pe care o ascundea și s-o aducă întru arătare tuturor, ca să se
facă și altora chip de dreaptă credință și pricinuitor de mîntuire, adică
să iasă la nevoința mucenicească. Căci zicea întru sine: "Dacă într-altă vreme
voi vrea să mă dau spre munci, apoi numai eu singur mă voi încununa, iar acum
pot și pe alții să-i duc către încununare". Deci, a început la arătare a lăuda
numele lui Iisus Hristos și a învăța sfînta credință, încredințînd nu numai
cu cuvintele pe cei necredincioși, ci și cu lucrurile; căci i se dăduse lui
darul dintru înălțime a vindeca neputințele, prin chemarea numelui lui Hristos
și prin semnul Sfintei Cruci.
Astfel odinioară, mergînd prin mijlocul cetății și poporul
urmîndu-l, s-a întîmplat de a văzut pe cale mulțime de șchiopi, orbi, muți,
surzi și îndrăciți. Rugîndu-se lui Dumnezeu ca să arate puterea Sa prin mîinile
lui, pentru încredințarea poporului celui necredincios, a chemat numele lui
Hristos. Apoi, și-a pus mîinile sale peste cei bolnavi, făcînd peste fiecare
dintr-înșii semnul Sfintei Cruci, și îndată s-a dăruit tuturor tămăduire:
orbii au văzut, muții au grăit, șchiopii au sărit ca cerbii și îndrăciții
au scăpat de duhurile cele necurate. Văzînd aceasta, tot poporul s-a înspăimîntat
și mulți au crezut în Hristos, pe care Sfîntul Mina, învățîndu-i cu cuvinte,
i-a unit cu creștinii.
Dar unii din cei împietriți cu necredința și orbiți cu răutatea
elinească, cărora le erau iubite praznicele cele diavolești și-i cinsteau
pe aceia cu îmbuibarea, cu beția și cu lucruri necurate, care nu iubeau viața
creștinească cea cinstită și înfrînată, fiind fii ai întunericului ce urau
lumina, aceea, nerăbdînd a vedea batjocorirea zeilor lor și defăimarea praznicelor
celor urîte, au trimis în taină la împărat, vestindu-i toate cele ce făcea
Mina, că și el crede în Galileanul Cel răstignit și pe tot poporul Alexandriei
l-a răzvrătit cu aceeași credință, iar acum a pustiit capiștele zeilor celor
vechi.
Împăratul, auzind acestea, s-a umplut de mînie și chemînd
pe dregătorii și sfetnicii săi, se jeluia înaintea lor despre Mina, că a făcut
cele potrivnice poruncii lui; că, în loc să piardă creștinătatea din Alexandria,
el a înmulțit-o, iar pe poporul elin, cel deprins cu legile cele vechi părintești,
l-a adus către credința cea nouă, creștinească. Dregătorii au sfătuit ca să
trimită acolo pe cineva, care ar putea să îndrepteze cele răzvrătite de Mina,
iar pe acesta să-l sfătuiască sau să-l silească, ca iarăși să se întoarcă
la credința zeilor. Iar pentru acel lucru să aleagă pe unul mai cu trecere
înaintea stăpînirii împărătești și slujitor credincios, care să păzească toate
poruncile lui și să se sîrguiască a le împlini întocmai. Căutînd și întrebînd
ei de unul ca acela, a fost plăcut tuturor eparhul cetății cu numele Ermoghen,
bărbat vestit și slăvit. Deci au voit să-l trimită pe acesta, ca unul ce putea
să săvîrșească toate cele poruncite lui de împărat. Împăratul a trimis îndată
pe Ermoghen în Alexandria, dîndu-i din Vizantia putere ostășească să cheme
pe Mina la judecată, iar cetatea să o curețe, precum socotea el, de rătăcirea
creștinească.
Ermoghen era de neam tot atenian, născut și crescut tot în
păgînătatea idolească, dar cu obiceiul bun și milostiv, deși nu cunoștea pe
Hristos, adevăratul Dumnezeu; însă cu faptele era ca un creștin, căci neavînd
lege, din fire făcea ale legii. Mergînd Ermoghen împreună cu ostașii spre
Egipt, într-o noapte a văzut în vis trei bărbați prea străluciți, zicînd către
dînsul: "Să știi, Ermoghene, că cel mai mic lucru bun nu este trecut cu vederea
de Dumnezeu. De aceea și lucrurile tale, deși nu sînt desăvîrșit bune, însă
Dumnezeu le primește și calea ta, care era să fie spre pierderea multora,
o va face ție pricinuitoare slavei și cinstei celei fără de moarte. Deci nu
uita cuvintele noastre, că pe această cale vei ajunge la Împăratul cel adevărat
și veșnic, iar noi vom trimite ție un așa om care te va face prieten al Împăratului
celui binecuvîntat și vei lua de la El o cinste din acelea, pe care împăratul
tău cel de acum nu poate să ți-o dea ție".
Deșteptîndu-se Ermoghen, se gîndea cu spaimă și cu mirare
la cele văzute și nu se pricepea ce o să se facă. Aștepta, deci, să dobîndească
o cinste mult mai mare, însă de la cei ce împărățeau vremelnic pe pămînt,
iar nu de la Împăratul cel Preaînalt, pe care încă nu-L știa, fiind neluminați
ochii inimii lui. După acea îndelungată vreme a plutirii sale pe mare, a ajuns
la țărmul Alexandriei și a intrat în cetate cu mare slavă, cu cîntări de timpane,
cu trîmbițe, întîmpinat de tot poporul, cu cinste petrecîndu-l în palatul
luminat.
Făcîndu-se seară și tot poporul risipindu-se, fericitul Mina
a venit către Ermoghen singur, vrînd să vorbească împreună cu dînsul deosebi,
despre unul Dumnezeu și despre sfînta credință, știind că mai bine se ascultă
vorba și se primește sfatul mai la o parte, și chiar de s-ar fi grăit ceva
potrivnic, aceasta mai cu înlesnire se rabdă deosebi, decît înaintea adunării
poporului.
Intrînd la Ermoghen, a zis: "Slavă marelui Dumnezeu cu a
Cărui purtare de grijă ai venit aici". Iar Ermoghen auzind de unul Dumnezeu
și văzînd că stau înaintea sa unii din cei ce erau din palatul împărătesc,
îndată a poruncit să ia pe Mina sub strajă, temîndu-se să nu fie clevetit
la împărat că a primit la vorbă deosebită pe vrăjmașul împărăției. Deci a
zis către cei ce stăteau înainte: "Mîine va cunoaște acest tăinuitor ce fel
de prieten sînt eu al vrăjmașilor împărăției și va pricepe dacă este un Dumnezeu
sau mai mulți".
A doua zi, fiind pregătit divanul pentru priveliște și adunîndu-se
mulțime de popor, a șezut judecătorul Ermoghen, stînd împrejurul lui purtătorii
de arme, și a poruncit să aducă înaintea sa la judecată pe Sfîntul Mina. Deci,
a stat înaintea lui ostașul lui Hristos cu fața luminoasă și cu suflet netemător,
arzînd cu rîvnă după Dumnezeu. Apoi i-a zis judecătorul: "Se cuvine, o! Mina,
fiecare om a cinsti pe împărați și pe zeii cei împărătești și a fi mulțumitor
pentru facerile lor de bine; iar tu nici pe împărați, nici pe zei nu-i cinstești,
uitînd facerile de bine ale acelora". Sfîntul a răspuns: "Pînă atunci, o,
judecătorule, se cuvine a arăta mulțumire către făcătorii săi de bine, pînă
cînd este de folos și celui ce face bine și celui ce i se face binele. Iar
cînd amîndurora li se aduce vătămare, atunci facerea de bine este vătămătoare,
iar pe făcătorul de bine se cuvine a-l lepăda.
A cinsti pe împărați este lucru sfînt, precum se cuvine stăpînirii
și începătoriei; iar cînd împărații nu cinstesc drept și cu bună credință
pe Dumnezeu, Care este întîia începătură, nici nu-I dau cinstea cuviincioasă,
pe aceia nu este drept a-i cinsti. Mai ales pe zeii lor nu se cuvine a-i cinsti,
de nu vom cerceta mai întîi, oare sînt așa puter-nici precum este Dumnezeu?
Oare sînt fără început, fără sfîrșit și fără de moarte? Iar dacă vreuna dintr-acestea
nu le va împlini, apoi se cuvine a-i trece cu vederea. Căci cum pot a fi dumnezei,
nefiind desăvîrșiți? Deci, cu fierbinte dorire și cu inimă curată se cuvine
a căuta pe Dumnezeu. Eu, după cum știi și tu, judecătorule, cînd eram în Atena,
păzeam legile părintești, căci din tinerețe lăsînd pe părinți, cu multă dorință
și osîrdie mă îndeletniceam cu citirea cărților și nu cu puțină osteneală
am străbătut toată învățătura elinească, făcătoare de basme. Înștiințîndu-mă
că și la creștini sînt oarecare cărți, am dorit să le citesc și citindu-le
am dobîndit atîta folos din ele, încît nu este cu putință a grăi.
Asemănînd Scriptura creștinească cu învățătura cea elinească,
am aflat că mare deosebire erau între ele, ca și cum s-ar lupta una împotriva
alteia. Căci în cea creștinească am văzut putere și dreptate, iar într-aceasta,
rătăcire și vicleșug. Apoi cele ce sînt în scripturile creștinești arată puterea
lui Hristos Dumnezeu, iar scripturile elinești socotesc ca Dumnezeu pe cel
îmbrăcat cu neputințe omenești, cu patimi și cu pofte și sînt pline de minciuni,
de tulburare, de neînfrînare și de nerușinare; povestind că zeii au făcut
război între ei și au fost biruiți și răniți de oamenii cei muritori. Apoi
sînt pline și de alte răutăți fără număr, de minciuni și de basme. Cu un cuvînt
zic: Sfîrșitul scripturii creștinești este mîntuirea, prin cunoștința adevărului,
iar a celei elinești, este adevărată pierzare și pogorîre către patimile cele
necurate și urîte, cum și către rătăcire.
Însă, deși sînt în acest chip scripturile creștinești, n-am
voit îndată a urma acelora, ci m-am gîndit ca să încerc cu fapta puterea lui
Hristos și să mă învăț adevărul. Deci, cînd am aflat pe unul care avea toate
mădularele sale slăbănogite, am chemat peste dînsul numele lui Hristos și
îndată s-a însănătoșit cel bolnav. Iar eu, cunoscînd pe Atotputernicul Dumnezeu,
m-am lepădat de deșertăciunea elinească și, luînd Sfîntul Botez, m-am încredințat
lui Hristos. Din acea vreme și pînă acum vindec bolile cele mari și patimi
nevindecate, pe care numai singur Dumnezeu le-ar fi vindecat degrabă și cu
înlesnire, eu le vindec, cu chemarea numelui lui Hristos. Despre cele grăite
de mine martor este tot poporul, care stă împrejurul acestei priveliști și
nu poate zice cineva de cuvintele mele că sînt mincinoase și deșarte; căci
chiar acum este cu putință ca să se cerceteze cele ce grăiesc".
Acestea grăind sfîntul despre Hristos Dumnezeu, poporul cel
ce sta împrejur l-a ascultat cu luare-aminte de la al treilea ceas pînă la
al șaptelea și încă mai mult dorea să-l asculte. Iar la sfîrșit, tot poporul
cel credincios a strigat către Ermoghen: "Nu te osteni mai mult, bunule judecător,
că noi toți sîntem martorii facerilor de bine și al minunilor săvîrșite cu
puterea lui Hristos. Și nici un cuvînt nu grăiește cu minciună, nici nu este
viclenie în gura lui, că de ai fi fost aici în acea vreme, ai fi cunoscut
adevărul singur și ai fi priceput că nu se cuvine a cinsti alt dumnezeu, decît
numai pe Dumnezeul pe care el îl propovăduiește.
Ermoghen, văzînd îndrăzneala poporului și pricepînd că toți,
ascultînd învățătura lui Mina, se pleacă către Hristos, s-a temut a chinui
pe sfînt. Deci, neputînd răspunde ceva impotriva adevărului, s-a rușinat;
apoi a poruncit să ducă pe sfînt în temniță, iar el sculîndu-se mîhnit, s-a
dus la palatul său. După aceea poporul s-a risipit, lăudînd pe Sfîntul Mina.
Iar el, fiind închis în temniță, cînta: Mîntuitu-ne-ai pe noi, Doamne,
de cei ce ne necăjesc și pe cei ce ne urăsc i-ai rușinat; deschis-ai în pilde
gura noastră, spus-am vorbele cele din început. Ermoghen de supărare nici
n-a mîncat și nici n-a dormit în acea noapte, tulburat fiind de gînduri, căci
se temea și de popor și de împărat; de popor ca să nu ridice gîlceavă și tulburare
pentru Mina, iar de împărat, mai mult, ca să nu se mînie asupra lui, de nu
va pierde pe Mina cu munci.
A doua zi, șezînd în divan și punînd înainte uneltele cele
de muncă, a poruncit să aducă pe sfînt legat și a zis către dînsul: "Spune-mi
cum ai îndrăznit a invita poporul, făcîndu-l să nu se supună împăratului,
ci mai vîrtos să hulească pe zei fără de rușine și cum ai făcut a asculta
limba ta cea mincinoasă și a primi credința creștină?" Iar sfîntul a zis:
"Nu eu am îndemnat poporul să nu se supună poruncii împăratului, ci rîvna
lui Dumnezeu. Căci creștinii rîvnesc după Domnul lor, cel cunoscut prin semne
și minuni. Eu am vorbit de rău înaintea lor pe zeii împăratului tău, căci
fiecărui om, care are înțelegere dreaptă și judecată sănătoasă, i se cuvine
nu a iubi, ci a urî ceea ce va vedea și va cunoaște că este minciună. Iar
adevărul se cuvine a-l iubi și a-l cinsti, căci pentru oameni adevărul, de
care nu este îndoială, este singur Hristos".
Judecătorul a zis: "Ție ți se pare a fi așa, nebunule, cum
că adevărul este Hristos; dar eu îndată îți voi arăta că nu se cuvine a vă
închina Celui răstignit și că sînt mincinoase toate cele grăite de tine ieri.
Cînd voi tăia sau voi arde unul cîte unul mădularele trupului tău, atunci
tu, care te închini lui Hristos, oare putea-vei să-ți faci iarăși întreg acel
mădular tăiat sau ars? Și dacă nu vei putea a te face întreg, apoi cum vei
putea să dai altora tămăduiri?" Iar sfîntul a zis: "Doresc, judecătorule,
ca tot felul de munci să pui asupra mea pentru Hristos și nădăjduiesc că și
tu, lepădînd această cinste vremelnică pe care o ai acum, vei fi unul dintre
aceia peste care împărățește Hristosul meu". Iar judecătorul, umplîndu-se
de mînie a poruncit să taie tălpile picioarelor lui și să-i despoaie fluierele
și așa să stea înainte, ca, fiind ținut de durerea ranelor, să nu poată răspunde
la întrebările despre zei. Iar el, fiind numai cu oasele goale, cu carnea
luată de pe dînsele, sta și cînta: Picioarele mele au stătut întru îndreptare,
întru adunări bine te voi cuvînta, Doamne. Deci, curgea șiroaie de sînge
din picioarele lui, iar mucenicul în acea pătimire avea fața luminată și inima
cu bărbăție. Apoi cu limbă slobodă vorbea, preamărind pe unul adevăratul Dumnezeu
și mustrînd zeii.
Acest lucru auzindu-l chinuitorul, a poruncit să-i taie limba;
și cînd voiau să împlinească porunca, sfîntul a zis către muncitor: "Nu numai
limba, ci și ochii de mi-i vei scoate, nici atunci nu mă vei birui, pentru
că legea lui Hristos este făclie picioarelor mele și nădăjduiesc că după tăierea
limbii mele, tu singur vei grăi măririle Hristosului meu". Deci, fiindu-i
tăiată limba și sîngele curgîndu-i din gură, sfîntul nu și-a schimbat credința
sa, ci arăta cu ochii că este gata, cu toate mădularele trupului său, a pătimi
pentru Hristos. Apoi a poruncit judecătorul să-i scoată și ochii, iar sfîntul
își pleca capul arătînd că dă mulțumire lui Dumnezeu, fiindcă l-a învrednicit
să pătimească pentru El asemenea munci; La urmă iarăși a fost aruncat în temniță.
Judecătorul s-a dus, zicînd: "Mîine dimineață voi da trupul lui spre mîncarea
păsărilor".
Sfîntul zăcea în temniță slăbit de rane și dureri; dar după
ce a înnoptat, la al treilea ceas din noapte, a strălucit o lumină ca un fulger
și s-a arătat lui Domnul Hristos, Care, apropiindu-se de locul unde era mucenicul
aruncat, mai întîi a umplut inima lui de bucurie și de îndrăzneală. Apoi i-a
tămăduit limba, i-a luminat ochii, i-a vindecat picioarele, l-a sculat ca
din morți, l-a înviat și l-a făcut cu totul întreg și sănătos. După aceea
a zis către dînsul: "Ia aminte, Mina, Eu sînt Iisus Hristos, pentru care tu
pătimești. Și am venit ca să te cercetez, fiind de la început aproape de tine,
privind la nevoința ta și așteptînd să se cunoască de judecători și de stăpînitori
dragostea ta către Mine. Și de vreme ce acum s-a cunoscut, voi fi de față
împreună cu tine, sprijinindu-te. Iar pe Ermoghen cel ce vrăjmășește asupra
Mea și nu iubește numele Meu, dimineață îl vei avea smerit și rugîndu-se ție;
iar după puțin îți va fi și el tovarăș în nevoință, căci împreună cu tine
va da mărturie pentru Mine, împreună cu tine va pătimi, împreună se va și
încununa. Pentru că nu este drept ca multele sale fapte bune să piară pentru
neștiința lui".
Mîntuitorul, zicînd acestea, a suflat asupra lui cu Duhul
Său cel Sfînt și l-a umplut de negrăită veselie. Ermoghen, odihnindu-se pe
pat, cugeta la neamul și la patria Sfîntului Mina, la înțelepciunea, bărbăția
și dregătoria lui cea dintîi și cum avea multă îndrăzneală la împărat și cum
multora a fost mijlocitor de bunătățile împărătești. Cugetînd toate acestea,
se umilea pe sine, căci pe un om ca acela l-a pierdut cu muncile și judeca
că de acele răni va muri și plîngea pentru dînsul, gîndindu-se să îngroape
trupul lui cu cinste.
Făcîndu-se ziuă și șezînd iarăși la locul de judecată, fiind
de față tot poporul Alexandriei, Ermoghen a trimis pe ostașii care stăteau
înainte să aducă din temniță la priveliște trupul mucenicului. Iar ei, ducîndu-se,
au găsit temnița, care era foarte întunecoasă, plină de lumină cerească și
doi bărbăți, frumoși, străluciți, stînd lîngă sfînt, ca niște ostași gata
spre apărare și spre izbîndă. Iar pe Sfîntul Mina, nu numai că l-au găsit
viu și cu tot trupul sănătos, ci, văzînd luminat, grăind limpede și cîntînd:
De voi merge în mijlocul umbrei morții, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine
ești, Doamne. Ostașii, spăimîntîndu-se de ceea ce vedeau, tăceau ca muții;
apoi, cunoscînd bine că nu este nălucire, ci cu fapta văd puterea lui Dumnezeu,
au strigat, zicînd: "Mare este Dumnezeul creștinilor". Apoi îndată au crezut
în Hristos și nu s-au mai întors către cel ce i-a trimis. Iar judecătorul
cu tot poporul așteptînd îndelung pe ostași, s-a supărat și a trimis mai mulți,
poruncindu-le să aducă mai degrabă pe mucenicul cel mort, precum credea el.
Dar și aceștia, văzînd acele minuni, ca și cei dintîi, au crezut în Hristos
și nu s-au mai întors.
Sfîntul, înștiințîndu-se de la ostași că tot poporul s-a
adunat la priveliște și că judecătorul șade la judecată, s-a dus singur la
judecător și la popor, împreună cu ostașii care crezuseră în Hristos. Apropiindu-se
sfîntul de priveliște, cînta: De s-ar rîndui asupra mea tabără, nu se va
înfricoșa inima mea. Întorcîndu-și toți ochii către dînsul, se mirau cu
multă spaimă văzîndu-l viu și sănătos, umblînd, văzînd și vorbind, el care
ieri fusese jumătate mort, orbit și fără limbă. Atunci au strigat toți într-un
glas: "Mare este puterea lui Hristos, Care biruiește și moartea; fericită
ești cetate a Alexandriei, care, prin omul acesta, ai cunoscut înșelăciunea
diavolească și ai priceput adevărul lui Hristos. Cu adevărat a lui Dumnezeu
este stăpînirea și puterea aceasta. Bucură-te ritore, nevoitorule al unui
adevărat Dumnezeu și Mîntuitor, bucură-te!"
Judecătorul s-a înspăimîntat foarte tare de acel lucru nou
și minunat și, temîndu-se să nu se răscoale poporul asupra lui, voia să se
ducă din priveliște. Dar poporul a strigat: "Nu te duce, cinstite judecător,
nici pizmui cetatea pentru această bună norocire, pentru că astăzi are să
cunoască pe unul adevărat Dumnezeu și să meargă pe calea dreaptă către lumina
adevărului".
Amenințînd poporul să tacă, judecătorul a poruncit sfîntului
să vină la dînsul și să se apropie mai mult, căci i se părea că este înșelăciune
ceea ce vedea, ca unul ce încă nu avea în sine cunoștința lui Hristos. Deci
se uita la sfînt cu dinadinsul, îl pipăia cu mîinile, de este cu adevărat
Mina și dacă s-a tămăduit de rane. Văzînd că lucrul este adevărat, s-a înspăimîntat
și nu zicea nimic. Apoi, venindu-și în sine cu greu, a zis: "Spune-mi, omule,
ce sînt aceste lucruri străine și neașteptate, ce s-au făcut?" Oare Dumnezeul
tău este puternic a face acestea, ori altul?"
Sfîntul a grăit iarăși despre Dumnezeu cel fără de început,
despre crearea omului și despre călcarea de poruncă. După aceea, despre întruparea
lui Hristos și răscumpărarea neamului omenesc, despre Cruce și despre pătimirea
cea de bună voie. La sfîrșit a adăugat și acestea: "Dumnezeu, o! judecătorule,
Care este bun și milostiv și Care S-a pogorît pe pămînt pentru mîntuirea omului,
nu voiește să piară nici un om și să cadă din bunătățile cele veșnice. Ci,
precum maica se îngrijește de fiul său, rabdă multe, chiar de ar face fiul
ceva fără rînduială, sau ar fi dosădit-o; căci fiind biruită de dragostea
cea firească către dînsul, nu se mînie asupra lui, chiar de ar fi făcut ceva
necuviincios. Pentru că știe că din neștiință face și cu răbdare așteaptă
vîrsta și mintea lui, nădăjduind a-l vedea bărbat desăvîrșit, cinstit de popor
și slăvit.
Așa și Dumnezeu care ne-a creat, se îngrijește de noi și,
ca un părinte, rabdă răutățile făcute de noi din neștiință, fiind biruit de
multa sa îndurare, nevoind nimic mai mult de la noi, decît numai să moștenim
slava Lui, crescînd ca un bărbat desăvîrșit, la măsura vîrstei duhovnicești.
Văzîndu-vă pe voi Ziditorul, înghițiți de diavol și cu întîrziere veniți la
cunoștința adevărului, apoi Îl întărîtați cu idolii voștri și-L mîniați și
nu vă temeți de stăpînirea și puterea Lui, fiindu-I milă de pierderea voastră
și, ca de niște fii, îngrijindu-Se de voi, a venit prin mine acum și a biruit
rătăcirea voastră, cum și rîvna voastră cea fără înțelegere, precum mărturisesc
toți cei ce privesc la mine.
Deci, să cunoască fiecare din voi puterea lui Hristos Care
este în mine. Că eu, fiind om care mă apropii de bătrînețe și, ieri, fiind
lipsit nu de puține părți ale trupului, ci de toată puterea cea trupească
prin munci și ca pe un mort în temniță aruncîndu-mă, iată, acum stau înaintea
voastră întreg și nevătămat, cu nimic împuținat, ca și cum a doua oară m-aș
fi născut astăzi și mai sănătos aș fi venit în lumea aceasta. Și dacă voiește
cineva a afla, să știe că Acesta este Dumnezeu cel adevărat, Care mi-a dat
mie acum limbă, ochi, picioare și sănătate desăvîrșită. Apoi să creadă în
El, căci dintru început a zidit lumea aceasta și cele ce sînt într-însa și
a dăruit viață făpturii. Deci, înțelege, o, judecătorule, și nu nesocoti pe
Acela care se îngrijește de tine și așteaptă întoarcerea ta; căci ți se cade
a te apropia de Hristos, precum mi s-a vestit de El. Bucură-te că ai să vii
către Împăratul cel bun și veșnic și ai să te apropii de El împreună cu mine,
prin nevoința mucenicească".
Judecătorul, avînd suflet bun pentru primirea darului, pe
de o parte prin cuvintele sfîntului, iar pe de alta prin minunea ce se făcuse,
a început a cunoaște pe adevăratul Dumnezeu, atingîndu-se dumnezeiasca lumină
de ochii inimii lui. Aducîndu-și aminte de vedenia pe care o văzuse cînd plutea
cu corabia, a cunoscut că Dumnezeu voiește să-l însoțească pe el, cu credincioasele
sale slugi și cu prietenii săi. Deci, se bucura, ca cel ce află mare dobîndă;
dar se îndoia, pentru că atîta vreme viețuind în rătăcire, zicea că nu poate
fi vrednic de un dar ca acesta al lui Dumnezeu.
Acestea cugetînd el în sine, dumnezeiescul dar care îl chema
la cunoștință i-a descoperit mai luminat un semn al adevărului. Căci a văzut,
cu oarecare din prietenii săi, doi bărbați cu arme stînd lîngă Sfîntul Mina,
strălucind ca niște fulgere și ținînd o cunună deasupra capului mucenicului.
Pe aceștia văzîndu-i, foarte mult s-a temut și se întreba cu prietenii săi,
care erau lîngă dînsul, dacă văd și ei ceea ce vede el; iar aceia i-au zis
că și ei văd același lucru. Atunci Ermoghen, sculîndu-se îndată de pe scaunul
său, cu mare glas a zis către popor, arătînd cu mîna către sfînt: "Cu adevărat,
acesta este slugă a adevăratului Dumnezeu și mare este Dumnezeul pe care ne
învață el a-L cinsti; căci prin minuni dă ajutor robilor Săi, îi apără și
le dă biruințe. Iar eu am fost fără de minte pînă acum, dîndu-mă diavolilor
și îngrijindu-mă a vă aduce către dînșii și pe voi, care voiți a crede întru
Hristos".
Acestea zicînd, a vrut să se arunce la picioarele Sfîntului
Mucenic Mina, dar se temea a se apropia, văzînd minunea cea îngerească. Apoi
făcîndu-se nevăzuți îngerii, a alergat Ermoghen către Sfîntul Mina și, cuprinzîndu-i
sfintele lui picioare, le săruta, zicînd: "Roagă-te pentru mine, adevăratule
slujitor al lui Dumnezeu; mă rog ție, pentru adevărul pe care îl mărturisești,
roagă-te ca și eu nevrednicul să mă învrednicesc a fi slugă Dumnezeului tău,
de al Cărui dar de mă voi încredința, mă voi căi de rătăcirea și nebunia mea
cea dinainte". Iar sfîntul a zis către dînsul: "Fii cu suflet bun, o! minunate
eparh, și nu te îndoi de bunătatea lui Dumnezeu, căci eu Îl știu pe El îndurat
și milostiv și nădăjduiesc că și pe tine, care vii către El, nu numai că nu
te va lepăda, ci și în cărțile vieții va scrie numele tău, primind credința
ta întru El, cea cu osîrdie și, precum mi-a descoperit mie despre tine, El
voiește ca și tu, prin mucenicie, să preamărești numele Lui cel dumnezeiesc".
Acestea zicînd, sfîntul a văzut că poporul a petrecut toată
ziua nemîncat, pentru că toți privind cele ce se făceau și minunîndu-se, uitară
de mîncare; încît nici unul nu voia a se duce de la priveliște, de cînd cu
acea preaslăvită minune și de cînd s-a făcut acea rugăciune dulce grăitoare
a mărturisitorului lui Hristos. Aceasta pricepînd sfîntul a ieșit singur din
priveliște și a poruncit ca și poporul să se risipească, făgăduind că a doua
zi dimineață va veni iarăși la priveliște și va grăi multe din cele ce sînt
pentru sfînta credință, apoi îi va povățui și pe ei ce se cuvine a face. Iar
Ermoghen nu s-a despărțit de Sfîntul Mina, ci toată noaptea a petrecut cu
dînsul, povățuindu-se pe calea cea dreaptă a cunoștinței lui Dumnezeu și învățîndu-se
tainele credinței în Hristos.
A doua zi atîta popor din Alexandria s-a adunat la priveliște,
încît nu mai încăpea locul priveliștii. Iar Sfîntul Mina împreună cu Ermoghen,
ieșind la priveliște și întîmpinîndu-i mulțimea de elini, strigau: "Noi toți
credem în Dumnezeul cel propoveduit de tine, Aceluia făgăduim a-I sluji și
ne lepădăm de toată rătăcirea noastră cea dinainte!". Iar sfîntul mulțumea
lui Dumnezeu, Care întoarce către Sine pe cei împietriți și povățuiește pe
cei rătăciți la calea cea dreaptă. Apoi lăuda întoarcerea lor cea grabnică
către Dumnezeu și-i mîngîia pe dînșii prin cuvinte înțelepțite de Dumnezeu,
făcîndu-i să aibă nădejde tare în darul lui Dumnezeu, Căruia se vor învrednici
prin Sfîntul Botez.
Intrînd ei și stînd în mijlocul priveliștei, au zis către
tot poporul: "Dumnezeu să vă sfințească pe voi cu semnul Său - Sfînta Cruce
- și să vă facă lesnicioși către tot lucrul cel bun". Apoi a poruncit fiecăruia
dintre dînșii să întrebe cele despre Dumnezeu și să se învețe cele ce se cade.
Iar judecătorul cu tot poporul a zis: "Nu este nici o îndoială în noi despre
Dumnezeul tău, o! prea sfinte omule al lui Dumnezeu, căci toate aevea le-am
cunoscut și credem în toate cele grăite de tine. Numai aceasta cerem, ca să
ne unim cu Dumnezeu prin Botez". Iar un om din popor, văzînd pe Ermoghen apropiindu-se
către Hristos a zis: "Cu adevărat nu este fățărie la Dumnezeu, pentru că și
elinului i-a dăruit cunoștința și darul Său, pentru mila Lui cea multă către
cei săraci".
După acestea, adunîndu-se episcopii de prin locurile cele
din jur și din pustie, au venit în Alexandria, unii ca să-și cerceteze oile
cele cuvîntătoare, iar alții vrînd ca să vadă nevoințele mucenicilor. Și erau
episcopii treisprezece la număr; care, adunîndu-se și apa fiind pregătită,
au botezat pe Ermoghen, prin trei afundări, în numele Tatălui și al Fiului
și al Sfîntului Duh. Astfel a fost botezat judecătorul, înaintea poporului
și înălța slavă lui Hristos Dumnezeu. Tot atunci s-a botezat și o mulțime
de popor și s-a făcut bucurie mare în toată cetatea, veselindu-se credincioșii
de Domnul Dumnezeul lor.
Ermoghen, după puține zile a fost ales episcop al cetății
Alexandria și și-a împărțit toată averea sa la săraci. Apoi s-a înarmat tare
asupra diavolului, cu toată turma sa cea cuvîntătoare, pentru că în puțină
vreme a risipit capiștile cele păgînești, a sfărîmat idolii și în locul lor
a zidit biserici. Apoi, mulțime fără de număr de elini aducînd către Hristos,
îi boteza și tot felul de boli tămăduia prin chemarea numelui Domnului nostru
Iisus Hristos și prin semnul Sfintei Cruci. Apoi și duhurile cele viclene
le izgonea din oameni și învăța tot poporul buna credință, îndemnînd pe toți
curățenie, smerenie, dragoste, blîndețe și la celelalte fapte bune și singur
se dădea pe sine pildă turmei sale.
Acestea făcîndu-se astfel, un elin împietrit, cu numele Rustic,
ce era de neam mare, a mers la împărat și i-a spus toate cele ce s-au făcut
în Alexandria; cum eparhul Ermoghen, ascultînd învățătura lui Mina, s-a făcut
creștin și cum tot poporul Alexandriei, urmînd lui Mina și lui Ermoghen, a
primit aceeași credință ca și ei.
Împăratul Maximin, auzind acestea, s-a umplut de mînie nu
numai asupra lui Ermoghen și a lui Mina, ci și asupra cetății Alexandria și
fără zăbavă a mers în Alexandria, luînd cu sine multă oaste înarmată, ca la
zece mii și intrînd în cetate a prins îndată pe Mina și pe Ermoghen și pregătindu-se
loc de priveliște și poruncind să se adune toată cetatea acolo, a șezut la
judecată. Fiind duși sfinții la divan după porunca lui, goi și văzîndu-i tiranul,
a strigat: "O! zeilor, ce să fie aceasta, că aceia cărora li s-a dat de la
noi cinstea cea mai înaltă, toate le-au trecut cu vederea de bunăvoia lor
și, alegîndu-și viața cea lepădată și proastă, s-au lepădat de voi?" Apoi
a zis către Ermoghen: "Spune-mi, nenorocitule, pentru ce ți-am încredințat
stăpînirea a tot pămîntul și a mării? Au, nu pentru aceea ca să fii credincios
zeilor și nouă? Au, nu ți-am zis că pe Mina, cel căzut în rătăcire, să-l întorci
către legea cea părintească? Dar tu nu numai că nu l-ai întors din rătăcire,
ci încă credinței lui te-ai făcut părtaș și ți-ai tuns capul, o! nebunule,
ca unul din făcătorii de rîs".
Astfel iuțindu-se împăratul cu mîndrie și suflînd cu îngrozire
asupra lor, Împăratul ceresc Cel prea bun cu milostivire a căutat din înălțime
spre robii Săi, căci îndată li s-au arătat îngerii, umplîndu-i pe dînșii de
îndrăzneală și, întărindu-i spre nevoință, le-a poruncit a nu se teme de mînia
împăratului, pentru că a lor va va fi biruința. Atunci Ermoghen a răspuns
împăratului, zicînd: "De vei voi o! împărate, a mă asculta cu răbdare pentru
care pricină am lepădat de voie zeii - care se socotesc de tine că aduc norociri
și pentru ce am voit a fi socotit ca unul fără de minte, sărac și batjocorit
și a mă numi al lui Hristos, apoi a fi gata pentru El, spre foc, spre sabie
și spre dinții fiarelor și a pofti pentru El moarte, mai mult decît viața
- îți voi spune, numai ia aminte".
Împăratul a zis: "De vei spune ceva adevărat, te voi asculta,
numai păzește-te, ca nu în loc de adevăr să spui minciuni". Iar Ermoghen a
început a povesti într-acest chip: "Eu, o! împărate, cîtă sîrguință am avut
a prigoni pe Hristos și pe creștini, a cinsti pe zeii cei vechi și a mă supune
voii tale, știi bine cînd m-ai trimis în cetatea aceasta, ca pe Mina, pe bărbatul
cel înțelept, pe de o parte cu îmbunări, pe de o parte cu îngrozire, să-l
întorc la credința cea părintească. Și cu atîta putere ostășească m-ai trimis,
încît nici tu însuți, n-ai venit aici cu mai multă. Martor îmi este tot poporul
acestei cetăți, cum am fost de aspru din început, momind, poruncind, înfricoșînd
și îngrozind și cu toate chipurile sîrguindu-mă a întoarce pe bărbatul acesta
de la dreapta credință creștinească. Dar eu, fiind fără minte, n-am cunoscut
ce fel de om am înainte, care fiind fără temere și cu bărbăție, avea limba
slobodă la răspuns și inima gata spre răbdarea muncilor și chiar cele mai
cumplite munci era gata a le răbda, mai bine decît a se lepăda de Hristos.
Apoi, cînd l-am văzut că nu voiește a se închina zeilor,
nici se teme de stăpînire, nici se înfricoșează de munci, nici ascultă sfatul
și că zeii se necinstesc de dînsul și că tot poporul se învoiește cu el, cugetînd
la aceeași credință, pentru care eu voiam a-l munci - mai întîi am poruncit
să-i taie tălpile picioarelor, pînă la oase, apoi să-i taie limba și să-i
scoată ochii. Atunci el, slăbind de durerea ranelor și abia răsuflînd, am
poruncit să-l arunce în temniță. După aceasta mi s-a făcut milă de dînsul,
ca să spun adevărul, ca de un concetățean și greu m-a durut inima, pentru
că pierea un asemenea bărbat înțelept și bine grăitor. Iar a doua zi am poruncit
să-i scoată trupul din temniță, socotindu-l a fi mort și cînd l-am văzut viu
și venind către mine singur cu picioarele sănătoase, cu ochii văzînd și cu
limba grăind, atunci mi s-a părut a fi nălucire și mi-am închis ochii, nevrînd
a vedea nici asemănarea aceluia care este vrăjmaș zeilor.
Cînd m-am sculat de pe scaunul meu și împreună cu alții,
am început a mă încredința de ceea ce vedeam, am pipăit cu mîinile pe cel
ce se vedea și am cunoscut că este însuși Mina. Atunci îndată m-am biruit
de adevăr, avînd știința de nemincinos martor. Iată, chiar Mina stă înaintea
ta, împărate, iată și poporul care a văzut muncile lui, să-ți spună ție însuți
precum voiești, fiindcă minunea este înaintea ochilor tăi. Dar spune-mi tu,
- jură-te pe zeii tăi, o! împărate - dacă ar fi văzut cineva așa ceva, precum
am văzut eu pe Hristos, Care pe tot omul l-a înnoit și l-a înviat și care,
cu o minune ca aceea, a adeverit puterea Sa, că acele lucruri nu sînt ale
altuia, ci numai ale lui Dumnezeu. Acela este însuși care a creat pe omul
cel dintîi și care făgăduiește celor ce cred într-însul împărăție veșnică
în ceruri. Deci, dacă ar fi văzut cineva acestea și le-ar fi cunoscut, oare
ar fi trecut cu vederea pe un Dumnezeu ca acesta și oare n-ar fi voit a se
face prietenul Lui? Oare, s-ar fi lepădat de un dar și putere ca aceia a lui
Dumnezeu, care poate a lumina orbii, a îndrepta șchiopii, a muta munții, a
învia morții și, cu un cuvînt să zic, toată materia cea zidită a o mișca numai
cu singur cuvîntul și încă a avea făgăduința veseliei și a împărăției celei
veșnice? Cine ar fi lăsat pe un Dumnezeu ca acesta și ar fi închis ochii împotriva
acestei fericiri? Apoi, cine ar fi ales a cinsti pe zeii voștri? Cum l-ai
fi socotit tu pe unul ca acela? Au nu cu adevărat fără de minte și fără de
socoteală, care nu vrea a cunoaște ce este bun și de folos?
Pentru aceasta eu, o, împărate, lepădîndu-mă de rătăcirea
și de basmele voastre, de urîții zei și de toate bunătățile cele deșarte și
vremelnice, m-am apropiat de Unul Dumnezeu și am voit a fi socotit de voi
ca unul fără de minte, precum însuți ai zis, ca un nenorocit, mai bine decît
a mă socoti între voi înțelept și ales. Iată dar ale noastre, sînt precum
ai auzit. Iar ale lui Hristos, de voiești, fără de zăbavă încearcă cu lucrul,
află mai degrab asupra noastră o muncă grea și de nu poți tu afla, apoi eu,
care nu puțină vreme am fost judecător și muncitor și sînt foarte iscusit
în lucrul acela, singur voi afla o muncă asupra mea și pe celelalte le voi
aduce ție aminte. Dă-ne spre mîncarea fiarelor, aruncă-ne de sus în prăpastie,
aruncă-ne în mare, îngroapă-ne de vii în pămînt, taie-ne cu sabia, arde-ne
în foc, sau fiecărui mădular al trupului nostru adu-i durerea ce i se cuvine;
pentru că tot așa și eu, cînd eram orbit cu păgînătatea, am făcut luminătorului
meu, celui ce m-a scos la lumina adevărului, adică Sfîntului Mina".
Astfel, grăind Sfîntul Ermoghen fără temere către împărat,
se mira poporul de îndrăzneala și limba lui slobodă și mărturisea că înaintea
tuturor se făcuse acele minuni cu Sfîntul Mina. Iar împăratul, neputînd răspunde
nici un cuvînt împotriva celor grăite de Ermoghen, și gîndind că, de se va
da la mai multă vorbă cu dînsul, se va umple de mare rușine și i se vor defăima
zeii, a poruncit îndată să i se taie mîinile de la coate și picioarele de
la genunchi și să le arunce în foc înaintea ochilor lui, ca să-și vadă membrele
lui arzînd. Iar mucenicul, ridicîndu-și capul puțin și văzîndu-și mîinile
și picioarele în foc, a zis: "Cît sînt eu de fericit, pentru că mîinile mele,
pe care altă dată le ridicam către zeii cei străini și picioarele cu care
am umblat în rătăcire, acum le primește Dumnezeu ca pe o jertfă bine plăcută".
Apoi cu o suliță i-a spart pîntecele și i-a vărsat toate măruntaiele, iar
restul trupului, care încă răsufla, după porunca împăratului, l-au aruncat
ostașii în rîu. Iar pe Sfîntul Mina, temîndu-se împăratul a-l întreba despre
credință, ca nu cumva cu îndrăzneala cuvintelor și cu minunile să-l rușineze
pe el și să întoarcă de la zei rămășița poporului celui de o credință cu el
- a poruncit, ca fără întrebare, să-l ducă într-o temniță întunecoasă și acolo
să-l spînzure legat de mîini și să-i lege de picioare o piatră foarte mare,
ca astfel, de greutatea cea mare, întinzîndu-se încheieturile lui, spînzurat
îndelung să moară cu moarte silnică.
Sfîntul Mina, răbdînd acea muncă, avea în gura sa cuvîntul
psalmistului și grăia către Dumnezeu: Vezi smerenia și osteneala mea,
precum și ceea ce grăiește Apostolul: Nu sînt vrednice pătimirile vremii
de acum, pe lîngă slava aceea ce are să se arate. Apoi, rupîndu-i-se încheieturile
de la locul lor și tot trupul lui fiind întins ca o strună și durerile grele
înmulțindu-se, a tăcut. Iar Dumnezeu care săvîrșește puterea Sa cea minunată
întru sfinții Săi, nu numai că n-a lăsat pe răbdătorii de chinuri într-acele
munci, ci a făcut negrăită minune cu dînșii. Căci prin dumnezeiasca Lui purtare
de grijă, cînd Sfîntul Ermoghen a fost aruncat în rîu, încă puțin răsuflînd,
îndată arătîndu-se îngerii, l-au luat din apă, l-au scos la mal și i-au tămăduit
mîinile și picioarele cele tăiate; apoi l-au făcut cu totul viu, sănătos și
întreg, încît era ca un nou născut. Sosind noaptea, l-au adus pe el la Sfîntul
Mina, care era spînzurat în temniță și era abia viu. Apoi, dezlegîndu-l și
pe Sfîntul Mina din legături și vindecîndu-l, îngerii îi mîngîiau pe amîndoi,
cu răsplătirea ce avea să fie lor în ceruri, pentru că acum li s-au gătit
cununile și începătorul de nevoințe îi așteaptă, pînă cînd își vor săvîrși
bine alegerea nevoinței lor. Deci îngerii au petrecut împreună cu dînșii pînă
dimineața, întărindu-i spre pătimirea ce le stătea înainte.
Făcîndu-se ziuă, foarte de dimineață a poruncit împăratul
să se deschidă priveliștea și să se adune tot poporul. Apoi venind și el s-a
așezat pe scaunul de judecată și știind că toată cetatea crede în Hristos,
două lucruri cugeta în sine, zicîndu-și: Nu este bine a lăsa pe cetățeni fără
pedeapsă, nici iarăși nu este de folos a-i munci pe toți și a-i pierde. Deci
s-a prefăcut că nu știe nimic despre credința lor cea în Hristos și a început
a vorbi către popor: "Știu că voi toți cinstiți pe marii noștri zei, cu jertfe
și cu închinăciuni, și către împărați arătați cu frică datornică supunere
întru toate. Dar de vreme ce de la început n-ați stat împotriva acelor oameni
răi, care au îndrăznit a împînzi învățătura Celui răstignit și nu i-ați ucis
cu pietre, mai înainte de venirea noastră la voi, pentru aceea nu puțină mînie
ați ridicat asupra voastră din partea zeilor. Iar eu, dorind ca nici unul
din voi să nu cadă în oarecare nevoie, prin voia zeilor, nu vă voi lăsa fără
oarecare pedepsire, făcînd izbîndă pentru mînia zeilor. Deci poruncesc să
se ia cinstea cea dintîi de la cetatea voastră, ca să nu fie nimeni din voi
cu dregătorie, nici să se ridice cineva la stăpîniri înalte. Să știți și aceasta,
cum că Răstignitul pe nimeni nu izbăvește din răutăți, decît numai că aduce
în toate nevoile și la moartea cea rea pe cei ce cred într-însul. Iar cum
că sînt adevărate cele grăite de mine, să fie întru mărturie cei doi vrăjitori
de ieri, Mina și Ermoghen, care mai înainte de munci făgăduiau a învia morții,
dar fiind pierduți de mine, cu grele munci după vrednicia lor, nici lor singuri
n-au putut să-și ajute. Deci unde este acum puterea acelui înșelător Hristos?"
Astfel, bîrfind împăratul și numele lui Hristos hulind, cu
greu se învoia la aceasta tot poporul, care cîrtea în sine, cugetînd un lucru
nou împotriva împăratului. Apoi, zicîndu-i prin dregători să tacă, iar împăratul
vrînd iarăși a vorbi, îndată s-au arătat sfinții mucenici Mina și Ermoghen,
venind către împărat; atunci toți întorcîndu-și ochii spre dînșii cu multă
mirare, ca și cu un glas și o gură au strigat: "Mare cu adevărat este Dumnezeul
creștinilor". Iar împăratul a rămas în mare nedumerire și spaimă. Iar unul
din cei ce sta acolo în popor, cu numele Evgraf, iscusit în înțelepciunea
elinească, care era oarecînd unul din scriitorii vremii, cînd era Sfîntul
Mina judecător în cetate - văzînd pe sfinții mucenici vii și sănătoși s-a
umplut de rîvnă dumnezeiască și însemnîndu-se cu semnul Crucii, a ieșit cu
îndrăzneală în mijlocul priveliștii și a zis împăratului: "Și eu, împărate,
sînt creștin și lepăd poruncile tale, iată, înaintea ta sînt, necruțînd trupul
meu pentru Hristos și să nu nădăjduiești că mă vei birui cu îngrozirile sau
cu îmbunările și nu numai pe mine, dar nici pe un creștin din noi nu vei putea
birui, pentru că nouă a trăi împreună cu voi ne este moarte, iar a muri pentru
Hristos, cu adevărat ne este viață. Ai intrat ca un leu în cetatea noastră,
vrînd a înghiți turma lui Hristos și prin închinarea de idoli a pierde sfînta
credință, dar noi nu băgăm seamă iuțimea ta, gata fiind spre moarte, pentru
buna credință și rîdem de tine ca de o vulpe bătrînă".
Acestea auzindu-le împăratul, s-a aprins de mînie și sculîndu-se
iute de pe scaun s-a pornit asupra lui; apoi, smulgînd sabia de la unul din
cei ce stăteau în fața lui, cu mîna sa a tăiat pe Sfîntul Evgraf și, în marea
lui mînie, l-a făcut bucăți. Iar sfîntul fiind tăiat, ocăra cît putea necredința
tiranului și mulțumea lui Dumnezeu că, mai înainte decît alții, merge către
El și că nu numai printr-o rană primește sfîrșitul său, ci prin multe rane,
care vor mijloci lui multe cununi. Astfel și-a dat sufletul său cel mucenicesc
în mîinile lui Dumnezeu, fiind tăiat în mijlocul priveliștii.
Împăratul, iarăși șezînd pe scaunul său, s-a întors către
sfinții Mina și Ermoghen și a zis: "Mă jur cu puterea zeilor mei că niciodată
n-am văzut astfel de vrăjitori ca aceștia și nu este de mirare că-i ascultă
pe dînșii poporul cel simplu; pentru că, înșelînd cu meșteșugul vrăjitoriei,
pe cei neînvățați îi depărtează de la zei și-i sfătuiesc să moară pentru Cel
răstignit. Dar eu îndată vă voi arăta vouă, o! ticăloșilor, ce sînteți voi,
adevărată înnoire a trupului, ori nălucire și întunecare a ochilor?" Iar sfinții
au răspuns: "De vreme ce mintea ta este nebună și sufletul tău urît, cum și
inima împietrită, de aceea și lucrul cel adevărat ți se pare ție a fi nălucire.
Căci nu ești tu orb cu adevărat, cînd nu crezi lucrului celui mai luminat
decît soarele? Dacă te îndoiești, apoi cearcă singur cu sîrguință, dacă noi
sîntem cu adevărat. Și dacă cu îngrozire te iuțești, apoi iarăși cu munci
și cu rane încearcă-ne și cunoaște că sîntem trup, iar nu nălucire. Ori voiești
cu făgăduințele bunătăților cele vremelnice a ne uni pe noi cu tine? Apoi
să știi că de ne-ai fi dat nouă chiar împărăția ta, care este la voi lucrul
cel prea înalt, nici atunci nu ne-ai fi înșelat pe noi. Deci dă asupra noastră
răspunsul tău cel desăvîrșit, știind că nu sporești nimic".
Iar împăratul văzîndu-i pe ei că nu sînt năluciri, ci trupuri
adevărate - pentru că mulți îi pipăiau cu mîinile și vedeau trupuri întregi
și vindecate de rane -, a poruncit să le taie capetele cu sabia. Iar el sculîndu-se
s-a dus în palatul său, rușinîndu-se că n-a putut în nici-un fel să biruiască
pe ostașii lui Hristos. Deci, sfinții fiind duși la locul cel de tăiere, tot
poporul mergea după dînșii, iar ei ridicîndu-și ochii, s-au rugat mult către
Dumnezeu ca să dea sfintelor biserici și la toată creștinătatea pace și liniște
și ca nimeni din cei ce vor cere ajutor de la dînșii să nu se întoarcă în
deșert. Îmbrățișîndu-se unul pe altul și dîndu-și pace, și-au întins cinstiții
lor grumaji sub sabie spre a fi tăiați de ostași. Apoi, Sfîntul Mina, fiind
încă viu, a rugat pe împărat ca trupul său să fie dus în Vizantia, care lucru
chiar cînd își da sfîrșitul l-a poruncit și credincioșilor ce stăteau înaintea
lui.
Împăratul Maximin a poruncit însă să facă un sicriu de fier,
să pună într-însul trupurile sfinților mucenici și să le arunce în mare, pentru
ca să nu fie cinstite de creștini. Iar el, pricepînd gîlceava poporului și
cîrtirea cea mare și temîndu-se să nu se ridice tulburare asupra lui, a ieșit
degrabă din cetate și s-a întors în Vizantia. Iar sicriul de fier cu moaștele
sfinților nu s-a cufundat în mare; ci cu puterea lui Dumnezeu, plutind pe
deasupra apei, a întrecut pe împărat plutind spre Vizantia, zburînd ca o pasăre
cu aripi. Atunci, noaptea s-a arătat vedenie dumnezeiască episcopului Constantinopolului,
poruncindu-i ca fără zăbavă să meargă la țărmul mării și să ia cu cinste sicriul
cu moaștele sfinților.
Episcopul, în aceeași noapte, chemînd clerul său și pe oarecare
din cetățenii cei credincioși, bărbați cinstiți, au ieșit la mare și au văzut
toți lumină, pogorîndu-se ca un stîlp din cer și care era deasupra unei bărci;
iar doi bărbați prea străluciți, venind în acea barcă, către țărm, unde era
episcopul și clerul. Apropiindu-se de țărm, au văzut că nu barcă, ci un sicriu
plutește, fiind tras pe apă de doi îngeri purtători de lumină. Apoi, punînd
sicriul pe țărm, s-au făcut nevăzuți. Iar episcopul și cei împreună cu dînsul,
primind racla cu bucurie și cunoscînd că este de fier, foarte mult s-au mirat,
cum greutatea fierului nu s-a scufundat în adîncul mării, ci ca un lemn ușor
a plutit pe apă. Și sărutînd cinstitele trupuri ale sfinților mucenici, le-au
pus într-un loc ascuns, pînă la o vreme.
Pe împăratul Maximin, cînd mergea pe cale, l-a ajuns pedeapsa
lui Dumnezeu, pentru că s-a lipsit de ochii cei trupești, cel ce era orb demult
de cei sufletești și, precum a spus el prietenilor săi de casă, a fost bătut
cu mîini nevăzute și după puține zile a murit ticălosul. Atunci episcopul
cu mare cinste a îngropat moaștele sfinților mucenici lîngă zidul cetății,
ca să fie acestea strajă și păzitori celor ce înoată pe mare, iar celor ce
pătimesc în boli, să le fie doctori, întru slava marelui Dumnezeu și Mîntuitorului
nostru Iisus Hristos, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor
pe luna decembrie
|