Viața Părintelui nostru Pavel cel
Nou, care a sihăstrit în muntele Latru
(15 decembrie)
Aproape de cetatea Pergamului, ce se află în Asia, este o
eparhie ce se numește Elea. În aceasta a răsărit sadul cel dumnezeiesc și
vrednicul de minune. Avea încă și un alt frate după trup, mai mare, iar după
fapta bună mai mic, cu numele Vasile. Tatăl lui se numea Antioh, care a fost
căpitan în armata Constantinopolului. Fiind război aproape de Hiu, cu agarenii
Critului, a fost ucis, iar femeia lui, cu numele Evdochia, a luat copiii săi
și s-a dus în Frigia. Acolo s-a așezat într-un sat ce se numea Marocatul,
din care era și dumnezeiescul Ioanichie cel Mare, cu care se și înrudeau.
Și a dat pe copiii săi, adică pe Pavel și pe Vasile, în mănăstirea Sfîntului
Ștefan ca să învețe carte. După puțină vreme, mama lor a însurat pe Vasile,
fără voia lui. Vasile, după ce a săvîrșit nunta, lepădîndu-se de toate cele
trupești, s-a dus în lavra sfîntului, ce era în muntele Olimpului. Acolo,
tăindu-și împreună cu părul toate grijile cele lumești, s-a făcut bun monah.
Din cauza supărării rudeniilor și a cunoscuților, s-a dus
în părțile cele mai liniștite ale muntelui. Apoi a pus în gîndul său să aducă
și pe fratele său Pavel, pentru care preabunul Dumnezeu în trei rînduri i-a
poruncit în vis să-l aducă și pe dînsul, ca să se nevoiască împreună. Căci,
ca un cunoscător al celor ce vor să fie mai pe urmă, cunoștea mai înainte
cele ce aveau să urmeze. Deci, s-a sîrguit împreună cu un alt monah, pe care
l-a trimis în trei rînduri în satul unde se afla Pavel, fratele lui, ca să-l
aducă la dînsul. Mergînd monahul acolo, l-a aflat pe Pavel luminat, îndemnat
de Dumnezeu și dorind acum să vadă și pe fratele său; căci murise mamă-sa
și rămăsese sărman. Monahul l-a adus la Vasile, fratele lui cel mai mare,
care s-a bucurat foarte mult de dînsul.
Petrecînd acolo puține zile, s-au dus amîndoi la muntele
Latru, unde era o mănăstire ce se numea Caria și avea ca egumen un om îmbunătățit
cu numele Petru, care strălucea cu faptele cele bune, ca o stea luminoasă.
Pe acesta cunoscîndu-l Vasile și știindu-i viața și sfințenia lui, a adus
la el pe Pavel, fratele său și l-a dat lui, ca să-l povățuiască spre petrecerea
cea plăcută lui Dumnezeu.
Deci, văzînd Pavel pe Petru egumenul, a căzut cu fața la
pămînt înaintea lui, ca și cum ar fi fost lovit de un fulger în fața sa și
a rămas încremenit, zăcînd la pămînt, iar minunatul Petru l-a ridicat și l-a
întrebat ce a pătimit. Sfîntul Pavel a răspuns că este păcătos și își cere
iertare. Dar Petru a zis către dînsul: "Măcar de aș avea și eu păcate, numai
cîte ai tu". Și cunoscînd marele Petru, cu ochii sufletești, că tînărul îl
va covîrși în fapta cea bună și că se va face pretutindeni slăvit și vestit,
l-a luat ca ascultător al său și l-a primit cu bucurie. Pentru că, precum
ne-a spus însuși acela, cînd l-a văzut prima dată i s-a arătat un stîlp de
foc și pentru aceasta a căzut la pămînt.
Vasile s-a întors iarăși în Olimp, după ce a dat pe fratele
său Pavel, sfîntului mai sus pomenit. Apoi a petrecut în mănăstirea Sfîntului
Ilie, în care s-a făcut și egumen, unde viețuind bine și cu viață îmbunătățită,
s-a odihnit întru Domnul.
Dumnezeiescul Pavel se străduia totdeauna să urmeze pe sfîntul
său bătrîn întru toate faptele sale cele bune. Și avea starețul lui două rase
de păr și purta numai cîte una cîteva zile, apoi se schimba și se îmbrăca
cu cealaltă. Iar Pavel se îmbrăca cu aceea pe care o lepăda sfîntul și o purta
așa întinată și nespălată. Bătrînul îi arăta în față că nu i-a zis el să facă
aceasta, însă nu-l oprea, ci mai mult se bucura, văzînd la dînsul mai înainte
bune vestiri și nădăjduind să vadă cu vremea minunate fapte, precum s-au și
făcut cu dumnezeiescul ajutor.
În mănăstirea aceea a Cariei erau adunați mulți monahi, de
care îngrijea cu sîrguință marele Petru, ca un povățuitor și nu lăsa pe nici
unul să petreacă în lenevie, ci voia să stea la slujbă toți cu sîrguință.
Odată, văzînd pe Pavel că a adormit în biserică, l-a ocărît; iar acela, cerîndu-și
iertare cu smerenie, a dobîndit-o. Dar, văzîndu-l în altă noapte dormitînd,
i-a dat o palmă peste obraz și de atunci n-a mai adormit niciodată în timpul
slujbei, fiindcă palma aceea s-a făcut vindecare lui Pavel, sîrguindu-se și
el, după cum se vede.
Înțeleptul Pavel și-a ales altă pedepsire ca să-și împileze
trupul și să și-l supună duhului. Aceasta se va părea celor nevoiași mai presus
de credință; cu toate acestea, acei care au văzut, au mărturisit și pe aceia
i-am crezut și noi, căci i-am cunoscut că erau iubitori de adevăr și îmbunătățiți
și pentru aceasta am scris, spre pildă. Mai ales că și minunatul Gavriil,
despre care vom vorbi mai jos, ne-a adeverit că a văzut cu ochii săi că a
legat cu o funie două pietre mari și, atîrnîndu-le în spate, înconjura toată
noaptea prin mănăstire, pînă cînd lovea în toacă. Aceasta o făcea ca să biruiască
somnul și pe sine, pentru a putea priveghea fără frică și încă să-și smerească
trupul și să biruiască patimile ca un ostaș nebiruit. Aceste pietre le-au
păzit monahii cei mai sîrguitori mulți ani după adormirea cuviosului și le
arătau închinătorilor celor cucernici, care veneau să se închine sfintelor
moaște.
Însă nu numai aceasta, ci și într-altele era foarte nevoitor.
Atît de mult își muncea trupul împotriva somnului și se ostenea, încît cînd
dormita din osteneala cea fără de măsură, nu dormea pe așternut sau pe o rogojină
sau să se culce jos cîndva. Ci, ori de un copac, ori de o piatră, sau de altceva
se rezema drept și așa ațipea puțin, numai cît să nu-și vatăme mintea din
prea multă priveghere și nevoință. Niciodată n-a rîs, nici cuvînt deșert n-a
spus în toată viața sa. Și pe lîngă celelalte osteneli ale lui l-a rînduit
și bucătar, unde se străduia mult. Fierbea bucate cu mare grijă, ca să nu
supere pe frați, iar cînd frigea ceva pe cărbuni, văzînd focul cel vremelnic,
își aducea aminte de cel veșnic și se uda cu lacrimi fierbinți ca un rîu,
socotindu-se pe sine ca pe un osîndit și muncit.
Cînd ceilalți frați se culcau pe patul lor să se odihnească,
el ieșea din mănăstire, se ducea la fîntînă și, rezemîndu-se de un castan,
se ascundea sub el minunatul și se ruga. Copacul acela era des și mare și
se păstrează pînă astăzi mărturisind nevoințele și dumnezeieștile isprăvi
ale Sfîntului Pavel. Căci acolo s-a făcut o minune, asemenea cu a lui Moise.
Într-o noapte, rugîndu-se Pavel, s-a arătat tot copacul arzînd de sus pînă
jos și vedeau monahii pe cuvios că era și el tot foc, iar mantia care o purta
se vedea toată numai foc. Degetele se arătau ca niște făclii cînd își înălța
mîinile și se ruga.
După ce a încetat acea înfricoșată și minunată vedere, cuviosul
plîngea din toată inima și înseta a se izbăvi de viața aceasta vremelnică
și stricăcioasă și a se duce la cea veșnică și nestricăcioasă. Căci, cu adevărat,
foc nematerial ardea de tot inima lui, pentru dragostea lui Hristos și nu
avea odihnă. Pentru aceasta de multe ori ruga pe egumen să-l ierte și să-l
binecuvînteze a se duce la loc liniștit, ca să petreacă viața fără tulburare.
Însă Cuviosul Petru nu-l lăsa, căci era încă tînăr și se temea să nu-l amăgească
diavolul și să-l biruiască ca pe un nelucrător.
Deci, Pavel a îngăduit pînă ce a murit egumenul. Apoi s-a
sfătuit cu un ucenic al său care se numea Dimitrie, pe care îl iubea nespus
ca pe fratele său, căruia i-a spus să-l ierte că el se duce la un loc liniștit.
Acesta, auzind de despărțirea aceasta, s-a rugat să-l ia și pe el cu dînsul.
Văzînd Pavel gîndul cel bun al ucenicului, l-a luat cu el
și, suindu-se în vîrful muntelui aceluia al Latrului, s-au coborît apoi în
partea dinspre miazăzi a lavrei, care se numește a Chelivarilor și, înconjurînd
toate chiliile, s-au făcut cunoscuți pustnicilor care locuiau în peșterile
acelea. În acest loc au venit părinții de la Sinai, de la Rait, cîți au scăpat
de saracini și acolo s-au sălășluit în număr de trei sute.
După ce a ajuns în acea pustie , minunatul Pavel cu Dimitrie
au înconjurat toate peșterile și, aflînd una mai liniștită, ce îi zicea a
Născătoarei de Dumnezeu, i-a plăcut lui Pavel și a zis să rămînă aici. Celălalt
a răspuns: "Cît pentru liniște locul este foarte potrivit, însă avem trebuință
și de puțină hrană trupească și aici nu avem nimic din cele ce ne trebuie.
Deci, să mergem în schitul Chelivarilor și, șezînd cu un chiliot, să luăm
cele de trebuință trupului din lavră sau de la alt sihastru. Pavel, arătînd
copacii care se numeau prenari, răspunse: "Ghinda copăceilor acestora ne ajunge
nouă". Iar Dimitrie zise: "Acestea sînt atît de vătămătoare încît nici porcii
nu le mănîncă de multe ori". Cuviosul Pavel îi răspunse: "De vreme ce iubești,
frate, să ai deplin voile trupului tău și nu-ți aduci aminte de dumnezeieștile
cuvinte ale Evangheliei, care ne învață să nu ne îngrijim pentru hrana și
îmbrăcămintea de mîine, eu rămîn aici, iar tu du-te unde poftești".
Pavel a rămas acolo, iar Dimitrie s-a dus în schitul Chelivara
și s-a sălășluit deasupra lavrei, împreună cu un îmbunătățit, cu numele Matei,
om mai înainte-văzător și sfînt; acesta, auzind prin Dimitrie că Pavel este
în pustie, i-a trimis hrana cea de trebuință, pe care o primea fericitul ca
din mîna lui Dumnezeu, mulțumind lui Dumnezeu care se îngrijește de dînsul,
ca un bun și iubitor de oameni. Deci, a rămas bunul Dimitrie slujind lui Matei
fără pregetare și ajutînd și lui Pavel în cele de nevoie ale trupului.
Obișnuia Sfîntul bătrîn Matei, cînd scotea pîinea, să facă
rugăciune mai întîi, ca astfel darul lui Dumnezeu să o înmulțească. Într-o
zi a scos Dimitrie pîinea și a dus la masă ca să mănînce și, întrebîndu-l
bătrînul dacă a făcut rugăciune și cruce peste dînsa înainte de a o lua, el
a răspuns că a uitat. Pentru aceea s-a mîhnit bătrînul și a zis: "Pe semne
că voiești să faci ca să se împuțineze pîinea și să ne ducem prin sate după
hrană". Acestea zicînd, a întors pîinea înapoi și a făcut rugăciune. Așa făcea
în fiecare zi și o! minunile Tale, Hristoase Împărate, mult dăruitorule! nu
a lipsit din ceasul acela pîinea niciodată, ci scotea din coș cît trebuia
și nu numai ei amîndoi mîncau, ci trimiteau și Cuviosului Pavel și altora.
Deci, lăsînd necazurile pe care de voia lui le răbda, privegherea,
postul și metaniile, singurătatea și toate celelalte pătimiri, voiesc să povestesc
ispitele pe care le-a pătimit și răbdat de la diavol, ca să fac cunoscut cîtă
pizmă și urîciune are demonul asupra omului. Căci nu numai cu năluciri supăra
pe Cuviosul Pavel, ci și pe față, în vederea ochilor, cu multă îndrăzneală
i se arăta și gălăgie făcea; apoi cu glas nedeslușit striga, scrînșnind cu
dinții, îl înfricoșa, făcea cutremure și pietre mari surpa, azvîrlea cu lemne
și alte nenumărate rele îi făcea, ca să-l înfricoșeze și să fugă din pustia
aceea, pentru că el îi necăjea mult pe diavoli cu șederea lui acolo.
Dar, el stătea cu vitejie, iar ispitele lor le socotea săgeți
ale copiilor. Și au petrecut Pavel, Dimitrie și bătrînul în pustia aceea,
opt luni.
Apoi a scris egumenul mănăstirii lor, poruncind lui Pavel
și lui Dimitrie să se întoarcă la metania lor, iar de nu, să fie neiertați.
Pentru aceea, fără voie s-au întors, dar mai întîi Pavel s-a dus la bătrînul
său Dimitrie, ca la un îmbunătățit și i-a cerut binecuvîntarea; iar acesta
i-a proorocit cîte fapte bune aveau să săvîrșească amîndoi. Apoi s-a dus la
mănăstirea Caria.
După puține zile, dumnezeiescul Pavel, luîndu-și iertare,
iarăși a plecat și s-a dus în muntele Latrului. Înconjurînd toate peșterile
ce se aflau în vîrful muntelui, a aflat un monah cu numele Atanasie, care
fusese proestos al unei mănăstiri patriarhicești și atunci se odihnea acolo
în munte, în lavra Sotirson. Pe acesta l-a rugat ca să-i zidească acolo, aproape
de lavră, un turn; dar Atanasie i-a arătat lui alt turn zidit de Dumnezeu,
care era o piatră atît de înaltă, încît ajungea la nori vîrful ei. Iar în
vîrful pietrei era o peșteră mică, nefăcută de mînă, în care petrecuse mai
înainte cu douăzeci de ani, un sfînt.
Deci în această peșteră s-a sălășluit minunatul Pavel, luîndu-și
puțină hrană cu dînsul, pe care după ce a sfîrșit-o a suferit mare strîmtorare,
pentru că acolo locul era cu totul pustiu și cuviosul nu voia să mai coboare,
lăsînd toată purtarea de grijă la Domnul, Care, ca un bun și milostiv, i-a
trimis ajutor în chipul acesta:
Un om oarecare, cu numele Gheorghe, păștea caprele și, pierzînd
două, care, după iconomia lui Dumnezeu se duseseră la turnul cuviosului de
pășteau acolo. Stăpînul, pornind să le caute, a văzut pe cuvios. Întrebîndu-l
cine este și de unde a venit acolo, cuviosul a spus adevărul și atunci Gheorghe
îi aducea lui cele de trebuință pentru hrană și îmbrăcăminte, untdelemn și
carte ca să-și citească pravila sa. Vara, cînd Gheorghe n-avea timp să meargă
la cuvios să-i ducă cele de nevoie, Pavel a rămas cu totul fără purtare de
grijă, petrecînd multe zile nemîncat, încît putea să moară și, neputînd să
stea pe picioarele sale, zăcea jumătate mort, fără glas. Sculîndu-se cu multă
trudă și osteneală a băut untdelemn și apă din candelă ca să capete puțină
viață. Așa își muncea trupul său, de trei ori fericitul, ca să afle desfătare
veșnică în rai.
Preabunul Dumnezeu a luminat pe Atanasie, cel mai sus pomenit,
care i-a arătat lui turnul și și-a adus aminte de cuvios, aducîndu-i bucate.
Atunci s-a înștiințat Dimitrie și mulți alții, care îi aduceau lui cele de
trebuință, dar și acolo, în piatra aceea, îl supărau diavolii, că uneori i
se arătau și voiau să-l arunce de acolo jos, iar alteori îi puneau foc să
ardă sau aruncau cu săgeți. Dar cuviosul stătea fără frică, curajos ca un
leu și nu se temea de măiestriile lor. Pentru aceea, prea vicleanul și răul
s-a prefăcut într-un șarpe mare și înconjura pe dinăuntru toată peștera, fluierînd.
Apoi a mers înapoia cuviosului și s-a suit pe umerii lui și și-a întors capul
spre gura acestuia, cînd se ruga. după aceea se uita în ochii cuviosului mult
timp fără rușine și aceasta nu de zece ori sau o lună, ci trei ani la rînd,
făcîndu-i multă supărare, dar nici o vătămare, că Dumnezeu, ca un iubitor
de oameni, îl păzea și nu putea urîtorul de oameni ca să-i facă rău, ci numai
îl ispitea, ca plată mai multă să aibă.
Cuviosul Pavel dorea ca vreun preot să-i slujească Liturghia
acolo în peșteră și să se împărtășească cu Sfintele Taine. Deci a rugat pe
Atanasie de i-a făcut scară și a adus un preot, care slujind Sfînta Liturghie,
l-a împărtășit cu Sfintele Taine, pe care le-a luat cu multă evlavie și umilință.
Atunci s-a făcut un cutremur atît de înfricoșat, încît s-au cutremurat și
cei ce erau de față, pentru că locul era foarte înalt și se clătina ca o ramură
de copac. De aceea, temîndu-se ca nu cumva prăpăstuindu-se să moară, s-au
sărutat cu toții și s-au iertat plîngînd, dar numai aceia s-au temut care
erau deasupra în turn, iar cei ce rămăseseră dedesubt ziceau că n-au văzut
nimic.
Ascultați și altă minune: multă mîhnire avea cuviosul că
nu avea apă și suferea osteneală neasemuită acela care o ridica la acea înălțime.
De aceea, punîndu-și nădejdea în Dumnezeu, a ieșit din peșteră și, înconjurînd
turnul, privea spre pietre să vadă undeva de ar pica apă, dar n-a aflat. Văzînd
un loc oarecare ce i s-a părut îndemînatic pentru apă, a căzut la rugăciune,
zicînd acestea: "Doamne, Atotputernice, nimic nu este Ție cu neputință, căci
faci cîte voiești cu preasfînta Ta poruncă. Deci, precum ai poruncit de demult
de a ieși apă din piatră și ai adunat pe poporul Tău în pustie, așa și acum,
de este bine plăcut Împărăției Tale, poruncește să iasă apă din această piatră
uscată, spre slava Ta".
Acestea zicînd, o! negrăită bunătatea Ta, Hristoase și nespusă
puterea Ta! a izvorît apă dulce și s-au spăimîntat toți și nu numai atunci
dar și pînă în ziua de astăzi izvorăște apă minunată, iar la gust este foarte
dulce și mirositoare; apoi lucru minunat este că nicicînd nu se împuținează.
Deși beau mulți dintr-însa, totdeauna este plin lacul acela, chiar de se ia
acum apă dintr-însul, nu scade deloc, nici nu prisosește ca să cadă afară,
să se verse, încît se face totdeauna minune. De atunci s-a făcut vestit cuviosul
la toți; încă și îngerii s-au învrednicit să-l vadă pe cel ce ducea viață
îngerească; vorbea și cînta împreună cu dînșii, cînd îi auzea lăudînd pe Dumnezeu,
după cum și în ceruri îl premăresc pe El. Diavolii de multe ori se închipuiau
în îngeri luminați, voind să-l amăgească, însă el avea pe Dumnezeu, care îi
arăta cele ascunse și nu-i asculta pe dînșii nicidecum.
Făcîndu-se renumit, cuviosul stălucea în turnul său ca un
soare, iar cu minunata lui petrecere a atras pe mulți la sine ca magnetul,
adunîndu-se din multe locuri; s-au sălășluit împrejurul turnului, unii zidindu-și
colibe, alții își săpau peșteri și fiecare mergea cum putea să învețe de la
dînsul. După aceea a zidit și o biserică în numele Sfîntului Arhanghel Mihail,
după porunca starețului, care i-a făcut două cete: unii să petreacă viață
de obște, iar alții să fie liberi de sine, fiecare după cum își va alege.
Apoi a poruncit să nu aibă cineva nici măcar un ac, fără de știrea egumenului
și le-a descoperit toate rînduielile monahicești, cum să petreacă în slujba
dimineții și în viața lor, în îmbrăcăminte și în toate celelalte care le cerea
viața cea îmbunătățită și plăcută lui Dumnezeu. Apoi le-a dat toate cele de
trebuință, să nu le lipsească nimic și să-i încerce gîndul de a se întoarce
înapoi; acestea le aduceau cei credincioși și milostivi. Iar cei care veneau
să se liniștească, își aduceau averea lor cu ei și o dădeau proestosului,
pentru chivernisirea fraților. Ba încă îi aduceau de multe ori și pîine.
Odată i-au adus puțină făină, pe care monahii au frămîntat-o
fără să ceară binecuvîntare, pentru că ei nu aveau pîine în ziua aceea și
erau siliți să facă aceasta. Dar după ce au frămîntat-o, s-au suit degrabă
și i-au spus bătrînului; însă acesta i-a canonisit foarte greu și frămîntătura
le-a poruncit s-o arunce în rîu, ca să nu mai îndrăznească cineva a face ceva
fără binecuvîntare. Pentru aceasta monahii s-au mîhnit foarte mult, căci nu
aveau ce să mănînce. Iar bunul Dumnezeu ca să-i facă pe dînșii a cunoaște
că socoteala cuviosului era plăcută Lui - iar nu fără înțelegere - a adus
cineva a doua zi pîini multe, care le-au ajuns la toți cu îndestulare; atunci
au cunoscut frații greșeala lor și și-au cerut iertare.
În acele zile era secetă mare în tot Miletul și nu se afla
nicidecum apă. Pentru aceea s-au adunat patruzeci de bărbați din diferite
locuri și au făcut rugăciune de obște către Domnul, să se milostivească spre
zidirea Sa, pentru a le trimite apă ca să nu moară. Deci, s-au suit în muntele
acela în care locuia Pavel și coborîndu-se, după ce au făcut rugăciune, au
trecut înadins pe la peștera cuviosului și l-au rugat să facă și el rugăciune
pentru ei. După rugăciune, văzînd cuviosul pe acei bărbați osteniți de atîta
cale și vrînd să le facă puțină mîngîiere, a întrebat pe ucenicul său dacă
are timp să cinstească pe acești oameni, care erau osteniți de multă călătorie
și însetați.
Iar acela a zis că este în tigvă puțin vin. Atunci sfîntul
a binecuvîntat tigva și a poruncit să le dea cîte un pahar plin, spre slava
lui Dumnezeu și au băut toți. Întrebînd de mai are vin, ucenicul a răspuns
că mai are. Cuviosul i-a zis să le mai dea cîte unul. Și au mai băut cîte
unul și a mai rămas să le dea și pe al treilea. Unul dintr-aceia, văzînd minunea,
a luat tigva în mîinile sale și a aflat-o - o! mare e puterea Ta Hristoase!
- mai mult de jumătate și au povestit minunea aceea, nu numai în toată călătoria
lor, ci și după ce au ajuns la casele lor.
După aceea, adunîndu-se mulți monahi, îi făceau supărare.
Dar el iubind liniștea, după ce a petrecut acolo doisprezece ani, a fugit
pe ascuns în părțile cele mai pustii ale muntelui și a rămas singur petrecîndu-și
viața minunată, iar uneori cobora în lavră și învăța pe monahi să nu se lenevească
de cele duhovnicești, ci să se îngrijească fără pregetare de faptele bune.
Dar mai înainte de toate îi sfătuia să nu se socotească cineva că are o bunătate
de sine, ci să se smerească totdeauna. Acestea și altele învățîndu-i pe dînșii,
cuviosul se suia iarăși în munte. El avea în sine, pe lîngă alte daruri, și
înfrînarea cea cu multă osteneală și dureroasă, ca să-și biruiască trupul
și să-l supună duhului. Deci, cînd poftea ceva din bucate și-i aducea ucenicul
său, ca să nu se arate biruit de poftă, ori nu mînca nicidecum, ori punea
apă într-însa și se făcea mîncare cu totul fără gust, ori lapte de ar fi fost,
ori zeamă, ori altceva asemenea; și atunci o mînca așa, mulțumind lui Dumnezeu.
Cuviosul avea obicei a umbla de multe ori noaptea prin pustie
și nu se temea nicidecum. Într-o noapte, plouînd foarte tare, a intrat într-o
peșteră și se ruga ca de obicei. Atunci a venit un pardos care s-a culcat
aproape de dînsul. Cuviosul a azvîrlit o piatră asupra lui și l-a gonit, iar
el a ieșit fără tulburare și nu s-a mîniat să se pornească asupra lui, ci
a fugit. Iar unii, întrebîndu-l cum de nu se teme umblînd noaptea prin muntele
așa de pustiu și de sălbatic, el a răspuns: "Pînă cînd mă păzește îngerul,
păzitorul sufletului meu, nici de fulgerare, nici de fiare, nici de diavol
nu mi-e frică. Iar după ce mă va lăsa pentru păcatele mele, atunci mă tem
și de frunzele copacilor, care cad dintr-înșii".
Avînd dorință să afle iarăși loc ca să nu aibă supărare,
căci în locul acela se adunaseră mulți și-i tulburau liniștea, a fugit pe
ascuns de toți, apoi, găsind o corabie, s-a suit într-însa și a ajuns în ostrovul
Samului. Suindu-se în muntele ce-i zicea Cherchin, a voit să intre în peștera
în care a locuit Pitagora, acel mare filozof. Dar, de vreme ce era locul prăpăstios
și foarte greu de urcat, a rămas într-un loc mai jos de peșteră și acolo se
ruga Domnului. Cel mai mare al ostrovului, cu numele de Teofan, umbla la vînat
prin locurile acelea și, apropiindu-se cîinii de locul unde era ascuns cuviosul,
l-au simțit și au început a lătra. Teofan, crezînd că este vreo fiară sălbatică,
a pus săgeata în arc și l-a întins acolo unde lătrau cîinii. Dar dumnezeiescul
dar a păzit pe cuvios că nu mergeau săgețile acolo unde Teofan le îndrepta;
iar cînd a aruncat a patra oară, a căzut și arcul din mîinile lui, încît îi
tremura inima.
Atunci a înțeles că lucrul ce se făcuse era cu voia lui Dumnezeu
și, descălecînd de pe cal, s-a apropiat de desișul acela și a văzut pe sfînt
rugîndu-se. Pentru aceea, lepădînd la pămînt armele, s-a închinat cuviosului
cu lacrimi, zicînd: "Vai mie, ticălosul! Ce aveam să pătimesc, era să te ucid
pe tine sfinte al lui Dumnezeu, căci n-ai zis nici un cuvînt ca să te cunoaștem,
ci ai tăcut și te-ai primejduit". Atunci l-a ridicat cuviosul și, felicitîndu-l
pe el, l-a rugat ca să-i ajute să se suie în peștera lui Pitagora. Acesta,
ducîndu-se acasă, a adus scară și s-a suit și, văzînd că locul este după dorința
sa, a rămas acolo liniștindu-se; și-i aducea hrană chiar acel boier și toate
cele de trebuință.
După puțină vreme a străbătut și pe acolo vestea despre el,
încît mulți oameni s-au adunat și s-au sălășluit împrejurul muntelui. Pentru
aceea, iarăși s-a făcut lavră în Cerchin ca și mai înainte, unde au mai fost
trei mănăstiri, pe care agarenii le-au pustiit și acum, prin Cuviosul Pavel,
iar s-au înnoit. De aceea diavolul îi pizmuia și-i supăra cu multe feluri
de năluciri și de ispite.
Odată, coborîndu-se din peșteră ca să cerceteze pe frații
de jos, i s-a arătat scara plină de șerpi, de sus și pînă jos. Văzînd-o, de
multe ori cuviosul a cunoscut vicleșugul diavolului, al șarpelui celui dintîi
care ura pe oameni și voia să împiedice folosul monahilor. Atunci a făcut
cruce asupra scării și, cîntînd psalmul nouăzeci, a coborît fără frică, iar
șerpii au pierit și niciodată nu s-au mai arătat.
Monahii care petreceau în Latru aveau mîhnire nemăsurată
pentru lipsa cuviosului, căci i-a lăsat singuri și a fugit; iar ei îl căutau
prin munți, prin peșteri, prin crăpăturile pietrelor, în orice loc. Apoi,
înștiințîndu-se că se află în ostrovul Samului, au trimis scrisori cu un ieromonah,
anume Ioan, care, după ce a ajuns în Sam, umblînd mult și ostenindu-se, s-a
așezat pe o piatră să se odihnească. Atunci a ieșit o viperă din cuibul ei,
care era în piatra aceea și l-a mușcat de un picior; apoi, strigînd de durere
și adunîndu-se mulți, l-au întrebat de unde este și ce a pătimit. Înțelegînd
pricina, unul dintr-înșii a alergat la Cerchin și, aflînd pe sfînt în peșteră,
i-a spus pricina. Iar cuviosul îndată punînd puțină apă în vas și făcînd semnul
crucii, i-a zis lui: "Du-te degrabă, dă-i apa aceasta să o bea și se va face
sănătos". Și făcînd întocmai omul acela, bolnavul cum a văzut apa, cel care
era gata să moară de otrava șarpelui, s-a făcut sănătos. Apoi, sculîndu-se,
a mers la cuvios și, dîndu-i scrisoarea cu lacrimi, i-a spus cîtă întristare
și mîhnire a pricinuit fraților prin plecarea sa pe ascuns. După aceea atît
de mult l-a rugat, încît, sculîndu-se, i-a urmat lui, căci nu avea nimic în
peșteră să ducă cu sine, așa de lipsit și cu totul sărac era.
Deci, ajungînd în muntele Latrului, petrecea viața mai îmbunătățită
decît înainte. Apoi s-a învrednicit a avea vedenii minunate, privind bunătățile
ce așteptau pe cei drepți, cum și muncile păcătoșilor pe care le povestea
monahilor cu multe lacrimi, ca să se păzească și să nu pătimească și ei asemenea.
De multe ori îl vedeau frații cînd avea vreo vedenie, stînd cu totul nemișcat,
căci nici nu vedea, nici nu auzea, ci sta ca un stîlp neînsuflețit. După multă
vreme, trecînd vedenia, vărsa multe lacrimi, aducîndu-și aminte de cele înfricoșate
și văzute de dînsul și nu putea să se miște de frică. Întrebîndu-l frații
să le spună ce a văzut, el a răspuns: " Nu este cu putință să vă povestească
o limbă de tină, cîte văd ochii minții celei netrupești. Numai aceasta vă
zic vouă: că muncile păcătoșilor sînt atît de cumplite, încît cea mai mică
de acolo este mai grea și mai cumplită decît cea de aici vremelnică. Căci
precum dă preabunul Dumnezeu mari faceri de bine și răsplătiri celor îmbunătățiți
și le răsplătește cu înmiite și veșnice desfătări, pentru o puțină osteneală,
pe care o rabdă pentru dragostea lui, așa și nemulțumitorilor păcătoși, cei
ce defaimă legea Lui, le răsplătește ca un drept judecător, cu înfricoșate
și veșnice munci, pentru răutățile ce le fac; pentru că fac voile lor cele
trupești, ca niște dobitoace necuvîntătoare, mai mult decît dumnezeieștile
și mîntuitoarele lui porunci".
Cuvintele acestea le adeverea cu viețuirea sa cea aspră și
minunată și cu înfricoșatele nevoințe, muncindu-și trupul aici vremelnic,
ca să se izbăvească acolo de muncile cele grele și veșnice, pentru care s-a
făcut pricină de mîntuire a multora; căci auzind înfricoșatele povestiri ale
lui și, văzînd nevoințele lui cele înfricoșate, îl cinsteau și întru evlavie
îl aveau. Deci a străbătut vestea cea bună despre dînsul mai în toată lumea
și toți se minunau de dînsul și chiar împărații îi scriau scrisori. Așa Petru,
împăratul româno-bulgar, i-a trimis scrisoare și daruri ca să se roage pentru
sufletul lui Domnului. La fel și papa Romei a trimis înadins pe un monah ca
să-i scrie viața și petrecerea lui. Împăratul Constantin a trimis lui scrisori
ce se păstreză și astăzi în lavră.
Avea cuviosul și darul de la Dumnezeu că îi strălucea fața
ca niște raze de soare, încît unii nu puteau să stea multă vreme să se uite
la el, că li se întunecau ochii; aceasta nu se arăta la toți, ci numai la
cei ce aveau credință și evlavie către dînsul. Avea fericitul și darul mai
înaintei-vederi și orice ar fi proorocit se împlinea. Avînd odată preacredinciosul
împărat Constantin oaste bine pregătită să dea război Critului, a trimis scrisoare
cuviosului, întrebîndu-l ce sfîrșit avea să aibă războiul; iar el a vestit
să nu facă război cu Critul în anul acesta, că îi va pricinui mare pagubă.
Acestea auzindu-le împăratul s-a mîhnit, căci adunase mult popor și mult aur
cheltuise cu oastea; n-a ascultat pe sfînt și a trimis ostașii, care au fost
biruiți de la Crit; i-a pricinuit multă căință că n-a crezut proorocirii sfîntului.
Multe a proorocit și mai înainte, încît îl aveau toți ca pe un sfînt prooroc.
Cuviosul avea obicei să facă praznic la duminica lui Toma
și ospăta pe toți cîți veneau în ziua aceea în lavră. Iar într-un an s-a întîmplat
de nu avea nici făină, nici untdelemn, nici vin, nici legume, de aceea economul
lavrei se mîhnea că nu avea nimic de mîncare și a trimis la cuviosul să întrebe
ce să facă. Iar el mai întîi a mustrat necredința lor, apoi a poruncit să
gătească biserica pentru praznic, că Domnul le va trimite de sus ajutor. Așa
a zis gura cea sfîntă și Domnul a întărit hotărîrea robului Său. Căci a doua
zi, sîmbăta, cum s-a luminat de ziuă, au venit din Melit doi catîri încărcați
cu pîine frumoasă, cu vin, cu brînză, cu ouă și cu altele, pe care le trimiseseră
iubitori ai lui Hristos. După puțin timp au venit altele mai multe, de la
episcopul Amazoniei și clericii au trimis alte bucate deosebite; și satele
dimprejur și-au adus obolul; iar toate poverile acelea au sosit sîmbătă dimineața.
Deci, gătind masă îndestulată, au mîncat toți și s-au săturat. Atunci a zis
cuviosul către econom și către ceilalți frați: "Aceste bunătăți pe care le-a
trimis Domnul nostru Iisus Hristos sînt mustrări ale necredinței voastre,
căci vă îndoiați, iar dacă ați fi crezut în El, cîte ne-ar fi trimis!" Atunci
ei au căzut la picioarele lui, cerîndu-i iertare.
Un boier al împăratului Constantin, protospătar, cu numele
Mihail, era prieten al cuviosului foarte iubit. Pe acesta împăratul l-a osîndit
la moarte, căci a făcut război cu maurii și i-a ucis pe mulți fără voia lui
și a fost pîrît la împărat că i-a nedreptățit. Pentru aceea împăratul, ca
să-i împace, a poruncit să taie capul spătarului. Văzîndu-se într-o primejdie
ca aceea, boierul a scris cuviosului să-l ajute în acel necaz. Iar cuviosul
a poruncit părinților să slujească sfînta liturghie pentru prietenul său Mihail,
iar el se ruga în turn; în al treilea ceas al zilei, după săvîrșirea Sfintei
Liturghii, s-a suit unul din ucenici în turn și a zis cuviosului: "În ceasul
acesta Mihail a fost scos din temniță și iertat de împărat, pentru sfînta
liturghie și pentru rugăciunea ce ați făcut-o pentru dînsul; iar acum vine
către noi să ne mulțumească, ca un prieten recunoscător". Și așa a fost precum
a proorocit.
Într-o vreme oarecare, cuviosul a trimis în Bizanț pe doi
frați pentru o trebuință ce avea; și cînd erau prin dreptul ostrovului ce
se numește Calonimon s-a ridicat un vînt înfricoșător și mare furtună s-a
stîrnit, încît s-au rupt toate pînzele și celelalte părți ale caiacului s-au
rupt, oamenii așteptîndu-și moartea, fiindcă se arătase înaintea lor o vîltoare
înfricoșată, care sorbea marea și trăgea corabia după sine. Atunci cei doi
frați, văzînd acea mare primejdie, au zis: "Sfinte Pavele, ajută-ne nouă!
Și, ca prin minune, a venit o putere dumnezeiască și a depărtat corabia de
acea bulboană învîltorată și a așezat-o pe mal. Iar frații ziceau: "De te-ai
fi rugat, Cuvioase Pavele pentru noi nu ajungeam într-o primejdie ca aceasta".
Adormind, au văzut pe Cuviosul Pavel în vis, zicîndu-le: "Sculați-vă și nu
vă temeți, mergeți în drumul vostru". Și intrînd în corabie s-au bucurat și
au mers către Bizanț fără piedică. Asemenea s-a întîmplat și unui boier, anume
Vaanis, care era cunoscut cuviosului și pe care l-a izbăvit dintr-o mare furtună.
După ce a petrecut destulă vreme în muntele Latru, după întoarcerea
de la Cherchin, iarăși s-a îngreunat cu grija fraților și a voit să se ducă
în peștera lui Pitagora, aducîndu-și aminte de liniștea ce avea mai înainte
acolo. Deci a luat doi frați și a fugit într-o noapte cu caiacul, iar cînd
s-a apropiat de Sam și au văzut muntele Cherchin, în care era peștera unde
locuise mai înainte, au suspinat de ceea ce au văzut - căci locul era cu totul
pustiu și nu aveau nici un ajutor omenesc. Iar cuviosul i-a ocărît pentru
puțina credință ce o aveau și, cunoscînd mai înainte ce avea să vie, a zis
către dînșii: "Văd un om care stă cu fața către Răsărit și se roagă; ajungînd
acum pe pămînt, vi-l voi arăta". Și cum au ieșit din caiac, i-a întîmpinat
un om din acel ostrov, care a zis: "Bine ați venit părinți, de trei ori fericiți".
Iar ei l-au întrebat de unde este și cum i-a cunoscut? El a răspuns: "Sînt
dintr-un sat al acestui ostrov și am văzut astă noapte pe cineva zicîndu-mi
acestea: Du-te degrabă la malul mării să primești pe cuviosul Pavel și du-i
și doi catîri! Deci, iată că v-am adus". Acestea auzindu-le toți s-au mirat
și înspăimîntat de purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru fericitul Pavel.
Și-au pus rasele pe dobitoacele acelea și s-au suit la peșteră; apoi au făcut
Sfînta Liturghie, au mîncat și au mulțumit Domnului.
Liniștindu-se acolo multă vreme, și-a adus aminte iarăși
de Latru și s-a întors acolo să mîngîie pe fiii săi cei duhovnicești, ca să
nu se mîhnească, rămînînd iarăși în chilia sa, nevoindu-se ca și mai înainte.
Mergînd odată unul din ucenicii lui cei mai de frunte ca
să-l cerceteze cum se află, l-a văzut de departe stînd pe o piatră și rugîndu-se,
avînd sfintele sale mîini ridicate spre cer, iar picioarele îi erau ridicate
de la pămînt ca de un cot, iar alteori ca de doi, stînd în văzduh și săruta
ceva; ce săruta, nu vedea fratele. Și fiind întrebat de ucenic, a zis că vede
icoana lui Hristos, tipărită în aer și, din multa dragoste ce avea către Dumnezeu,
înfierbîntîndu-i-se inima, săruta chipul iubitului său, fiind aprins de focul
dumnezeiesc și cu acest chip primea mîngîiere.
Un oarecare nobil, cu numele Fotie, fiind om înțelept și
cu bună știință, împăratul Constantin care-l iubea, l-a trimis la cuvios cu
scrisoare. Iar Pavel, după ce a dat răspunsul către împărat, a rugat pe nobil
să-i facă un bine, adică să pună lîngă sfînta mahramă a chipului Domnului
nostru Iisus Hristos, cel nefăcut de mînă, care se afla la Constantinopol,
altă mahramă la fel cu aceea; s-o apropie de dînsa și să o lase cîtăva vreme
lîngă chipul lui Hristos, apoi s-o ia și s-o trimită acolo la peșteră. Nobilul
a făcut după rugămintea cuviosului. Primind cuviosul mahrama aceea, i se închina
cu evlavie, văzînd într-însa zugrăvit chipul cinstit al lui Hristos, precum
era și pe sfînta mahramă; dar altcineva nu vedea aceasta, ci numai de trei
ori fericitul. Altădată, vrînd Fotie să meargă la fericit, împăratul i-a poruncit
să ia bine seama la chipul feței lui, ca să-l înștiințeze, ce fel de față
are, la stat și la alte semne; iar el, după ce a mers, s-a uitat de multe
ori la fața cuviosului, dar nu putea să vadă bine, căci ieșeau raze din fața
lui și nu-l lăsau să vadă, ci îi luau vederea și n-a putut să înțeleagă chipul.
Un ucenic al cuviosului, anume Simeon, îl vedea uneori vesel
la față, iar alteori mîhnit și întristat și întrebîndu-l care-i pricina, i-a
zis: "Cînd nu vine nimeni să mă împiedice în liniștea cea dorită, mă aflu
plin de veselie și de bucurie, căci văd împrejurul meu o lumină dulce și veselitoare.
Cu aceasta desfătîndu-mă, îmi uit toată desfătarea trupului și deșertăciunea
lumească. Iar cînd se întîmplă de mă împiedică cineva de la această preadulce
îndeletnicire și cugetare mîngîietoare, cu niscaiva cuvinte străine și nefolositoare,
îndată mă lasă pustiu acea frumoasă și prea dulce lumină și de aceea mă vezi
posomorît, pentru că mă mîhnesc". Atunci iarăși a întrebat fratele: "Ești
încredințat, părinte, că acea lumină este dumnezeiască și nu din vreo putere
diavolească"? Iar el a răspuns: "Lumina cea diavolească este în chipul focului
și afumă, ca acest foc simțit, și cînd o vede vreun om smerit și curat o urăște
și se îngrețoșează de dînsa. Iar lumina cea bună este preadulce și înveselitoare,
umple sufletul de bucurie și de liniște nemăsurată și-l face pe dînsul smerit
și iubitor de oameni, gonindu-i toate gîndurile rele, tot cugetul și învoirea
necuvioasă".
Cuviosul avea foarte multă evlavie către sfînta mărturisitoare
a lui Hristos, Ecaterina, mai multă decît către alte sfinte și o prăznuia.
Într-un an, după Sfînta Liturghie, șezînd cu toții la masă, frații și străinii
care au participat la sfînta liturghie, iar masa fiind pusă afară, a venit
o ploaie mare și s-au sculat toți nemîncați, fugind de frica ploii, dar cuviosul
le-a poruncit să șadă fără frică. Apoi rugîndu-se lui Dumnezeu o! minune!
ploaia a stat pînă ce au mîncat, apoi după mulțumirea mesei atîta ploaie s-a
revărsat pe pămînt, încît toți s-au înspăimîntat.
Altădată a mers un cerșetor în chip monahicesc, în muntele
acela pentru milostenie, cu multă obrăznicie și i-a cerut argint, sau o haină,
iar cuviosul, neavînd nimic să-i dea, l-a scos afară. Pentru aceea el s-a
coborît ocărînd pe cuvios, căci nu i-a dat milostenie. Și, mergînd în casa
de străini unde era un monah cu numele de Vasile, prihănea pe cuvios, zicînd
că este nemilostiv și altele. Iar Vasile îl sfătuia, zicînd: "Taci, nu grăi
de rău pe dreptul, ca să nu te pedepsească Domnul". Dar acesta nu-l asculta
și zicea mai multe rele. Pentru aceea a pedepsit Dumnezeu după dreptate pe
cel nedrept. Căci, căzînd la pămînt cu fața în sus, s-a umflat tot trupul
lui și ardea ca un foc dinăuntru; atît se umfla pielea lui, încît era gata
să crape ticălosul și, nesuferind durerile cele cumplite, striga: "Miluiți-mă,
pentru Domnul". Atunci Vasile i-a zis: "Într-alt fel nu vei afla ajutor, decît
numai să chemi pe însuși cuviosul pe care l-ai ocărît. Deci, să te duci la
el și să-ți mărturisești păcatul, cerîndu-ți iertare". Și făcînd așa, l-a
primit nepomenitorul de rău, l-a sărutat ca pe un iubit al său și l-a iertat.
Ducîndu-se odată cuviosul la Efes să se închine Sfîntului
Ioan, cuvîntătorul de Dumnezeu și tămîind un diacon după obicei și pe cei
ce erau de față, cînd a tămîiat pe dumnezeiescul Pavel, acesta a zis: "Și
episcopul să ne pomenească pe noi". Iar diaconul a răspuns: "Eu episcop? Pentru
care faptă bună a mea, eu netrebnicul?" Cuviosul a zis: "Da, să nu te îndoiești
nicidecum". Și astfel, după puțină vreme, s-a făcut diaconul mitropolit al
Patrelor.
Odată cuviosul a trimis un monah tînăr într-un sat pentru
o treabă. Acela mergînd și, întîmplîndu-se noapte, a rămas peste noapte într-o
casă, în care era o fată frumoasă, care a îndrăgit pe monah ca pe unul ce
era tînăr. Și peste noapte el dormind, s-a dus fata și s-a culcat lîngă el,
iar acela, deșteptîndu-se și, aflînd-o lîngă el, s-a smintit ca un om și s-a
plecat cu gîndul ca să facă păcat; dar, cînd a îmbrățișat-o, a auzit glasul
dulce al cuviosului zicîndu-i pe nume: "Ce voiești să faci, ticălosule? Scoală
degrabă și vino la mănăstire". Monahul, auzind acelea, s-a mîhnit foarte și
izgonind pe femeie cu fierbințeala duhului, s-a sculat din pat și a fugit.
Și ajungînd la cuvios, și-a mărturisit păcatul; iar cuviosul l-a sfătuit să
se păzească cu sîrguință de aici înainte.
Astfel minunatul Pavel, nu numai fiind de față, ci și departe
aflîndu-se, ajuta pe fiii săi. Iar cînd s-a apropiat sfîrșitul sau mai bine
zis mutarea sa, căci cuviosul a cunoscut și aceasta, a scris legi și canoane
pentru petrecerea cea monahicească, apoi s-a pogorît din munte și, chemînd
pe frați, le-a dat lor, ca și Moise tablele legii; după aceea, a poruncit
unui frate să le citească fraților și el s-a suit iarăși în munte. În a cincea
zi a lunii decembrie, s-a pogorît să bată toaca, ca să se adune frații și
le-a zis: "Să știți că de acum nu mă voi mai sui în munte, ci să meargă doi
frați acolo, să aducă evanghelia, după ce vor sluji Sfînta Liturghie". Apoi
s-a culcat pe pat și a venit o fierbințeală, iar el a început a învăța pe
monahi să nu se lenevească în nevoințele cele monahicești, ca să afle odihnă
veșnică.
Iar în ziua sfîrșitului său, a adunat pe toți frații și a
zis să aleagă egumen pe care vor voi. Ei au început a plînge, văzînd că se
vor lipsi de păstorul lor cel bun. Au zis să lase el pe cine trebuie și pe
cine va voi, fiind luminat de dumnezeiescul dar. Iar cuviosul le-a zis: "Eu
altui păstor nu vă dau decît numai în mîinile preacurate ale Stăpînului Hristos,
ca El să vă păzească nevătămați, într-o unire și un gînd. Aveți încă și întinatul
meu trup nedespărțit și vă făgăduiesc că voi fi și duhovnicește cu voi și
vă voi ajuta, pînă cînd nu veți cădea în vreun păcat mare, ca să vă duceți
întru pierdere. Și cel ce va putea petrece în muntele acesta rîpos și prea
aspru pînă la sfîrșitul lui, eu voi da răspuns pentru păcatele lui, în ceasul
judecății". Și acestea s-au arătat adevărate, precum le-a proorocit, prin
minunea care a făcut după adormirea sfîntului, unui monah cu numele Lazăr,
după cum se arată în cartea lavrei.
Sfătuindu-i destul și prorocindu-le, și-a dat sfîrșitul său
în mîinile lui Dumnezeu în luna decembrie ziua a cincisprezecea, anul de la
zidirea lumii șase mii patru sute șaizeci și patru (iar de la Hristos nouă
sute cincizeci și șase). El era la statură mic, cu capul pleșuv, cu barba
scurtă și lată, la față galben, însă minunată prin strălucire. Iar în ceasul
cînd a adormit cuviosul, unii din cei ce erau de față au auzit în văzduh glasurile
diavolilor, ca și cum i-ar fi bătut cineva, cînd se suia sfîntul lui suflet
în cer.
Un monah oarecare, cu numele Fotinos, care locuia în Bizanț,
în seara aceea în care a adormit cuviosul, a văzut cum îl suiau îngerii și,
punînd tămîie pe cărbuni, striga acestea: "Pomenește-mă, cuvioase părinte,
acolo unde te duci, înaintea lui Dumnezeu!" Iar episcopul Monemvasiei, fiind
acolo în chilia lui Fotinos, l-a întrebat: "Ce ai văzut?" El a răspuns: "Sfinții
îngeri duc la cer sufletul Cuviosului Pavel, cel din Latru". Asemenea vedere
a avut și alt monah cu numele de Cosma, care locuia afară din cetate, fiind
egumen în mănăstirea Armamentariei; acela a văzut cu ochii minții sufletul
cuviosului, fiind dus la cer de sfinții îngeri și a spus tuturor monahilor
mănăstirii sale.
Apoi îngropînd sfîntul lui trup în nartica (tinda) bisericii,
era acolo un monah, cu numele Efrem, care avea un diavol rău și nu-l știa
nimeni mai înainte, dar atunci foarte rău l-a tulburat la așezarea în mormînt
a cuviosului; apoi a ieșit, fiind silit de dumnezeiescul dar dat sfintelor
moaște ale cuviosului. Și nu numai acestea, ci și alte minuni multe a săvîrșit,
printr-însul Atotputernicul Dumnezeu, dintre care vom mai spune puține, ca
să cunoaștem cîtă îndrăzneală avea el către Stăpînul Hristos și după moarte.
Egumenul lavrei, care a fost după cuviosul, vrînd să zidească
într-un loc cuviincios o biserică în numele cuviosului, ca să mute acolo sfintele
lui moaște, îl împiedicau două pietre mari și, neputînd zidarii a le sfărîma
se mîhni egumenul. Într-o noapte, un monah îmbunătățit a văzut în vis pe cuviosul
ținînd o trestie în mîinile sale și închipuind cinstita Cruce pe pietrele
acelea.
Sculîndu-se din somn, monahul a spus egumenului visul; și
îndată a pus pe meșteri de au tăiat pietrele cu atîta ușurință, de parcă ar
fi tăiat niște lemne și cu pietrele acelea a zidit cea mai mare parte a bisericii,
pe care a săvîrșit-o în ziua în care adormise cuviosul. Și vrînd să facă mutarea
moaștelor, ca să le așeze în biserica cea nouă, s-au adunat mulțime de creștini
cucernici și iubitori de Hristos, chemîndu-i pe dînșii sfîntul, în chip luminat.
Iar cînd s-au apropiat de mormînt cu făclii și tămîie aprinsă, cum au deschis
puțin, a ieșit o bună-mireasmă, încît nu numai biserica, ci și locul dimprejur
s-a umplut. Iar cînd au descoperit mormîntul desăvîrșit, au văzut că era sfîntul
trup plin de mir cu bună mireasmă, ca un nard de mult preț, iar cîți s-au
apropiat de dînsul, a rămas în mîinile lor acea mireasmă multe zile și nu
se împuțina cu spălarea.
Așa proslăvește Domnul pe cei ce-l proslăvesc pe El, împlinindu-i
sfintele și mîntuitoarele Lui porunci. Deci cîntînd, precum se cădea, cîntări
duhovnicești, au așezat cinstitele lui moaște în biserica nouă, săvîrșind
praznicul cuviosului cu bucurie și nemăsurată evlavie.
Un monah al aceleiași lavre avea durere mare la un genunchi
și zăcea de trei luni nemișcat, neputînd să umble și a văzut și el pe cuviosul
în vis făcîndu-i semn cu mîna să se scoale și îndată s-a făcut sănătos; toți
cîți l-au văzut s-au minunat.
O femeie avea o bubă foarte mare în frunte, încît îi mîncase
nu numai carnea, ci și oasele capului și de acum era să moară, dar luînd untdelemn
din candela cuviosului, s-a uns și îndată s-a vindecat.
Acestea și multe altele, care covîrșesc ca număr, putere,
vremea și mintea de a le istorisi, le-a săvîrșit minunatul Pavel, la cei ce
alergau cu credință neîndoită la el, întru slava Tatălui și a Fiului și a
Sfîntului Duh, a unui Dumnezeu Căruia I se cuvine cinste și închinăciune în
veci. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor
pe luna decembrie
|