Pătimirea Sfîntului Mucenic Bonifatie
(19 decembrie)
Era în Roma o femeie oarecare cu numele Aglaida, fata unui
tată slăvit, anume Acachie, care fusese mai înainte antipat al aceleiași cetăți
a Romei. Aceasta fiind tînără și frumoasă la față, avînd multe averi ce-i
rămăseseră de la părinții ei și ducînd o viață liberă, fără bărbat legiuit,
își petrecea zilele sale în desfrîu și în păcate, fiind biruită de patima
cea firească a neputinței trupești. Ea avea la dînsa un om, ca slugă credincioasă
a casei și a toată avuția ei, cu numele de Bonifatie, tînăr și frumos la chip.
Cu acesta viețuia în necurăție. Nu spre rușinare se vorbește aceasta, căci
degrabă se va spune fericita și minunata schimbare a acestora. Pentru că,
fiind lăudați sfinții lui Dumnezeu, nici păcatele lor cele mai dinainte nu
se tac. Ca să se arate aceasta cum că nu toți din tinerețe au fost buni și
drepți, ci avîndu-și firea stricată, asemenea multora, s-au săvîrșit cu pocăința
cea adevărată și cu schimbarea cea bună, făcîndu-se mari prin faptele cele
bune și slăviți cu sfințenia, precum vom vedea. Că și noi, păcătoși fiind,
să nu deznădăjduim de mîntuire, ci să ne deșteptăm către ridicarea cea grabnică,
știind, că după pocăința păcatelor, putem a fi sfinți, Dumnezeu ajutîndu-ne,
numai noi de vom vrea.
Cu adevărat este frumoasă această povestire, prin care se
veselește inima și cu urechea care aude, că mai presus de nădejde, păcătosul
se face sfînt, ba încă și mucenic al lui Hristos. Așa și acest Bonifatie,
care mai înainte se tăvălea în necurăție, ba era și bețiv, s-a arătat apoi
mărturisitor al lui Dumnezeu, viteaz nevoitor și slăvit răbdător de chinuri.
Dar în vremea viețuirii sale, cel cu iubire de patimă, deși
slujea păcatului, avea și oarecare fapte bune vrednice de laudă: către cei
săraci, era milostiv, către cei străini avea dragoste și către cei ce pătimeau
în nevoi, avea durere de inimă. Pe unii cu milostivire miluindu-i, pe alții
cu dragoste odihnindu-i și altora cu durere de inimă ajutîndu-le; totdeauna
avea în mintea sa dorința ca să-și îndrepteze cîndva viața sa. De aceea adeseori
suspina către Dumnezeu, că doar o scăpa de cursele diavolului, ca să se facă
domn peste poftele și patimile sale. Domnul însă n-a trecut cu vederea zidirea
sa și n-a lăsat pe un om ca acesta, care în parte avea și fapte bune, să se
cufunde mai mult în pofta cea rea. N-a lăsat mai mult a-și întina cu păcatele
cele necurate faptele lui cele de milostenie. Ci a binevoit și i-a rînduit
lui ca să-și spele faptele sale cele rele, prin vărsarea chiar a sîngelui
său, iar cu a lui roșeală să împodobească sufletul său ca și cu o porfiră
împărătească și cu cununa muceniciei să se încununeze. Iată cum s-a făcut
aceasta:
În acea vreme era încă prigoană asupra creștinilor și adîncul
întunericului celui idolesc cuprinsese tot răsăritul, încît mulțime de credincioși
erau munciți pentru Hristos. Atunci stăpînei sale Aglaida, i-a venit gînd
de mîntuire și o dorință foarte mare și nebiruită a pătruns în inima ei, ca
să aibă în casa sa sfinte moaște mucenicești. Și întrucît socotea că din slugile
sale nu este mai credincios și mai cu sîrguință spre a împlini acea slujbă
decît Bonifatie, l-a chemat și i-a arătat dorința sa. Deci, luîndu-l la o
parte, i-a zis: "Știi, frate, cu cîte păcate ne-am îngreunat și nicidecum
nu ne îngrijim de cele ce vor să fie! Cum vom sta înaintea înfricoșatei judecăți
a lui Dumnezeu, unde avem să primim munci grele după faptele noastre? Eu am
auzit de la un oarecare bărbat binecredincios că, dacă cineva are sfinte moaște
ale celor ce au pătimit pentru Hristos și le cinstește pe cît se poate, acela
mult ajutor află către mîntuire și în casa aceluia nu se mai înmulțește păcatul.
Apoi, încă și de răsplătire veșnică se învrednicește, pentru că în aceeași
fericire veșnică se va îndulci, de care se satură și sfinții mucenici. Și
mulți chiar acum, după cum se spune, intră pentru Hristos în nevoințele cele
frumoase, dîndu-și trupurile spre răni și primesc cunună mucenicească.
Deci, slujește-mi, tu, la aceasta, căci a venit vremea ca
să arăți cîtă dragoste ai către mine. Mergi cu sîrguință în părțile acelea
unde se aude de prigoană și de muncirea creștinilor și te sîrguiește a aduce
moaștele oricăror sfinți mucenici, ca să le ținem la noi cu cinste și să-i
zidim acelui sfînt biserică. Căci îl vom avea pe acela totdeauna nouă păzitor,
ajutor și de-a pururea mijlocitor către Dumnezeu".
Zicînd acestea, Bonifatie cu bucurie voia să săvîrșească
lucrul ce i se poruncea și s-a arătat gata spre o cale ca aceea. Deci, i-a
dat stăpînă sa mulțime de aur, pentru că în alt chip nu se puteau lua sfintele
moaște ale unui mucenic, dacă n-ar fi dat daruri și mulțime de aur. Căci păgînii
muncitori, văzînd dragostea și osîrdia cea mare a credincioșilor către moaștele
mucenicilor, nu le dădeau în dar, ci le vindeau cu mare preț și multă avere
cîștigau ei cu acestea.
Luînd Bonifatie de la stăpînă sa mulțime de aur, pe de o
parte pentru răscumpărarea moaștelor mucenicești, iar pe de alta spre a da
milostenie săracilor, a pregătit și diferite feluri de aromate, pînză curată
și toate cele ce se cuvin pentru cinstita înfășurare a trupurilor sfinților.
Apoi, a luat caii și robii stăpînei sale ca tovarăși și a plecat la drum.
Ieșind din casă, a zis către stăpînă sa, rîzînd: "Ce va fi,
doamnă, de nu voi găsi vreun mucenic acolo unde mă duc și de vor aduce la
tine trupul meu muncit pentru Hristos? Oare îl vei primi cu cinste?" Iar ea,
rîzînd și numindu-l bețiv și păcătos, a început a-l dojeni zicînd: "Acum nu
este vreme de glumit, frate, ci de bună cucernicie. Căci trebuie în calea
aceasta a te păzi cu mare grijă, de toată neorînduiala și gluma; și cu cinste
și cu bună credință să săvîrșești toate, apoi cu blîndețe și cu înfrînare
să călătorești, că vezi că slujești moaștelor sfinților, de care nu sîntem
vrednici nu numai a ne atinge, ci nici măcar a căuta spre dînsele. Deci, mergi
în pace, iar Domnul Care a primit chipul robului și Și-a vărsat sîngele pentru
noi, să trimită cu tine pe îngerul Său, neaducîndu-Și aminte de păcatele noastre,
ci să îndrepteze mergerea și întoarcerea ta bine și cu sporire bună".
Bonifatie, punînd mustrarea stăpînei sale în inima sa, a
mers la drum și cugeta în mintea sa cum se va atinge de sfintele moaște, avînd
mîini necurate. Deci se căia de necurăția sa cea mai dinainte și a început
a posti, a nu mînca deloc carne și a nu bea vin, a se ruga cu sîrguință și
des. Astfel, încet, încet a venit întru frica lui Dumnezeu, căci frica era
tatăl luării-aminte, iar luarea-aminte era maică a odihnei celei dinăuntru,
care naște știința, și face ca sufletul să-și vadă grozăvia sa, ca într-o
oarecare apă curată și netulburată. Așa se nasc începuturile și rădăcinile
pocăinței, începînd de la frica lui Dumnezeu, de la luarea-aminte de sine
și de la socotirea conștiinței sale.
Apoi s-a arătat întru dînsul dorința vieții celei desăvîrșite,
din post, din înfrînare și din rugăciunile cele neîncetate. După ce a ajuns
în părțile Asiei și a intrat în Tars, preaslăvita cetate a Ciliciei, în care
atunci erau munciți sfinții, pe vremea împărăției lui Dioclețian și Maximian,
a lăsat pe ceilalți robi la gazdă, cu caii, poruncindu-le să se odihnească
de osteneală. Iar el singur îndată, nici praful scuturîndu-și, s-a dus să
vadă pe cei despre care a auzit că se muncesc; și, venind în priveliște, a
văzut mulțime de popor adunat, care privea la muncile ce se făceau sfinților.
Deci a văzut pe sfinți în multe feluri de chinuri schingiuiți,
cărora, tuturor deopotrivă, o vină le era pusă înainte: credința cea creștinească
și viața cea cu dreapă credință. Iar muncile cu care erau chinuiți, nu erau
deopotrivă. Unul era spînzurat cu capul în jos și dedesubtul lui era foc aprins;
altul era întins în patru părți și legat de patru stîlpi; altul zăcea fiind
tăiat cu fierăstrăul; altul de mîinile muncitorilor, cu unelte ascuțite se
zdrobea; unuia i se scoteau ochii, altuia i se tăiau mădularele; altul era
înfipt în țeapă și ridicat de la pămînt și intra țeapa pînă la grumazi, altuia
i se frîngeau și i se zdrobeau oasele, iar altul era cu mîinile și picioarele
tăiate, tăvălindu-se pe pămînt ca un ghem. Și toți aveau atîta răbdare și
atîta bărbăție, încît pe fețele lor se arăta o veselie creștinească, duhovnicească,
pentru că, fiind întăriți cu darul lui Dumnezeu, răbdau cele nesuferite firii
omenești.
Văzînd acestea fericitul Bonifatie și socotindu-le toate
cu sîrguință, pe de o parte minunîndu-se de bărbăția mucenicilor, iar pe de
alta poftind și el cunună, s-a aprins cu totul de rîvnă dumnezeiască. Deci,
stînd în mijlocul priveliștii și făcîndu-se tuturor arătat, pe mucenicii care
erau douăzeci la număr îi îmbrățișă pe cîte unul, apoi a zis cu glas mare,
în auzul tuturor: "Mare este Dumnezeul creștinilor, mare este Cel ce ajută
robilor Săi și îi întărește întru atîtea munci". Zicînd acestea, se apropia
de mucenici și le săruta picioarele cu multă dragoste, iar care nu aveau picioare,
le cuprindea mădularele rămase din trupurile lor și le punea la pieptul său,
numindu-i fericiți, că în puțină vreme, răbdînd acele munci cu bărbăție, îndată
vor dobîndi veșnica ușurare, odihna și bucuria cea fără de sfîrșit. Iar pentru
dînsul se ruga să le fie tovarăș în acea nevoință și părtaș al cununilor pe
care vor să le dobîndească de la Hristos, punătorul de nevoințe.
Atunci și-a întors tot poporul ochii spre dînsul, dar mai
ales judecătorul, care ședea la judecată și chinuia pe sfinții răbdători.
Acela, văzînd un om străin și necunoscut, întrebă: "Cine și de unde este acesta?"
Apoi, îndată porunci să-l prindă și să-l aducă la el, întrebîndu-l cine este?
Iar sfîntul a răspuns: "Sînt creștin". Judecătorul a vrut să știe numele lui
și de unde este, iar el a răspuns: "Numele cel dintîi cu care iubesc foarte
mult a mă numi, este creștin și acum am venit aici din Roma. Iar de voiești
a-mi ști și numele cu care m-au numit părinții, iată: Bonifatie mă numesc".
Iar judecătorul a zis: "Apropie-te, Bonifatie, mai înainte pînă nu-ți rup
trupul și oasele și jertfește zeilor, ca să-ți mijlocești multe bunătăți;
căci și pe zei vei milostivi și de muncile ce au să-ți fie te vei izbăvi,
iar de la noi cu multe daruri te vei îmbogăți". La acestea Bonifatie răspunse:
"Nu se cuvine nici măcar a răspunde la aceste cuvinte ale tale; însă, zic
ceea ce am zis de multe ori: sînt creștin și numai aceasta vei auzi de la
mine, iar dacă nici aceasta nu suferi a auzi, atunci fă cu mine ceea ce-ți
place". Judecătorul atunci a poruncit să-l dezbrace și să-l spînzure cu capul
în jos și să-l bată tare.
A fost bătut cumplit, încît carnea a căzut de pe el, de i
se vedeau oasele goale. Iar el ca și cum n-ar fi simțit dureri, nu băga în
seamă rănile ce i se făcuseră, ci își întorcea ochii către sfinții mucenici
și, avînd pătimirea acelora pildă, se mîngîia că în tovărășia acelora s-a
învrednicit a pătimi pentru Hristos.
După aceasta, poruncind muncitorului a-l slăbi puțin, îl
ispitea din nou, poate îl va îndupleca: "O! Bonifatie, începuturile muncilor
să-ți fie în destul pentru sfătuirea ta, ca să-ți alegi ce este mai bun. Ai
gustat acum dureri cumplite, deci miluiește-te acum, ticăloase și apropiindu-te,
jertfește zeilor, iar de nu, îndată să începi a pătimi mai mari și mai cumplite
munci". Iar sfîntul a răspuns: "Pentru ce îmi poruncești a face cele necuviincioase,
o! nebunule. Eu nici cu auzul nu pot răbda de pomenirea zeilor tăi și tu îmi
poruncești să le jertfesc lor?" Mîniindu-se iarăși, judecătorul a poruncit
să-i bage trestii ascuțite pe sub unghiile mîinilor și picioarelor; iar sfîntul,
ridicîndu-și ochii și mintea către cer, tăcea răbdînd.
Apoi a poruncit să topească plumb și să-l toarne în gura
lui și, fiind topit plumbul, sfîntul, ridicîndu-și mîinile în sus, se ruga,
zicînd: "Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce m-ai făcut mai tare decît muncile,
fii și acum împreună cu mine, ușurîndu-mi durerile, Cela ce Însuți ești mîngîierea
mea și cu dinadinsul arată că-mi ajuți a birui pe satana, cum și pe acest
judecător nedrept, că pentru Tine pătimesc acestea, precum Însuți știi". Zicînd
acestea, a rugat pe sfinți să-i ajute, cu rugăciunile lor, ca să poată răbda
acea muncă înfricoșată. Și apropiindu-se muncitorii, i-au deschis gura cu
o unealtă de fier și i-au turnat plumbul, dar nu l-au vătămat pe sfînt.
Poporul, văzînd o muncire atît de cumplită, s-a cutremurat
și, făcînd zgomot, striga: "Mare ești Dumnezeule al creștinilor! Mare ești,
Împărate Hristoase și toți credem în Tine, Doamne!" Strigînd toți așa, s-au
întors către o capiște idolească ce era aproape, vrînd s-o risipească. Apoi
strigau asupra judecătorului și aruncau cu pietre asupra lui, vrînd să-l omoare.
Judecătorul, sculîndu-se de la locul de judecată, a fugit rușinat la casa
sa, iar pe Bonifatie a poruncit să-l țină sub strajă.
A doua zi, încetînd tulburarea poporului, judecătorul a venit
din nou la judecată și, aducînd pe Sfîntul Bonifatie, hulea numele lui Hristos
și batjocorea numele Lui, ca unul ce a fost răstignit. Iar sfîntul, nerăbdînd
a auzi hulă asupra lui Dumnezeu, a răspuns cu batjocură judecătorului, bătîndu-și
joc de zeii săi cei fără de suflet și ocărînd orbirea lor și nebunia celor
ce se închină lor. Și, mîniind iarăși judecătorul, a poruncit de a fiert un
cazan cu smoală și a aruncat pe sfîntul mucenic într-însul. Însă, Domnul n-a
lăsat pe robul Său, căci, pogorîndu-se îndată îngerul, a rourat pe mucenic
în acel cazan, iar smoala, vărsîndu-se, s-a aprins și a ars pe mulți din păgînii
care stăteau împrejur. Sfîntul a ieșit sănătos, neavînd nici o vătămare de
la foc și de la smoală.
Atunci muncitorul văzînd puterea lui Hristos și temîndu-se
ca să nu pătimească ceva rău, a poruncit să taie îndată cu sabia pe Bonifatie.
Deci, luîndu-l pe el ostașii, l-au scos spre ucidere. Iar sfîntul, cerînd
vreme de rugăciune, s-a întors către răsărit și a zis: "Doamne, Doamne, Dumnezeule,
să mă întîmpine pe mine milele Tale și acum fii mie ajutor ca vrăjmașul meu
să nu-mi împiedice calea văzduhului, pentru păcatele mele cele făcute întru
nebunie. Primește sufletul meu în pace și mă rînduiește împreună cu cei ce
și-au vărsat sîngele pentru Tine și și-au păzit credința pînă la sfîrșit.
Iar pe turma cea cîștigată cu cinstitul Tău sînge, adică pe poporul Tău, Hristoase,
cel de o fire cu mine, izbăvește-l de toată necurăția și rătăcirea păgînească,
căci bine ești cuvîntat în veci, Amin".
Astfel rugîndu-se, și-a plecat capul sub sabie și a fost
tăiat, dar a curs din rană sînge și lapte. Văzînd acest lucru, necredincioșii
și-au întors privirile la Hristos în număr de cinci sute cincizeci și scuipînd
pe idolii cei urîcioși, s-au creștinat. Astfel a fost sfîrșitul Sfîntului
Bonifatie. Și ceea ce a zis mai înainte stăpînei sale în glumă, atunci cînd
pornea de acasă, s-a adeverit.
Iar tovarășii, robii Aglaidei, cei ce veniseră cu dînsul
spre căutarea sfintelor moaște, ședeau la gazdă, neștiind nimic din cele ce
făcuse Bonifatie și îl așteptau. Și văzînd că nu se mai întoarce nici seara,
nici toată noaptea, la fel și a doua zi nevăzîndu-l, au început a cugeta despre
dînsul lucruri rele (precum singuri au mărturisit mai pe urmă), căci socoteau
că el s-a îmbătat undeva și zăbovește cu femeile desfrînate. Apoi ziceau,
rîzînd: "Iată, Bonifatie al nostru a venit spre căutarea sfintelor moaște".
Dar văzînd că nici în cealaltă noapte nu se mai întoarce la dînșii, au rămas
întru nepricepere și au început a-l căuta, umblînd prin toată cetatea și întrebînd.
Din întîmplare sau mai bine zis prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au
întîlnit un om, ce era fratele logofătului, care scrisese la judecată întrebările
mucenicilor, cum și răspunsurile cele de moarte asupra lor. Și l-au întrebat
pe acela: "N-ați văzut un om străin, care a venit pe aici?" Iar el a zis:
"Ieri a venit un străin, pătimind pentru Hristos în priveliște și s-a osîndit
la moarte, tăiat fiind cu sabia. Nu știu de este acela pe care îl căutați
voi, însă spuneți, cum arăta la chip?". Iar ei i-au dat toate cîte cerea,
că nu era mare de stat, cu părul galben, arătîndu-i și asemănarea chipului.
Acela a zis lor: "Cu adevărat acela este pe care îl căutați". Dar ei nu credeau,
zicînd: "Nu știi, omule, pe care căutăm noi". Și vorbind între dînșii, pomeneau
năravurile lui Bonifatie și rîzînd ziceau: "Au doară bețivul și desfrînatul
va pătimi pentru Hristos?" Iar fratele logofătului întărea zicînd: "Cu acel
chip precum spuneți voi, un om alaltăieri s-a întrebat la judecată. Dar ce
vă oprește pe voi ca să mergeți și să-i vedeți trupul zăcînd la locul unde
este tăiat?".
Deci au mers după acel om și ajungînd la locul de ucidere,
unde era strajă de ostași pentru ca să nu fure creștinii trupurile mucenicilor,
le-a arătat pe mucenic, zicînd: "Au nu este acesta pe care îl căutați?" Ei,
văzînd trupul, l-au cunoscut și luînd capul lui care zăcea deoparte, l-au
lipit de trup. Atunci l-au cunoscut că este Bonifatie, s-au mirat foarte și
s-au rușinat de gîndurile lor de rău grăite pentru dînsul și se temeau să
nu pătimească vreun rău pentru osîndirea sfîntului cu gîndurile lor urîte
și pentru că au rîs de viața lui, neștiind inima lui cea bună și nici voia
lui.
Apoi, căutînd ei la fața sfîntului cu spaimă au văzut că
sfîntul cîte puțin și-a deschis ochii săi și, privindu-i cu dragoste, le-a
zîmbit și, cu fața luminîndu-se, le-a arătat că le iartă lor greșelile. Iar
ei, spăimîntîndu-se și mai mult, lăcrimau zicînd: "Nu pomeni, robule al lui
Hristos, fărădelegile noastre, căci cu nedreptate osîndeam viața ta și nebunește
rîdeam de tine". Apoi, dînd păgînilor cinci sute de galbeni, au luat trupul
și capul Sfîntului Bonifatie și, ungîndu-l cu aromate, l-au înfășurat în pînză
curată care era pregătită pentru aceea și, punîndu-l în raclă, s-au întors
ducînd pe mucenicul doamnei sale.
Cînd s-au apropiat de Roma, îngerul Domnului s-a arătat în
vis Aglaidei, zicînd: "Primește pe acela care odinioară ți-a fost slugă, iar
acum este frate al nostru și împreună slujitor. Primește pe acela care ți-era
rob, iar acum este stăpîn al tău și de acum cu bună cinstire să îl cinstești,
căci este păzitor al sufletului tău și apărător al vieții tale". Iar ea, deșteptîndu-se
înspăimîntată, a luat pe unii din clericii bisericii, bărbați cinstiți și
au ieșit întru întîmpinarea Sfîntului Mucenic Bonifatie. Deci acela, pe care
îl trimisese în cale ca un rob, l-a primit în casa sa, ca pe un domn al său,
cu cinste și cu multe lacrimi de bucurie. Apoi și-a adus aminte de proorocia
sfîntului cînd a plecat la drum. Și mulțumea lui Dumnezeu care a rînduit așa.
Căci Sfîntul Bonifatie s-a făcut jertfă bine primită lui Dumnezeu, pentru
păcatele sale și ale ei. Apoi a zidit o biserică prealuminată, în numele Sfîntului
Bonifatie, într-un sat al său, care era la o depărtare de cincizeci de stadii
de Roma. Acolo a dus cinstitele lui moaște cu mare cinste, unde se săvîrșeau
multe minuni cu rugăciunile mucenicului, căci izvorau tămăduiri celor bolnavi,
diavolii se izgoneau din oameni și își cîștigau cererile mulți din cei ce
se rugau la mormîntul acestui sfînt.
După aceasta, fericita Aglaida, împărțindu-și averile sale
la săraci și scăpătați, s-a lepădat de lume și a viețuit cincisprezece ani
în mare pocăință, a adormit întru Domnul și s-a adăugat către Sfîntul Mucenic
Bonifatie, fiind pusă lîngă mormîntul lui. Astfel, această doime, schimbîndu-și
viața cea mai dinainte, cu schimbare minunată, și-a dobîndit sfîrșit bun;
unul, spălîndu-și păcatele cu sîngele s-a învrednicit cununii mucenicești,
iar cealaltă, cu lacrimile și cu viața cea aspră și-a curățit viața și așa
s-au arătat îndreptați și fără prihană înaintea lui Dumnezeu, Domnul nostru
Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor
pe luna decembrie
|