Pătimirea Sfintei Muceniţe Iuliana
Fecioara şi a celor împreună cu dînsa
(21 decembrie)
Nicomidia, preamărita cetate a Bitiniei, se îndeletnicea
foarte mult întru slujirea idolilor, pe vremea cînd domnea Diocleţian la apus
şi Maximian la răsărit, amîndoi împăraţi păgîni. În acea cetate era atunci
un om bogat şi cinstit, cu numele African, care foarte mult se ţinea de păgînătatea
elinească. Acesta avea o fiică, cu numele Iuliana, care, după ce a început
a veni în vîrstă, a înflori cu frumuseţea şi a-şi arăta înţelepciunea şi obiceiurile
cele bune, a logodit-o cu un oarecare din suita împărătească, cu numele Elevsie.
Dar a amînat nunta, pînă la vremea aceea cînd ar fi mai bine a se face.
În acea vreme, fecioara auzind propovăduirea Evangheliei
pentru Hristos, a crezut în taină, pentru că văzînd cerul şi pămîntul, marea
şi focul, căuta pe Cel ce le-a zidit şi din zidiri s-a învăţat a cunoaşte
pe Ziditorul, precum grăieşte Sfîntul Pavel: Cele nevăzute ale Lui de la
zidirea lumii, din făpturi sînt văzute. Deci grăia întru sine fecioara,
cea cu bună cunoştinţă, unul este Dumnezeu cel adevărat, Căruia, se cuvine
a ne închina, iar idolii, cei fără suflet nu sînt dumnezei, ci locaşuri drăceşti.
Ea se nevoia în rugăciuni şi în citirea dumnezeieştii Scripturi, învăţînd
legea Domnului, ziua şi noaptea, în taină de tatăl său, care era mare prieten
al păgînilor şi vrăjmaş al creştinilor.
Iar mama ei, deşi era elină, nu se îngreţoşa de dreapta credinţă
creştinească, însă de amîndouă nu ţinea seamă, căci nici nu slujea idolilor
cu osîrdie, nici nu cinstea pe Hristos cu bună credinţă şi nici nu ţinea seamă
ce credinţă are fiica ei. De aceea, cu greu putea fericita fecioară a tăinui
de tatăl său credinţa cea întru Hristos şi a se îndeletnici în rugăciuni şi
în citiri, mai ales că maica ei nu lua seamă de aceea. Avînd inima sa plină
de dragostea lui Dumnezeu şi întărită întru buna credinţă, se gîndea cum ar
putea să scape de logodnicul ei şi să se dezlege de însoţirea nunţii cu păgînul,
apoi să-şi păzească fecioria curată de către închinătorul de idoli şi să-şi
ferească trupul neatins de sluga diavolului.
Deci, venind vremea nunţii, a trimis Iuliana la Elevsie,
logodnicul său, zicînd: "Nu te pregăti în zadar de nuntă căci să ştii că nu
voi merge după tine, de nu te vei face mai întîi eparh laturii acesteia".
Aceasta a făcut-o sfînta, crezînd că este cu neputinţă lui Elevsie a cîştiga
dregătoria eparhiei şi, cu acea pricină, va scăpa de însoţirea lui. Iar Elevsie,
robit fiind de dragostea ei, a început în tot chipul a se îngriji de dregătoria
eparhiei, pe de o parte prin rugăminţile cele cu sîrguinţă, iar pe de alta
prin daruri mari şi prin mijlocitori foarte puternici.
Cerînd la împăratul Maximian ca să-l cinstescă cu acea dregătorie,
abia după multă vreme şi după multă bogăţie a dobîndit ceea ce dorea, ajutîndu-i
diavolul. Pentru că diavolul, vrînd să risipească gîndul cel bun al fecioarei
a ajutat lui Elevsie, care, făcîndu-se eparh, îndată a trimis la logodnica
sa, zicînd: "Bucură-te, Iuliano, că mă ai pe mine mirele tău, luminat cu slava,
căci, iată, sînt eparh; deci, fii gata de nuntă". Iuliana, văzînd că n-a reuşit
cu acel meşteşug a scăpa din cursa lui, a descoperit ceea ce de mult tăinua
în inima sa, răspunzîndu-i: "Bine este a te învrednici de a fi eparh, dar
de nu te vei închina Dumnezeului meu şi de nu vei sluji Domnului Iisus Hristos,
Căruia şi eu Îi slujesc, apoi caută-ţi altă soţie, pentru că eu nu voiesc
să am bărbat necredincios". Acestea auzindu-le Elevsie, s-a mirat de schimbarea
logodnicei sale şi s-a mîniat foarte. Deci, chemînd pe tatăl ei, African,
l-a întrebat: "Pentru ce fata ta se leapădă de zeii noştri şi pe mine mă urăşte?"
Şi i-a spus lui toate cuvintele ei, pe care i le aduseseră trimişii.
African, auzind acestea şi minunîndu-se de lucrul cel neaşteptat,
nu cu mai puţină mînie decît eparhul, s-a aprins asupra Iulianei, fiind asemenea
mare rîvnitor pentru necuraţii zei. Deci, întorcîndu-se îndată la casa sa,
mai întîi cu blîndeţe şi părinteşte a început a întreba pe fiica sa: "Spune-mi,
fiica mea iubită şi lumina ochilor mei cea dulce, pentru care pricină te lepezi
de nuntă şi te întorci de către eparh?" Ea, nerăbdînd a auzi numele lui, a
răspuns: "Lasă, tată, căci mă jur pe nădejdea mea, pe Domnul meu Iisus Hristos,
că de nu va primi Elevsie mai înainte credinţa mea, nu va fi părtaş nunţii
mele. Căci ce este aceasta a fi cu trupul uniţi, iar cu duhul despărţiţi şi
a fi vrăjmaşi unul cu altul?" Tatăl său, umplîndu-se de nesuferită mînie,
a zis: "Oare ai nebunit, ticăloaso şi voieşti să fii muncită?" Fecioara a
răspuns: "Munci voiesc pentru Hristos". Tatăl său a zis: "Mă jur pe marii
zei, Apolon şi Artemida, că fiarelor şi cîinilor voi da trupul tău spre mîncare".
Iar sfînta a răspuns: "Dar pentru ce zăboveşti? Să vină cîinii, să vină fiarele
şi mai multe chinuri de se poate să-mi fie, pentru că mă voi bucura, murind
pentru Hristos şi primind de la El mari răsplătiri". Apoi iarăşi tatăl său,
voind s-o vîneze, cu meşteşug a lăsat mînia şi, cu dragoste, vorbea către
dînsa, rugînd-o şi sfătuind-o ca să nu-i fie neascultătoare.
Iar ea, fiind plină de nădejdea cea bună, cu glas tare zicea:
"Oare şi tu eşti asemenea zeilor tăi celor surzi, urechi avînd şi neauzind?
Nu ţi-am spus acestea mai înainte cu jurămînt, că nu voi avea parte cu Elevsie,
dacă nu se va îndupleca mai întîi să se închine Hristosului meu?" Tatăl său,
auzind acestea, a închis-o într-o cămară. Apoi iarăşi a scos-o şi se nevoia
cu cuvinte bune, cu momeli, cu lacrimi fierbinţi, a întoarce pe sfînta către
cinstirea zeilor şi către dragostea lui Elevsie. Iar fecioara cea plină de
bărbăţie, iarăşi a strigat: "Nu voi jertfi zeilor, nu mă voi închina ciopliţilor,
nu voi iubi pe păgînul Elevsie! Lui Hristos unuia mă închin, pe Hristos cinstesc,
pe Hristos iubesc!"
Atunci tatăl său, mîniindu-se, a apucat-o şi a bătut-o fără
cruţare, aruncînd-o la pămînt, trăgînd-o de păr şi călcînd-o cu picioarele,
fiind nu ca un tată, ci ca un muncitor, nearătînd deloc milostivire părintească
şi uitînd dragostea cea firească de tată, în cumplita sa iuţime şi mînie.
Deci, a bătut-o pînă a obosit el, iar fericita fecioară a rămas de-abia vie.
După aceasta a trimis-o la Elevsie eparhul, logodnicul ei, spunîndu-i să facă
ce vrea cu dînsa. Iar el, fiind trecut cu vederea de dînsa, o! cît se iuţea,
suflînd de mînie şi scrîşnind cu dinţii asupra ei şi nu puţină ocară socotea
aceea, fiindcă s-a scîrbit de dînsul şi s-a lepădat de dragostea lui. Apoi
se bucura foarte că a căzut în mîinile lui şi a dobîndit stăpînire asupra
ei. Deci îndată a gîndit să o judece, fiind eparh, pentru că nu cinsteşte
pe zei, iar cu fapta răzbunîndu-se pe ea căci nu-l voieşte.
Şezînd la judecată, a poruncit să aducă la întrebare pe mieluşeaua
lui Hristos. Cînd s-a adus sfînta fecioară Iuliana la judecată înaintea lui
Elevsie, logodnicul său, cu frumuseţea ei strălucea ca o rază de soare şi
toţi, întorcîndu-şi ochii spre dînsa, s-au minunat de bunacuviinţa chipului
ei. Atunci Elevsie, căutînd spre dînsa, s-a îmblînzit şi mînia lui, în dragoste
s-a prefăcut. La început nu putea să zică către dînsa nici un cuvînt aspru,
ci cu pace şi cu dragoste vorbea, legat fiind de frumuseţea ei feciorească.
Deci a zis: "Crede-mă o! preafrumoasă fecioară, că de mă vei alege pe mine,
ca să-ţi fiu bărbat, te vei izbăvi de toate muncile cele grele care au să
ţi se întîmple, chiar de nu vei aduce jertfă zeilor, căci nu te voi sili,
decît numai să voieşti nunta". La acestea mireasa lui Hristos a răspuns: "Nici
un cuvînt, nici o muncă, nici însăşi moartea nu mă va îndupleca să mă însoţesc
cu tine, pînă nu te vei face creştin şi nu vei primi Sfîntul Botez". Zis-a
Elevsie: "Şi aceasta aş fi făcut-o, o, preaiubito, de nu m-aş fi temut de
mînia cea împărătească; căci de va afla împăratul, nu numai această dregătorie
mare, ci împreună cu dregătoria îmi va lua şi viaţa".
Sfînta a zis: "Dacă tu astfel te temi de împăratul cel muritor
şi vremelnic, care numai peste trup are stăpînire, iar nu şi peste suflet,
apoi eu, avînd Împărat fără de moarte, Care stăpîneşte peste toţi împăraţii
şi peste toată suflarea şi sufletul omenesc, nu mă voi teme? Şi cum mă voi
uni cu vrăjmaşul Lui, prin legătura însoţirii? Dacă cineva din robii tăi s-ar
fi însoţit cu vrăjmaşul tău, oare ai fi binevoit la aceasta? Oare nu te-ai
fi mîniat asupra robului tău? Deci nu te înşela, nici nădăjdui, că mă vei
îndupleca cu cuvinte dulci. Apoi, de voieşti, apropie-te şi tu de Dumnezeul
meu, iar de nu, omoară-mă, în foc aruncă-mă, cu bătăi mă răneşte, fiarelor
mă dă şi oricare munci voieşti, pune-le asupra mea, dar eu ţie nu mă voi supune.
Căci tu îmi eşti urît şi însoţirea ta îmi este ca o împrietenire cu dracii,
iar nunta ta ca o groapă întunecoasă, pusă înaintea ochilor mei!"
Auzind acestea, Elevsie, îndată i s-a adăugat peste focul
dragostei, focul mîniei şi-i ardea faţa ca focul. Căci astfel este dragostea,
cînd este trecută cu vederea şi nebăgată în seamă. Deci, a poruncit să o dezbrace
şi s-o întindă în patru părţi, legînd-o cu frînghii de mîini şi de picioare
şi s-o bată cu vine uscate şi cu vergi, foarte tare. Şi a fost bătută sfînta
de şase ostaşi multă vreme, pînă cînd au ostenit. Iar ea, deşi era cu firea
vas neputincios, răbda cu bărbăţie. Şi, poruncind eparhul ostaşilor să înceteze
a o mai bate, a zis către ea: "Iată, o! Iuliano, acestea sînt începuturile
muncilor tale şi încă fără de asemănare mai mari chinuri te aşteaptă, de nu
vei aduce jertfă marei Artemida". Iar muceniţa, mai cu înlesnire răbda bătăile
cele date de ei, decît a auzi pe Elevsie grăindu-i şi aşteptînd încă a o îndupleca
către voia sa. Apoi a răspuns: "O! cu adevărat nebun şi fără de minte, pentru
ce nu mă munceşti mai mult, ce aştepţi încă? Căci mai gata sînt eu a răbda
munci, decît tu a mă munci".
Atunci, sfînta a fost spînzurată de părul capului şi a stat
astfel o parte din zi, încît şi pielea capului şi faţa ei s-au ridicat în
sus de la locul lor, iar sprîncenele s-au ridicat mai sus decît fruntea. Iar
Elevsie, din dragostea ce o avea către dînsa, avînd încă nădejde, o sfătuia
cu cuvinte bune ca să se cruţe. Deci, zicîndu-i multe cuvinte momitoare şi
rugătoare, văzînd că nu sporeşte nimic, mai mult s-a mîniat şi a poruncit
să-i ardă coastele cu ţepuşe de fier înroşite, apoi să-i ardă subţiorile şi
mijlocul şalelor. După aceea, coborînd-o de la locul de muncă, i-au legat
mîinile înapoi şi cu un fier ascuţit au străpuns mijlocul ei, apoi, abia vie
fiind, au aruncat-o în temniţă.
Zăcînd sfînta, aruncată în temniţă pe pămînt, striga către
Dumnezeu: "Doamne, Dumnezeul meu, Atotputernice, Cel ce eşti nebiruit în putere
şi tare întru lucruri, ia de la mine necazurile acestea şi mă izbăveşte de
durerile care m-au cuprins, precum pe Daniil de la lei, pe Tecla din foc şi
de la fiare. Tatăl meu şi maica mea m-au lăsat, iar Tu, Doamne, nu Te depărta
de la mine, ci precum ai păzit odată pe Israel, care fugea prin mare, iar
pe vrăjmaşii lui i-ai înecat, astfel şi pe mine acum mă păzeşte. Iar pe Elevsie,
care a ridicat război asupra mea şi împreună cu el şi pe satana, care se sîrguieşte
să-mi facă împiedicare, sfărîmă-i, Împărate nebiruit".
Astfel grăind sfînta către Dumnezeu şi încă rugăciunea fiind
în gura ei, vrăjmaşul cel nevăzut, prefăcîndu-se în înger luminat, a venit
la dînsa şi a zis: "O, Iuliano! rabzi munci grele, dar încă mai grele şi mai
multe şi cu adevărat nesuferite ţi-a gătit Elevsie, iar tu, cînd vei fi scoasă,
jertfeşte îndată, pentru că nu poţi mai mult să rabzi cumplitele munci". Atunci
sfînta l-a întrebat: "Cine eşti tu?" Iar diavolul i-a răspuns: "Îngerul lui
Dumnezeu sînt şi de vreme ce mult se îngrijeşte de tine Dumnezeu, de aceea
m-a trimis la tine, voind să te supui eparhului şi să nu piară trupul tău
cel sfărîmat cu multe munci, căci mult îndurat este Domnul şi-ţi va ierta
aceea pentru neputinţa trupului tău rănit".
Acestea auzind, muceniţa s-a înspăimîntat şi s-a tulburat,
căci vedea pe cel ce se arătase, cu chipul de înger, dar cu sfatul fiindu-i
vrăjmaş. Apoi, suspinînd din adîncul inimii şi umplîndu-i-se ochii de lacrimi,
a zis: "Doamne, Dumnezeul meu, ziditorule al tuturor, pe Care Te laudă puterile
cereşti şi de Care se cutremură mulţimea dracilor, nu mă trece cu vederea
pe mine, care pătimesc pentru Tine, ca nu cumva în loc de dulceaţă, să-mi
dea mie amărăciune vrăjmaşul meu, ci arată-mi cine este acesta care grăieşte
acum? Cine este cel ce zice că este robul Tău?"
Aşa a strigat sfînta şi îndată a fost auzită. Căci a venit
din cer glas, zicînd: "Îndrăzneşte, Iuliano, Eu sînt cu tine, iar pe cel ce
a venit la tine, prinde-l că ţi-am dat stăpînire şi putere asupra lui şi de
la el însuşi te înştiinţează cine este şi pentru ce a venit la tine". Astfel
glasul a urmat rugăciunii, iar glasului, minunea, pentru că îndată s-au dezlegat
legăturile şi a căzut lanţul de pe coapsele ei. Apoi s-a sculat sfînta de
la pămînt sănătoasă şi tare cu trupul. Iar diavolul stătea nemişcat, fiind
ţinut cu puterea lui Dumnezeu, legat fiind cu legături nevăzute. Şi l-a apucat
muceniţa ca pe un rob netrebnic şi l-a întrebat ca la o judecată cine este,
de unde şi de cine este trimis? Iar el, deşi plin de minciuni, însă fiind
silit de puterea Ziditorului tuturor care îl muncea pe el, chiar nevrînd,
a început a spune adevărul:
"Eu sînt un diavol din domnii cei mai dintîi ai întunericului,
trimis de tatăl meu satana ca să te ispitesc şi să te înşel pe tine. Pentru
că mare rană am primit prin rugăciunile tale de la întreaga înţelepciune feciorească
şi de la răbdarea ta cea bărbătească. Eu sînt acela care, odată cu pierzarea,
am sfătuit pe Eva în Rai ca să calce porunca lui Dumnezeu. Eu am îndemnat
pe Cain să ucidă pe fratele său Abel. Eu am învăţat pe Nabucodonosor să pună
chipul cel de aur în cîmpul Deira. Eu sînt acela care am înşelat pe evrei
ca să se închine idolilor. Eu l-am înnebunit pe înţeleptul Solomon, făcîndu-l
iubitor de femei. Eu am sfătuit pe Irod spre uciderea pruncilor şi pe Iuda
la vînzarea Învăţătorului său, apoi şi pe el la spînzurare. Eu am ridicat
pe evrei ca să-l ucidă pe Ştefan cu pietre şi pe Neron să spînzure pe Petru
cu capul în jos, iar pe Pavel să-l taie cu sabia".
Auzind acestea, Sfînta Iuliana a făcut altă minune, căci
alte legături şi bătăi a pus asupra lui, afară de acele nevăzute cu care diavolul
se legase de la Dumnezeu şi, el fiind legat, ea îl bătea. Şi o! minune, că
pe duhul cel fără de trup şi nematerial, a putut sfînta a-l lega cu legături
materiale şi a-l bate. Căci puterea lui Dumnezeu, care îl ţinea cu legături
nescăpate şi cu nemincinoase răni îl muncea, l-a dat nevăzut în stăpînirea
iubitei Sale mirese. Iar diavolul răbda dureri din mîinile cele fecioreşti,
ca şi din mîinile lui Dumnezeu, pentru că cu biciul material i se dădeau răni
nemateriale, adică din acelea cu care se munceşte de la Dumnezeu neamul diavolesc.
Atunci diavolul a început a striga: "Vai, mie, ce voi face
acum şi cum voi scăpa? Pe mulţi am înşelat şi i-am aruncat în nevoi, iar acum
singur înşelîndu-mă, am căzut în nevoie. Pe mulţi i-am înfăşurat cu legături
şi cu răni, iar acum sînt singur legat şi cu bătăi rănit de mîinile fecioreşti.
Pe mulţi i-am robit mie, iar acum singur sînt ţinut, ca un rob şi ca un prădat.
O! tatăl meu satana, pentru ce m-ai trimis aici, cum n-ai ştiut ce mi se va
întîmpla? Cum n-ai ştiut că nimic nu este mai puternic decît fecioria şi nimic
nu este mai tare decît rugăciunile cele muceniceşti?" Astfel Sfînta Iuliana,
muncind pe diavol toată noaptea, dimineaţa eparhul a poruncit s-o scoată din
temniţă, dacă este vie.
Venind sfînta şi trăgînd după sine pe diavol, l-a aruncat
la un loc de gunoaie ce s-a întîmplat în cale, apoi a venit înaintea lui Elevsie,
strălucind cu frumuseţea feţei şi cu podoaba cea dintîi, fiind cu tot trupul
sănătoasă, ca şi cum n-ar fi primit nici o muncă. Muncitorul minunîndu-se,
a zis către dînsa: "Spune-mi, Iuliano, cînd şi cum ai învăţat această vrăjitorie
şi cu ce meşteşug te-ai tămăduit aşa degrabă de răni, încît nimic nu se mai
află pe tine?" Sfînta a răspuns: "Nu este în mine nici un meşteşug vrăjitoresc,
ci puterea cea dumnezeiască negrăită şi atotputernică m-a tămăduit, care nu
numai pe tine, ci şi pe tatăl tău satana l-a umplut de ruşine. Pe mine m-a
făcut mai puternică decît voi amîndoi, că şi tu şi domnul tău, diavolul, sînteţi
sub picioarele mele, pentru că am legat pe stăpînul tău, căruia îi slujeşti
şi muncile tale în nimic le-am socotit. Astfel, Hristosul meu a sfărîmat aici
puterea voastră, iar acolo, ţie şi tatălui tău şi slujitorilor voştri, v-a
gătit focul cel veşnic, tartarul cel înfricoşat, întunericul cel dinafară
şi viermii cei neadormiţi, pe care munci le vei moşteni degrabă".
Tiranul, auzind din gura sfintei despre focul cel veşnic,
îndată a poruncit să gătească un foc mare şi a ars un cuptor, unde a aruncat
pe sfînta. Ea, stînd în văpaia focului nevătămată, se ruga către Domnul său
cu lacrimi şi acele puţine lacrimi s-au făcut ca două rîuri mari, care au
stins tot focul. Atunci poporul Nicomidiei a fost cuprins de mare spaimă şi
a crezut în Hristos, ca la cinci sute de bărbaţi, iar femei o sută treizeci.
Aceştia toţi au strigat: "Unul este Dumnezeu, unul este Acela pe Care Îl proslăveşte
muceniţa Iuliana şi noi credem într-însul, iar de închinarea idolilor cea
elinească ne lepădăm. Sîntem creştini, să vină peste noi sabia, focul şi orice
fel de moarte cumplită, sîntem gata împreună cu Iuliana a muri pentru unul
adevăratul Dumnezeu".
Zicînd ei aceasta cu mare glas, îndată a poruncit eparhul
să scoată ostaşii înarmaţi şi pe toţi cei ce au crezut, despărţindu-i din
privelişte, să-i taie pînă la unul. Şi aşa s-a făcut. Apoi toţi cu bucurie
îşi plecau grumajii sub sabie şi mureau pentru Hristos, botezîndu-se în sîngele
lor. Muncitorul, cu neîmblînzită mînie, tulburîndu-se, a poruncit să arunce
pe sfînta, goală, într-o căldare plină cu plumb topit şi s-o fiarbă mult timp,
ca pe nişte bucate. Dar sfintei i s-a făcut căldarea aceea ca o baie caldă,
după multe osteneli, nevătămînd deloc trupul ei cel curat, decît numai a o
spăla ca o baie minunată, căci s-a pogorît la dînsa îngerul Domnului şi a
păzit-o nevătămată. Iar focul s-a pornit asupra celor ce stau împrejur şi
a făcut ceea ce altădată a făcut cuptorul haldeilor, căci pe toţi cîţi i-a
ajuns, i-a făcut cenuşă. Apoi şi căldarea s-a sfărîmat şi a ieşit muceniţa
întreagă, iar poporul, înspăimîntîndu-se, o înconjura ca pe o zidire înaltă
căci sfînta era cu statul mai înaltă decît toţi.
Văzînd muncitorul toate acestea şi pe schingiuitorii săi
mistuiţi de foc, s-a îndrăcit de mînie şi nu se pricepea ce va face mai mult,
căci acum slăbiseră toate chinurile lui. Deci, fiind ruşinat şi batjocorit
de o fecioară, a început a-şi smulge părul, a-şi zgîria faţa, a-şi rupe hainele
de pe dînsul şi a vorbi multe hule şi cuvinte dosăditoare asupra zeilor săi,
căci slujind lor, n-a putut să biruiască pe o fecioară. Apoi a osîndit pe
Sfînta Muceniţă Iuliana la tăiere de sabie. Şi a venit iarăşi diavolul acela
care fusese prins şi bătut de sfînta muceniţă în temniţă, dar stătea departe
- că încă se temea şi pomenea bătăile - şi ca un om se bucura pentru osîndirea
ei la moarte. Apoi îndemna pe gealaţi s-o ia mai degrabă şi s-o omoare. Sfînta
fecioară, cînd s-a uitat asupra lui cu ochi groaznici, îndată diavolul a tremurat
şi a strigat: "Vai, mie, că iarăşi vrea să mă apuce în mîinile sale această
nemilostivă!" Zicînd acestea înaintea tuturor, a pierit dinaintea lor, iar
ostaşii, luînd pe muceniţă, au dus-o la locul de ucidere.
Sfînta mergea ca şi cum ar merge la o nuntă şi se grăbea,
bucurîndu-se şi veselindu-se. Apoi, rugîndu-se, şi-a plecat sub sabie sfîntul
său cap şi a fost tăiat, unindu-se cu iubitul său Mire, Hristos Domnul, pentru
Care a pătimit cu osîrdie. Iar o femeie oarecare, romană, cu numele Sofia,
venind atunci în Nicomidia pentru o trebuinţă oarecare şi întorcîndu-se înapoi
la Roma, a luat cu dînsa trupul muceniţei lui Hristos, Iuliana şi, ducîndu-l
în casa sa, după o vreme a zidit o biserică frumoasă în numele ei, precum
se cuvenea muceniţei şi a pus într-însa sfintele ei moaşte cu mare slavă.
Iar pe Elevsie degrabă l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, căci el, plutind pe
mare, s-a ridicat o furtună care a spart corabia şi s-au înecat cei ce erau
în corabie. Elevsie, spre mai mare pedeapsă, s-a izbăvit de înecare şi a fost
aruncat într-un ostrov, unde a fost mîncat de fiare, pierind ticălosul păgîn
şi primind vrednică răsplată pentru faptele sale, pentru uciderea nevinovată
a Sfintei fecioare Iuliana.
Astfel a fost dragostea ei cea către Hristos, astfel a fost
sfîrşitul pătimirii ei. A fost logodită cu Elevsie în al nouălea an de la
naşterea sa, iar în al optsprezecelea cu sîngele său s-a făcut mireasă lui
Hristos, a Mirelui celui fără de moarte, punîndu-şi pentru El sufletul său.
Acum se veseleşte în cămările cele cereşti cu Hristos, Domnul cel lăudat de
toată zidirea în vecii vecilor. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor
pe luna decembrie
|
