Viața Cuviosului Părintelui nostru
Nifon, Episcopul cetății Constanțianei, din Egipt
(23 decembrie)
În zilele împăratului Constantin cel Mare era în Constantinopol
un boier al palatului împărătesc, cu numele Savatie, care era iscusit în războaie
și a fost ridicat de împărat la rangul de stratilat (general) al mitropoliei.
Apoi, mergînd în locul acela, a fost primit de toți cu multă cinste și ceremonie
și mai ales de cel dintîi boier al cetății aceleia, cu numele Agapit, care,
mergînd adeseori la stratilat, avea cu sine pe fiul său, Nifon, copil ca de
opt ani. Într-una din zile, vorbind cu Agapit, voievodul a întrebat dacă copilul
știe carte. El a răspuns că nu știe, fiindcă cetatea aceasta este lipsită
de dascăli. Voievodul a zis: "În Constantinopol se află dascăli iscusiți și
dacă voiești trimite-l la casa mea să învețe Sfintele Scripturi". Auzind aceasta,
Agapit s-a bucurat foarte mult și, mulțumind lui Savatie, i-a dat pe copil
și l-a trimis la Constantinopol în casa sa.
Mergînd acolo, Nifon a fost primit cu dragoste de femeia
lui Savatie și a fost dat la un dascăl iscusit și temător de Dumnezeu, numit
Petre, care era preot și locuia în casa voievodului, ca să învețe de la dînsul
Sfintele Scripturi. Deci, începînd Nifon a învăța, se sîrguia cu multă osîrdie.
Așa dor avea ca să învețe, încît chiar cea mai mare parte a nopții zăbovea
să-și învețe lecțiile sale. De aceea, în puțin timp, a învățat mult, pentru
că era isteț la minte și se silea ca mai mult să se deprindă la învățătură,
avînd fericitul multă evlavie către cele dumnezeiești. Era bun la obicei,
blînd și smerit. Alerga la sfintele slujbe ale Bisericii, ascultînd nevoințele
mucenicilor ce se citeau, pentru care se minuna de osîrdia și mărimea de suflet
pe care au arătat-o sfinții. Apoi, unde afla Vietile Sfintilor cuvioși și
ale mucenicilor, le citea cu multă dragoste și luare-aminte și avea de la
dînsele mult folos. Pentru aceea iubea foarte mult liniștea, tăcerea, blîndețea
și smerenia, încît toți se minunau că la o vîrstă ca aceea copilărească, împlinea
lucrurile bătrînilor.
Cuviosul Nifon avea încă și multă milostivire către săraci
și îi îngrijea cît putea, dîndu-le cele de trebuință. Auzind de la un oarecare
bărbat duhovnicesc că, pe lîngă celelalte fapte bune, se cuvine să păzească
și fecioria, zicea în sine: "Oare putea-voi să împlinesc această faptă bună?
Pentru că, a scăpa cineva de aprinderea trupului, îi trebuie mare silință.
Cu toate acestea, de astăzi înainte, cu ajutorul lui Dumnezeu, să nu mai privesc
mai mult la față de femeie". De atunci foarte mult lua aminte de sine și nu
mai privea la nici o femeie.
După ce a crescut cu vîrsta și a sporit în fapte bune, și-a
adus aminte de părinții săi și de patria sa. Deci voia să plece de la Constantinopol,
iar femeia stratilatului, neavînd fii și văzînd viața și faptele bune ale
lui Nifon, căuta să-l oprească acolo, ca să-l facă fiu de suflet și moștenitor
al averii lor. Neputînd să-l împiedice de la aceasta, fiindcă Nifon avea multă
dorință să se ducă la părinții săi, se afla în mare mîhnire. Văzînd-o pe dînsa
întristată mai marele curții sale și aflînd pricina, i-a zis ei ca să-i dea
lui în purtare de grijă pe Nifon și el îl va face să uite de părinții săi
și de patria sa.
Luîndu-l pe el mai marele curții, îl ducea la adunările desfrînaților
și răsfățaților tineri. Nifon, tînăr fiind și fără răutate, ca să aibă o oarecare
mîngîiere în întristarea ce avea pentru părinții săi, s-a dat la mîncări,
la băuturi și la benchetuiri, căci tinerețea cu ușurință se pleacă la unele
ca acestea și adeseori, după judecata cea de obște, vorbele cele rele strică
obiceiurile cele bune. Apoi, întunecîndu-se la minte din beție, cel mai înainte
tăcut, blînd și smerit s-a făcut mult vorbitor, bîrfitor, ocărîtor și luător
în rîs, cîntător de cîntece deșarte, jucător și răsfățat. Și uitînd cu totul
pe părinți, rudenii și patria sa, părăsind și învățătura și de faptele cele
bune depărtîndu-se, se îndeletnicea cu totul în desfătări și beție.
Văzîndu-l pe dînsul un cucernic și un bun creștin, cu numele
Vasile, într-o ticăloasă stare ca aceasta, îi zicea adeseori: " Vai ție, Nifone!
că ești numai cu trupul viu, iar cu sufletul ai murit acum și numai umbra
ta umblă înaintea oamenilor". Dar Nifon nu băga în seamă cuvintele acelea.
Alteori începea a suspina și a plînge pentru păcatele sale, însă, fiind atras
de obiceiurile cele rele, ca într-o mare se afunda în lucrurile cele necurate,
deznădăjduindu-se de a sa mîntuire și zicînd: "Eu de acum am pierit și nu
pot să mă mai întorc la pocăință, de aceea măcar aici să mă îndulcesc cu plăcerile
acestea pămîntești". Atît de mult îi împietrise diavolul inima lui, încît
nici rugăciune nu putea să facă vreodată, avînd totdeauna în sine o piatră
pe inima sa. Iar doamna aceea, unde își avea locuința sa Nifon, văzînd viața
lui răzvrătită, se mîhnea în sine zicînd: "Vai mie, de unde mi-a venit această
năpastă!". De multe ori îl certa, ocărîndu-l și chiar bătîndu-l, însă el neîndreptat
petrecea.
Aceasta s-a povestit spre arătarea milostivirii celei mari
a lui Dumnezeu, care face om cinstit din nevrednic și din păcătoși face drepți,
că nu este păcat care să poată birui iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Apoi
și noi, păcătoșii, să avem chip ca să nu ne deznădăjduim prin înecarea întru
multe fărădelegi, ci să ne îndreptăm prin pocăință ca și acesta care bine
s-a îndreptat. Căci cel ce era vas al păcatului, acela mai pe urmă, prin pocăința
cea adevărată, s-a făcut vas ales al lui Dumnezeu, al Sfîntului Duh, precum
îndată vom arăta.
Nifon avea un prieten cu numele Nicodim, care venind și privind
cu mirare la fața lui s-a înspăimîntat, însă tăcea. Apoi Nifon a zis: "Ce
privești așa la mine ca la un necunoscut?" Nicodim a răspuns: "Crede-mă, frate,
că niciodată nu te-am văzut într-acest chip precum te văd acum, căci fața
ta este înfricoșată ca de arap". Acestea auzindu-le, tînărul s-a înfricoșat
și s-a rușinat, acoperindu-și fața cu mîna, apoi s-a dus mîhnit. Și mergînd
pe cale își zicea: "Vai mie, păcătosul, dacă în lumea aceasta sînt negru cu
sufletul și cu trupul, dar la judecata lui Dumnezeu cum voi fi? Cum mă voi
arăta feței lui Dumnezeu? Amar mie, pătimașul, unde ești acum suflete? Vai
mie, ce voi face, oare mă voi putea pocăi? Căci cum voi zice lui Dumnezeu,
miluiește-mă, făcînd atîtea lucruri neplăcute înaintea lui?"
Acestea și multe zicînd în sine, a venit acasă mîhnit și
necăjit și se tulbura de gîndurile cele potrivnice. Pentru că gîndurile cele
bune îi ziceau: "Fă rugăciune noaptea către Dumnezeu, că precum voiește El,
astfel să rînduiască cele pentru tine". Cele rele îi ziceau: "De vei face
rugăciune te vei îndrăci și vei fi tuturor de rîs". Și i se aducea în minte
frică de la diavolul, care îi tulbura sufletul foarte rău. Iar el, abia întărindu-se
puțin, și-a zis: "Cînd umblam în desfrînare nici un rău nu m-a întîmpinat,
iar acum, cînd voiesc a mă ruga lui Dumnezeu, voi pătimi ceva rău? Blestemat
să fii tu, necuratule și vicleanule diavol, care-mi aduci unele ca acestea?"
Făcîndu-se noapte, s-a sculat din pat și a început a plînge și a se bate cu
mîinile în piept, zicînd: "Cum am viețuit cu bună credință și cu obiceiuri
bune, în anii mei cei dinainte iar acum am murit, rănindu-mă cumplit cu păcatele!
Doamne, Dumnezeul meu, spre Tine am nădăjduit, mîntuiește-mă ca nu cumva diavolul
să răpească ca un leu sufletul meu, nefiind Cel ce izbăvește".
Stînd el la rugăciune și căutînd către răsărit, iată a venit
o negură întunecată ce s-a apropiat de dînsul și l-a aruncat în boală și în
frică peste măsură. Atunci Nifon se înspăimîntă și zăcea în patul său, suspinînd
și plîngînd pentru păcatele sale. Iar dimineața a venit în biserică și, ridicîndu-și
ochii, a căutat spre icoana Preacuratei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu,
și suspinînd, a zis: "Miluiește-mă, apărătoarea creștinilor, ceea ce ești
cu dar dăruită, curată, ajută-mi pentru mila ta cea mare, că tu ești nădejdea
celor ce se pocăiesc". Acestea zicînd, chipul Maicii Domnului a căutat la
dînsul cu fața veselă și blîndă.
Văzînd Nifon această minune, s-a mirat și a început a se
bucura și a se veseli cu inima. Apoi a zis: "O! adîncul iubirii de oameni
a lui Dumnezeu, cît de mare este mulțimea milei Tale, Doamne, pe care o arăți
asupra celor ce greșesc înaintea Ta! Pentru aceea ai făcut și pe Preacurata
Maica Ta ca să fie rugătoare către mărirea Ta". Apoi, rugîndu-se mult și sărutînd
cu dragoste icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a ieșit zicînd în sine:
"Vezi, ticăloase suflete, cît ne iubește Dumnezeu, chiar cînd noi singuri
fugim de El. Iată, ne-a dat nouă spre apărare Preacurata Maica Sa, iar noi,
chiar și pe această ajutătoare o trecem cu vederea". Și, astfel mîngîindu-se,
a preamărit pe Dumnezeu.
După aceasta i s-a arătat diavolul în vedenie, în somn, în
chipul unui copil, care-i era tovarăș întru fărădelegi și stătea împotriva
lui foarte supărat și foarte mîhnit. Spre acela căutînd, Nifon a zis: "Pentru
ce ești așa mîhnit?" Iar diavolul a răspuns: "Iată, trei zile sînt de cînd
ai fost la prietenul tău Nicodim și te-ai răzvrătit. Pentru aceasta mă întristez
că nu pot suferi a mă trece cu vederea". Nifon i-a zis: "Și ce întristare
ai tu?" Diavolul și-a întors fața și nu i-a dat nici un răspuns. Nifon, îndată
deșteptîndu-se, a priceput că diavolul se întristează pentru pocăința sa.
Deci sculîndu-se degrabă a alergat la biserică și, pironindu-și mintea și
ochii către icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a rugat pînă cînd
iarăși a văzut-o zîmbind și a simțit în inima sa o plăcere dumnezeiască.
Într-una din zile, mergînd în biserică la rugăciune, a văzut
un om făcînd fărădelege pe cale și l-a osîndit în mintea sa. Și venind în
biserica lui Dumnezeu și ridicîndu-și ochii, după obicei, către icoană, îndată
a văzut pe Preasfînta Născătoare de Dumnezeu cu fața înfricoșată și posomorîtă,
întorcîndu-se de către dînsul. Iar Nifon s-a spăimîntat foarte și, căutînd
în jos, și-a zis: "Vai mie, păcătosul, numai o bucurie aveam, adică chipul
tău, Stăpînă Preasfîntă, iar acum și acesta își întoarce fața și nu știu pentru
ce vină". Apoi, adunîndu-și gîndurile, abia și-a adus aminte că a osîndit
pe cel ce păcătuia și a priceput că pentru aceea Maica Domnului își întoarce
fața sa de la dînsul.
Deci, suspinînd din adîncul inimii, a zis cu plîngere: "Dumnezeule,
iartă-mă pe mine păcătosul, căci, iată, am răpit slava și dregătoria Ta și
am osîndit pe aproapele meu, mai înainte de a-l judeca Tu. Însă miluiește-mă,
Stăpîne, căci spre Tine nădăjduiește sufletul meu și de acum nu voi mai osîndi
niciodată pe fratele meu". Acestea și mai multe zicînd, cu lacrimi a căutat
iarăși către icoană și a văzut-o zîmbind ca și mai înainte. De atunci cu mare
pază a început a se feri de a mai osîndi. Deci, totdeauna cînd i se întîmpla
a greși cu ceva, apoi Preacurata Maica lui Dumnezeu își întorcea fața sa și
cu aceasta se osîndea Nifon și se îndrepta.
Odată, scoțînd el apă cu ciutura, l-a împiedicat diavolul
și, alunecînd cu amîndouă, picioarele a căzut în puț și afundîndu-se s-a apucat
de ciutură și a strigat: "Stăpînă, ajută-mi!" Și îndată s-a aflat în puț pe
un lemn, fiind nevătămat. De atunci, cunoscînd că Născătoarea de Dumnezeu
îl păzește, a început de-a pururea a avea numele ei pe buzele sale. După aceasta,
i s-a întîmplat a se îmbolnăvi, de la praznicul Învierii lui Hristos pînă
la ziua înjumătățirii și într-acea boală nimic alt nu zicea, decît numai:
"Slavă Dumnezeului meu, slavă Ajutătoarei mele, Preacuratei Născătoare de
Dumnezeu, Fecioarei Maria". Iar luni, mai înainte de înjumătățire, s-a rugat,
zicînd: "Doamne, Dumnezeul meu, învrednicește-mă a mă împărtăși cu Sfintele
Taine în ziua înjumătățirii, pentru că foarte însetat este sufletul meu a
se sătura de preacurat Trupul Tău.
După ce a adormit, i s-a făcut lui vedenia aceasta: Două
femei preastrălucite treceau pe lîngă patul lui, în asemănarea purtătoarelor
de mir: una era îmbrăcată în porfiră și ținea o stîlpare de măslin, iar cealaltă,
asemenea ei, mergea în urmă, purtînd un vas mic plin de sfințenie; mai ținea
și o papură muiată în untdelemn sfînt și venind către pat a stat. Și a zis
cea îmbrăcată în porfiră, către cealaltă: "Vezi, Anastasio, de ce pătimește
tînărul acesta?" Anastasia a răspuns: "Acesta pătimește de focul limbii sale,
căci, pe cînd era sănătos, gura lui nu era îngrădită și acum se pedepsește
de Domnul ca să nu se osîndească dincolo, fiindcă foarte mult îl iubește Dumnezeu
și-l ceartă; iar tu, Doamnă, de voiești, miluiește-l și ajută-i lui".
Cea îmbrăcată în porfiră a răspuns: "Îl voi milui, numai
să-l duci unde mergem și noi". Deci, luîndu-l de mînă, Anastasia l-a dus în
biserica Sfinților Apostoli. Apoi a zis către dînsa cea cu porfiră: "Ia untdelemn
din candela ce arde în altar și-l unge de la cap pînă la picioare". Iar aceea,
ungîndu-l, a zis: "Vezi Stăpînă, iată, am făcut după porunca ta". Cea cu haina
de porfiră a zîmbit și a zis: "Acesta este semnul milostivirii pentru care
am venit". Atunci i-a dat lui Nifon stîlparea cea de măslin, pe care o ținea
în mînă și i-a zis: "Vezi și cunoaște că stîlparea aceasta este din darul
Domnului și o dau ție, pentru că acum a vărsat preaînduratul Dumnezeu mila
Sa asupra ta. Iar tu de acum înarmează-te împotriva diavolilor și vei călca
pe dînșii ca pe fîn".
Nifon i s-a închinat la picioare și, deșteptîndu-se, a cunoscut
că vedenia aceea a fost binecuvîntarea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu,
apoi îndată s-a făcut sănătos și a început a umbla. A doua zi, marți, s-a
întărit cu hrană, iar în ziua înjumătățirii, venind în biserică cu multă bucurie,
s-a împărtășit cu dumnezeieștile Taine.
Astfel fericitul Nifon, cu ajutorul lui Dumnezeu îndreptîndu-și
viața sa, s-a lepădat de lume și s-a făcut monah. Se sîrguia întru mari nevoințe
și osteneli, omorîndu-și trupul, supunîndu-l duhului și petrecîndu-și zilele
sale în lacrimi și în aspră pocăință. Își punea pază gurii sale, foarte mult
păzindu-se de cuvinte deșarte și cu atît mai vîrtos de cuvinte necurate sau
de dosădiri și de clevetiri. După aceea și-a făcut orînduială ca să se lovească
cu pumnul de cîte patruzeci de ori, dacă i s-ar mai întîmpla vreodată a mai
grăi vreun cuvînt netrebnic sau de hulă. Apoi, punînd o piatră în gură, o
purta multă vreme zicînd către sine: "Mai bine îți este ție, nelegiuitule,
a mînca piatră, decît a grăi vreun cuvînt rău".
Adeseori se închidea în coliba sa și, dezbrăcîndu-se de haine,
se bătea peste tot trupul său, și-atît se rănea, încît uneori și carnea cădea
de pe dînsul, dar astfel se înarma tare împotriva vrăjmașului celui nevăzut.
Dar și acela mult război făcea cu dînsul, făcîndu-i ispită și vrînd a birui
bărbăția lui nebiruită.
Pe cînd se ruga, i se arăta diavolul, uneori în chip de pasăre,
sărind pe dinaintea lui; iar alteori în chip de cîine negru, repezindu-se
asupra lui, ca să-l înfricoșeze și să-i curme rugăciunea, dar el îl izgonea
cu semnul Sfintei Cruci.
Cînd era flămînd, diavolul îi aducea felurite bucate de pește
și de carne și mîncăruri dulci, iar fericitul zicea: "Bucatele nu ne vor pune
pe noi înaintea lui Dumnezeu. Singur mănîncă, diavole, bucatele tale sau du-le
acolo unde consideră oamenii pîntecele ca pe un Dumnezeu". Cînd priveghea
sfîntul, diavolul îi aducea dormitare și somn fără măsură, dar simțindu-l
fericitul, lua un băț și se bătea pe sine tare, zicînd: "Ți-am dat de mîncare
și de băut, iar tu voiești să și dormi? Iată eu cu toiagul te voi odihni pe
tine".
Odată simțind în sine război trupesc, toată săptămîna n-a
gustat din pîine și se chinuia cu foamea și cu setea pînă cînd a omorît în
sine patima cea vătămătoare. Iar cînd înseta mult, turna apă într-un vas și-l
punea înaintea sa și căutînd la dînsa zicea: "Cît este de dulce această apă".
Și luînd puțină apă în gură, o simțea cu limba dar o vărsa pe pămînt. Însă
diavolul, nesuferind atîta răbdare ca a fericitului, a strigat în gura mare:
"M-ai biruit, Nifone". Dar Sfîntul Nifon, cu puterea și cu ajutorul lui Dumnezeu,
iar nu cu nevoințele sale și cu înfrînarea, socotind de unde vine biruința
asupra diavolului, îi răspundea: "Nu te biruiesc eu pe tine, ci puterea Dumnezeului
nostru, care păzește pe robii Săi".
Apoi a îngăduit Dumnezeu asupra Cuviosului Nifon o ispită,
pentru ca, lămurindu-se ca aurul în ulcea, să se afle vrednic de darul Lui.
Iar ispita a fost aceasta, că i s-a întunecat mintea patru ani, prin lucrarea
diavolească. Odată, stînd la rugăciune de cu seară pînă dimineața, a auzit
deodată un zgomot ca de tunet, mergînd din dreapta, pînă în stînga. Sfîntul
s-a înspăimîntat și se gîndea ce-o fi aceea. Și îndată a venit diavolul, răcnind
cu multă îngrozire și mînie și atît de mult a înfricoșat pe sfînt, încît și
mintea i s-a întunecat.
Abia venindu-și în simțire, a vrut să se roage și să se însemneze
cu semnul Sfintei Cruci, dar diavolul a năvălit asupra lui zicînd: "Lasă rugăciunea
și nu mă voi mai lupta cu tine". Iar fericitul i-a răspuns: "Nicidecum nu
te voi asculta, duhule necurat. Dacă ți-a poruncit Dumnezeu ca să mă pierzi,
apoi cu mulțumire primesc aceasta, iar de nu, cu ajutorul Celui preaînalt
degrabă te voi birui pe tine". Iar diavolul a zis: "Te-ai înșelat, Nifone,
nu există Dumnezeu; căci unde este El?"
Aceasta îi zicea mereu diavolul, răzvrătindu-i mintea și
întunecîndu-i-o. Iar sfîntul răspundea: "Tu, diavole, grăiești ca nebunul,
căci nebunul a zis întru inima sa: "Nu este Dumnezeu". Și voia să facă rugăciunea,
dar nu putea, căci cu buzele grăia, iar mintea sa i se răzvrătea. Atunci sfîntul
era în mare mîhnire avînd mintea întunecată și cu aceasta s-a lipsit și de
înțelegerea omenească, pătimind astfel. Cînd își venea puțin în simțire, diavolul
nu înceta zicînd: "Nu există Dumnezeu". Atunci sfîntul zicea: "Chiar de voi
fi desfrînat, chiar de voi ucide și chiar de voi face orice alt rău, de Hristosul
meu nu mă voi lepăda". Diavolul iarăși zicea: "Ce grăiești, oare este Hristos?
Nu este Hristos, eu singur știu toate și împărățesc peste toți. Ție cine ți-a
spus că este Hristos sau Dumnezeu?" Și sfîntul răspundea: "Nu mă vei putea
înșela pe mine, stăpînire întunecată; depărtează-te de la mine vrăjmașule
a toată dreptatea". Iar diavolul nu se depărta, ci se lupta cu dînsul și îi
întuneca mintea, silindu-l a zice: "Nu este Dumnezeu".
Așa a petrecut sfîntul patru ani, luptîndu-se cu diavolul
și silindu-se la rugăciune. Iar odată, rugîndu-se și îndoindu-se despre Dumnezeu
a căutat către icoana Mîntuitorului și suspinînd din adîncul inimii a întins
mîna spre icoană zicînd: "Doamne, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai lăsat pe mine.
Vestește-mi dacă ești tu Dumnezeu și nu este altul afară de Tine, ca să nu
mă plec către sfatul vrăjmașului". Acestea zicînd a văzut fața lui Hristos
pe icoană strălucind ca soarele și a primit miros de bună mireasmă. Apoi cuprinzîndu-se
de spaimă s-a aruncat la pămînt zicînd: "Stăpîne, iartă-mă că te-am ispitit
îndoindu-mă de Tine, Dumnezeul meu, iată, de acum cred că Tu singur ești Dumnezeu
și Ziditor a toată făptura".
Pe cînd zăcea pe pămînt, și-a ridicat ochii și a privit icoana
Mîntuitorului, unde a văzut un lucru minunat: chipul Stăpînului își întorcea
ochii ca un om viu și se mișcau și sprîncenele Lui, iar Nifon a strigat: "Bine
este cuvîntat Dumnezeul meu și bine este cuvîntat numele slavei Lui, acum
și în veci, amin". De atunci a venit peste dînsul darul lui Dumnezeu, sfîrșindu-se
acum al patrulea an al ispitei aceleia și totdeauna se arăta cu fața veselă
și luminată. Iar unii ziceau: "Oare ce s-a întîmplat acestuia, că multă vreme
a umblat posomorît, iar acum se bucură și se veselește".
Deci, sfîntul a luat îndrăzneală asupra diavolilor, de care
se batjocorise, zicîndu-le: "Unde sînt acei care ziceau că nu este Dumnezeu".
Și-i biruia pe dînșii cu rugăciunea neîncetată. Apoi aducîndu-și aminte de
păcatele sale cele mai dinainte, zicea în sine: "Să mergem în biserică, păcătosule
Nifon, ca să ne mărturisim păcatele noastre Domnului, că acolo ne așteaptă
Părintele îndurărilor". Deci, apropiindu-se de ușile bisericii, și-a ridicat
mîinile la înălțime și a strigat cu suspinare amară: "Primește-mă Doamne,
Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, pe mine cel mort cu sufletul și cu mintea.
Primește pe hulitorul și păcătosul, pe cel necurat cu sufletul și cu trupul;
primește pe neprietenul cel fără de rușine. Nu-ți întoarce fața Ta și nu zice,
Stăpîne: Nu știu cine ești. Ci, ia aminte la glasul rugăciunii mele și mă
mîntuiește, ca Cel ce nu voiești moartea păcătosului. Și nu te voi lăsa nici
nu mă voi depărta de la Tine, pînă cînd mă vei auzi și îmi vei da iertare
păcatelor mele".
Așa rugîndu-se el, s-a făcut deodată un sunet mare din cer
și a văzut uimit în nori o față de bărbat preastrălucit și mîinile i se vedeau
întinse înaintea lui, cu care cuprinzînd pe fericitul, precum altădată părintele
pe fiul cel desfrînat, săruta grumajii lui zicînd: "Bine ai venit aici, fiul
meu cel necăjit, că mult am suspinat, mult m-am mîhnit de tine, încît ardea
inima mea așteptînd să te întorci la mine, seara și dimineața. Acum mă bucur
și mă veselesc văzînd că te întorci la mine cu toată inima". Acestea mai pe
urmă le-a spus Nifon ucenicilor săi, plîngînd foarte mult.
După aceasta, iarăși rugîndu-se, i s-a arătat îngerul lui
Dumnezeu, ținînd un pahar plin cu mir, pe care l-a turnat deasupra capului
său și s-a umplut de bună mireazmă locul acela. Deci fericitul Nifon, atît
de luminați își avea ochii minții, încît cunoștea tainele inimii omenești
și cu îngerii vorbea ca și cum ar vorbi cu niște prieteni ai săi și vedea
pe diavoli cu ochii.
Odată, venind din biserica Sfintei Anastasia către coliba
sa, a văzut lîngă porțile casei niște femei desfrînate și un înger în chip
de tînăr plîngînd foarte mult. Sfîntul l-a întrebat de ce plînge. El a răspuns:
"Eu sînt trimis de la Dumnezeu aici spre păzirea unui om, care acum se odihnește
în casa aceasta cu o desfrînată și mă mîhnește foarte mult, că nu voiesc a
vedea fărădelegea ce o face el. Cum nu voi plînge, văzînd în ce fel de întuneric
a căzut chipul lui Dumnezeu?" Iar fericitul a zis către dînsul: "Pentru ce
nu-l cerți pe el, ca să înceteze de a mai păcătui?" Și îngerul a răspuns:
"Nu am loc ca să mă pot apropia de dînsul, că, de cînd a început a păcătui,
este rob al diavolilor și eu nu mai am acum stăpînire asupra lui; pentru că
Dumnezeu a făcut pe om stăpîn pe sine, arătîndu-i calea cea strîmtă și cea
largă, ca să umble pe care va voi".
Atunci Sfîntul Nifon zise către ucenicul său: "Nimic nu este
mai înrăutățit decît păcatul desfrînării, însă, desfrînatul, de se va pocăi,
îl va primi Dumnezeu mai degrabă decît pe alți nelegiuiți, de vreme ce păcatul
acesta este din fire, prin îndemnare diavolească și se izgonește această patimă
cu rugăciunea cea cu sîrguință și cu mult post, cum și cu alte chinuri ale
trupului".
După aceea, sfîntul vedea cum diavolii, umblînd prin popor,
ispitesc pe oameni, aducînd osîndiri, clevetiri, sfadă și alte feluri de mîhniri.
Odată a văzut un bărbat împlinindu-și lucrul său și iată a venit un arap la
dînsul, care a început a-i șopti la ureche. Și mai era un alt om nu departe
lucrînd, iar diavolul venind i-a șoptit și aceluia la ureche. Atunci ei, lăsîndu-și
lucrul, au început a se sfădi, iar fericitul, sculîndu-se, a zis: "O, vicleșug
drăcesc! cum semeni tu vrajbă între oameni!".
Altădată a năvălit diavolul asupra lui cu mărire deșartă,
zicînd: "De acum vei face semne și se va mări numele tău în tot pămîntul,
pentru că ai plăcut lui Dumnezeu". Iar fericitul a zis către diavolul acela:
"Așteaptă că, iată, îți voi arăta ție semn". Și aflînd o piatră înaintea sa
a zis: "Ție îți grăiesc, piatră, mută-te de aici și du-te mai în încolo".
Dar piatra a stat neclintită. Atunci sfîntul a zis către diavol: "Iată darul
tău, diavole" și i-a scuipat în față. Apoi s-a rugat și îndată a pierit diavolul.
A mai văzut altădată un oarecare, om duhovnicesc mergînd
înaintea sa, căruia urmîndu-i un arap, îi da gînduri necurate și hulitoare.
Iar bărbatul acela, pricepînd lucrarea cea diavolească, adeseori se întorcea
și scuipa asupra diavolului. Iar fericitul a zis către duhul cel viclean:
"Încetează, diavole, de a mai supăra pe robii lui Dumnezeu, că ce folos ai
de va merge sufletul acesta în pierzare?" Răspuns-a diavolul: "Nu am nici
un folos de aici, ci avem poruncă de la împăratul nostru și de la domnii cei
ce stăpînesc peste noi, ca să ne luptăm cu oamenii. Căci de ne află domnii
noștri, neluptîndu-ne cu creștinii, apoi tare ne bat".
Iarăși a văzut fericitul pe un oarecare monah, mergînd și
șoptind rugăciune, iar din gura lui ieșea văpaie de foc, care ajungea pînă
la cer. Atunci mergea și îngerul lui cu dînsul, avînd în mîini o suliță de
foc, cu care izgonea diavolii de la monah.
Odată, sosind praznicul învierii lui Hristos, în seara Sîmbetei
celei mari, stînd Nifon în biserică cu poporul, a văzut pe Preacurata Născătoare
de Dumnezeu cu Apostolii și cu mulțime de sfinți venită în biserică, care
căuta ca o maică asupra poporului ce sta înainte și dacă vedea pe cineva îngrijindu-se
pentru mîntuirea sa, foarte se bucura. Iar de vedea pe unii din cei nepurtători
de grijă pentru mîntuirea sufletului, clătina din cap și plîngea. Însă, pentru
toți întinzîndu-și mîinile, se ruga lui Dumnezeu ca toți să cîștige mîntuirea.
Cuviosul, văzînd aceasta, s-a umplut de nespusă bucurie, pentru că Preacurata
Născătoare de Dumnezeu nu se desparte de creștini, ci de-a pururea le ajută
și aceasta îi era lui mare ajutătoare și apărătoare. Altădată odihnindu-se,
a venit diavolul cu o armă în mînă și s-a repezit asupra lui vrînd să-l omoare,
dar a fost oprit de puterea lui Dumnezeu și n-a putut să facă sfîntului nici
un rău. Apoi a fugit scrîșnind din dinți și zicînd: "O! Maria, tu totdeauna
mă izgonești de la acest om aspru".
Apoi cuviosul avea și dar în buzele sale, că învăța cele
de folos și mîngîia pe cei mîhniți. Un frate a venit la sfîntul, mîhnindu-se
și zicînd: "Ce voi face, părinte, că mă supără foarte mult duhul hulei, încît
chiar cînd mănînc, beau sau cînd stau la rugăciune, îmi pune în inimă uneori
eresuri, alteori hule grele asupra Domnului meu Iisus Hristos și asupra Preacuratei
Lui Maici, cum și asupra sfintelor icoane și mă tem ca nu cumva să se pogoare
foc din cer și să mă ardă de viu".
Sfîntul a răspuns: "Primește, frate, curaj, căci marea cînd
înspumează, multe valuri înalță și bate în piatră, dar valurile se întorc
iarăși în mare. Asemenea și gîndurile cele rele, care năvălesc de la diavol,
se apropie de cugetul omenesc. Deci, dacă ascultă cineva sfatul cel rău și
urmează lui, acela piere; iar dacă cineva nu se învoiește cu gîndurile hulei,
ci mai vîrtos se împotrivește lor, acela izgonește pe diavol. Apoi răutatea
se întoarce pe capul diavolului, iar omul acela primește cunună. Și tu, fiule,
rabdă împotrivindu-te diavolului cu rugăciunile și cu postul și degrabă va
fugi de la tine. Păzește-te de clevetire și de mînie, că acestea mai vîrtos
nasc hulele". Întărind astfel pe acel frate, l-a eliberat cu pace.
Altădată, sfătuind cuviosul pe cei ce veneau la dînsul ca
să audă cuvînt de mîntuire, între altele le spunea. Într-o cetate era un om
cucernic și temător de Dumnezeu, care făcea multe faceri de bine celor de
aproape și îi iubea pe toți, ca pe niște îngeri ai lui Dumnezeu. Aceia însă,
din lucrarea vicleanului, urau foarte mult pe făcătorul lor de bine și unii
îl socoteau ca pe un om cu obicei rău, iar alții ziceau că este eretic și-l
vorbeau de rău fără nici o sfială.
El auzind acestea, se bucura și, mulțumind lui Dumnezeu,
zicea pentru ei această rugăciune: "Doamne, fă milă celor ce mă urăsc, celor
ce mă vorbesc de rău și mă ocărăsc și să nu-i pedepsești pentru mine, nici
în veacul acesta, nici în cel ce va să vie. Zdrobește pe diavolii cei răi,
care se ridică asupra mea și precum nu Te-ai întors de la mine, cînd am păcătuit,
așa să nu Te întorci nici de la cei care mă ocărăsc și mă vorbesc de rău pe
mine, netrebnicul, robul tău; ci întoarce-i și-i mîntuiește cu nemărginita
ta milă, ca să se slăvească Preasfînt numele Tău, în veci, amin". Și într-acest
chip făcînd el, a scăpat de patima vorbirii de rău, iar cei ce-l vorbeau de
rău, văzînd dragostea lui către dînșii și-au venit în simțire și s-au îndreptat.
Apoi zicea și aceasta: "Acei ce voiesc să afle milă de la
Dumnezeu se cuvine să se roage des și să nu lase mintea lor să se risipească
la alte lucruri, ci s-o adune și s-o aibă în rugăciunea lor. Să alerge la
sfințitele slujbe ale Bisericii și să asculte dumnezeieștile cuvinte cu mare
luare-aminte și cucernicie. Să nu vorbească cu alții și să rîdă, nici să citească
sau să cînte cu slavă deșartă, răcnind fără rînduială, căci cu unele ca acestea,
în loc să milostivească pe Dumnezeu, Îl mînie foarte mult". Și cînd voia să
vorbească cu cineva, din cei ce veneau la dînsul și-l rugau pentru vreo sfătuire
folositoare de suflet, întîi le făcea metanie zicînd: "Iertați-mă, fraților,
că eu fiind orb, voiesc să povățuiesc pe alții, dar sînt silit de dragostea
voastră". Apoi le vorbea cu mare smerenie cuvintele cele de Dumnezeu insuflate.
Un frate a întrebat pe sfînt: "Pentru ce, cei vechi și-au
petrecut viața lor în pace, iar noi trăim acum în multe tulburări și necazuri".
Sfîntul a zis: "Aceia aveau multă dragoste către Dumnezeu și către aproapele
și păzeau dreptatea și adevărul; și cînd voiau să aducă vreun dar lui Dumnezeu
sau să dea milostenie săracilor, ei dădeau toate cele bune, curate și neîntinate
de tot vicleșugul și nedreptatea. Pentru aceasta petreceau în pace și Dumnezeu
îi asculta în toate, pentru care-L rugau. Noi însă facem cele potrivnice și
ne iubim pe noi înșine mai mult decît pe Dumnezeu și decît pe aproapele. Nu
păzim nici dreptatea, nici adevărul, ci petrecem în nedreptate și vicleșug.
Pe toate cele bune le voim pentru noi, socotind pîntecele ca pe un dumnezeu
și îi slujim lui. Iar cîte sînt proaste și netrebnice, pe acelea le aducem
lui Dumnezeu și le dăm săracilor. Pentru aceasta nu ne ascultă Dumnezeu de
ceea ce-L rugăm și pătimim multe necazuri și ispite".
Un tînăr îmbunătățit s-a dus la sfînt și l-a rugat să-i vorbească
cuvinte mîntuitoare de suflet. Sfîntul i-a zis: "Dacă dorești, fiule, să mîntuiești
sufletul tău în mijlocul oamenilor ți se cuvine să păzești acestea: să nu
vrăjmășești, nici să urăști cîndva pe cineva, să nu osîndești, să nu vorbești
de rău, să nu socotești niciodată că petreci viață îmbunătățită și să nu cugeți
înalt. Să nu zici sau să gîndești că cutare petrece bine și cutare rău, ci
să ai pe toți, cu una și aceeași socoteală și cu inimă curată, ca pe niște
mădulare ale lui Hristos. Să nu voiești a asculta pe cei ce vorbesc de rău,
să fii zăbavnic a vorbi și grabnic la rugăciune, să nu te răzbuni, nici să
urăști pe acela care te-a păgubit de ceva sau te osîndește, ci să-l ierți
și să-l miluiești, ca pe un făcător de bine al tău. Să-ți socotești totdeauna
păcatele tale, să te osîndești, să te ocărăști, să te vrăjmășești pe tine.
Să fii smerit și curat cu sufletul și cu trupul de toată întinarea, să fii
blînd, domol, pașnic, împodobit cu toată dreptatea și adevărul, să te socotești
pe tine mai rău decît toți oamenii, precum și ești cu adevărat înaintea lui
Dumnezeu. Că toată dreptatea noastră este ca o cîrpă lepădată și nici stelele
nu sînt curate înaintea Lui.
Să nu te nălucești că ai ajuns la măsuri înalte, ci să zici
totdeauna în sinea ta: Știi, ticăloase suflete, căci cu păcatele am întrecut
și pe diavol și nici un lucru bun n-am făcut niciodată. Vai nouă! ce avem
să pătimim! Într-acest chip cu jale să grăiești și să te umilești totdeauna.
Rugăciunea ta să fie ca a vameșului, cu mare smerenie și zdrobire de inimă
și mintea ta să fie la cuvintele acelea, cu care se roagă gura ta. Apoi să
zici totdeauna și așa: De cele ascunse ale mele, Doamne, curățește-mă și
de cele străine iartă pe robul Tău. Și toată grija și sîrguința ta să
fie pentru mîntuirea sufletului tău, iar pentru cele trebuincioase trupului
se îngrijește Dumnezeu, după cum făgăduiește Însuși în Sfînta Evanghelie.
Și dacă dorești să te duci în împărăția cerurilor, îți trebuie să fii slobod
de toate lucrurile cele materiale. Căci acel ce este împresurat cu multă materie,
degrabă se va cufunda în adînc". Acestea zicînd către acel tînăr bun, l-a
eliberat în pace.
Mai spunea încă și aceasta către frați, căci cu puțină mîncare
și cu priveghere se biruiește patima trupului. Că toate patimile, fiind diavoli,
se izgonesc cu postirea și cu privegherea, precum a zis Domnul. Și altele
zicea sfîntul spre folosul fraților, căci avea către toți multă dragoste și
dorea ca toți să se mîntuiască. De aceea zicea, că avem datoria să iubim,
să ne milostivim și să miluim pe frații noștri, cu cele ce ne-a dăruit nouă
Dumnezeu, dacă voim să se milostivească și să ne miluiască și pe noi Domnul
în ziua judecății.
Ascultați încă și aceasta pe care o povestea sfîntul și vă
minunați: "După ce mi-am venit în simțirea păcatelor mele zicea elși am început
să fac lucrurile pocăinței, nu erau încă trecuți trei ani și într-o seară
mi-a venit un gînd, că am atîta vreme de cînd mă rog lui Dumnezeu și pînă
acum nici un dar nu mi-a dat, căci am întinat Sfîntul Botez cu păcatele mele
și pentru aceasta nu mă ascultă Dumnezeu. Acestea socotindu-le eu în întristarea
mea, am adormit și am văzut în vis că eram într-o biserică preafrumoasă, în
care Domnul nostru Iisus Hristos ședea pe scaunul slavei Sale. Și dacă L-am
văzut, mi-am înălțat mîinile spre El și mă rugam zicînd: Auzi, Dumnezeule,
rugăciunea mea și să nu treci cu vederea cererea mea și celelalte din
psalm. Domnul, plecîndu-și capul, asculta rugăciunea mea, iar eu îl rugam
să izgonească de la mine duhul cel rău al temerii. Atunci Domnul mi-a zis:
"Am auzit rugăciunea ta și să fie după cererea ta".
După puțin mi-a zis iarăși: "Nifone, Nifone, în seara aceasta
M-ai întristat cu ceea ce ai zis în gîndul tău, că adică Mă rogi de atîta
vreme și nici un dar nu ți-am dat. Nu ești tu care mă rogi în toate zilele
să nu te slăvesc pe pămînt? Deci apoi ce dar să-ți dau, ca să nu te slăvești
de oameni? Darul limbilor, ori darul proorociei, ori darul tămăduirilor și
celelalte? Dar tu nu le voiești, nici nu le ceri, ca să nu te slăvească oamenii
pentru dînsele. Dar ce este acela pe care îl ai? Spune-Mi, nu este dar? Aerul
care îl răsufli, nu este dar? Cerul, pămîntul, marea și toate cele dintr-însele
nu vi le-am dat în dar? Ce Mi-ați dat voi oamenii pentru ele? Nimic. Și lucrul
cel mai rău este că în loc de răsplătire voi M-ați scuipat, M-ați pălmuit,
M-ați bătut cu bice și pe cruce M-ați pironit, cu oțet și cu fiere M-ați adăpat
și cîte rele nu Mi-ați făcut, pe care voi înșivă le știți. Dar Trupul și Sîngele
Meu pe Care vi le-am dat vouă, nu sînt un dar? Toate bunătățile pămîntului
ce sînt? Păsările cerului, peștii mărilor ce sînt, nu sînt daruri? Și că am
murit și M-am îngropat pentru dragostea voastră, v-am slobozit din iad și
v-am așezat întru împărăția Mea, acestea nu sînt daruri? Și cine altul v-a
făcut unele ca acestea și atîtea bunătăți? Cum zici că nu ți-am dat nici un
dar? Caută și acum de vezi duhul temerii, cum este legat".
Deci căutînd eu, am văzut în dreptul meu un taur legat de
un par, atît de strîns încît nu putea nici să se miște, ci numai își plimba
ochii și căuta într-o parte și într-alta, cum să mă rupă. De atunci mai mult
cu dumnezeiescul ajutor m-am liberat de patima temerii, care de tînăr mă stăpînea
foarte mult și cînd voiam să mă duc la biserică noaptea, ori altceva lucru
bun să fac, îmi era mare frică. Și în somn îmi arăta nenumărate rele și cu
covîrșire mă înfricoșa. Iar din vremea aceea, m-am eliberat de patima temerii
și am preamărit pe Dumnezeu".
Nici de darul tămăduirilor nu s-a lipsit cuviosul, căci a
venit la dînsul o femeie, avînd durere de măsele și s-a rugat de sfînt ca
să o tămăduiască. Iar el a zis: "O! maică, noi sîntem oameni păcătoși și necurați
și nu putem să te tămăduim, de nu va face Dumnezeu milă cu tine". Acestea
zicînd și intrînd în biserică, s-a rugat, apoi luînd untdelemn din candela
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a uns fața ei peste toată umflătura și
îndată a încetat durerea și, vindecîndu-se femeia, s-a dus lăudînd pe Dumnezeu.
Și pe femeia care îl crescuse pe dînsul, zăcînd pe patul durerii și fiind
aproape de moarte a tămăduit-o cu rugăciunea și a făcut-o sănătoasă. Apoi,
cu ochii cei mai înainte-văzători, vedea sufletele oamenilor ieșind din trupuri.
Odată, stînd în biserica Sfintei Anastasia, rugîndu-se și
ridicîndu-și ochii la cer, a văzut cerurile deschise și mulțime de îngeri,
dintre care unii se pogorau pe pămînt, iar alții se suiau în sus, înălțînd
sufletele omenești întru cele cerești. Și privind el, iată, doi îngeri mergeau
la înălțime, ducînd un suflet. Și după ce s-au apropiat de vama desfrînării,
au ieșit vameșii diavoli, cu mînie zicînd: "Al nostru este sufletul acesta
și cum ați îndrăznit voi să-l duceți pe alături?" Îngerii au răspuns: "Ce
semn aveți asupra lui, dacă ziceți că este al vostru?" Zis-au diavolii: "Pînă
la moarte a păcătuit nu numai după fire, ci și peste fire. Pe lîngă aceasta,
osîndea pe aproapele său și ce este mai amar decît aceasta, că a murit fără
pocăință. Voi ce ziceți de aceasta?" Îngerii au răspuns: "Cu adevărat, nu
vă vom crede nici pe voi, nici pe tatăl vostru diavolul, pînă cînd vom întreba
pe îngerul lui păzitor". Și întrebînd pe înger, acesta a zis: "Cu adevărat
a păcătuit mult sufletul acesta, dar, din ceasul îmbolnăvirii sale, a început
a plînge și a mărturisi păcatele sale lui Dumnezeu și dacă l-a iertat, Dumnezeu
știe, El are stăpînire și a Lui este slava dreptei judecăți". Atunci îngerii,
batjocorind pe diavoli, au intrat cu sufletul prin porțile cerești.
După aceasta fericitul a văzut iarăși un suflet dus de îngeri,
iar diavolii alergînd către aceștia strigau: "Ce duceți fără înștiințare sufletul
acestui iubitor de argint, desfrînat, ocărîtor și făcător de războaie?" Răspuns-au
îngerii: "Cu dinadinsul știind că deși a făcut acestea, a plîns și a suspinat,
mărturisindu-și păcatele și dînd milostenie și pentru aceea l-a iertat pe
el Domnul". Iar diavolii au zis: "Dacă și acest suflet este vrednic de mila
lui Dumnezeu, apoi luați păcătoșii din toată lumea și noi pentru ce să ne
mai ostenim?" Răspuns-au către dînșii îngerii: "Toți păcătoșii care-și mărturisesc
păcatele cu smerenie și cu lacrimi, după mila lui Dumnezeu vor primi iertare,
iar care mor fără pocăință pe aceia îi va judeca Dumnezeu". Și așa rușinînd
duhurile cele viclene, a trecut. Apoi, sfîntul iarăși a văzut sufletul unui
bărbat iubitor de Dumnezeu înălțîndu-se curat și milostiv. Pe acesta văzîndu-l
diavolii, scrîșneau din dinți de departe. Îngerii lui Dumnezeu ieșind din
porțile cerești, întîmpinau și sărutau pe acel sfînt, zicînd: "Slavă Ție,
Hristoase Dumnezeule, că nu l-ai dat în mîinile vrăjmașului, ci l-ai izbăvit
pe dînsul din iadul cel mai de jos".
Și nu după mult timp încă, a mai văzut Sfîntul Nifon un suflet
tîrît de diavoli la iad. Sufletul acela era al unui rob pe care îl chinuise
stăpînul său cu foame și cu bătăi, iar el nerăbdînd chinurile acelea, îndemnat
fiind de diavoli, a luat o funie și s-a spînzurat; îngerul păzitor al sufletului
aceluia mergea pe departe plîngînd, dar diavolii se bucurau. Apoi, i s-a poruncit
de la Dumnezeu îngerului celui ce plîngea, ca să meargă în cetatea Romei și
acolo să păzească un prunc de curînd născut și botezat în acea vreme. Și iarăși
a mai văzut cuviosul un suflet dus de înger prin văzduh, pe care îl întîmpinau
cetele diavolești și, neajungînd încă la a patra vamă, a fost luat din mîinile
sfinților îngeri și aruncat cu batjocură în adînc. Acel suflet era al unui
cleric de la biserica Sfîntului Elefterie, care mînia în ficare zi pe Dumnezeu
cu desfrînarea și făcînd sfadă; apoi a murit deodată fără pocăință și așa
s-a făcut bucurie diavolilor.
Cuviosul a zidit o biserică în Constantinopol în numele Preacuratei
de Dumnezeu Născătoare și, avînd lîngă dînsa locuința sa, pe mulți necredincioși
îi întorcea la credința lui Hristos. Aceasta nerăbdînd-o diavolul, că Nifon
pe mulți scotea de la înșelăciune, au venit asupră-i mulțime de diavoli, ca
la o mie și, năvălind noaptea, au vrut să-l muncească. Deci s-a umplut locuința
lui de diavoli, iar el i-a certat cu puterea Sfintei Cruci și, avînd ajutorul
lui Dumnezeu și al sfîntului înger, a luat pe fiecare dintr-înșii și le-a
dat cîte o sută de toiege, pînă cînd s-au jurat că nu se vor mai apropia niciodată
de locul acela unde se pomenește numele lui Nifon.
Cuviosul vorbind odată cu frații pentru folosul sufletului,
a pomenit și aceasta: Era, zicea el, într-o cetate, la un patriciu, un rob,
cu numele Vasile, cu meșteșugul cizmar, cu obicei rău, necurat, îndărătnic
și flecar, pierzîndu-și toată vremea în jocuri și în păcate trupești cu desfrînatele,
neascultînd nici de certările stăpînului său. Prin purtarea de grijă cea minunată
a milostivului Stăpîn, i s-a rînduit mîntuire în acest chip: s-a întîmplat
că era foamete mare prin voia lui Dumnezeu, pentru păcatele oamenilor și au
început stăpînii a izgoni pe robii lor pentru lipsa hranei. Atunci a izgonit
și acest patriciu pe Vasile, iar el ieșind, în ziua dintîi și-a vîndut hainele
pentru hrană, apoi a început a umbla gol, cerșind milostenie. Fiind atunci
iarnă, tremura de frig, iar mai pe urmă amorțind, s-a culcat pe uliță și peste
puțin i-au degerat degetele picioarelor și chiar picioarele i-au slăbit.
Vasile răbda, socotind toate acestea ca pedeapsă pentru păcatele
sale și nimic nu zicea, decît numai dădea slavă lui Dumnezeu pentru toate.
Așa a petrecut două luni, zăcînd pe uliță fără acoperămînt,
suspinînd și tînguindu-se pentru păcatele sale. Din întîmplare a trecut pe
acea cale un iubitor de Hristos, cu numele Nichifor. Acesta văzînd pe Vasile
care pătimea, a poruncit slugilor sale ca să-l ia în casa sa, unde l-a odihnit
cu dragoste, așternîndu-i și hrănindu-l cu mîinile sale.
După două săptămîni, într-o zi de sîmbătă, acel Vasile fiind
bolnav, a început a grăi, zicînd: "Bine ați venit, sfinți îngeri; odihniți-vă
puțin și vom merge". Iar ei au zis: "Nu așteptăm, ci să mergi degrabă, că
te cheamă Domnul". Răspuns-a Vasile: "Așteptați-mă puțin pînă voi plăti o
datorie, că am luat cu împrumut de la un prieten al meu zece bani de aramă
și încă nu i-am plătit; deci întîi trebuie să-i dau, să nu mă oprească pentru
aceea diavolul în văzduh". Și au așteptat îngerii pînă ce Vasile a cerut de
la cineva zece bani și i-a trimis aceluia căruia îi era dator și atunci și-a
dat duhul său lui Dumnezeu. Iată, vedeți fiilor, ce fel sînt judecățile lui
Dumnezeu și cum mîntuiește El pe cel păcătos.
Fericitul Nifon a venit odată cu ucenicul său la rugăciune,
în biserică, lîngă palatul ce se numea Aponia și unde arhiereul începea dumnezeiasca
slujbă. Deodată i s-au deschis ochii minții și a văzut pogorîndu-se foc din
cer ce acoperea altarul și pe arhiereu; iar în vremea cîntării "Sfinte Dumnezeule"
s-au arătat patru îngeri care cîntau împreună cu cei din biserică. Cînd se
citea din Epistolele apostolești, au văzut pe Sfîntul Apostol Pavel, privind
din dosul celui ce citea. Apoi citindu-se Evanghelia, cuvintele ei, ca niște
făclii se suiau la cer. Sosind vremea Heruvicului și a ieșirii cu Sfintele
Daruri, s-a desfăcut acoperămîntul bisericii și s-a arătat cerul, simțindu-se
o bună mireasmă. Apoi se pogorau îngerii, cîntînd: "Slavă lui Hristos Dumnezeu".
Îngerii aduceau un Prunc foarte frumos, pe Care, punîndu-L pe discos au înconjurat
prestolul, iar pe arhiereul care slujea la cinstitele daruri, îl acopereau
cu aripile lor doi serafimi și doi heruvimi, zburînd peste capul lui.
Sosind vremea sfințirii darurilor și a săvîrșirii înfricoșatei
Taine, s-a apropiat unul din îngeri care era mai luminat, și, luînd un cuțit,
a înjunghiat Pruncul. Sîngele l-a turnat în Sfîntul Potir și pe Prunc punîndu-l
pe Sfîntul Disc, el iarăși a stat întru a sa rînduială, cu bună cucernicie.
Apoi s-a început împărtășirea cu dumnezeieștile Taine și a văzut sfîntul că
unora din cei ce se împărtășeau, le erau fețele luminate ca soarele, iar ale
altora negre și întunecate, ca de arap. Iar îngerii, care stăteau înainte,
luau seama care și cum se apropie. Deci, pe cei ce se împărtășeau cu vrednicie,
îi încununau, iar de către cei nevrednici, se întorceau și se mîhneau. Săvîrșindu-se
sfînta slujbă, au văzut cum Pruncul iarăși s-a aflat întreg în mîinile îngerilor,
care s-au înălțat la cer. Aceasta a spus-o ucenicului său mai pe urmă chiar
cuviosul, care a și lăsat-o în scris pentru folosul multora.
Odată, mergînd sfîntul spre biserica Preasfintei Născătoare
de Dumnezeu, pe care o zidise singur, a văzut în cale un arap mergînd foarte
mîhnit. Acela era un stăpîn diavolesc, iar după dînsul mergeau alți diavoli.
Dar după ce s-au apropiat și au auzit cîntarea Bisericii, au început diavolii
cei mai mici a imputa domnului lor, zicînd: "Vezi cum se slăvește numele lui
Iisus de către aceștia, pe care odată i-am avut sub stăpînirea noastră. Deci,
unde este puterea noastră? Acum s-a biruit și s-a sfărîmat toată împărăția
noastră!" Așa imputînd diavolii domnului lor, acela le-a răspuns: "Nu vă mîhniți
de aceasta, nici nu vă îngrijiți, că degrabă voi face să lase creștinii pe
Iisus și ne vor slăvi iarăși pe noi".
Mergînd ei mai departe, au văzut vreo treizeci de bărbați
și s-a apropiat stăpînul diavolilor și a șoptit unui bărbat la ureche. Acela,
întunecîndu-se cu mintea, a început a vorbi cuvinte de rușine, a rîde și a
cînta cîntece de rușine; apoi au întîlnit un fluierător care mergea și cînta.
Fericitul a văzut pe arap cum legase cu o frînghie pe toți acei bărbați și-i
tîra după fluierător, iar ei mergeau după el fluierînd și jucînd, adăugîndu-se
mult popor pe drum, care jucau și cîntau cele de rușine, pentru că diavolii,
apucîndu-i cu undițele, îi trăgeau de inimile lor. Văzîndu-i din curtea sa,
un oarecare om bogat i-a chemat și i-a dat fluierătorului un ban ca să joace
înaintea lui. Acel ban, după ce l-a pus fluierătorul în buzunarul său, l-au
luat diavolii și l-au trimis în iad, la tatăl lor Satana, zicîndu-i: "Bucură-te,
tatăl nostru, că iată Alazon, boierul nostru ți-a trimis jertfa pe care au
adus-o vrăjmașii noștri creștini, dînd bani la jocuri". Satana, primindu-l,
s-a bucurat și a zis: "Nevoiți-vă, fiilor, ca să crească jertfa voastră și
să biruiască pe creștini". Apoi iarăși a întors banul în buzunarul fluierătorului.
Fericitul Nifon, văzînd toate acestea cu ochii cei sufletești,
a zis suspinînd: "O! vai celor ce aduc jertfă diavolilor prin jocuri". Și
învăța pe cei ce-l ascultau să se păzească de jocurile cele necurate și fără
rînduială, pentru că sînt de la diavol.
Odată sfîntul, după rugăciune a avut o vedenie: a văzut un
cîmp mare deopotrivă de lung și lat, în care stăteau mulțime de diavoli, în
cete și erau toți la trei sute șaizeci și cinci de cete, după numărul păcatelor
cele grele. Un arap preaîntunecat, număra oștile, rînduind cetele ca la război
și zicînd: "Priviți spre mine și nu vă temeți de nimic, pentru că puterea
mea va fi cu voi". Unul dintre diavoli a adus mulțime de arme felurite și
le împărțea la cete; apoi dînd diavolul fiecărei cete descîntece și farmece,
le-a trimis peste tot pămîntul, asupra Bisericii lui Hristos. Văzînd aceasta
fericitul Nifon, îndată a auzit glas către dînsul: "Întoarce-te, Nifone, către
răsărit și privește". Iar el, întorcîndu-se, a văzut un cîmp curat și frumos,
unde erau mulțime fără de număr, din cei cu haine albe, mai îndoită decît
a arapilor cu mii de mii, pregătiți toți ca de război. Apoi a venit un bărbat
oarecare mai luminat decît soarele și a zis: "Așa vă poruncește vouă Domnul
Savaot, să vă duceți în tot pămîntul ca să ajutați creștinilor și să păziți
viața lor". Cuviosul, văzînd aceasta a preamărit pe Dumnezeu, Care ajută Bisericii
sale.
După aceasta, Cuviosul Nifon s-a apropiat de bătrînețe și
a sosit vremea arhieriei lui, care i s-a vestit mai înainte de la Dumnezeu
prin vedenie. I s-a arătat un loc oarecare plin de mulțime de oi, ca la o
mie de mii, care nu aveau păstor. Și cugetînd în sine fericitul, cum nu se
tem de lup aceste oi singure, îndată i-a venit înainte un bărbat cu sfințită
cuviință, asemenea Apostolului Pavel, și i-a zis: "Ce stai privind la oile
cele împărătești și tu, fiind fără de lucru, pentru ce nu le paști? Fericitul
Nifon răspunse: "Oare eu să pasc oile împărătești, fiind neînvățat la un lucru
ca acesta și neputincios cu totul?". Iar cel ce se arătase i-a zis: "Ție ți-a
poruncit să le paști puțin și după aceea, odihnindu-te, vei primi mare plată".
Și zicînd acestea i-a dat un toiag, încredințîndu-i și oile și staulul, apoi
s-a dus.
Fericitul, deșteptîndu-se, cugeta ce va fi aceea și a priceput
că bărbatul care i s-a arătat era Sfîntul Apostol Pavel, iar oile erau poporul
și staulul, biserica; și s-a temut foarte ca nu cumva să-l aleagă episcop
al Constantinopolului. În acea vreme, după Mitrofan fiind episcop Alexandru,
a zis în sine: eu așa am rugat pe Dumnezeu, ca să nu fiu stăpînitor peste
oameni și, iată, acum voiește să-mi dăruiască stăpînire. Deci, voi face ca
proorocul Iona, adică voi fugi de aici. Și luînd pe ucenicul său, a fugit
din chilia sa și a intrat într-o corabie. Apoi suflînd vînt lin a ajuns degrabă
în Alexandria, unde, după Petru, era atunci episcop Alexandru al treilea,
care a pătimit pentru Hristos pe vremea lui Dioclețian.
În ziua aceea au venit oamenii din ostrovul Ciprului, din
cetatea ce se numește Constanțiana și rugau pe arhiepiscopul Alexandriei să
le dea un episcop vrednic, căci răposase păstorul lor, care se chema Cristofor,
bărbat sfînt și cinstit. Iar arhiepiscopul le-a zis: "Așteptați puțin pînă
cînd va arăta Dumnezeu pe un om ca acela". Și într-aceeași noapte, arhiepiscopul
a văzut pe Sfîntul Apostol Pavel, zicînd către dînsul: "Pe cine vei pune episcop
cetății Constanțianei?" Arhiepiscopul a răspuns: "Nu știu. Pe cine va voi
Dumnezeu". Atunci a zis cel ce i se arătase: "Dumnezeu îți va arăta pe cel
vrednic. Să vii de dimineață cu tot clerul în biserică și să iei seama la
cei ce intră și pe care îl vei vedea în toate asemenea mie, aceluia să-i încredințezi
păstoria". Făcîndu-se dimineață, patriarhul era în biserică și lua seama la
cei ce intrau, să vadă cine va fi asemenea celui ce i se arătase.
Nifon, neștiind nimic de aceasta, a venit în biserică, dar
a zis ucenicului pe cale: "Simt oarecare mîhnire și bucurie în inima mea,
căci are să ni se întîmple ceva". Și așa intrară în biserică. Arhiepiscopul,
văzîndu-l, a zis arhidiaconului său: "Vezi, Atanasie, că acest om este asemenea
la față cu chipul Sfîntului Apostol Pavel". Arhidiaconul zise: "Adevărat,
părinte, așa este. Cred că el va fi vrednic a paște Biserica lui Hristos,
căci văd îngerul lui Dumnezeu umblînd cu dînsul și vorbind; pe lîngă aceea
se vede pe capul lui și cunună de piatră scumpă. Atunci arhiepiscopul, chemîndu-l
pe fericitul Nifon, l-a sărutat și a șezut. Arhidiaconul, zîmbind, a zis către
Nifon: "De ceea ce ai fugit, părinte, la aceasta acum, nevrînd, ai venit!"
Înștiințîndu-se fericitul de ceea ce avea să i se întîmple, a oftat și a zis:
"O! greu îmi este că, fiind nevrednic și păcătos, cum să mi se dea o stăpînire
ca aceasta?" Răspuns-a arhiepiscopul: "O! de aș fi și eu așa de nevrednic!"
Și acestea zicînd s-a sculat și începînd dumnezeiasca Liturghie, a trecut
pe Preacuviosul Nifon în treptele hirotoniei, după toată rînduiala, hirotonisindu-l
diacon și preot, nu după multe zile. După aceasta l-a înălțat și la treapta
arhieriei, bucurîndu-se tot poporul de un păstor ca acela arătat de Dumnezeu.
Și a petrecut fericitul Nifon în Alexandria trei zile după ridicarea la episcopie,
vorbind cu sfinții ce se aflau acolo.
După aceasta l-a eliberat arhiepiscopul la scaunul său, trimițînd
și pe arhidiaconul său și pe alți sfinți bărbați pentru cinste. Sosind în
cetatea Constanțiana din Egipt, în patru septembrie l-au așezat în scaun și
trimișii s-au întors înapoi la Alexandria, lăudînd pe Dumnezeu. Iar arhiereul
lui Dumnezeu, Nifon, a început cu multă sîrguință a paște oile lui Hristos,
îngrijindu-se pentru mîntuirea lor. El era ca un tată adevărat al sărmanilor
și al văduvelor, celor neputincioși era făcător de bine și doctor fără de
plată. Pe lîngă acestea a făcut și minuni în multe chipuri, despre care n-a
fost cu putință a se scrie și pentru care prea mult a fost cinstit și iubit
de toți.
Avînd ochiul neadormit spre turma sa, a văzut altădată, la
amiază, un arap mare rezemîndu-se într-un toiag ca un bătrîn, intrînd în cetate
și cînd mergea, se odihnea de multe ori. Deci, pricepînd sfîntul că acela
este diavolul, a strigat asupra lui: "Ție-ți zic, necuratule, pentru ce și
cum ai îndrăznit a intra aici?" Iar arapul a căutat asupra lui cu mînie, ca
și cum ar fi vrut să-l înghită și a zis: "Am auzit de tine că ești aici și
am venit ca să te sfărîm cu oile tale". Iar sfîntul a zis către dînsul: "Neputinciosule,
singur fiind sfărîmat, cum voiești a mă sfărîma pe mine? Eu am văzut un nevoitor
luptîndu-se cu voi și treizeci de diavoli au slăbit luptîndu-se cu dînsul.
Deci, cine nu va rîde de neputința voastră?" Iar diavolul a zis: "Nu te mira
de aceasta că de aș fi avut puterea cea dintîi, puțin mi-ar fi lipsit a te
sfărîma pe tine. Dar de cînd S-a răstignit Hristos, sînt neputincios cu adevărat".
Răspuns-a sfîntul: "Apoi acum, de mă voi ruga Hristosului meu, ce va fi ție,
nerușinatule?" Iar diavolul a zis: "Știu că poți mult, dar să nu-mi faci rău,
că acum mă duc din cetatea ta și nu mă voi mai apropia". Acestea auzind arhiereul
a mulțumit lui Dumnezeu, că-l păzește pe el și turma lui o apără de vrăjmașul
diavol.
Păscînd Sfîntul Nifon Biserica lui Hristos cîtăva vreme,
s-a apropiat de sfîrșitul său, pe care l-a știut cu trei zile mai înainte.
Și a venit la dînsul și marele Atanasie care fusese arhidiacon, iar după mutarea
lui Alexandru, primise scaunul Bisericii Alexandriei, că aceluia mai înainte
de vreme i s-a vestit de la Dumnezeu despre apropierea sfîrșitului lui Nifon.
Deci, a venit cu tot clerul său ca să dea plăcutului lui Dumnezeu sărutarea
cea mai de pe urmă. Nifon văzînd pe Atanasie a zis: "Pentru ce te-ai ostenit,
fericite părinte, a veni la mine, omul cel mai păcătos?" Răspuns-a Atanasie:
"M-am înștiințat că mîine ai să mergi către Ierusalimul cel de sus și am venit
ca să vorbesc cu tine. Și, te rog, cînd vei sta înaintea scaunului lui Dumnezeu,
să mă pomenești și pe mine acolo, ca și eu să aflu de la Domnul milă". Răspuns-a
sfîntul: "Dar și tu, părinte, cînd vei înălța înfricoșată jertfă, să-ți aduci
aminte și de a mea nevrednicie".
În acea noapte Sfîntul Nifon a făcut rugăciune îndestulată
pentru sine și pentru turma sa și i s-a arătat îngerul Domnului, mîngîindu-l
și întrebîndu-l pe dînsul despre odihna care i s-a pregătit lui. Iar în vremea
cîntării Utreniei, a început focul durerii trupești să-l ardă foarte mult.
Pentru aceea a zis ucenicului său: "Fiule, să-mi așterni o rogojină pe pămînt".
Iar acela făcînd așa, fericitul s-a culcat pe ea, fiind foarte bolnav. După
ce s-a făcut ziuă, a venit la dînsul marele Atanasie și, așezîndu-se lîngă
dînsul, a zis: "Părinte, are omul oarecare folos din boală sau nu? "Sfîntul
a răspuns: "Precum se curăță aurul de rugină, arzîndu-se în foc, așa și omul
bolnav se curățește de păcatele sale".
Tăcînd puțin, apoi a plîns. După aceasta a zîmbit, s-a luminat
fața sa și a zis: "Bine ați venit, sfinților îngeri". După puțin iarăși a
zis: "Bucurați-vă, sfinților mucenici". Și s-a luminat fața lui mai mult.
După puțin timp a zis: "Mulțumită vouă, fericiților prooroci". Atunci s-au
deschis ochii Sfîntului Atanasie și a văzut că sfîntul era sărutat de toate
cetele sfinților unul cîte unul. Apoi Nifon a zis, zîmbind: "Bucurați-vă,
preacuvioșilor sfințiți și toți sfinții". Și a tăcut. După puțin a strigat:
"Bucură-te cea cu dar dăruită, lumina mea cea preafrumoasă, ajutătoarea și
tăria mea; bine te voi cuvînta pe tine, ceea ce ești bună, că îmi aduci aminte
de mila darului tău". După aceasta a tăcut și s-a luminat fața lui ca soarele,
încît s-au înspăimîntat toți cei ce erau de față. Atunci s-a simțit și un
miros de bună-mireasmă.
Astfel și-a dat cinstitul și sfințitul său suflet în mîinile
lui Dumnezeu, în douăzeci și trei ale lunii decembrie. Și s-a făcut prin toată
cetatea multă plîngere și tînguire și l-au îngropat cu cinste în biserica
cea mare a Sfinților Apostoli, slăvind pe cel Preamilostiv asupra păcătoșilor,
pe Dumnezeul Cel minunat întru sfinții Săi, pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfîntul
Duh în veci. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor
pe luna decembrie
|