Pătimirea și viața Sfintei Mucenițe
Evghenia Fecioara
(24 decembrie)
Comod, urmînd la împărăția Romei, după tatăl său Marcu, pe
cînd avea șapte ani de împărăție, a fost ales eparh peste tot Egiptul un bărbat
vestit, cu numele de Filip și a venit din Roma în Alexandria, împreună cu
femeia sa, Claudia și cu fiii săi. El avea doi fii, anume Avit și Serghie
și o fiică cu numele Evghenia, frumoasă la chip și vitează cu duhul, despre
a cărei viață avem să grăim. Filip stăpînea țara Egiptului după rînduiala
romanilor și după obiceiurile părintești.
Noul eparh ura foarte mult învățătura vrăjitorească și pe
neamul evreiesc și mult prigonea și pierdea pe vrăjitori, iar de numele evreiesc
nu suferea nici să audă. Însă față de creștini se arăta mai blînd, deși-i
izgonise din cetate, după porunca împăratului, lăsîndu-i acolo să viețuiască
în pace și cu libertate să slujească Dumnezeului lor. El îi cinstea pentru
viața lor desăvîrșită și iubirea de înțelepciune. Osîrdia lui era a se îndeletnici
întru înțelepciunea cea elinească, în care creștea și pe fiica sa Evghenia,
învățînd-o vorbirea cea frumoasă sau retorica, în amîndouă limbile, latinește
și grecește, avînd sîrguință s-o vadă sporind în filozofie. Iar ea, fiind
foarte ascuțită la minte și cu osîrdie la învățătură, toate le pricepea cu
înlesnire; și oricîte le auzea numai o dată sau le citea, pe toate le ținea
bine minte totdeauna, avîndu-le scrise în inima ei, ca pe niște tăblițe de
aramă.
Evghenia era frumoasă la față și cu bună-podoabă la trup,
dar mai frumoasă era cu cugetul cel înțelept și împodobită cu curățenia fecioriei.
Pentru aceasta cînd unul din cei mai de frunte din neamul romanilor, cu numele
Acvilin, căuta să o logodească ca mireasă a fiului său Acvelie, fiind întrebată
de părinții săi dacă voiește să se mărite după acel tînăr de neam bun, ea
a răspuns: "Pe bărbat trebuie a-l alege ca să fie bun la fire, mai mult decît
de bun neam, pentru că are a viețui cu dînsul, iar nu cu neamul lui. Deci
căutau și alții să se logodească cu ea, tineri luminați cu neamul, cu mărirea
și cu bogăția, însă ea, ca și cum nu i-ar fi plăcut obiceiurile lor, deși
cu fapta iubea curăția și fugea de însoțire, pe toți îi nesocotea, deoarece
curăția era dorința și purtarea ei de grijă, adică a petrece în feciorie curată.
Astfel, vasul cel frumos și curat se pregătea mai înainte spre primirea dumnezeiescului
mir. Și îndată faptelor ei celor bune, a urmat credința cea bună și curată,
apropiindu-se de izvorul cel curat al dreptei credințe.
Începutul întoarcerii ei către Dumnezeu a fost astfel: a
intrat în mîinile ei din întîmplare, sau mai bine zis din purtarea de grijă
a lui Dumnezeu, o carte ce cuprindea epistolele Sfîntului Apostol Pavel, pe
care citind-o cu luare-aminte, a aflat că unul este Dumnezeul cel adevărat,
Care a făcut toată lumea. Și îndată s-a luminat cu mintea, pe care o avea
cu mult mai înainte curățită și pregătită spre primirea Sfîntului Duh. Deci,
a crezut în Hristos cu inimă neîndoită, dar cu gura nu îndrăznea a-L mărturisi
pe față temîndu-se de mînia părinților săi.
Iar cînd se împlinea porunca cea împărătească în Alexandria
și se izgoneau creștinii din cetate, a căror învățătură Evghenia dorea foarte
mult ca s-o audă, atunci, vrînd mai cu înlesnire a-și dobîndi dorința sa,
s-a cerut la părinții ei ca să iasă afară din cetate, la unul din satele lor
ce era aproape, pentru ca să se răcorească. Părinții, neavînd nici o bănuială
despre gîndurile ei, n-au oprit-o a ieși pentru a se răcori.
Ieșind ea cu careta cu fameni și cu robi, pe cînd mergea
pe lîngă satul creștinilor și trecea pe lîngă o mănăstire, a auzit într-însa
glas de monahi cîntînd: Toți zeii neamurilor sînt lucruri de mîini omenești,
iar Domnul Care a făcut cerurile este Atotputernic.
Acestea auzind, ca și cum s-ar fi rușinat de rătăcirea părintească,
a oftat din inimă și a zis către famenii ei, dintre care pe unul îl chema
Protan, iar pe celălalt Iachint: "Voi, împreună cu mine destul ați învățat
scriptura și am priceput împreună dogmele filosofilor Socrate, Aristotel și
Platon și pe cele ce cu adeverire le-au așezat. Eresul stoicilor și părerea
epicureilor și ale altor sofiști și făcători de stihuri le-am citit și le-am
cunoscut. Deci, cunoașteți cu încredințare că toate acelea sînt basme, neavînd
nimic altceva decît numai o asemănare cu adevărul, care ar fi putut să înșele
pe mulți. Însă n-au rămas neștiute și cele ale elinilor, care se laudă foarte
mult în înțelepciunile lor, dintre care unii zic că nu este nici un Dumnezeu,
iar alții cred în zei mulți și povestesc că unii zei sînt mai mari și unii
mai mici. Creștinii pe toți îi izgonesc cu un cuvînt, zicînd: Toți zeii
neamurilor sînt lucruri de mîini omenești, și a crede în ei este o desăvîrșită
nedumnezeire și o întreagă pierzare. Iar această scriere creștinească, care
zice: Domnul, Care a făcut cerurile este atotputernic, un Dumnezeu
propăvăduiește și pe Domnul cel de obște al tuturor ni-L dă întru cunoștință.
Cu acestea unindu-se și Apostolul Pavel, ale cărui cuvinte le-am citit acum
trei zile, arată că numai un Dumnezeu este peste toate. Cred și eu cuvintele
acelui apostol, fiind foarte adevărate și vrednice de crezut, cuvinte care
alcătuiesc credința din fapte.
Deci, dacă le voiți și voi acestea, apoi aveți gata și lesnicios
chip de mîntuire. Eu nu mă voi mai numi doamnă a voastră, ci soră și împreună
slujitoare, pentru că toți Îl avem ca Dumnezeu pe Domnul cel de obște și Părintele.
Să fim ca niște frați cu un cuget și un suflet și cu sfatul nostru cel de
obște să mergem la creștini. Am auzit că Elen, episcopul creștinesc, a zidit
aici o mănăstire, în care monahii neîncetat ziua și noaptea laudă pe Dumnezeu
cu cîntări și a încredințat-o unui preot, anume Teodor, despre ale cărui lucruri
minunate se povestește că și orbilor le dă vedere, cu rugăciunile sale, apoi
izgonește diavolii și orice boală tămăduiește cu cuvîntul. Se mai spune că
în acea mănăstire, nicidecum nu-i liber ca să intre femei. Însă voi să tundeți
acești peri ai capului meu, să mă îmbrăcați în haine bărbătești și să mă duceți
acolo noaptea. Apoi vom rîndui ca întoarcerea voastră în cetate să fie noaptea
tîrziu. Pe toți ceilalți robi îi vom pune să meargă înaintea caretei și voi
amîndoi veți urma după caretă. Iar eu mă voi pogorî încetișor din caretă și,
tăinuindu-ne de toți, ne vom ascunde și careta va merge la locul ei; iar noi
ne vom duce către robii lui Dumnezeu".
Aceste cuvinte ale Evgheniei au plăcut la amîndoi famenii
și, făcîndu-se noapte, au făcut după cum s-au sfătuit. Întorcîndu-se tîrziu
către cetate, au pogorît pe Evghenia din caretă în taină, nesimțind nici unul
din robi și, ascunzîndu-se, au îmbrăcat-o în haine bărbătești, tunzîndu-i
părul cel fecioresc și au pornit către mănăstire. Domnul, dîndu-le vreme bine
potrivită, a rînduit în acel ceas a fi venirea episcopului la mănăstire. Și
încă neajungînd la mănăstire fericitul episcop Elen, venea din Iliopoli, se
apropia de mănăstire cu mulțime de popor. Era în Egipt obiceiul acesta: cînd
veneau episcopii la mănăstirile și la bisericile lor, mergea împreună cu dînșii
și poporul cu cîntări de laudă. Deci veneau cu Elen, episcopul, ca la zece
mii de bărbați, unii mergînd înainte și alții urmîndu-i, cîntînd și zicînd:
"Calea drepților s-a îndreptat și calea sfinților s-a pregătit". Auzind aceasta,
Evghenia a zis către tovarășii ei: "Luați seama la frumusețea stihurilor ce
se cîntă și vedeți că toate cuvintele se potrivesc pentru noi. Căci, cînd
vorbeam de adevăratul Dumnezeu, am auzit cîntarea aceasta: Toți zeii neamurilor
sînt lucruri omenești, iar Domnul Care a făcut cerul și pămîntul este atotputernic.
Iar acum, cînd noi începem calea, întorcîndu-ne de la slujirea idolească și
dorim a veni către creștinătate - iată mii de oameni întîmpină cu glas cîntînd:
Calea drepților s-a îndreptat și calea sfinților s-a pregătit. Mi se pare
că nu din întîmplare s-a făcut aceasta, ci după dumnezeiască rînduială. Așadar,
să luăm seama unde merge acest popor și dacă se duce către aceeași mănăstire
către care și noi călătorim, să ne unim cu dînșii și să mergem împreună, ca
niște tovarăși ai lor, pînă ce ne vom cunoaște cu dînșii".
Alăturîndu-se poporului care mergea și cînta, a întrebat
pe unul din cei ce mergea: cine este bătrînul acela care merge călare pe asin
în mijlocul poporului și ce este înainte și celui ce urmează? Și a auzit de
la acela drept răspuns, că este Elen, episcopul, care din tinerețe este creștin
și a crescut în mănăstire. Acesta, pe cînd era copil mic și îl trimiteau la
vecini să aducă foc, el aducea cărbunii aprinși în haina sa și nu se ardea
haina, căci acest fel de sfințenie avea chiar din copilăria sa.
Nu cu mult înainte de aceste zile, s-a arătat în acele locuri
un oarecare vrăjitor cu numele de Zarie, înșelînd pe popor cu multe și mari
vicleșuguri și farmece. Acela zicea că episcopul Elen este mincinos, iar despre
sine spunea că este trimis de Hristos, ca să fie învățător al poporului. Și
adunîndu-se mulțimea poporului creștinesc, părintele nostru Elen a venit către
cel pe care îl vedeți, zicînd: "Auzim că Zarie este trimis de Hristos. Deci
primește-l în prietenie sau dacă grăiește minciuni, învinge-l cu cuvinte și
care din voi va fi biruitor în cuvinte, de acela ne vom lipi". Sfîntul episcop
a primit să se întrebe în cuvinte cu Zarie, episcopul nădăjduind spre Hristos
și Zarie spre diavolii săi. Apoi s-a rînduit o zi pentru întrebarea ce avea
să se facă, pentru care s-a pregătit locul în mijlocul cetății Iliopolei.
Deci a venit Zarie cu meșteșugurile sale vrăjitorești și
a venit și episcopul cu graiuri de Dumnezeu insuflate și, binecuvîntînd pe
popor, a zis: "Acum veți cunoaște puterile care sînt de la Dumnezeu". Și întorcîndu-se
către Zarie a început lupta în cuvinte. Dar deoarece vrăjitorul era mare meșter
în minciunile sale și mîndru, iar în grai era fără de rînduială, se sîrguia
să aibă biruință nu prin adevăr, ci prin limbuția cea fără de rușine. Pentru
aceea episcopul cel blînd și fără de răutate, nu putea să biruiască cuvintele
lui. Iar poporul se mîhnea, căci Zarie covîrșea în cuvinte pe episcop. Episcopul,
văzînd aceasta, a cerut să fie puțină tăcere și a zis către popor: "Acum desăvîrșit
se cuvine a asculta învățăturile lui Pavel, care grăiește către ucenicul său
Timotei: Să nu se lupte cineva în cuvinte, care nu sînt de nici o trebuință,
ci mai mult servesc la risipirea celor ce aud. Dar ca să nu socotească
cineva că această mărturie apostolească o aducem la mijloc - nu ca niște păzitori
adevărați, ci ca niște fricoși - să se aprindă un foc în mijlocul cetății,
să intrăm amîndoi în para focului și care din noi nu va arde, acela este trimis
de Hristos".
Acest cuvînt a plăcut poporului și îndată s-a pregătit un
foc mare; iar episcopul chemă pe vrăjitor în văpaie. Vrăjitorul a zis: "Intră
tu mai întîi în văpaie, de vreme ce tu ai rînduit așa". Sfîntul episcop, însemnîndu-se
pe sine cu semnul Sfintei Cruci și ridicîndu-și mîinile, a intrat în mijlocul
focului și stînd în flacăra cea mare ca o jumătate de ceas, nu s-a ars deloc,
că nici de părul lui, nici de haine nu s-a atins focul. Apoi a poruncit ca
și Zarie să vină la dînsul; dar acela, temîndu-se foarte, căuta să fugă. Dar
poporul, apucîndu-l, l-a aruncat în foc și a început îndată ticălosul a arde;
și desăvîrșit ar fi pierit, dacă nu l-ar fi izbăvit pe el episcopul Elen,
deși jumătate ars, însă abia viu. Așa s-a izgonit cu ocară vrăjitorul Zarie
din hotarele acelea; iar episcopul, pe care îl vedeți în toate zilele, oriunde
merge îi urmează poporul cu cîntări dumnezeiești.
Atunci fericita Evghenia, auzind acestea, se bucura cu duhul,
se minuna și ofta. Și a început a-l ruga cu sîrguință pe bărbatul acela care
vorbea cu dînșii, al cărui nume era Evtropie, zicînd: "Rogu-te, domnul meu,
ca să vestești sfîntului episcop despre noi, care voim a ne întoarce de la
idoli către Hristos. Sîntem frați și ne-am sfătuit împreună, să ne facem creștini
și să petrecem în mănăstirea aceasta și niciodată să nu ne despărțim unul
de altul". A răspuns către dînșii bărbatul acela: "Tăceți acum, pînă ce va
intra în mănăstire și se va odihni puțin de cale, iar cînd va fi vreme lesnicioasă,
eu îl voi vesti pentru voi, după dorința voastră".
Apropiindu-se ei de mănăstire, au ieșit monahii întru întîmpinarea
episcopului, cîntînd: "Luat-am, Dumnezeule, mila Ta în mijlocul poporului
Tău". Și intrînd înăuntru poporul cu episcopul, a intrat și Evghenia cu famenii
săi tineri, deopotrivă la haine și la tunderea părului. Săvîrșind episcopul
dumnezeiasca slujbă în biserică și la al nouălea ceas întărindu-se cu puțină
hrană, după cum era obiceiul pustnicilor, s-a odihnit de oboseală și a avut
în vis vedenia aceasta: Un chip de asemănare femeiască ca unul din zeii elinești
și care se cinstea de unii bărbați cu jertfe și închinăciuni ca un Dumnezeu.
Episcopul privind cu mîhnire la aceasta, căci poporul se înșela cu închinăciunea
idolească, a zis către zeița care era între dînșii: "Așa se cuvine ție, care
ești zidirea lui Dumnezeu și slujitoare împreună cu noi, să te socotești de
oameni că ești ca un Dumnezeu și să primești de la dînșii închinăciune?" Aceasta
auzind acestea, îndată a lăsat pe bărbații care i se închinau și s-a dus după
episcop zicînd: "Nu te voi lăsa, nici nu mă voi depărta de tine, pînă cînd
nu mă vei duce și mă vei da Făcătorului și Ziditorului meu".
Deșteptîndu-se, episcopul se gîndea la acea vedenie; și iată
că intră la dînsul Evtropie, zicînd: "Stăpîne, astăzi în urma ta au intrat
aici trei tineri, frați, care au părăsit închinarea idolilor și doresc să
se însoțească cu ceata celor ce slujesc pe Hristos în mănăstirea aceasta și
m-au rugat cu lacrimi ca să vestesc sfinției tale acestea". Episcopul, înțelegînd
visul, s-a bucurat și a zis: "Îți mulțumesc, Doamne Iisuse Hristoase, că m-ai
învrednicit a auzi o veste ca aceasta". Deci a poruncit să aducă înaintea
sa pe cei trei tineri. Intrînd ei singuri înaintea lui, arhiereul a făcut
mai întîi rugăciune, apoi a început a vorbi cu Evghenia părintește și cu iubire
de fii, întrebînd-o de numele de neam și de patria lor. Ea, roșindu-se la
față ca o fecioară, răspundea cu smerenie, zicînd: "Neamul nostru este din
Roma, cetatea cea preaslăvită și sîntem frați după trup; numele celui dintîi
este Protan, al celuilalt Iachint, iar eu mă numesc Evghenia".
Fericitul episcop Elen uitîndu-se cu dragoste la dînsa a
zis: "Cu dreptate te numești Evghenia, pentru că numele se potrivește cu duhul
tău căci ai suflet cu bărbăție și te arăți ca un bărbat în toate. Apoi, cu
hotărîrea pe care o ai în minte ai să biruiești firea femeiască, căci te va
întări Hristos și te vei îmbărbăta, pentru care, acum fiind femeie, te vei
face ca un bărbat, schimbîndu-ți numele cel femeiesc și chipul, pentru dragostea
lui Dumnezeu. Îți vorbesc acestea, nu mustrîndu-te și defăimîndu-te pentru
firea ta femeiască, nici voind a te întoarce de la scopul tău, ci ca să știi
cîtă purtare de grijă are Dumnezeu de tine și cum mi-a descoperit toate cele
pentru tine, netăinuind nimic, ci arătîndu-mi cine ești și cum ai venit la
mine și cine sînt cei ce vor să vină cu tine. Deci sîrguiește-te, Evghenio,
a te arăta nu mai mică cu bărbăția duhului, decît cu chipul, pentru că și
aceasta mi-a arătat Domnul meu, că te-ai pregătit sălășluire curată a Lui,
păzindu-ți fecioria și lepădîndu-te de înșelăciunea vieții acesteia".
Arhiereul, întorcîndu-se către Protan și Iachint, a zis:
"Și voi fiind robi cu trupul, sînteți liberi cu duhul, nerobindu-vă nimănui,
prin cele pămîntești, vrednicia sufletului, pentru care eu tăcînd, Hristos
Domnul vorbește către voi: De acum nu vă voi mai numi robi, ci prieteni.
Fericiți sînteți pentru o libertate ca aceasta, dar mai ales pentru prietenia
și unirea cu Hristos, căci ați gîndit cu un cuget a lua jugul Lui asupra voastră
și n-ați făcut nici o împiedicare fericitei acesteia în scopul ei, ci împreună
cu dînsa ardeți cu duhul a sluji pe Dumnezeu și cînd ea va ieși din viața
aceasta, împreună cu dînsa și voi vă veți învrednici a primi de la Domnul
aceleași cununi și răsplătire, cărora se va învrednici și ea". Acestea a vorbit
cu dînșii episcopul, nefiind nimeni acolo, decît numai ei. Evgheniei i-a poruncit
să petreacă în chip bărbătesc, deoarece nu știa nimeni de taina aceea, apoi
nu s-au depărtat nici unul de episcop, pînă ce nu i-a botezat și unit cu ceata
monahicească. Iar cîte s-au întîmplat din vremea de cînd sfînta se pogorîse
din caretă, tăinuindu-se de robi, cu Protan și Iachint și cum se tînguiau
părinții pentru dînsa, să luăm aminte în cele ce urmează.
Careta și cu robii, care mergeau înainte și nu știau nimic,
s-au apropiat de porțile cetății și au intrat, iar în fața casei au ieșit
cei din casă înaintea Evgheniei cu lumini. Dar alergînd la caretă au găsit-o
goală și, nevăzînd pe Evghenia, erau în mare nepricepere și s-au tulburat
tatăl și mama ei, frații și toți cei din casă. Apoi s-a făcut țipăt mare,
strigare, tînguire, plîngere nespusă și cercetare prin toată cetatea Alexandriei
și se întreba ce i s-a întîmplat fetei eparhului. Au fost trimise multe slugi
în căutarea Evgheniei, care, străbătînd nu numai cetatea, ci și toată țara
Egiptului, nelăsînd pe nimeni neîntrebat, în drumuri și în sate, pe negustori,
pe țărani și pe străini. Dar nicăieri nu puteau să audă ceva despre acel mărgăritar
de mare preț, pe care îl ascundea dreapta Celui de Sus în vistieria Sa, pînă
la vreme de bună trebuință.
Iar părinții ei, ziua și noaptea, cu nemîngîiate tînguiri,
plîngeau pentru dînsa. Adeseori chemînd numele ei, își băteau fețele și-și
presărau capetele cu cenușă, apoi cădeau la pămînt de atîta slăbiciune și
durere a inimii și strigau: "Evghenio, Evghenio, fiica noastră cea preadulce,
unde te-ai ascuns, lumina ochilor noștri? În care loc te-ai tăinuit? Mîngîierea
noastră, cum te-ai pierdut, nădejdea noastră?" Se tînguiau părinții pentru
fiică, iar frații plîngeau pentru sora lor, robii și roabele lăcrimau pentru
stăpîna lor și toți cetățenii suspinau pentru dînsa, părîndu-le rău și avînd
durere la fel cu eparhul, domnul lor cel bun și stăpînitor, pentru pierderea
fiicei lui.
După aceasta, neputînd Filip s-o afle nicăieri, a început
să-i întrebe pe slujitorii idolești, pe vrăjitori și pe fermecători, aducînd
mulțime de jertfe idolilor, că doar va fi vestit vreun zeu despre fecioara
cea pierdută. Și a făgăduit că dacă o vor afla sau îi vor spune unde se află,
le va da multe daruri, iar dacă nu vor spune adevărul, îi va omorî cu cumplită
moarte. Dar n-a putut întru nimic să se înștiințeze, căci vrăjitorii și fermecătorii,
ca niște mincinoși care nu știau nimic, văzînd că se osteneau în zadar și
primejdie de moarte le sta asupra, au alcătuit un basm pentru potolirea mîniei
eparhului: că li s-a descoperit că, iubind Dumnezeu frumusețea Evgheniei,
a răpit-o în ceruri și a așezat-o în numărul zeilor.
Crezînd părintele cel mîhnit acel basm, a încetat puțin mîhnirea,
iar plîngerea a schimbat-o în bucurie. Îndată poruncind să se facă un idol
de aur după asemănarea fiicei sale cea iubită, l-a pus în Alexandria la loc
cinstit și ca pe o zeiță nouă, cu prăznuire și cu aducere de jertfă multă,
cinstea pe fiica sa, Evghenia, împreună cu tot poporul; cu acest fel de bucurie
își potolea mîhnirea. Însă maică-sa, Claudia și cu frații săi, Avit și Serghie,
necrezînd basmul acela, neîncetat și nemîngîiat se tînguiau după Evghenia.
Fericita fecioară, cea acoperită cu haine și cu nume bărbătesc,
pentru obiceiurile sale cele bărbătești și pentru mărimea sufletului, fiind
socotită că este bărbat, viețuia în mănăstirea mai sus pomenită, bine viețuind
monahicește și slujind lui Dumnezeu. Atît de mult a sporit în dumnezeiasca
învățătură, încît în doi ani toată Sfînta Scriptură a învățat-o pe de rost
și atîta odihnă avea sufletul ei, încît altora li se părea că este unul din
îngeri. Căci cine putea pricepe firea ei cea femeiască, pe care o acoperea
puterea lui Hristos și fecioria cea fără prihană, de care și bărbaților celor
desăvîrșiți le era de mirare?
Cuvîntul ei era smerit, cu dragoste, blînd și nu mult vorbitor,
plin de frica lui Dumnezeu și de folos. La cîntarea în biserică nimeni nu
se afla mai înainte decît dînsa și era tuturor de folos. Pe cei mîhniți îi
mîngîia și se bucura împreună cu cei ce se bucură; pe cel ce s-ar fi mîniat
și s-ar fi iuțit, numai cu un cuvînt îl îmblînzea, iar pe cel mîndru, ea,
cu chipul cel smerit al vieții sale, atît de mult îl folosea, încît acela
îndată se prefăcea din lup în oaie. Nu după multă vreme i s-a dat ei de la
Dumnezeu darul tămăduirii, că orice bolnav ar fi cercetat, îndată prin venirea
ei se izgonea boala și se dădea bolnavului desăvîrșită sănătate. Iar cei doi
fameni ai ei, Protan și Iachint, erau împreună viețuitori cu dînsa și următori
ai vieții ei și de-a pururea robi și prieteni.
După trei ani de la întoarcerea ei către Dumnezeu, a răposat
egumenul mănăstirii aceleia. Deci, adunîndu-se frații, toți cu un glas și
cu un suflet rugau pe fericita să le fie lor egumen, pentru că nu știau taina
ei cea acoperită de Dumnezeu, cum că Evghenia nu este bărbat cu firea, ci
femeie. Căci văzînd viața ei cea plină de înțelepciune bărbătească, fără de
prihană și plăcută lui Dumnezeu și pe toți pustnicii ce erau în mănăstire
fără de asemănare covîrșindu-i, pentru aceea cu multă rugăciune o sileau pe
ea să primească stăreția.
Atunci sfînta - pe de o parte temîndu-se ca să nu fie împotriva
legii, adică fiind femeie să stăpînească peste bărbați și pe de alta rușinîndu-se
a nesocoti rugăciunea cea mare a tuturor fețelor cinstite -, a zis către dînșii:
" Rogu-mă, fraților, aduceți-mi aici Sfînta Evanghelie". Fiind adusă Evanghelia
a zis: "Se cuvine ca pentru orice alegere, mai întîi pe Hristos să-l întrebăm.
Deci să vedem întru această alegere a voastră ce ne va porunci Hristos și
ne vom supune voinței Lui". Și deschizîndu-se Sfînta Evanghelie în fața tuturor,
s-a aflat locul unde era scris așa: Cel ce voiește între voi să fie mai
mare, acela să fie vouă slugă și care voiește să fie vouă mai întîi, să fie
rob vouă. Acestea citindu-le, sfînta a zis: "Iată, că mă supun și poruncii
lui Hristos și cererii voastre; deci voi fi dragostei voastre și slugă și
rob". Și s-au bucurat toți pentru bunăvoirea ei. Deci a primit cel cu părere
Evghenie, iar cu fapta Evghenia, egumenia mănăstirii aceleia și s-a făcut
tuturor ca un rob prins neîncetat, ostenindu-se pentru toți frații, aducînd
apă, tăind lemne, chiliile tuturor curățind și tuturor slujind cu multă osîrdie.
Și și-a ales chilia de locuință a portarului, ca nici cu chilie mai bună să
se arate mai presus decît alții.
Ostenindu-se întru toate slujbele mănăstirești, niciodată
n-a lăsat pravila cea obișnuită a bisericii, Utrenia, ceasurile și la zile
însemnate și Liturghia și Vecernia. Ea socotea acel ceas pierdut în zadar,
în care s-ar fi întîmplat să nu dea laudă lui Dumnezeu și foarte cu dinadinsul
se păzea, ca să nu-i treacă nici un ceas fără a mulțumi Lui. În mîinile ei
era lucrul, iar în gura ei neîncetat avea rugăciunea. Și a luat stăpînirea
asupra duhurilor celor necurate ca să le izgonească din oameni; apoi i se
dăduse dar a face și alte minuni, despre care nu ne ajunge vreme a povesti
cu de-amănuntul. Însă trebuie să se povestească, de cînd s-a început prigoana
asupra sfintei, cum și despre alergarea, pătimirea sa și săvîrșirea ei din
viață.
Era în Alexandria o femeie cu numele Melantia, bogată cu
averea, dar săracă de fapte bune. Aceasta a căzut în boală de friguri și pătimea
de acea boală mai bine de un an. Avînd locuința sa aproape de mănăstirea aceia
și auzind că în mănăstire era un monah, cu numele de Evghenie, care cu înlesnire
tămăduiește tot felul de boli, a mers la dînsul cu sîrguință și-l rugă să
o vindece de neputința ei. Evghenie, milostivindu-se spre dînsa, a uns-o cu
unt-delemn sfințit și îndată Melantia a scăpat de toate cele ce o vătămau
înăuntru și pricinuia ei boala frigurilor, încît s-a făcut sănătoasă și s-a
dus pe jos acasă, care era aproape.
Peste puțină vreme, vrînd să le dea mulțumire pentru tămăduirea
ce o căpătase, a făcut trei vase de argint curat și umplîndu-le cu bani le-a
trimis la doctorul său cel fără de plată, dar el nu le-a primit, ci le-a înapoiat
la cel ce le trimisese, zicînd: "Noi ne îndestulăm și prea ne îndestulăm cu
de toate bunătățile de la Dumnezeul nostru, iar pe tine te sfătuiesc, o, iubită
Melantia, ca să împarți pe aceștia celor ce le trebuiesc, adică săracilor".
Melantia, văzînd darurile sale întoarse înapoi s-a mîhnit și, alergînd la
mănăstire, ce rugăciuni nu făcea și cu ce cereri nu o silea ca să nu i se
lepede darurile cele aduse! Abia înduplecîndu-se înainte stătătorul Evghenie
a poruncit să ia vasele acelea și să le ducă în cămara bisericii, ca să fie
spre slujba altarului.
Dintr-acea vreme Melantia, cunoscîndu-se cu Evghenie, adeseori
îl cerceta și s-a lipit de el cu dragostea cea fără de rînduială, neștiind
firea cea femeiască, ce se tăinuia în chipul și în numele cel bărbătesc. Căci
îl vedea cu chipul tînăr și frumos la față și nu pricepea cum un tînăr ca
acela, frumos la față, ar fi putut să viețuiască în curățenie. Tămăduirea
ei nu o socotea a fi prin sfințenia lui, ci prin meșteșugul doctoriei. Apoi,
din zi în zi, se aprindea cu iubirea mai mult spre dînsul, ca să facă întîlnire
de păcat și căuta o vreme și loc, în care i-ar fi cu lesnire a săvîrși ce
dorea.
Într-o zi, venind în satul său, care era aproape de mănăstire
și gîndind la tînărul monah și aprinzîndu-se de dînsul, s-a prefăcut bolnavă,
apoi a trimis la dînsul cu rugăminte ca însuși s-o cerceteze că este bolnavă
și să-i ajute ca și mai înainte. Deci a venit fericita Evghenia și a șezut
lîngă patul celei bolnave, dar nu de boală, ci de poftă trupească. Melantia,
căutînd la fața Evgheniei, n-a mai putut tăinui focul ce se ascundea înăuntrul
ei, care o ardea de mult timp și deschizîndu-și gura fără de rușine, a început
a grăi cuvinte de desfrînare, momind-o și atrăgînd-o spre păcat, ca și altădată
egipteanca, femeia lui Pentefri, pe Iosif cel curat, zicînd: "Cu nesuferită
poftă și cu nemăsurată dragoste sînt cuprinsă de tine și nu poate să se odihnească
duhul meu, pînă nu voi săvîrși aceasta, ca să fii domn a toată avuția mea
și bărbatul meu, împreună viețuitor. Căci pentru ce te chinuiești în deșert
cu înfrînarea cea de nici o treabă? În sărăcie și în strîmtorare îți pierzi
singur, de bună voie, zilele tinereților tale, uscîndu-ți trupul și vestejindu-ți
frumusețea feței tale. Iată, avere mare, iată, visterii de aur și de argint,
pietre scumpe și haine de mult preț, robi și roabe în număr mare. Iată, și
pe mine mă vezi tînără și nu urîtă, care în acest an am rămas văduvă, ba încă
și fără de fii și nu am moștenitor bogăției mele. Deci moștenește-le tu și
mie să-mi fii domn și stăpîn".
Acestea și multe altele zicînd Melantia, Cuvioasa Evghenia
se rușina de cele ce-i spunea și i-a răspuns aspru: "Taci, femeie, taci și
nu te ispiti a ne vătăma cu otrava șarpelui celui vechi, căci văd că te-ai
gătit mare lăcaș diavolului; depărtează-te de la slugile lui Dumnezeu, ispititoare!
Bogăția ta să fie ca moștenire iubitorilor de patimi, celor asemenea ție,
iar bogăția noastră este a sărăci împreună cu Hristos; iar cele de nuntă să
piară din mintea noastră, ca nici să gîndim cîndva la dulceața trupească.
O! fericită curățenie, nu te vom vinde pentru bogăția cea stricăcioasă. O!
feciorie sfîntă, nu te vom strica cu desfrînarea. O! Maica lui Dumnezeu și
fecioară spre care eu nădăjduiesc, nu voi schimba făgăduințele mele! Una ne
este nunta, dorirea de Hristos. Unele ne sînt bogățiile noastre, bunătățile
cele gătite în ceruri. Una este moștenirea noastră, cunoașterea cea adevărată".
Aceasta zicînd fericita Evghenia și, sculîndu-se, îndată s-a dus la mănăstire.
Melantia, umplîndu-se de nespusă rușine și de mînie s-a dus
în cetate și mergînd la eparh a zis: "Un tînăr de credință creștinească, care
se spune că este doctor și petrece într-o mănăstire ce este aproape de satul
meu, a venit în casa mea și l-am lăsat să intre în casă pentru tămăduire.
Însă el, socotindu-mă ca una din femeile cele necinstite și fără de rușine,
mai întîi prin cuvinte înșelătoare, apoi cu mîinile a început a mă sili către
lucrul cel rușinos. Dacă n-aș fi strigat cu glas mare și de nu s-ar fi sîrguit
o roabă să alerge la glasul meu, apoi nerușinatul acela ca un barbar m-ar
fi siluit ca pe o roabă".
Auzind acestea eparhul, s-a umplut de mînie și a trimis să
aducă pe acel tînăr, adică pe Evghenie, care se numea doctor și pe toți ce
petreceau împreună cu dînsul și, legîndu-i, să-i pună în lanțuri și să-i ducă
în închisoare. Dar, pentru că nu putea să ajungă numai o temniță pentru monahii
care viețuiau împreună cu Evghenie, au fost împărțiți la diferite închisori.
Și a ieșit vestea despre acel lucru nu numai în toată Alexandria, ci și prin
cetățile dimprejur și multă defăimare și batjocură se făcea creștinilor de
către elini. Toți cei ce auzeau despre aceste lucruri, credeau că este adevărat
și o credeau pe Melantia foarte cinstită pentru ei, slăvită și de mare neam.
Deci, s-a rînduit o zi în care să se facă mare judecată și
pedeapsă asupra monahilor. Căci pe unii dintr-înșii, eparhul voia să-i dea
spre mîncarea fiarelor, pe alții să-i ardă cu foc, pe alții să-i spînzure
pe lemn, iar pe ceilalți să-i piardă cu multe chinuri. Sosind ziua cea rînduită
s-a adunat mulțime de popor, nu numai dintr-acea cetate, ci și de prin toate
cele dimprejur. S-au adunat acolo și creștini fără de număr, între care erau
mulți preoți și episcopi. Aceia veniseră să vadă sfîrșitul robilor lui Dumnezeu
celor nevinovați, căci știau că este o minciună asupra lor, apoi să adune
rămășițele moaștelor lor și să le îngroape cu cinste.
Venind eparhul Filip, împreună cu fiii săi Avit și Serghie
și șezînd la locul cel obișnuit de judecată, s-a adus fericita Evghenia în
mijlocul priveliștei, împreună cu famenii săi și cu ceilalți monahi, încătușați
în lanțuri grele de fier, dar neștiind nimeni taina despre dînsa. Apoi s-a
făcut strigare în popor: "Să piară acești necurați fără de lege". Și a poruncit
eparhul să aducă mai aproape pe mielușeaua lui Hristos, Evghenia, începătorul
răutății, precum ziceau ei și să pună înainte toate uneltele cele de muncă,
cum și muncitori groaznici să stea gata de față la judecată.
Veni sfînta la judecată înaintea tatălui și a fraților ei,
nefiind vinovată de nici un rău, îmbrăcată în haine bărbătești, monahicești
și cu fața plecată în jos, ca să nu fie cunoscută. Eparhul a început a grăi
către dînsa cu groază, zicînd: "Spune nouă, o! prea fără de lege creștine,
astfel v-a poruncit vouă Hristos al vostru, ca să faceți lucruri necurate
și pe niște cinstite femei ca acestea, să le vînați cu meșteșugurile voastre
spre pofta cea rușinoasă? Spune nouă, nelegiuitule, cum ai îndrăznit să intri
în casa prealuminatei femei Melantia și curăția ei cea de bun neam să o silești
spre fapta cea de desfrînare? Căci, prefăcîndu-te în doctor viclean te-ai
arătat vrăjmaș și siluitor. Deci iată acum, nerușinatule, vei primi pedeapsa
cea vrednică scornirii tale îndrăznețe, căci rău fiind, rău vei pătimi!"
Astfel iuțindu-se eparhul, fericita Evghenia a răspuns cu
blîndețe: "Domnul meu, Iisus Hristos, Căruia Îi slujesc, învață curăție și
celor ce-și păzesc fecioria neatinsă, le făgăduiește viață veșnică. Pe femeia
Melantia cea mincinoasă, îndată putem s-o arătăm că este mărturisitoare de
minciuni asupra noastră, dar mai bine este să suferim noi cele rele, decît
să fie ea biruită și vădită ca să pătimească ceva rău, iar rodul răbdării
noastre să nu piară. Însă de te vei jura pe sănătatea împăraților tăi, că
nu-i vei face nici un rău acestei mărturisitoare mincinoase, vom cerceta despre
păcatul cel aruncat de dînsa fără de vină asupra noastră și o vom arăta chiar
pe dînsa aflîndu-se întru necurăție". Jurîndu-se eparhul și prefăcîndu-se
a împlini cererea, Evghenia a zis către femeia aceea: "O! Melantie, tu care
ai numele înnegririi și al întunecării, ai pregătit felurite munci asupra
creștinilor prin clevetirea ta cea mincinoasă, iar acum stărui asupra noastră
ca să fim chinuiți, tăiați și arși; dar să știi că Hristos nu socotește pe
robii Săi astfel, precum tu cu minciună îi mărturisești. Să aduci pe roaba
aceea, care a zis că a fost singură văzătoare a păcatului nostru, ca din gura
ei să se vădească minciuna și să se arate adevărul".
Fiind adusă roaba aceea, s-a adăugat minciună la minciună,
ca să placă stăpînei sale, căci cum putea zice ceva împotriva ei? Apoi a zis:
"Pe acest tînăr fără de rușine îl știu că adeseori făcea fărădelege cu femeile
proaste și pe mine, ticăloasa de multe ori m-a supărat. Apoi a îndrăznit și
la doamna mea, că din ceasul cel dintîi al zilei intrînd în camera ei, se
prefăcea mai întîi că vorbea ca un doctor, îngrijindu-se de sănătatea ei,
apoi a început a grăi cuvinte fără de rușine. După aceasta s-a ispitit să
o siluiască și ar fi săvîrșit fărădelegea sa, dacă nu aș fi strigat eu la
alte slujnice spre apărare și de n-am fi izbăvit pe doamna noastră din mîinile
desfrînatului acestuia". Și a poruncit judecătorul să cheme pe celelalte slujnice,
însă și acelea asemenea ajutînd doamnei lor, mărturiseau minciună asupra monahului
Evghenie. Atunci eparhul, foarte rău mîniindu-se, a strigat: "Ce vrei să zici
împotriva acestora, o! ticălosule, căci cu atîtea mărturii te biruiesc și
cu adeverire se arată fărădelegea ta".
Sfînta Evghenia a zis: "Vremea grăirii a sosit, de vreme
ce a tăcut vremea tăcerii. Vreme slobodă este a mărturisi adevărul, ca să
nu se laude fără de măsură minciuna adusă asupra noastră și să nu se facă
pentru creștini veste rea între neamuri. Am dorit cu adevărat ca taina mea
să țină pînă la ultima suflare și minciuna cea adusă asupra noastră a o vădi
la judecata ce va să vie și a arăta curățenia numai unuia singur, Aceluia
pentru a Cărui dragoste sînt păzită. Însă ca să nu dănțuiască fărădelegea
asupra nevinovăției și necurățenia cea păgînească să-și bată joc de viața
creștinească cea dreptcredincioasă și curată și nici să nu fie ea de rîs și
întru defăimare, este nevoie a arăta îndată aceea ce pînă acum, cu multă pază,
m-am sîrguit a tăinui. Deci voi arăta adevărul, nu spre slava deșartă, ci
spre slava numelui lui Hristos Iisus. Pentru că atît de mare este puterea
numelui Sfînt, încît și femeile cele ce viețuiesc întru dumnezeiasca Lui frică,
se învrednicesc cinstirii celei bărbătești și nici nu poate fi unul mai mare
decît altul cu credința. Căci zice Apostolul Pavel, învățătorul cel creștinesc,
că nu este la Dumnezeu deosebire între bărbat și femeie, că voi toți una sînteți
întru Hristos Iisus, întru care am crezut și pe care l-am iubit cu osîrdie
și spre care toată nădejdea mi-am pus, am voit mai bine a fi bărbat cu viața
și cu chipul, decît femeie și a păstra fecioria mea preacuratului și nestricăciosului
Mire ceresc".
Acestea zicînd și-a rupt haina sa de sus și și-a descoperit
o parte a sfîntului și preacuratului ei trup fecioresc și s-a arătat că este
de parte femeiască. Apoi a zis către eparh: "Domnul meu, tu îmi ești mie tată
după trup și Claudia îmi este maică, iar aceștia, ce șed împreună cu tine,
Avid și Serghie, îmi sînt frați". Eu sînt fiica ta, care pentru dragostea
lui Hristos, m-am lepădat de lume și de toate dulcețile ei. Iată, Protan și
Iachint, famenii mei, cu care împreună am intrat în școala lui Hristos și
atîta dar mi-a arătat Hristos, încît m-a făcut prin milostivirea Sa biruitoare
asupra tuturor poftelor și patimilor. Aceluia cred fără îndoială, cum că așa
mă va păzi pînă la sfîrșit, precum sînt acum".
Acestea zicîndu-le ea și încă nesfîrșind cuvîntul său, a
fost cunoscută de tatăl său și de frați după vorbă și după oarecare semne
ce le avea în față, deoarece cu sîrguință își întorsese ochii spre dînsa și,
cunoscînd-o că este Evghenia cu adevărat, s-au sculat îndată de la locurile
lor, cu negrăită bucurie și cu lacrimi și, alergînd, au căzut pe grumajii
ei sărutînd-o, plîngînd de bucurie și veselindu-se pentru aflarea aceleia
fără de care nici lumina lumii acesteia nu le era plăcută. Apoi îndată s-a
vestit și mamei sale Claudia, cum că fiica ei Evghenia s-a aflat. Ea venind
degrabă și văzînd pe preaiubita ei fiică, cu bucurie a îmbrățișat-o și cuvinte
măgulitoare îi grăia, ca și cum ar fi înviat din morți.
Iar poporul care privea la acel lucru se minuna și ridicînd
glas striga: "Unul este Hristos, unul este adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul
creștinilor". Mulțimea creștinilor împreună cu preoții și cu episcopii, care
veniseră pentru îngroparea moaștelor mucenicești, asemenea umplîndu-se de
nespusă bucurie, striga: Dreapta Ta, Doamne, s-a preamărit întru tărie,
mîna Ta cea dreaptă, Doamne, a sfărîmat pe vrăjmași. Cine este Dumnezeu mare,
ca Dumnezeul nostru? Cel ce descoperă cele ascunse și arată cele tăinuite,
vînînd pe cei înțelepți întru meșteșugurile lor. Și aducînd haine țesute
cu aur și podoabe de mult preț, părinții și frații au îmbrăcat-o pe Evghenia
fără vrerea ei și au urcat-o pe un loc înalt, ca să fie văzută de toți și
ca toți să se bucure împreună cu dînșii. Apoi au dezlegat din legături pe
monahii ce erau legați cu Evghenia și aceia fiind lăudați și fericiți cu multe
cuvinte bune, ca niște robi ai lui Hristos erau cinstiți.
Atunci Melantia s-a umplut de mare rușine și de frică și,
fiind încă în priveliște, a căzut un foc mare din cer peste casa ei și a ars
pînă în temelie cu toate bogățiile ei și cu vistieria, încît nici urmă dintr-însa
n-a rămas. Și s-a făcut mare bucurie credincioșilor, care erau în Alexandria
și în tot Egiptul; dar mai ales atunci cînd însuși eparhul Filip s-a botezat
dimpreună cu femeia, cu fiii și cu toată casa și au primit credința în Domnul
nostru Iisus Hristos. Apoi mulțime mare de elini au primit Botezul în acea
vreme și s-a întors pacea în Biserica lui Hristos. Filip, eparhul, a trimis
cărți către împărații Sever și Antonin, zicînd că nu este de folos împărăției
Romei a izgoni de prin cetăți pe nevinovații creștini, care sînt de mult ajutor
la treburile cele de obște ale poporului. Și s-au înduplecat împărații la
sfatul lui, încît creștinii cei ce erau de prin laturile Egiptului și prin
alte cetăți, își primeau locurile, sălașurile și casele, cum și vredniciile,
înflorind în pace în dreapta-credință creștinească.
Dar de vreme ce sfințeniei îi urmează zavistia vrăjmașului
și împotriva faptei bune, răutatea aduce război, unor închinători de idoli,
din cei mai de frunte ai Alexandriei, le-a venit foarte greu aceasta, că vedeau
pe creștini din zi în zi înmulțindu-se, iar închinătorii de idoli împuținîndu-se.
Deci, prin îndemnarea tatălui lor, satana, s-au dus la împărați, clevetind
asupra creștinilor și zicînd: "Nouă ani Filip a cîrmuit bine țara Egiptului
și a întărit legile împărătești. Dar acum nu știm ce i s-a întîmplat și cum
s-a schimbat că a lăsat slujbele împărătești ale părinteștilor noștri zei
și trage tot poporul cu el, către închinăciunea Aceluia, pe Care iudeii, precum
toți vorbesc, răstignindu-L în Palestina, L-au omorît. El nu cinstește poruncile
voastre împărătești și n-are supunerea cea cuviincioasă, că a cinstit mai
mult pe necredincioșii creștini decît pe noi - dintre care mulți dintre ei,
intrînd în capiștile zeilor noștri, cu nenumărate hule îi necinsteau, numindu-i
lemne, pietre nesimțitoare și idoli fără suflet.
Unele și altele ca acestea zicînd, a pornit pe împărați cu
mînie asupra lui Filip, care au și scris către dînsul astfel: "Prea îndumnezeitul
împărat care a fost mai înainte de noi, știind dreapta ta credință către părinteștii
zei ai romanilor, nu ca pe un eparh, ci ca pe un împărat al Egiptului te-a
pus în Alexandria și a voit ca pînă cînd vei fi între cei vii, să stăpînești
acele laturi neschimbat și nimeni altul să nu se trimită acolo în locul tău.
Acea cinste noi ți-am păzit-o întreagă cît ai fost prieten și slujitor al
zeilor. Dar de vreme ce acum auzim că ai lăsat pe zei și către noi nu te arăți
voitor de bine, poruncim ca ori să te întorci către cinstirea cea dintîi a
zeilor romanilor și să-ți moștenești slava și cinstirea cea mai dinainte sau,
împreună cu lepădarea de zei, să lași dregătoria și să te păgubești și de
averile tale".
Citind eparhul acea scrisoare împărătească, s-a prefăcut
bolnav pînă ce își va vinde toată averea și să dea o parte bisericilor, iar
alta săracilor. Fericitul Filip era ritor bine vorbitor și pe mulți din elinii
cei mai de frunte i-a sfătuit cu cuvintele sale și i-a întors la creștinătate,
iar pe cei slabi la suflet și pe cei ce se îndoiau în credință, i-a întărit
și i-a împuternicit. Risipindu-și și împărțindu-și averea, a lepădat și dregătoria
eparhiei și îndată toți creștinii care erau în Alexandria l-au ales episcop
al lor.
După cîtăva vreme a venit în locul lui alt eparh din Roma,
cu numele Terentie. Acesta căuta să omoare pe Filip, dar se temea de popor,
pentru că toți erau gata a-și da viața pentru dînsul. De aceea a îndemnat
în taină pe niște ucigași, care, intrînd la sfînt și găsindu-l singur rugîndu-se
lui Dumnezeu, l-au lovit cu săbiile și, ieșind, s-au ascuns. Îndată s-a înștiințat
toată cetatea și s-a făcut multă plîngere și strigare și tulburare. Terentie,
temîndu-se ca poporul să nu priceapă vicleșugul lui, a poruncit să caute cu
sîrguință pe ucigașii aceia, pe care aflîndu-i, i-a aruncat în temniță, legîndu-i
cu lanțuri grele ca și cum ar fi vrut să-i muncească aspru și să-i omoare.
Fericitul episcop Filip, după primirea acelor răni, a mai trăit trei zile
și s-a rugat lui Dumnezeu ca să întărească mai mult în credință pe cei începători,
pe care învățîndu-i din destul, și-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui
Dumnezeu, sfîrșindu-se și învrednicindu-se cununii mucenicești, după ce a
fost episcop un an și trei luni. A fost îngropat înăuntrul cetății, în locul
ce se cheamă Izium, în biserica zidită de dînsul. Pe ucigașii aceia, ținîndu-i
Terentie eparhul cîtăva vreme în temniță, i-a eliberat din porunca împărătească.
Atunci toți au cunoscut că prin îndemînarea lui a fost omorît Sfîntul episcop
Filip.
După moartea Sfîntului Filip, Sfînta Evghenia, aducînd la
sine fecioare creștine, petrecea în feciorie cu dînsele, slujind lui Dumnezeu,
iar maică-sa Claudia, zidind o casă mare pentru străini, slujea străinilor
și bolnavilor. Apoi, nu după puțină vreme, luîndu-și fiii și pe fericita sa
fiică, s-a dus în patria sa, la Roma și s-a așezat acolo pe moșiile sale.
Avit și Serghie au fost primiți cu dragoste de boierii Romei și pe unul dintr-înșii
l-au pus antipat în Cartagina, iar pe celălalt l-au așezat sfetnic împărătesc
în Africa, iar Sfînta Evghenia chema în taină către Hristos pe fetele boierilor
de bun neam și le îndupleca spre păzirea fecioriei.
Era atunci în Roma o fecioară tînără de neam împărătesc,
care rămăsese orfană de părinți, cu numele Vasila și care fusese încredințată
pînă la vîrsta sa unui unchi al său, cu numele Elen. Apoi a fost dată de împărați
în logodnă unui tînăr oarecare de bun neam, vestit pentru vitejia lui și pentru
bunul neam, cu numele Pompie. Iar nunta au amînat-o pînă după cîțiva ani,
căci fecioara rămăsese încă foarte mică, fiind orfană de părinți. Aceasta,
auzind de numele lui Hristos, de Evghenia și de viața ei cea feciorească și
curată, de lucrurile ei cele minunate, care se făceau cu puterea lui Hristos,
s-a aprins cu duhul, chemînd-o Dumnezeu cu insuflări tăinuite către cămara
Sa. Și dorea să dobîndească două lucruri: adică să se înștiințeze despre Hristos
cu adeverire și să vadă pe Evghenia. Însă nu putea să se ducă la dînsa să
vorbească, din pricina logodnicului său, de care se temea să nu afle din pricina
prigoanei care era atunci în Roma contra evreilor. De aceea Vasila a trimis
la Evghenia pe un vestitor credincios al său, rugînd-o ca măcar prin scrisoare
s-o vestească despre Hristos și s-o învețe cum să creadă într-Însul.
Sfînta Evghenia s-a bucurat foarte mult de un vestitor ca
acela și, sfătuindu-se cu maică-sa și cu famenii, știind că nu atît scrisoarea,
cît cuvintele care ies din gură, pot să învețe pe om, a poruncit famenilor
săi să se pregătească să-i trimită ca dar către Vasila. Deci i-a trimis, zicînd:
"Iată, iubita mea soră Vasila, îți trimit în dar pe acești fameni care au
fost de-a pururea robi ai mei, pe Protan și pe Iachint, care au crescut dimpreună
cu mine din copilărie și aceștia să-ți fie de la mine ca scrisoare vie". Și
i-a primit Vasila pe fameni cu mare bucurie, ca pe niște robi cu numele, iar
cu fapta ca pe niște apostoli ai lui Hristos.
Aceștia, ziua și noaptea vorbind cu dînsa, au învățat-o cum
să creadă în Hristos. Ea neîncetat asculta cu multă luare-aminte, cu dulceață
și cu umilință dumnezeieștile cuvinte care ieșeau din gura lor și a crezut
din toată inima într-unul Dumnezeu, Ziditorul a toate. De acest lucru înștiințîndu-se
Papa al Romei, fericitul Cornelie, a venit la dînsa în taină și a botezat-o
în numele Sfintei Treimi. Apoi și unchiul ei Elen s-a apropiat de Hristos
astfel încît Vasila putea cu înlesnire să se vadă cu Evghenia și să se îndulcească
de vorba sfintei și de dragostea ei, căci Evghenia în toate nopțile mergea
în casa ei, povățuită fiind de unchiul Vasiliei. Astfel Sfînta Evghenia și
fericita ei maică Claudia, la multe suflete se făceau pricinuitoare de întoarcere
către Dumnezeu. Toate văduvele creștinilor, care erau în Roma, aveau scăpare
la Claudia, iar fecioarele la Evghenia și la dînsele se odihneau trupește
și duhovnicește. Fericitul papă, Cornelie, în toate sîmbetele seara trimitea
în casa Claudiei rugăciuni și psalmi, ca să se roage toată noaptea și să preamărească
pe Dumnezeu. Iar la cîntarea cocoșilor mergea singur la dînsele și, botezînd
pe cele ce se apropiau de Hristos, săvîrșea dumnezeiasca Liturghie și le împărtășea
pe toate cu sfintele și dumnezeieștile Taine. Astfel se înmulțea Biserica
lui Dumnezeu, deși era în mijlocul prigoanei, asemenea crinului în mijlocul
spinilor. Pentru că, multe fecioare au cîștigat lui Dumnezeu aceste sfinte
fecioare, Evghenia și Vasila; iar Sfînta Claudia, femei; iar fericiții fameni,
Protan și Iachint, au cîștigat mulți tineri.
După ce au ajuns împărați păgînii Valerian și Galerie s-a
rînduit mai mare prigoană asupra creștinilor, căci s-a dat poruncă împărătească
ca să fie omorîți toți dascălii creștini; dar mai întîi a fost căutat spre
ucidere fericitul papă Cornelie. Atunci Sfînta Evghenia, văzînd pe Sfînta
Vasila, a zis: "Mi s-a arătat mie de la Domnul, că pentru fecioria ta, degrabă
vei pătimi". Iar Vasila a răspuns Evgheniei: "Și mie a binevoit Domnul a-mi
descoperi despre tine, că ai să primești îndoită cunună mucenicească: una
pentru ostenelile și răbdarea ispitei ce ți s-a întîmplat în Alexandria; iar
alta pentru adevăratul tău sînge, pe care vrei să-l verși, pătimind pentru
Hristos". Fericita Evghenia, ridicîndu-și mîinile sale, a zis: "Doamne Iisuse,
Fiul celui preaînalt, Care pentru mîntuirea noastră Te-ai întrupat prin fecioria
Preacuratei Maicii Tale, Tu pe toate fecioarele care le-ai încredințat mie,
du-le întru fecioria cea neîntinată în Împărăția slavei Tale".
Șezînd cu Evghenia și cu Vasila multe fecioare ale lui Hristos,
din cele ce erau cu dînsele, a zis fericita Evghenia către toate: "Iată, a
sosit vremea culesului viilor, în care se taie strugurii și se calcă cu picioarele,
iar după aceasta se pun înainte la ospățul Împăratului. Nici o împărăție nu
este puternică fără rodul strugurilor acestora și nici o vrednicie mai luminată
nu se împodobește. Deci, voi, odraslele mele și strugurii pîntecelui meu,
fiți gata întru Domnul. Fecioria este semnul cel dintîi al apropierii către
Dumnezeu, asemenea îngerilor: este maica vieții celei veșnice, prietenă a
sfințeniei, cale fără de primejdie către cer, doamnă a bucuriei, povățuitoare
a puterii celei făcătoare de minuni, cunună a credinței și tărie a dragostei.
Și de nimic nu ni se cuvine a ne osteni așa, de nimic a îngriji ca de aceasta,
adică a petrece în feciorie fără prihană.
Ceea ce este și mai preamărit, este a muri chiar pentru feciorie.
Pentru că ce sînt momelele cele deșarte ale lumii acesteia, care vin cu veselia
cea vremelnică și se duc cu durerea cea veșnică? Aduc în puțină vreme rîs,
ca să bată cu rîsul cel veșnic. Arată florile dulceților cele lesne trecătoare,
ca să aducă amărăciunile cele prea uscate, care rămîn totdeauna. Făgăduiesc
desfătarea vieții acesteia, ca în veacul ce va să vie să dea pe om muncilor
celor veșnice. Pentru aceea, o! prea iubite fecioare, voi care v-ați nevoit
pînă acum împreună cu mine, întru nevoință feciorească să petreceți întru
dragostea Domnului, precum ați început din vreme. Să plîngeți vremelnic, ca
să vă bucurați și să vă veseliți în veci, iar eu vă încredințez pe voi Duhului
Sfînt și cred că pe toate vă va păzi curate și fără de prihană. Însă voi de
acum nu mai căutați să vedeți fața mea cea trupească, ci luați seama duhovnicește
la lucruri și la fapte bune". Acestea zicînd, a sărutat pe fiecare în parte
și mîngîia pe cele ce plîngeau; apoi, făcînd rugăciune cu Vasila și sărutîndu-se,
s-au despărțit.
În aceiași zi, oarecare roabă din cele ale Sfintei Vasila,
alergînd către Pompie, logodnicul doamnei sale, a zis: "Domnul nostru știm
că Doamna noastră Îți este dăruită de la împărați, ca să o iei de soție, așteptînd
vîrsta ei cea desăvîrșită. Iată, acum sînt mai mult de șase ani și nu mai
săvîrșești nunta. Însă îți vestesc că de acum nu o vei mai lua pe ea pentru
că unchiul și crescătorul ei este creștin și ea cu toată osîrdia a primit
credința creștină și nu numai de tine, ci și de toată lumea se depărtează.
Ea are doi fameni trimiși de la Evghenia, pe care îi cinstește ca pe niște
domni ai săi și în toate zilele le sărută picioarele, ca unor dumnezei fără
de moarte; iar aceia sînt învățătorii vrăjilor creștinești".
Acestea auzind Pompie, s-a mîniat foarte și îndată sculîndu-se,
a alergat la Elen, crescătorul Vasilei și a zis către dînsul: "În aceste trei
zile am socotit să-mi săvîrșesc nunta mea, deci dă-mi să văd pe fecioara pe
care mi-au dăruit-o împărații spre însoțire". Moșul ei, îndată cunoscînd că
Pompie a fost înștiințat de credința lor în Hristos, a răspuns: "Cît a fost
copilă mică și nepricepută, eu am păzit-o și ferit-o ca lumina ochilor, crescînd-o
precum se cădea, dar acum de vreme ce este la vîrsta și înțelegerea cea desăvîrșită,
pentru aceea după mărirea numelui casei sale, voiește a fi liberă și nerobită
nimănui. Iar a o vedea pe dînsa, aceasta nu este în stăpînirea mea, ci în
voia ei". Pompie, mîniindu-se mai mult, a alergat la palatele Vasiliei și,
bătînd în poartă, poruncea portărițelor să vestească pe fecioară despre dînsul.
Dar Vasila, înștiințîndu-se de venirea lui, nu l-a primit, pentru că ea a
spus: "Nu se cuvine să aibă tînărul vorbă deosebi cu o fecioară, pentru că
ei nu i se cade a căuta la față bărbătească și eu nu știu cu ce plan vine
Pompie la mine".
Deci, ducîndu-se Pompie cu rușine și rugînd pe oarecari din
senatori, i-a luat cu dînsul și a mers și a căzut la picioarele împăraților,
jeluindu-se asupra logodnicei sale și asupra Evgheniei, zicînd: "Ajutați romanilor
voștri, o! prealuminați împărați, și pe Dumnezeul cel nou pe Care l-a adus
Evghenia de la Egipt, izgoniți-L din cetatea aceasta, pentru că acei care
se numesc creștini, de mult sînt vătămători ai poporului și își bat joc de
legile voastre, iar pe zei îi trec cu vederea ca pe niște idoli deșerți și
răzvrătesc chiar legile firii, zicînd că este lucru cu nedreptate logodnicului
a-și lua pe logodnica sa. Dacă nu se vor însura oamenii, apoi de unde se vor
naște copii? Și dacă aceia nu se vor naște, apoi pe cine va stăpîni împărăția
voastră? De unde se vor mări oștile și puterea romanilor? Cine va birui pe
vrăjmași și cum se va întări patria și viața omenească?"
Zicînd acestea și multe altele și cu lacrimi rugîndu-se Pompie,
împăratului i s-a făcut milă de dînsul și a dat poruncă împărătească, ca Vasila
fecioara, sau să binevoiască a primi pe logodnicul său, sau să fie omorîtă
cu sabia; iar Evghenia sau să jertfească zeilor, sau să fie supusă la munci
și să moară. A mai poruncit împăratul ca toți creștinii să fie omorîți și
nu numai creștinii, ci și aceia care ar îndrăzni a tăinui la dînșii creștini
să fie munciți.
Venind porunca împărătească la Sfînta Vasila, ea a răspuns
cu glas mare și cu multă îndrăzneală: "Pe Împăratul împăraților îl am logodnic,
căci El este Iisus, Fiul lui Dumnezeu și afară de El, alt bărbat stricăcios
nicidecum nu vreau să am". Zicînd acestea sfînta, au înjunghiat-o îndată cu
sabia. Apoi au prins și pe cei doi fameni, Protan și Iachint și i-au atras
către capiștea idolească ca să se închine necuratului Die. Iar ei intrînd
și rugîndu-se Dumnezeului celui adevărat, îndată a căzut idolul Die înaintea
picioarelor lor și s-a făcut praf și cenușă. De acest lucru înștiințîndu-se
Nichita, eparhul cetății, a poruncit ca să le taie capetele, zicînd că au
vrăjit și au sfărîmat pe zeul Die.
Atunci au adus și pe Evghenia și i-au zis ei: "De unde ați
învățat acest meșteșug vrăjitoresc cu care stăpîniți și pe marii zei?" Ea
a răspuns: "Cu adevărat ai zis, o! eparhule, că noi creștinii stăpînim pe
zeii voștri, dar nu cu meșteșug vrăjitoresc cum zici, mințind astfel. Noi
cu nebiruită putere a Dumnezeului nostru săvîrșim cîte voim, iar zeii voștri
sînt niște diavoli, căci nu pot a face bine celor ce-i cinstesc pe dînșii
și nici nouă celor ce-i ocărîm, nu pot să ne facă rău". Atunci a poruncit
eparhul să o ducă înaintea Artemidei și s-o urmeze ucigașul cu sabia în mînă,
și dacă nu va voi să se închine zeiței, degrabă să o ucidă.
Ajungînd la capiște, a stat înaintea zeiței în chip de rugăciune,
zicînd: "Dumnezeule cel veșnic, Care m-ai învrednicit să mă nasc și să mă
păzesc fecioară curată a Unuia Născut Fiului Tău, pînă astăzi, Însuți săvîrșește
și acum minuni, Preafericite, ca să se mărească robii Tăi și să se rușineze
cei ce se închină urîciunii celei cioplite". Astfel rugîndu-se ea s-a făcut
cutremur mare și a căzut toată capiștea și s-a zdrobit idolul Artemidei, precum
și ceilalți idoli minune de care s-au înspăimîntat toți cei de față. Cei cunoscători
ziceau că este facere de minune și lucrul dumnezeieștii puteri, iar cei fără
de minte socoteau vrăjitorie cele făcute.
Înștiințîndu-se împăratul despre aceasta, a poruncit să lege
de grumazul ei o piatră mare și s-o arunce în adîncul Tibrului. Aceasta făcîndu-se,
piatra îndată s-a dezlegat, iar ea umbla, ca și altădată Apostolul Petru,
pe deasupra apei. Atunci au aruncat-o într-un cuptor aprins de foc, dar în
deșert se osteneau, căci focul s-a făcut rob ei, pierzîndu-și firea, răcorind-o
și păzind-o nevătămată. Deci, neștiind în ce chip mai grozav să o omoare,
au închis-o într-o temniță întunecoasă și adîncă. Apoi au poruncit să nu-i
aducă nimic de mîncare, pînă ce va muri de foame, neștiind nesocotiții căci
cu ea era Domnul luminii, Care a strălucit toată temnița și în fiecare zi
îi aduceau îngerii hrană cerească, pîine mai dulce decît mierea și mai albă
decît zăpada.
Lucrul cel mai mare este, că a venit însuși împăratul îngerilor
ca să o cerceteze și i-a zis: "Evghenio! Eu sînt Cel ce am primit cruce și
moarte pentru tine, precum și tu pentru dragostea Mea rabzi niște cumplite
munci ca acestea. De aceea de multe daruri și de preamare slavă am să te învrednicesc,
în împărăția Mea cea veșnică. Iar spre încredințarea ta că vei primi acestea
în ceruri, semn să-ți fie aceasta: Te vei despărți de lumea aceasta vremelnică
și stricăcioasă, ca să vii la viața cea de sus, chiar în ziua în care m-am
născut Eu om".
Astfel grăind către dînsa Domnul nostru Iisus Hristos, Sfînta
Evghenia se topea ca ceara de focul dorului celui dumnezeiesc și ca un rîu
de ape s-a revărsat cu dragostea către El, încît se împlinea cu dînsa cuvîntul
eclesiastului: Tare ca moartea este dragostea, iar aripile ei sînt aripi de
foc; apă multă nu va putea stinge dragostea și rîurile n-o vor putea acoperi
pe dînsa. Așa a mîngîiat și cu dragostea Sa a îndulcit, Iisus cel preadulce,
pe iubita Sa mireasă Evghenia și a vindecat-o de răni. Apoi s-a depărtat de
la ochii ei, lăsînd în inima ei o nespusă bucurie duhovnicească. Și petrecea
sfînta în temnița întunecoasă ca în ceruri, aprinsă fiind cu dragostea îngerească
de Mirele său, Hristos, pe Care Îl mărea cu inima și cu gura și-I mulțumea
că nu a trecut-o cu vederea, ci a cercetat și a mîngîiat pe roaba Sa, care
pătimea pentru dragostea cea către El.
Păgînii au trimis un gealat și au înjunghiat-o în temniță,
în luna decembrie, ziua douăzeci și cinci, în însăși ziua domnească a nașterii
Domnului. Maică-sa cu cei de casă ai ei, au îngropat cu cinste sfintele ei
moaște, într-o țarină a lor, ce era afară din cetate, într-un loc ce se numea
Calea romanilor, în care mai înainte și ea îngropase multe moaște ale altor
sfinți.
Astfel trăind Evghenia cu cinste și cu mare credință și cu
minunată petrecere s-a învrednicit de prea multă slavă de la Dumnezeu. Iar
mamei ei, plîngînd multe zile la mormînt, i s-a arătat într-o noapte în vis
atît de strălucită și împodobită, încît nu putea Claudia să caute la fața
ei. Mai erau și alte fecioare cu dînsa și i-a zis: "Pentru ce plîngi și bocești
pentru noi și nu te veselești mai bine și să te bucuri? Cunoaște că mă aflu
în multă și nespusă veselie, împreună cu sfinții mucenici și cu tatăl meu
Filip, împreună împărățind cu Hristos, Care în ziua Duminicii, te va lua și
pe tine întru veselia cea veșnică".
Acestea auzindu-le mama sa și văzînd pe sfinții îngeri împreună
cu dînsa călătorind, s-a bucurat foarte și a mulțumit lui Dumnezeu. Deci,
chivernisind bine toate averile sale, împărțindu-le la săraci, s-a odihnit
întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor
pe luna decembrie
|