Pătimirea Sfîntului Întîiului Mucenic
și Arhidiacon Ștefan
(27 decembrie)
Domnul nostru Iisus Hristos, după săvîrșirea tainei mîntuirii
noastre, înălțîndu-se la cer, și pe Sfîntul Duh, Care de la Tatăl purcede
trimițîndu-L în limbi de foc, iar Biserica cea dintîi începînd a se înmulți,
au cîrtit elinii împotriva evreilor. Nu acei elini care se închinau idolilor,
pe care Sfînta Scriptură îi numește limbi, pentru că acelora, în acea vreme,
încă nu li se deschisese ușa credinței și încă nu li se propovăduise cuvîntul
mîntuirii. Că nu îndată după uciderea lui Ștefan au început a se primi păgînii
în Biserica celor credincioși, dintre care cel dintîi a fost Cornelie Sutașul.
Pe acesta botezîndu-l Sfîntul Petru, nu a plăcut celor ce erau dintre evrei
că a intrat între bărbații care nu erau iudei. De acea cîrteau asupra lui
Petru, pînă cînd le-a spus lor despre pînza cea arătată din cer și atunci
au tăcut și slăveau pe Dumnezeu, zicînd: Că și limbilor le-a dat Dumnezeu
pocăință în viață. Deci, nu elinii cei ce erau dintre limbi cîrteau asupra
evreilor, în vremea Sfîntului Ștefan, ci acei care erau dintre evrei și aveau
aceeași lege dată de Moise și erau risipiți prin toate țările, precum și Sfîntul
Apostol Pavel scrie: Celor douăsprezece seminții, care sînt întru risipire,
să se bucure. Aceia deprinseseră limba elinească, însă nu și credința
și obiceiurile; din care pricină elinii îi numeau pe dînșii, ierusalimiteni.
Astfel zice Sfîntul Ioan Gură de Aur: "Elinii socotesc pe
cei ce vorbesc elinește, pentru că aceștia fiind evrei, vorbeau elinește".
Niște elini ca aceia, care erau risipiți, au făcut cîrtire către evreii cei
din Ierusalim, că erau trecute cu vederea văduvele lor în slujbele cele de
toate zilele, pe de o parte că li se poruncea lucrul cel mai prost, iar pe
de alta că nu deopotrivă, ci partea cea mai mică și mai de pe urmă din hrană
și din haine se da lor. Atunci cei doisprezece Sfinți Apostoli, adunînd toată
Biserica din acea vreme, au zis: Nu este cu cuviință nouă a lăsa cuvîntul
lui Dumnezeu și a sluji meselor. Căutați dar, fraților, dintre voi șapte bărbați
mărturisiți, plini de Duh Sfînt și de înțelepciune, pe care îi vom pune pe
slujba aceasta, iar noi vom petrece în rugăciuni și în predicarea cuvîntului.
Și a plăcut cuvîntul acesta al Sfinților Apostoli înaintea întregului popor
credincios. Astfel, au ales pe Ștefan, bărbat plin de credință și de Duhul
Sfînt; pe Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena și pe Nicolae Antiohianul,
ale căror nume arată că nu erau din neamul evreilor din Ierusalim, ci din
cei ce locuiau prin părțile elinilor, că și numele lor nu sînt evreiești,
ci elinești. Precum Ștefan care era rudenie cu Saul, cel chemat mai pe urmă
la credință și la apostolie, iar acesta numit în urmă Pavel, era din părțile
Ehiliehiei, din cetatea Tarsului. Deci, din elini au ales pentru slujbă pe
acești șapte, ca să fie cu plăcere poporului elinesc, care se mîhnea pentru
văduvele lor cele trecute cu vederea și așa să se potolească mîhnirea lor
și să înceteze cîrtirea. Pe aceștia alegîndu-i, i-au adus înaintea apostolilor,
iar ei rugîndu-se și-au pus mîinile peste dînșii și i-au făcut diaconi. Ștefan,
fiind plin de credință și de putere, era cel dintîi dintre dînșii, pentru
aceea și arhidiacon a fost numit, făcînd semne și minuni mari în popor, pe
care nu le pomenește Scriptura, ca și despre Însuși Domnul Hristos, căci
dacă s-ar fi scris cîte una, pare-mi-se că nici în toată lumea nu ar fi încăput
cărțile ce s-ar fi scris.
Însă fără îndoială vom zice că Sfîntul Ștefan, fiind asemenea
cu apostolii și punîndu-și mîinile pe bolnavi îi făcea sănătoși. Fiind și
bărbat puternic în lucru și în cuvînt, întărea pe credincioși în credință,
mustra pe iudeii cei necredincioși, spunîndu-le din lege și din prooroci,
că din zavistie și din nedreptate au omorît pe Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel
aștepat din veac. Odată, făcîndu-se întrebare între iudei, farisei și saduchei
și între evreii cei ce se numeau elini, despre Domnul nostru Iisus Hristos,
unii ziceau că este prooroc, iar alții amăgitor și alții că este Fiul lui
Dumnezeu. Atunci Sfîntul Ștefan, stînd la loc înalt, a vestit tuturor pe Iisus
Hristos, Domnul nostru, zicînd: Bărbați, frați, aflați pentru ce s-au înmulțit
răutățile între voi și s-a tulburat tot Ierusalimul; fericit este omul care
a crezut în Iisus Hristos, pentru că Acesta este cel Care a plecat cerurile
și S-a pogorît pentru păcatele noastre și S-a născut din Sfînta și Preacurata
Fecioară Maria, cea aleasă mai înainte de întemeierea lumii. Acesta neputințele
noastre le-a luat și bolile noastre a purtat. Pe cei orbi i-a făcut să vadă,
pe cei leproși i-a curățit și dracii a izgonit. Ei, auzind acestea,
se certau cu dînsul, grăind împotrivă și hulind pe Dumnezeu cel propovăduit,
precum scrie în Faptele Apostolilor. Atunci s-a sculat, se zice, un oarecare
din sinagoga ce se numea a Libertinilor, a Cirinenilor și a Alexandrinilor,
a celor din Cilicia și din Asia, întrebîndu-se cu Ștefan. Pentru că evreii
cei ce trăiau prin laturile cele mai depărtate, prin mijlocul elinilor își
aveau în Ierusalim adunările lor deosebite și erau afară de sinagogile cele
mari evreiești și o mulțime de sinagogi ale altor limbi - sau evreii care
viețuiau între alte neamuri - pentru că evreii din fiecare latură își trimiteau
copiii la sinagogă sau la adunarea lor din Ierusalim, ca să învețe legea lui
Dumnezeu. Încă și ei, în fiecare an venind la închinăciune la biserica lui
Solomon, într-ale lor adunări găzduiau, se adunau și învățau. Acest lucru
învederat este, din ceea ce scrie la cap.11 al Faptelor: În Ierusalim veneau
Iudei, bărbați cu bună cuviință dintre toate limbile cele de sub cer.
Adică parteni, mideni, elamiteni și ceilalți, evrei ce viețuiau în Partia,
în Midia, în Elamitia și în celelalte laturi, după cum scrie acolo și care
veniseră în Ierusalim la praznic.
Acolo era adunarea cilicienilor, a alexandrenilor și a cirincilor.
Iar pentru adunarea libertinilor se povestește că era între evrei un neam
deosebit, care își trăgea neamul său din evreii aceia ce au fost odinioară
robiți de Pompei al Romei și după aceea li s-au dăruit libertate și se numeau
liberi, sau slobozi, așa zice și Sfîntul Ioan Gură de Aur: "Libertinii cei
ce au fost dăruiți cu libertate de romani, așa se numesc, căci cum erau acolo
mulți străini, așa aveau și adunările unde se cuvenea a se citi legea și a
face rugăciunile. Deci, aceste adunări ale libertinilor, ale chirinenilor
și altele, întrebîndu-se cu Sfîntul Ștefan, nu puteau sta împotriva înțelepciunii
și a duhului cu care grăia el. Apoi, Sfîntul Ștefan biruia cu cuvîntul adevărului
în acea vreme trei părți din toată lumea, a Europei, a Asiei și a Africii.
Biruia pe Europa, prin libertinii cei veniți din Roma, care este în părțile
Europei; biruia Asia, prin cilicienii care erau din Asia; biruia Africa prin
cirinei și prin alexandrini, care erau din părțile Africii.
Aceștia, neputînd a grăi ceva, împotriva adevărului, care
era mai luminos decît soarele, s-au aprins de mînie și, cuprinzîndu-i zavistia,
au invitat pe niște bărbați, care iubeau minciuna, să spună la sinagoga cea
mare evreiască, că ar fi auzit pe Ștefan grăind cuvinte de hulă împotriva
lui Dumnezeu și a lui Moise. Cu acest fel de vicleșug tulburînd poporul, pe
bătrîni și pe cărturari, au răpit pe Sfîntul Ștefan și l-au dus în adunarea
lor înaintea arhiereilor și a toată mulțimea învățătorilor de lege. Apoi au
pus înainte și martori mincinoși, zicînd: Omul acesta nu încetează a grăi
cuvinte de hulă împotriva acestui loc sfînt și a Legii, că l-am auzit și pe
el zicînd că Iisus Nazarineanul va risipi locul acesta și va schimba obiceiurile
pe care ni le-a dat nouă Moise (Fapte 6,11-14).
Sfîntul Ștefan stătea în mijlocul acelei adunări ucigașe
ca un înger al lui Dumnezeu, strălucind cu lumina dumnezeiescului dar, precum
odinioară Moise s-a preamărit cu strălucirea feței lui, și toți cei ce ședeau
în adunare, căutînd la dînsul, au văzut fața lui ca fața îngerului. Și a zis
arhiereul: Oare sînt adevărate cele grăite de martori? Iar Sfîntul,
deschizîndu-și gura sa, a început a grăi de la Avraam, care mai întîi a primit
făgăduința venirii lui Mesia și le-a spus istoria pînă la Moise, vestind-o
cu toată buna cucernicie și cu cinste, grăind împotriva martorilor celor mincinoși,
că nu este hulitor al lui Moise, nici al legii lui Dumnezeu celei date prin
Moise, ci mai vîrtos adeverind că părinții lor au fost hulitori. Nu au
vrut, zice el, părinții noștri să o asculte pe ea, ci au lepădat-o
și s-au întors cu inimile lor la Egipt.
După aceasta, surpînd acea mărturie mincinoasă că ar fi hulit
asupra locului sfînt, a zis: "Solomon i-a zidit Lui biserică (adică lui Mesia)
ca și cum ar fi zis: Nu-mi este cu neștiință locul cel sfînt, cel rînduit
cu bună voirea lui Dumnezeu, de împăratul Solomon cel înțelept și cu slava
Domnului cea arătată în nor sfințit. Cinstesc locașul cel făcut din mîini
întru slava lui Dumnezeu, însă mărturisesc că Dumnezeu voiește mai vîrtos
a petrece în locurile cele nemateriale și nefăcute de mînă, adică în sufletele
omenești cele curate. Cel Preaînalt nu viețuiește în bisericile cele făcute
de mîini, precum zice proorocul: Cerul Îmi este scaun și pămîntul reazem
picioarelor Mele. Ce casă Îmi veți zidi Mie?", grăiește Domnul, sau care
este locul odihnei Mele? Nu mîna Mea a făcut acestea toate?"
Apoi, umplîndu-se de rîvnă dumnezeiască, precum și Ilie odinioară,
a adus cuvînt de mustrare, zicînd către dînșii: Voi cei tari la cerbice
și netăiați împrejur la inimă și la urechi, voi pururea vă împotriviți Duhului
Sfînt, precum părinții voștri așa și voi! Pe cine din prooroci n-au izgonit
părinții voștri? Și au omorît pe cei ce mai înainte au vestit despre venirea
lui Mesia cel așteptat (Fapte 7,47-52).
Aceste cuvinte ale sfîntului au pornit spre nespusă mînie
pe arhiereu, pe cărturari și pe tot poporul cel înrăutățit al iudeilor, căci,
auzind acestea, se iuțeau în inimile lor și scrîșneau cu dinții asupra lui.
Însă el nu băga în seamă mînia lor, că era plin de Duhul Sfînt, care îl făcea
cu bărbăție și de Dumnezeu vorbitor. Apoi, căutînd la cer a văzut slava lui
Dumnezeu, pe care mai înainte dorea să o vadă și cu credință neîndoită nădăjduia
a o dobîndi. Pe aceasta mai înainte de vreme a început a o vedea, ca și cum
ar fi ieșit din trup și ar primi răsplătirea. Deci a văzut și pe Iisus Hristos,
Stăpînul și Domnul său, ca și cum venea către sine, căci dezlegîndu-se degrabă
de trup, avea să meargă către El, ca unde este Domnul, acolo și sluga lui
să fie. Ceea ce a văzut singur, aceea a vestit-o tuturor, strigînd cu glas
mare: Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stînd de-a dreapta
lui Dumnezeu.
El nu a tăinuit ceea ce a văzut, precum este obiceiul sfinților
a nu arăta la alții descoperirile ce li se fac de Dumnezeu pentru a lor smerenie.
Ci, Sfîntul Ștefan a făcut arătată acea preaslăvită descoperire, iar aceasta
a făcut-o pentru a întări credincioșii în credință, iar necredincioșii să
se rușineze. Încă și pentru a adeveri și pe ceilalți mucenici, ce vor veni
după dînsul, că celor ce mor pentru Hristos mucenicește, nu le este în văzduh
vreo împiedicare la suirea către înălțime sau vreo încercare; ci calea cea
dreaptă, cerul deschis, răsplătirea gata, puitorul de nevoințe așteaptă și
singură slava Domnului întîmpină pe mucenic în porțile cerești.
Pentru aceea întîiul mucenic, netăcînd, vestește ceea ce
vede, ca și cum ar chema după sine și pe alții, către aceeași cunună mucenicească.
Iar iudeii cei zavistnici, care se învățaseră a ucide pe prooroci și care
îndrăzniseră și asupra Domnului, împlinitorul legii și al proorocilor, nu
au suferit a auzi cuvintele cele adevărate grăite de Sfîntul Ștefan, singuri
fiind mincinoși, ci strigînd cu glas mare, își astupau urechile și au pornit
cu un suflet și-au pus asupra lui mîinile cele ucigașe. Apoi, scoțîndu-l din
cetate - precum mai întîi pe Domnul Cel ce a binevoit a pătimi afară de poartă
- au ucis cu pietre pe sluga Domnului cea bună și credincioasă. Martorii cei
mincinoși și ucigașii, pentru ca să le fie mai ușor a arunca cu pietre asupra
sfîntului, s-au dezbrăcat de hainele lor și le-au pus lîngă picioarele unui
tînăr, numit Saul. Acesta, fiind rudenie și de o seminție cu cel ce se ucidea,
mai mult se iuțea asupra lui, rîvnind după legea cea veche. Saul era atunci
binevoitor pentru uciderea lui Ștefan și cum Sfîntul Ioan Gură de Aur grăiește
despre aceasta: "Îi părea rău lui Saul că nu are mîini mai multe ca să ucidă
cu toate pe Ștefan, dar și așa a aflat ca să-l ucidă cu mîini multe, care
erau ale martorilor mincinoși, ale căror haine le păzea Saul".
Deci, fiind ucis Sfîntul Ștefan în valea lui Iosafat - care
este între Eleon și între Ierusalim, lîngă pîrîul Cedrilor, ce avea mulțime
de pietre pe lîngă mal - stătea de departe pe o piatră Preacurata Fecioară,
cu Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu, privind de sus și rugîndu-se cu
sîrguință către Domnul și Fiul său ca să-l întărească în răbdare și să primească
sufletul lui în mîinile Sale. O! cît îi era de dulce Maicii Domnului moartea
Sfîntului, întîiului mucenic și Arhidiacon Ștefan, deși era într-acea cumplită
ucidere cu pietre; căci privea la pătimirile lui, din înălțimile cele cerești,
preadulcele Iisus; iar din dealurile cele pămîntești, preadulcea Maică, împreună
cu iubitul ucenic.
Multă ploaie de pietre zburînd asupra lui și cu totul roșindu-se
de sîngele lui, iar cu trupul slăbind și din legăturile cele firești dezlegîndu-se,
îl durea inima pentru cei ce-l ucideau și mai cu sîrguință se ruga pentru
ei, decît pentru sine. Căci pentru sine a zis: "Doamne, Iisuse, primește sufletul
meu!" Iar pentru ei, plecîndu-și genunchii și cu glas mare strigînd, a zis:
"Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!" Aceasta zicînd, a adormit.
Astfel s-a săvîrșit bunul nevoitor. Astfel s-a încununat
cu niște trandafiri roșii, prin sîngerarea de pietre, întîiul mucenic și a
mers în cerul pe care l-a văzut deschis, către Domnul și Împăratul slavei,
ca să împărățească împreună cu El întru împărăția cea nesfîrșită. El fusese
ales arhidiacon de Sfinții Apostoli, îndată după Pogorîrea Sfîntului Duh și
a pătimit în același an după Înălțarea Domnului, în ziua de douăzeci și șapte
a lunii decembrie, avînd de la nașterea sa mai mult de treizeci de ani. Era
frumos la față, dar mai frumos cu sufletul.
Sfîntul lui trup a fost aruncat spre mîncarea fiarelor și
a păsărilor și a zăcut neîngropat o zi și o noapte. După aceea, în noaptea
a doua, Gamaliel, acel slăvit învățător al legii evreiești din Ierusalim,
care mai pe urmă a crezut în Hristos împreună cu fiul său, Avelvie, a trimis
niște bărbați cinstiți și credincioși și, luînd în taină moaștele sfîntului,
le-a dus într-un sat al său, care era departe de Ierusalim, ca la douăzeci
de stadii, ce se chema Cafargamala și acolo le-a îngropat cu cinste, făcînd
deasupra lui mare plîngere. "Căci cine n-ar fi plîns - zice Sfîntul Ioan Gură
de Aur - văzînd pe acel miel blînd, ucis cu pietre și zăcînd mort".
După mulți ani, binecredincioasa Evdochia, soția împăratului
Teodosie cel Mic, venind în Ierusalim, la locul acela unde a fost ucis Sfîntul
Întîiul Mucenic Ștefan cu pietre și s-a roșit pămîntul cu cinstitul său sînge,
a zidit o biserică preafrumoasă în numele și în cinstea lui Hristos Dumnezeu,
a Căruia este slava în veci. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor
pe luna decembrie
|