Pătimirea Sfîntului Teodor Mărturisitorul
și a fratelui său, Cuviosul Teofan
(27 decembrie)
Din cei ce au voit a pătimi pentru Hristos sînt unii care
au suferit numai pentru credința creștinească, stînd împotriva elinilor, care
își apărau rătăcirea lor cea închinătoare la idoli. Alții se nevoiau pentru
dreapta-credință, împotriva chiar a creștinilor cu adevărat, însă a celor
ce nu cred drept și care, nu mai puțin decît cei dintîi, multe osteneli au
suferit, pentru care au primit și cununi deopotrivă ca și aceia. Dintre ei
unul este acest minunat și mare Teodor, pentru care acum ne stă înainte cuvîntul.
Pe acest mărturisitor l-a odrăslit Palestina, pe care, dînd-o
Dumnezeu lui Avraam ca moștenire, bine a numit-o pămîntul făgăduinței, pentru
că de acolo a ieșit ceata proorocilor și a patriarhilor și Însuși Hristos
cu trup. De acolo ne-a răsărit și numărul primitorilor de Dumnezeu apostoli,
care s-au născut acolo. Deci și pe acest luminător și stîlp al dreptei-credințe,
aceeași latură l-a adus și dat în lume.
Părinții cuvioșilor acestora erau din Sfînta Cetate a Ierusalimului,
de bun neam, a căror bogăție era numele de creștini. După ce au odrăslit acest
rod sfînt, adică pe Teodor, îndată, din tînără vîrstă, a cîștigat mare bogăție
de înțelepciune. Căci, fiind încă copil, nu era într-însul minte copilărească,
ca să ia seama la jocurile copilărești sau la orice fel de priveliște, ci
întotdeauna se îndeletnicea în locașurile lui Dumnezeu. Nici o priveliște
nu-i era lui mai plăcută, decît a privi spre obiceiurile cele frumoase și
cinstite și aceasta era lauda lui, a se supune părinților lui. Pe scurt, zic,
chiar de la început s-a arătat ca un pom bineroditor și din odrăslirea sa
cea dintîi dovedea ce fel era să fie mai pe urmă.
Ajungînd el în vîrstă, părinții l-au dat în Mănăstirea Sfîntului
Sava, unui preot cu fapte bune ca să învețe știința dumnezeieștilor Scripturi
cum și frica de Dumnezeu. Teodor avea un frate cu numele de Teofan, mai mic
de ani, dar cu obiceiurile cele bune deopotrivă. Amîndoi învățau împreună
la acel preot, însă Teodor, fiind ascuțit la minte, în puțină vreme a străbătut
toată învățătura cărții. Dorind să se deprindă la învățătură mai înaltă, a
ieșit din mănăstire și, aflînd un bărbat bătrîn împodobit cu viața și cu înțelepciunea,
s-a lipit de acela și a învățat de la el desăvîrșit filosofia cea din afară.
Apoi și pe cea dinăuntru bine a deprins-o, căci s-a povățuit de dînsul a trece
cu vederea lumea și toate cele ce se află în lume.
Făcîndu-se desăvîrșit în amîndouă filosofiile, iarăși s-a
întors în Mănăstirea Sfîntului Sava și s-a făcut monah, lucrînd toate cele
plăcute lui Dumnezeu, încît covîrșea pe alții cu viața. Căci cine era acolo
mai blînd decît el? Cine era mai fără de răutate? Cine era mai înfrînat și
cine păzea mai cu sîrguință vremea vorbirii, a tăcerii și a fiecărui lucru,
mai mult decît el? Încît nici de tăcerea sa să nu se păgubească, nici grăirea
cea folositoare, la vremea sa, să nu o lase, nici de la orice osteneală mănăstirească
să nu lipsească. Cine și-a omorît așa trupul? Cine și-a oprit ochiul, limba
și năvălirile gîndurilor, ca Teodor?
Deci pentru o faptă bună ca aceasta, prin rînduiala lui Dumnezeu
și prin dorința tuturor fraților care erau acolo, s-a hirotonisit preot în
Sion, de către patriarh, și așa locașul Sfîntului Sava îl avea ca pe o albină
harnică, care aduna cu sîrguință mierea faptelor bune.
Se zice despre dînsul și aceasta, că era într-însul ceva
în așa chip, precum odată în Ieremia proorocul, către care s-a grăit: "Mai
înainte de a te naște te-am cunoscut; mai înainte de a ieși din pîntece te-am
sfințit". Că fiind prunc și învățînd carte la preotul mai sus pomenit, în
aceeași lavră a proorocit despre dînsul acel preot de Dumnezeu insuflat, zicînd:
"Acest copil frumos afară de alte nevoințe ce va suferi pentru Hristos, cu
sfîrșit mucenicesc se va duce din viața aceasta". Aceasta mai pe urmă s-a
și împlinit după cum vom arăta.
În acea vreme se înnoise iarăși eresul luptei contra sfintelor
icoane, ce fusese pe vremea lui Leon Isaurul, a lui Constantin Copronim și
a lui Leon, fiul lui Copronim, cel scos din biserică și dat anatemei de Soborul
al șaptelea a toată lumea, adunat de binecredincioasa împărăteasă Irina și
de fiul său Constantin. Acel eres l-a ridicat iarăși răucredinciosul împărat
Leon Armeanul, de a cărui începere nu este a se pomeni aici. Acesta, în vremea
împărăției lui Nichifor, era mai întîi începător al divanului Armeniei, apoi
după cîtăva vreme s-a ales patriciu și voievod al oștilor răsăritului. După
aceasta cu vicleșug s-a suit la împărăție, izgonind pe bunul și binecredinciosul
împărat Mihail, care se poreclea Rangave, și l-a făcut de s-a îmbrăcat în
chip monahicesc, iar pe fiii lui, Teofilact și Ignatie, i-a castrat și așa
l-a trimis în surghiun cu femeia și cu copiii.
Cînd sfințitul patriarh Nichifor a încununat ca împărat pe
acest Leon în biserica cea mare și îi punea coroana pe cap, a simțit durere
ca de spini în mîini și se părea acea coroană în mîinile arhiereului ca și
cum ar fi niște spini ascuțiți, ce îl înțepau cu durere; deci a cunoscut îndată
sfințitul partiarh că semnul acela era vestirea răutății celei mari ce avea
să vină mai pe urmă peste Biserica lui Hristos de la acel împărat. La început,
vicleanul împărat tăinuia eresul său și se arăta ca un dreptcredincios, pînă
cînd a fost întărit în împărăție. Apoi, după războiul cel mare împotriva bulgarilor,
în care s-a arătat slăvit biruitor și-a vărsat otrava răutății, arătîndu-se
pe față că este luptător contra sfintelor icoane. Aceasta s-a început astfel:
Întorcîndu-se el de la războiul acela, și-a adus aminte de
un oarecare monah închis în Filomitia, care îi proorocise odată că are să
fie împărat, ceea ce s-a și întîmplat. Deci s-a gîndit să-i mulțumească pentru
acea proorocie și i-a trimis printr-o slugă credincioasă multe feluri de daruri,
vase de aur și de argint, mîncăruri și aromate de India. Dar trimisul împărătesc
n-a aflat pe monahul acela, pentru că murise. În locul lui, în aceeași închisoare,
viețuia un ucenic al lui, cu numele Savatie. Pe acela îl rugă trimisul să
primească darurile împărătești trimise starețului său și să se roage pentru
împărat. Dar Savatie n-a primit darurile, nici pe cel ce le-a adus, iar pe
împărat l-a numit nevrednic de scaunul împărăției, pentru că cinstește icoanele,
supunîndu-se dogmelor împărătesei Irina și ale patriarhului Tarasie, care
au fost mai înainte. Ticălosul vorbea de rău pe împărăteasa Irina și pe Sfîntul
Tarasie, pe împărăteasă numind-o fiară, iar pe sfîntul, tulburător de popor.
Apoi îngrozea și pe împăratul Leon cu grabnică pierzare, și a împărăției și
a vieții, de nu se va sîrgui degrabă să lepede sfintele icoane ca pe niște
idoli.
Întorcîndu-se trimisul la împărat, i-a spus toate ce a zis
monahul acela, aducîndu-i și scrisoare de la dînsul în această pricină. Împăratul,
fiind în nepricepere, a chemat pe un sfetnic al său mai credincios, cu numele
Teodot, care era fecior al lui Mihail, patriciul Milisiei, care se poreclea
Cassiter și s-a sfătuit îndeosebi cu acest Teodot ce să facă. Teodot era de
mult atins de eresul luptării de icoane și aștepta vreme prielnică pentru
aceasta, ca să-și mărturisescă credința lui cea rea. Acela a dat împăratului
acest sfat: "În Mănăstirea Daghistei este un monah sfînt, făcător de minuni
și mai înainte-văzător; cu acela ar fi de trebuință a ne sfătui și sfatului
lui a ne supune".
Zicînd acestea și împăratul învoindu-se, Teodot a alergat
degrabă în taină la monahul acela, care era eretic, în Mănăstirea Daghistei
și l-a vestit că în noaptea viitoare va veni împăratul la el, în haine proaste,
ca să vorbească despre credință și despre alte lucruri de nevoie, ca să primească
de la el sfat înțelept. Iar el să-l sfătuiască să primescă dogmele cele lepădate
de împăratul Leon Isaurul, care fusese mai înainte și să lepede idolii - că
așa numea, ticălosul, sfintele icoane - de prin bisericile lui Dumnezeu. Apoi
să-l înfricoșeze, căci de nu va face aceasta degrabă, se va lipsi și de împărăție
și de viață. Iar de va asculta și se va făgădui a face aceea, apoi să-i proorocească
viață îndelungată și împărăție cu multă norocire. Așa s-a sfătuit ereticul
Teodot cu acel monah eretic, a atrage la credința lor cea rea pe împăratul
care își avea inima lesne plecată spre cugetul lor.
Făcîndu-se noapte, împăratul, neștiind nimic de vicleșugul
lui Teodot, s-a sculat și s-a dus în haine proaste la acel necuvios prooroc
mincinos, ca să nu fie cunoscut.
Ajungînd ei la monahul acela și începînd a vorbi, monahul
stînd aproape de împărat, ca și cum din descoperire dumnezeiască ar fi cunoscut
dregătoria împărătească, a zis mirat: "Ce nedreptate ai făcut, o! împărate,
ca să vii cu haine proaste, tăinuind înaintea noastră cinstea ta cea împărătească.
Dar cu toate că ai făcut aceasta, darul Duhului lui Dumnezeu însă nu a răbdat
îndelung a fi noi înșelați de tine, ci ne-a descoperit că ești împărat, iar
nu om simplu". Acestea auzind împăratul s-a spăimîntat și a crezut că este
sfînt făcător de minuni și prooroc mai înainte-văzător. Deci cu înlesnire
s-a plecat la toate cele spuse de preot și la toate cele ce i se poruncea,
neîndoindu-se de cele ce i se spuneau prin gura proorocului.
Primind sfatul cel vătămător de suflet și plin de otrava
balaurului, ca pe un sfat sănătos și folositor de suflet, s-a făgăduit fără
zăbavă a face ceea ce îl învățase ereticul acela, îndemnat fiind de cel asemenea
lui, ereticul Teodot. Astfel împăratul s-a dus plin de gînd rău, ca să ridice
război contra sfintelor icoane. Deci îndată a tulburat Biserica lui Hristos,
ca un vifor cumplit. Întîi pe sfințitul patriarh Nichifor, care n-a voit să
se plece la sfatul lui cel răucredincios, l-a surghiunit la Proconis. Asemenea
și pe Teofan, care era egumenul mănăstirii, ce se numea Satul cel Mare, pe
Sfîntul Teodor Studitul și pe alți mulți și de Dumnezeu insuflați părinți,
care se împotriveau lui, i-a izgonit și în laturi depărtate i-a surghiunit.
Iar la scaunul patriarhiei a ridicat pe Teodot, ereticul cel mai sus pomenit,
care se poreclea Cassiter al Milisiei, sfetnicul său, chiar în ziua Învierii
Domnului Hristos și s-a făcut ca o urîciune a pustiirii ce stătea la locul
cel sfînt.
Față de acel om fără de minte mîniindu-Se Dumnezeu și pornindu-Se
cu dreaptă mînie, a pornit a se face deodată năvălirea celor de alt neam.
Arabii, care viețuiau prin pustietățile de la răsărit, adunîndu-și puterea
lor, au pornit în stăpînirea grecească, pustiind multe laturi și, robind sate,
au năvălit și asupra mănăstirilor, care erau în Palestina, precum și asupra
lăcașului Sfîntului Sava, în care acest fericit Teodor, cu fratele său Teofan,
petreceau în viața monahicească. Auzind și văzînd aceasta sfințitul patriarh
al sfintei cetăți a Ierusalimului și pricepînd că este pedeapsă pentru păcat
și iuțime a mîniei lui Dumnezeu pentru ocara și lepădarea sfintelor icoane,
s-a pornit cu rîvnă și căuta în ce chip ar putea stinge un foc ca acela și
ar mustra răutatea ce se făcea de cei ce călcau hotărîrile cele părintești
și aduceau altele noi. Aflînd un bărbat cu bună pricepere, adică pe acest
Cuvios Teodor cu viața mărturisit și cu înțelepciunea slăvit, plin de rîvnă
dumnezeiască și cu bărbăție neclintită întru dreapta credință, pe acesta întărindu-l
cu rugăciunea și cu nădejdea întru Hristos, l-a trimis la împărăteasca cetate,
spre mustrarea fărădelegii.
Fericitul Teodor, fiind fiu al ascultării, nu s-a lepădat
de cele poruncite, ci cu bucurie s-a supus, gata fiind îndată a suferi nu
numai multe osteneli, ci și multe dureri pentru credința cea dreaptă și sufletul
său a-și pune pentru cinstirea sfintelor icoane. Luînd cu dînsul și pe fratele
său Teofan, au plecat. Ajungînd degrabă la împărăteasca cetate, mai întîi
a mustrat cu limbă slobodă pe năimitul care nu era păstor, pe Teodot Milisianul,
mincinosul patriarh al împărăteștii cetăți, pentru că răzvrătește pe cei ce
păreau că îi îndreptează și mănîncă pe aceia pe care îi hrănește cu hrana
cea vătămătoare a învățăturii ereticești; fiindcă pierde pe cei ce îi paște
și risipește biserica drepteicredințe, zidind capiște urîtă a relei sale credințe.
Apoi, stînd chiar împotriva împăratului și avînd pe buzele
sale cuvîntul lui Dumnezeu ca o sabie ascuțită, îl înfricoșă mustrîndu-l că
nu numai sufletul său îl pierde, ci și pe poporul lui Dumnezeu, cu vicleșug
răzvrătindu-l, îl atrage întru a sa pierzare. Astfel îl ruga pe împărat ca
să lase înțelegerea cea rău-credincioasă și iarăși să primească buna-credință:
"Că doar așa - zice el - îți va fi milostiv bunul Dumnezeu și nu vei întoarce
toată mînia lui Dumnezeu asupră-ți, spre a o bea ca o otravă".
Împăratul, minunîndu-se de vorba cea slobodă a bărbatului
aceluia și de puterea cuvîntului lui, de măsura curajului și de îndrăzneala
lui cea fără temere și rușinîndu-se de cinstea lui, a primit mustrarea cu
blîndețe. Apoi, chemîndu-l, a vorbit cu el prietenește, întrebîndu-l cine
este, de unde vine și ce vrea cu acea îndrăzneală. Iar el, spunîndu-i că vine
din Palestina, i-a arătat și pricina venirii sale, văzînd pe Împăratul ceresc
ocărît prin sfintele icoane; apoi că, fiind necăjit pentru dreapta-credință,
a venit la dînsul ca să grăiască cu îndrăzneală pentru cinstirea lui Dumnezeu.
Astfel a zis: "Nu se cuvine a ne rușina sau a ne teme de
fața împărătească, acolo unde se mînie Dumnezeu de către împăratul cel pămîntesc".
Apoi îi punea dinainte dogmele sfintei credințe și îl învăța ca să dea totdeauna
cinste dumnezeieștilor icoane. Multe grăind din Sfintele Scripturi a adăugat
că, acesta este semnul doririi și al dragostei noastre către Hristos, al credinței
și al mărturisirii pentru trupul Lui cel luat de la noi, ca să cinstim sfînta
Lui icoană. Împăratul vorbea cu dînsul, grăind multe împotrivă din cele de
credința lui cea rea, dar n-a sporit nimic, deoarece cuvintele bărbatului
celui dumnezeiesc erau nebiruite ca diamantul și credința lui era neclintită
ca un zid tare.
După multă vorbă, Teodor s-a arătat mare biruitor, iar împăratul
cu cei de o înțelegere cu dînsul erau biruiți și rușinați. Deci, ce a făcut
vicleanul împărat? Se silea cu vicleșug, a clătina stîlpul cel neclintit,
cu rugăminte, cu daruri, cu făgăduințe de cinste, momindu-l către a sa unire,
dar a rămas fără de nici un rezultat. La sfîrșit a auzit de la dînsul aceste
cuvinte: "Ai uitat făgăduințele ce ai dat lui Dumnezeu, o, împărate, cînd
ți-a pus arhiereul coroana pe cap? Cruță-ți sufletul tău și întoarce podoaba
Bisericii. Nu face război cu Dumnezeu, Judecătorul cel drept și tare".
Atunci împăratul, schimbîndu-și blîndețea cea vicleană în
iuțimea cea din fire a lui și a numelui său celui de fiară, a poruncit să
bată mult și tare pe mărturisitorul lui Hristos, Teodor și pe Teofan fratele
lui. Apoi i-a surghiunit pe amîndoi la marginea mării, poruncind ca nimeni
să nu le dea mîncare, băutură sau îmbrăcăminte, pentru ca să piară rău cei
răi, cum zicea el. Astfel, răbdînd sfinții pentru icoanele lui Hristos, Domnul
Dumnezeul izbîndirilor n-a zăbovit cu judecata Sa cea dreaptă, a răsplătit
celui fărădelege, pentru că degrabă acela care și numele și iuțimea năravului
le avea deopotrivă cu fiarele, cu moartea cea de obște a și pierit ca o fiară
înjunghiat, de al cărui sfîrșit vom povesti.
Nu cu mult înainte de sfîrșitul lui, s-a însemnat despre
moartea împăratului, prin descoperirea ce s-a făcut maicii sale, care era
văduvă de multă vreme și viețuia cu înfrînare. Ea a avut o vedenie într-acest
chip: i se părea că merge în biserica Preacuratei Fecioare de Dumnezeu Născătoare
din Vlaherne și, intrînd pe ușă, a întîmpinat-o o fecioară oarecare strălucită,
înconjurată de mulțime de bărbați, îmbrăcați în haine albe. Apoi a văzut toată
biserica plină de sînge curgînd ca un rîu. Fecioara aceea a poruncit unuia
din cei cu haine albe să umple un vas de lut cu sînge și să-l dea maicii împăratului
celui păgîn ca să bea.
Aceasta văzînd maica împăratului, a zis cu spaimă: "Eu de
mulți ani nu mănînc carne, pentru văduvia mea; deci cum voi bea sîngele acesta?"
Atunci Preastrălucita Fecioară a zis: "Dar pentru ce fiul tău nu încetează
a se umple de sînge, căci cu aceea mă mînie pe mine și pe Fiul și Dumnezeul
meu". Și îndată s-a deșteptat maica împăratului plină de frică și de cutremur.
Deci dintr-acea vreme neîncetat cu lacrimi sfătuia pe fiul său, adică pe împărat,
să înceteze lupta contra sfintelor icoane și pentru dînsele a vărsa sînge
creștinesc. Dar a rămas neîndreptat al doilea Iuda, robul eresului și înșelătorul
cel viclean.
Încă și a doua vedenie înfricoșată i s-a arătat chiar lui,
mai înainte cu șase zile de sfîrșitul său. A văzut că i s-a arătat prea sfințitul
patriarh Tarasie, care acum de mult se mutase către Domnul și care fusese
patriarh în vremea împărăției Irinei și a lui Constantin. Acela, arătîndu-i-se
în vedenie, poruncea cu multă mînie unui bărbat Mihail să-l lovească cu sabia
pe împărat. Mihail, ascultînd ceea ce i se poruncea, a lovit tare și l-a străpuns
pe împărat. Aceasta văzînd în vedenie însuși împăratul și deșteptîndu-se cu
cutremur, nu se pricepea ce are să fie și crezînd că în mănăstirea Sfîntului
Tarasie se află cineva cu numele de Mihail, care gîndește la uciderea lui,
îndată a trimis și au adus pe monahii de acolo. Și, cercetînd pe toți, a poruncit
ca să-i țină la închisoare, pînă cînd vor aduce înaintea lui pe cel ce se
află între dînșii cu numele Mihail.
În acel timp se afla un oarecare voievod cu numele de Mihail,
care se poreclea Travlos sau Valcos, cu neamul din Amoreea, care mai înainte
ajutase mult acestui Leon la primirea împărăției și-i era credincios și iubit,
încît și fiului său Leon i-a fost naș. Acest Mihail mai pe urmă, pentru oarecare
pricină mîniindu-se, a schimbat prieteșugul său în vrajbă și, de multe ori
benchetuind cu prietenii săi și îmbătîndu-se, grăia cele rele contra împăratului.
Dar oarecare dintre cei care, în taină, erau cu pizmă asupra împăratului,
văzînd vrăjmășia lui, față de împărat, s-a apropiat către dînsul și s-a înmulțit
numărul lor.
Deci s-au sfătuit să omoare pe împărat și să ridice pe Mihail
la împărăție. Dar Mihail, fiind neînfrînat la limbă, nu a tăcut, lăudîndu-se
la toți, cum că are să fie împărat. Și a ajuns cuvîntul acesta pînă la împărat
și, prinzîndu-l, îndată l-a osîndit să-l ardă de viu. Deci, legîndu-l, îl
ducea la cuptorul de foc ca să-l ardă. Acolo privea și împăratul ca să vadă
sigur sfîrșitul lui, fiind luna decembrie în douăzeci și patru, în ajunul
Nașterii Domnului. De acest lucru înștiințîndu-se soția împăratului, cu numele
Teodosia, a ieșit degrabă din camera sa și a început cu mînie a ocărî pe împărat,
numindu-l potrivnic al lui Dumnezeu, căci nici ziua aceea sfîntă nu o cinstește,
avînd a se împărtăși cu dumnezeieștile Taine. Împăratul, ascultînd-o, a poruncit
ca să-l întoarcă pe Mihail de la foc, hotărînd arderea lui într-altă vreme.
Iar către împărăteasă, întorcîndu-se, a zis: "Aceasta am făcut precum ai poruncit,
o! femeie, ascultînd sfatul tău, însă tu degrabă vei vedea, ce se va face
cu fiii noștri".
Aceasta a proorocit cel fărădelege pentru sineși, chiar nevrînd,
pentru că acum era lîngă ușă sfîrșitul său. Pe Mihail ferecîndu-l, l-a încredințat
spre pază unuia ce păzea palatul, cu numele Papie, iar cheia de la ușile celui
ferecat a luat-o la el și a petrecut în acea noapte fără somn, fiind întristat,
căci se mîhnea duhul lui, neștiind ce va face.
Sculîndu-se, singur s-a dus la cel osîndit, să vadă dacă
plînge și se mîhnește precum este obiceiul celor ce sînt osîndiți la moarte.
Deschizînd ușile cele închise în casa lui Papie a văzut un lucru de mirare.
Mihail pe care nădăjduia a-l vedea nedormind, mîhnit și întristat, pe acela
l-a văzut odihnîndu-se cu somn adînc pe patul cel înalt și frumos așternut
al lui Papie, iar pe acesta dormind pe pămîntul gol. Atunci împăratul s-a
spăimîntat văzînd pe cel legat și osîndit atît de cinstit și fără întristare.
După aceasta, s-a dus furios, amenințînd că și pe Papie îl va pierde alături
de Mihail.
Simțînd aceasta una din slugile ce se odihneau acolo și cunoscînd
pe împărat, au deșteptat pe Mihail și pe Papie și le-au spus că a fost acolo
împăratul și că-i va pierde pe amîndoi; iar ei s-au înfricoșat. Apoi îndată
a trimis Mihail pe un oarecare Teoctist - neoprindu-l la acesta Papie - către
cei de un gînd cu dînsul, zicînd: "De nu veți săvîrși îndată lucrul ce v-ați
sfătuit cu noi, apoi de dimineață voi povesti totul împăratului și vă voi
descoperi pe fiecare în parte, ca nu numai eu singur să pier, ci și voi".
Înfricoșîndu-se acei tovarăși ai lui de asemenea cuvinte și adunîndu-se, cugetau
cum ar izbăvi pe Mihail și pe dînșii de nevoia și de moartea ce sta asupra
lor.
Fiind miezul nopții, se începea în biserici obișnuita cîntare
a privegherii la Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos. Deci, sfătuindu-se,
au luat arme pe sub hainele lor și, venind la porțile palatului împărătesc,
au intrat împreună cu dînșii în biserică, ca și cum ar merge la priveghere,
cînd a venit și împăratul în biserică și stătea în strana cea dintîi, după
cum îi era obiceiul și începea singur cîntarea bisericească pentru că avea
glas frumos.
Cîntîndu-se canonul și apropiindu-se de cîntarea a șaptea,
ucigașii au zis încetișor între dînșii: "Ce stăm fără lucru, iată acum se
va isprăvi cîntarea și noi ce facem?" În acel timp a început împăratul a cînta
cu glas mare: "Cu dragostea Domnului a toate, fiind cuprinși tinerii..." și,
îndată unul din ostașii aceia, scoțînd sabia de sub haină, a lovit pe împărat,
dar a greșit, lovind pe un altul de lîngă el.
Împăratul, văzînd primejdia, a alergat în altar și, luînd
o cruce mai mare, se apăra în ușă, oprind loviturile săbiilor ce veneau asupra
lui de la ostași. Atunci iată a alergat un ostaș mare și înfricoșat, pe care
văzîndu-l împăratul îl jura pe altarul lui Dumnezeu ca să nu-i facă rău; Iar
acela a răspuns: "Acum nu este vremea jurămîntului, ci a uciderii" și repezind
sabia sa, l-a lovit tare, trecînd prin cruce. Astfel l-a rănit foarte rău,
tăindu-i mîna și rupînd chiar un braț al crucii. Atunci și ceilalți ostași
au început a-l tăia peste tot trupul și căzînd la pămînt se tăvălea în sîngele
său, abia suflînd. Unul din ostași văzîndu-l așa, i-a tăiat capul și așa,
ca o fiară înjunghiată, și-a dat sufletul său, pe cînd se lumina de ziuă;
fiind ucis în locul acela unde mai înainte a îndrăznit a arunca la pămînt
icoana Mîntuitorului, scuipînd-o și călcînd-o cu picioarele. Acest împărat
a împărățit șapte ani și cinci luni, iar cu tirania sa s-a arătat mai tiran
ca cei dinainte, marii prigonitori ai Bisericii. După ucidere, trupul lui
a fost dus în mijlocul cetății spre batjocură și a zăcut toată ziua neîngropat
și nimeni nu era căruia să-i fie jale de moartea sa, ci toată cetatea se bucura.
Se mai povestește și aceasta, că în acel ceas, cînd a fost
ucis acel ticălos hulitor de icoane, s-a auzit din cer un glas de bucurie,
vestind multora moartea rău credinciosului împărat. Acel glas auzindu-l niște
corăbieri, au însemnat ceasul și după aceea s-au înștiințat dacă în acel ceas
a pierit cel cu numele și cu obiceiul de fiară, băutorul de sînge. Fiilor
săi, li s-a făcut îndoit rău, decît ceea ce făcuse el fiilor împăratului Mihail
Rangave, precum s-a zis mai sus. Deci și pe cei patru feciori ai lui i-au
castrat, adică pe Savatie, pe Vasile, care se numea și Constantin, și era
orînduit la împărăție, pe Grigorie și pe Teodosie. Acesta din urmă, nerăbdînd
durerea, a murit și l-au îngropat împreună cu tatăl său. Iar Vasile care se
mai numea și Constantin, dintr-o durere ca aceea a muțit, apoi i-au surghiunit
pe toți împreună cu maica sa. Deci, omorînd pe Leon, în același ceas, alergînd
ostașii la Mihail, l-au luat, avînd încă fiarele la picioarele lui - căci
cheia, precum s-a zis, era ascunsă de împăratul Leon - și așa l-au așezat
pe scaunul împărătesc, cu fiarele la picioare. Apoi, sfărîmînd fiarele și
făcîndu-se ziuă, l-a dus pe Mihail Travlos în biserica cea mare și a fost
încoronat împărat în ziua Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos.
Dar acum este vremea a ne întoarce la povestirea ce ne stă
înainte, despre Sfîntul Teodor și Teofan fratele lui. Leon Armeanul a pierit
cu sunet, iar Mihail, împărățind după dînsul, s-au liberat toți mărturisitorii
lui Hristos de prin surghiunii și fiecare fără frică s-a întors la ale sale.
Pentru că Mihail, împăratul cel nou, deși nu era drept-credincios, căci se
ținea de același eres al luptării contra sfintelor icoane, însă nu era rău
cu cei credincioși, ci lăsa pe fiecare să creadă după a sa voie. El era om
neînvățat în cuvîntul lui Dumnezeu și nu lua seama cărților, ci se îndeletnicea
numai cu grijile și deșărtăciunile vieții celei lumești. Fericitul Teodor,
cu fratele său Teofan, după surghiun, nu s-au mai întors în Palestina, patria
lor, ci au venit în Constantinopol, care era partea propovăduirii lor, și,
propovăduind dreapta-credință, pe mulți îi întorcea de la eresul luptării
contra icoanelor.
Era atunci în Constantinopol un vrăjitor, cu numele de Ioan,
avînd multă trecere la împărat. Acesta era atins de același eres, purtînd
îmbrăcăminte monahicească și arătînd cu fățărnicie, chip de fapte bune, care,
nu numai pe împărat, ci și pe mulți alții i-a înșelat, cîți îl ascultau și
se țineau de sfatul lui cel viclean ca de un sfat drept. Mai pe urmă acest
vrăjitor s-a suit și la scaunul patriarhiei, după Teodot ereticul, dar și
el era eretic. Ioan nesuferind pe aceste două făclii ale dreptei credințe,
adică pe cuvioșii Teodor și Teofan, care luminau toată cetatea Constantinopolului,
i-a dus în temniță. Apoi i-a chemat la întrebare și punîndu-le multe întrebări,
nu i-a biruit, ci i-a izgonit din cetate cu poruncă împărătească - pentru
că acel vrăjitor era ca un dascăl împăratului și cel dintîi sfătuitor - și
i-a trimis în surghiun, în latura ce se numea Sostenis. Dar, cuvioșilor mărturisitori
era țara cea străină era ca o patrie pentru Hristos, căci pretutindeni erau
gata a pătimi pentru sfintele icoane ale lui Hristos.
După aceasta s-a sfîrșit și împăratul Mihail, lăsînd în scaun
pe fiul său Teofil, care, mai mult decît alții, cu mai multă osîrdie lipindu-se
de eresul luptării contra sfintelor icoane, iarăși a ridicat prigoană asupra
Bisericii. Deci iarăși a început a se batjocori și a se lepăda sfintele icoane;
iarăși s-au pregătit divanurile, judecățile și temnițele asupra celor drept-credincioși
și iarăși s-a înnoit tot felul de nedreaptă tiranie. Pentru că mulți erau
munciți ca să se plece voinței împărătești și mulți, înfricoșîndu-se de munci,
s-au supus, deși mai pe urmă s-au pocăit.
Atunci și Sfîntul Teodor, împreună cu fratele său, au început
a răbda noi pătimiri. Căci s-a făcut împăratului înștiințare despre dînsul,
că este tare întru mărturisirea sa și nebiruit în cuvinte și, precum el singur
cinstește icoanele, așa și pe alții îi învață a face. Apoi îndată, prin poruncă
împărătească, s-a dus la întrebare fericitul Teodor, împreună cu alți drept-credincioși,
înaintea eparhului cetății, care după multe întrebări, momiri și îngroziri
ale eparhului și după ce nu l-a putut îndupleca, l-a dezbrăcat și l-a bătut
tare cu niște bice groase, mai mult timp. Și, încetînd de a-l mai bate muncitorii,
stătea gol în divan cu totul însîngerat, în privirea îngerilor și a oamenilor,
împodobindu-se cu rănile cele primite pentru Hristos. Eparhul, socotind necuviincioasă
această goliciune a lui, sfîntul a răspuns: "Eu sînt luptător și am ieșit
să mă lupt cu vrăjmașul pentru icoana Domnului meu; iar obiceiul luptătorilor
este a ieși goi la luptă. Pentru aceea stau gata, că dacă pe cineva dintre
credincioși, care iau bătaie de la voi, îl voi vedea slăbind, îndată să pun
trupul meu în locul aceluia spre bătăi și să împlinesc neajungerea răbdării
aceluia, cu însuși trupul meu". O! bărbat tare! O! graiuri ale bărbatului
celui curajos! O! osîrdie către Dumnezeu! După aceea iarăși a fost trimis
în surghiun cu fratele său, în Afusia. Dar cine va povesti pătimirile cele
rele ce s-au întîmplat lor pe cale, legăturile, foamea, arșița soarelui, gerul
nopții, bîntuielile, pornirile asupră-le, chinuirea cea din toate zilele?
Și iarăși, rănile, bătăile, pălmuirile, cine le va număra cu de-amănuntul?
Destul este a spune că toate acestea, cu izgonirea cea îndelungată, le răbda
cu mulțumire pentru Hristos.
După doi ani, prin porunca împăratului, iarăși au fost aduși
la Constantinopol și întrebați din nou de împărat, căci acesta voia foarte
mult să-i înduplece și să-i întoarcă la credința lui cea rea. Cît au răbdat
în acea vreme se adeverește din epistola lor cea scrisă mai pe urmă către
Ioan, episcopul Cizicului, unde singur grăise despre ei astfel: "Cînd am fost
duși la palat și intram pe uși, mergînd înaintea noastră eparhul, s-a arătat
nouă împăratul foarte înfricoșat, suflînd cu mînie, iar mulțimea celor ce
stau înaintea lui ne-a înconjurat de pretutindeni. Și, stînd de departe ne-am
închinat împăratului, iar el cu glas cumplit și cu cuvînt înfricoșat ne-a
poruncit să ne apropiem de dînsul și ne-a întrebat: "În ce latură v-ați născut?"
Noi am răspuns: "În părțile Moaviei". El a zis: "Pentru ce ați venit aici?"
Și mai înainte, pînă a nu răspunde noi la aceasta, a poruncit să ne bată peste
față, pălmuindu-ne așa de greu, încît puțin a lipsit să nu cădem la pămînt.
Eu, a zis Teodor, de nu m-aș fi apucat de haina celui ce mă bătea aș fi căzut
pe așternutul picioarelor împărătești, dar ținîndu-mă de hainele lui, am primit
lovituri, nemișcîndu-mă.
Încetînd de a ne mai bate ne-a întrebat împăratul: Pentru
care pricină ați venit aici? Iar noi, nerăsuflînd încă de dureri după lovituri,
am tăcut, căutînd în jos. Iar el căutînd către eparhul, care era acolo, a
zis cu cuvinte de rușine, cu mare mînie și cu glas aspru: "Ia-i pe dînșii
de aici și, însemnînd fețele lor, dă-i la doi saracini ca să-i ducă în ținutul
lor". Acolo, aproape, stătea un făcător de stihuri cu o hîrtie în mînă, pe
care erau niște stihuri pregătite asupra noastră. Acestuia i-a poruncit zicînd
a le citi: Deși nu sînt frumoase, însă nu băga seama. Acela a răspuns: Destule
sînt și acestea spre batjocura lor. Iar unul din cei ce stătea înainte, a
zis: Nici nu sînt vrednici de stihuri mai bune. Și s-au citit stihurile care
erau alcătuite astfel:
Toți care vin către acea cetate,
Unde picioarele lui Dumnezeu au stat
Dînd lumii ușurare,
Acolo și aceștia s-au arătat
Vase prea rele ale rătăcirii.
Și cînd au fost la multe păcate dați,
Necredincioși fiind, netrebnice mădulare,
Ca niște tîlhari d-acolo s-au izgonit.
Iar ei către împărăteasca cetate de aici venind
N-au încetat rău a face pretutindeni.
Drept aceea cu semne fețele lor însemnînd,
I-au izgonit rău iarăși pe cei răi și de aici.
Aceste stihuri citindu-se a poruncit să ne ducă în divan
- grăiau sfinții despre ei - și ieșind noi ne-a ajuns un om, poruncind a ne
întoarce înapoi cu grabă; și iarăși ne-a pus înaintea împăratului. Împăratul,
văzîndu-ne, a zis: Mi se pare că ducîndu-vă de aici, ați grăit între voi:
Ne-am bătut joc de împărat. Dar eu mai întîi îmi voi bate joc de voi și după
aceea vă voi libera. Acestea zicînd, a poruncit să ne dezbrace pe amîndoi.
Mai întîi eu am fost bătut - grăiește Teodor - ajutînd însuși împăratul celor
ce mă băteau și neîncetat strigînd: Bateți bine. Și m-au bătut pe spate și
pe piept fără de cruțare și milostivire. Iar eu fiind îndelung bătut, strigam:
Nimic n-am greșit împărăției tale. Și iarăși ziceam: Doamne miluiește! Prea
Sfîntă Născătoare de Dumnezeu, vino în ajutorul nostru! Apoi a bătut pe fratele
meu care striga de asemenea: Prea Sfîntă Născătoare de Dumnezeu, care ai fugit
în Egipt cu Fiul tău, caută spre mine cel muncit! Doamne, Doamne, Care izbăvești
pe săracul din mîna celor mai tari decît dînsul, nu depărta ajutorul Tău de
la noi! Astfel bătîndu-ne pe noi cît au vrut, a poruncit să ne ducă în divan".
Acestea au scris însuși vitejii pătimitori către episcopul
Cizicului. După patru zile au fost aduși înaintea eparhului, iar el, momindu-i,
le-a zis: "Numai o dată împărtășiți-vă cu noi și vă voi elibera, ca să mergeți
unde veți vrea". Fericitul Teodor a zis, rîzînd: "Astfel grăiești, domnule
eparh, ca și cum ar ruga cineva pe altul și ar zice: Nimic nu cer de la tine,
decît să-ți tai capul numai o dată și după aceea vei merge unde vei voi! Deci
înțelege că celui ce voiește a ne pleca către împărtășirea voastră, mai lesne
îi va fi a răsturna pămîntul și cerul, încît pămîntul să fie sus și cerul
jos, decît să ne întoarcă pe noi de la dreapta noastră credință".
Atunci eparhul a poruncit ca să însemneze fețele lor. Iar
ei încă arzînd de rănile care nu demult le primiseră și de cumplite dureri
fiind cuprinși, i-a întins pe scînduri cu fețele în sus și cu uneltele cele
pregătite spre acea treabă au început a împunge frunțile lor și obrajii, însemnînd
stihurile cele scrise mai sus. Toată ziua au fost munciți, pînă ce, apunînd
soarele, au încetat de a mai împunge fețele lor. Plecînd de la eparh, însemnații
pătimitori au zis: "Să știți toți cei ce auziți că heruvimul care păzește
raiul, cînd va vedea această scrisoare pe fețele noastre se va depărta și
arma cea de văpaie va da dosul, dîndu-ne slobodă intrarea în rai. Această
muncă ce ați pus asupra noastră, n-a fost din veac și desăvîrșit se vor afla
însemnările acestea în fața lui Hristos și se va porunci a se citi vouă acestea
căci grăiește: De vreme ce ați făcut unuia dintre frații mei mai mici,
mie ați făcut".
După această nouă și fără de omenie muncă ce au răbdat pentru
sfintele icoane, încă curgîndu-le sîngele, sfinții au fost dați în temniță.
Apoi, prin porunca mai sus pomenitului Ioan, vrăjitorul, care în vremea aceea
era patriarh, iarăși au fost trimiși în surghiun la Apamia Bitiniei. Și a
poruncit, că după ce vor muri acolo, să nu-i învrednicească îngropării omenești,
ci ca pe niște dobitoace să-i tîrască afară departe. Mergînd ei în surghiun,
s-a întîmplat a trece pe lîngă ostrovul acela unde era surghiunit Sfîntul
Metodie - care mai pe urmă a fost patriarh al Constantinopolului - în aceeași
vreme și care asemenea ședea închis într-o groapă pentru sfintele icoane,
împreună cu doi tîlhari, fiind hrănit de un pescar. Deci din întîmplare s-au
văzut cu acel pescar și s-au înștiințat de la dînsul despre toate cele pentru
Sfîntul Metodie. Dar de vreme ce nu era cu putință a se vedea cu dînsul, pentru
că erau cumpliți cei care îi duceau, a scris către dînsul, prin același pescar
aceste stihuri:
Către cel viu și mort care șade în groapă
Către cel pămîntesc care înconjură laturile de sus
cei ferecați;
Către cel ce poartă legături, scriu cei care au fețele
însemnate.
Citind acestea Sfîntul Metodie și, înștiințîndu-se din spusele
pescarului aceluia despre cuvioșii răbdători de chinuri, s-a mîngîiat cu duhul
și a mulțumit lui Dumnezeu, Cel ce i-a întărit în asemenea nevoințe; și a
scris și el către dînșii tot stihuri, astfel:
Pe cei scriși sus în cartea neuitării;
Care amîndoi sînt însemnați în frunte;
Pe acești legați, cel ce-și are viața îngropată mai
înainte de moarte, îi sărută legatul.
După aceea, cuvioșii, fiind duși de ostași, au ajuns în Apamia,
purtînd pe frunțile lor semnul credinței în Hristos și acolo au fost închiși
în temniță, unde Cuviosul Teodor, fiind plin de zile și slăbind din multele
bătăi și osteneli, s-a odihnit întru Domnul, în ziua pomenirii Sfîntului Întîiului
Mucenic Ștefan. Și s-a dus la veșnica odihnă, lăsînd în legături trupul lui
cel mult pătimitor pentru Hristos. Iar fratele lui cel după trup și după duh,
Cuviosul Teofan, plîngînd pentru despărțirea fratelui lui și cîntînd cele
de îngropare, l-a pus în raclă de lemn. Se povestește că, în vremea mutării
Cuviosului Teodor, s-a întîmplat a fi acolo un stareț oarecare, mare în fapte
bune. Acesta a auzit din înălțime cîntare îngerească, care a fost adeverirea
suirii lui la cer, împreună cu îngerii. Murind împăratul Teofil, s-a dăruit
Bisericii pace, căci împărăteasa Teodora cu fiul ei Mihail, fiind dreptcredincioși,
au chemat pe toți Sfinții Părinți din surghiun și cu multe laude i-au fericit.
Atunci, fiind liberat și Sfîntul Teofan din temniță, a venit la Constantinopol
împreună cu ceilalți, purtînd semnele biruinței pe frunte asupra celor răucredincioși
și era însemnat între Sfinții Părinți, ca un heruvim în mijlocul îngerilor.
Deci, au fost aduse sfintele icoane prin biserici cu mare prăznuire, în duminica
cea dintîi a Sfîntului și Marelui Post, care s-a numit de atunci Duminica
Ortodoxiei, în anul mîntuirii 842, la care fericitul Teofan a scris un canon
preafrumos, pe care l-a și cîntat. Apoi a fost ales mitropolit al cetății
Niceea, prin punerea mîinilor Sfîntului patriarh Metodie, acela care mai înainte
fusese închis în groapă.
Așa a strălucit lumina dreptei-credințe, iar întunericul
eresului ei contra sfintelor icoane, care se începuse de o sută douăzeci de
ani, de la răucredinciosul împărat Leon Isaurul, tulburînd și întunecînd Biserica
lui Dumnezeu, a fost izgonit de tot, cu darul lui Hristos. După cîtva timp,
moaștele Cuviosului Teodor, mărturisitorul lui Hristos, au fost aduse din
Apamia în Calcedon, dînd multe tămăduiri, în slava lui Hristos Dumnezeu, ca
Cel ce este lăudat, împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor
pe luna decembrie
|