Viața Cuvioșilor Părinților noștri
Marcu de la peșteră și Teofil Plîngătorul
(29 decembrie)
Lui Iezechil, proorocul, mai întîi, iar mai pe urmă celui
de la pieptul lui Hristos, adică Sfîntului Ioan, s-a arătat în chipuri îngerești
o ființă, între celelalte, avînd asemănarea de leu. Potrivit este semnul acesta
tainic la Sfîntul Marcu din Pecersca, căci precum leul deșteaptă puii prin
glasul său, astfel și glasului acestui cuvios i-a dat Dumnezeu o putere ca
aceasta, încît și frații cei morți se deșteptau și-l auzeau. Pe lîngă aceasta
e drept a se socoti cuviosul acesta în ceata îngerească, căci chipul îngeresc,
în rînduiala monahicească purtîndu-l cu vrednicie, asemenea cu îngerii a viețuit,
precum mărturisește viața lui cea plină de cuviință, pentru care începutul
povestirii îl facem astfel:
Vremea nevoinței acestui fericit Marcu, mai mult decît toate
semnele, mărturisește acest lucru vrednic de laudă, că în vremea lui s-au
adus cinstitele moaște ale Cuviosului părintelui nostru Teodosie, din peșteră
în sfînta biserică cea mare. Acest fericit, luînd sfîntul și îngerescul chip
monahicesc, viețuia în peșteră, săpînd într-însa locuri multe cu mîinile sale,
nu numai spre îndeletnicire la rugăciune, ci și spre îngroparea fraților care
mureau, și pe spatele său scoțînd țărîna afară. Astfel se ostenea totdeauna
în lucrul cel plăcut lui Dumnezeu, așteptînd plată multă din ceruri, iar de
pe pămînt nimic nu voia să ia.
Dacă cineva cu sila, pentru dragoste îi dădea ceva, pentru
săparea mormîntului, ceea ce lua, îndată dădea săracilor. Apoi își pusese
fericitul pe mijlocul său niște fiare, pe care în toate zilele vieții sale
le purta, fiind ziua și noaptea la rugăciune, iar de rugăciunea cea de-a pururea
nu despărțea ceea ce Dumnezeu a împreunat, adică postirea cea mare, de vreme
ce și apă bea cu măsură, din măsura cea dreaptă a crucii celei de aramă. Astfel
pe vrăjmașul său care se lupta asupra duhului, desăvîrșit l-a biruit, nu numai
prin temniță, ci și prin osteneli și legături, prin nedormire și foame. Și-a
omorît, zic, trupul său, nu numai în peștera cea întunecată, ci prin săpare
și prin încingerea cu fier, prin priveghere și post. Astfel în chip îngeresc,
ca un fără-de-trup, s-a arătat, încît nu se temea de moarte, ci mai degrabă
moartea se temea de glasul lui, ca de trîmbița arhanghelului. Deci, Cuviosul
părintele nostru Marcu a luat putere de a face minuni, încît și morții ascultau
porunca lui, lucru care prin multe semne s-a mărturisit.
Odată, săpînd un mormînt după obicei, a slăbit și a lăsat
locul strîmt și nelărgit. Atunci s-a întîmplat unuia din frați, de s-a îmbolnăvit
și a murit și nu era alt loc de îngropare decît numai acolo. Deci au dus pe
mort în peșteră și abia au putut să-l pună în acel loc strîmt. De aceea s-a
făcut cîrtire asupra lui Marcu căci nu puteau să îngrijească pe mort, nici
untdelemn să toarne peste dînsul, din cauza locului strîmt. Cuviosul se închina
cu smerenie la toți, zicînd: "Iertați-mă, părinților, căci pentru neputința
mea nu l-am sfîrșit". Iar ei foarte mult îl dosădeau. Drept aceea fericitul
a zis mortului: "De vreme ce locul este strîmt, mișcă-te singur, frate, și,
luînd untdelemn, toarnă pe tine". Mortul, întinzînd mîna puțin, s-a ridicat
și luînd untdelemn a turnat pe sine în chipul crucii, pe față și pe piept
și iarăși a dat vasul înapoi. Apoi el, înaintea tuturor cu rînduială culcîndu-se,
a adormit, iar această minune văzîndu-se, pe toți i-a cuprins spaimă și cutremur.
Alt frate, bolind mult, a murit, iar unul din prieteni, ștergîndu-l
după obicei cu buretele, a mers în peșteră, vrînd să vadă locul unde avea
să se puie trupul iubitului său și a întrebat pe fericitul Marcu, iar acesta
i-a răspuns: "Mergi, spune fratelui ca să aștepte pînă mîine, pînă ce voi
săpa locul și atunci se va duce la odihna veșnică". Iar fratele a zis lui
Marcu: "Părinte, eu și cu buretele i-am șters trupul lui, fiind mort. Cui
îmi poruncești să spun aceasta?". Dar Marcu iarăși a zis: "Iată, locul îl
vezi, dar este nepregătit; îți grăiesc, mergi de spune celui mort astfel:
Păcătosul Marcu îți zice, să mai stai încă astăzi aici și mîine te vei duce,
frate, la doritul tău Hristos, pînă ce îți voi găti locul și te voi înștiința.
Ascultînd fratele, a mers la mănăstire și a aflat pe toți
frații săvîrșind obișnuita cîntare asupra mortului. Atunci a zis către cel
mort: "Frate Marcu, îți grăiește că locul încă nu-ți este pregătit, să mai
aștepți încă pînă dimineață". Cînd a zis acestea, toți mirîndu-se, îndată
au văzut mortul și sufletul întorcîndu-se în trupul său și a rămas viu într-acea
zi și într-acea noapte, însă n-a grăit nimănui nimic, ci privea numai cu ochii
deschiși. A doua zi, fratele acela ce venise înainte, a mers la peșteră ca
să afle dacă s-a gătit locul. Sfîntul i-a zis: "Mergînd, spune celui ce a
înviat: Marcu îți zice să lași acum viața aceasta vremelnică și să treci la
cea veșnică. Dă-ți duhul tău lui Dumnezeu, iar trupul să se pună aici în peșteră,
cu sfinții părinți, căci, iată, locul este gata." Mergînd fratele, i-a spus
toate celui ce înviase. Apoi, îndată închizîndu-și ochii, și-a dat duhul în
mîinile lui Dumnezeu și astfel cu cinste a fost pus în peșteră, la locul cel
gătit. De această preaslăvită minune toți mirîndu-se, cum fericitul a înviat
din morți cu cuvîntul și iarăși cu cuvîntul l-a răposat, au preamărit pe Dumnezeu.
Doi frați erau în aceeași mănăstire a Pecerscăi, însoțiți
cu dragostea inimii, care din tinerețe un gînd și o rîvnă aveau spre Dumnezeu:
Ioan și Teofil. Aceștia au rugat pe fericitul Marcu ca să le gătească un loc
de obște, spre îngroparea lor cînd Domnul va porunci. După multă vreme, Teofil,
cel mai mare frate, s-a dus undeva cu trebuința mănăstirească, iar cel mai
tînăr, Ioan, bine plăcînd lui Dumnezeu s-a îmbolnăvit și a murit și l-au pus
în peșteră la locul cel gătit. Apoi, după cîteva zile s-a întors din călătorie
Teofil și, înștiințîndu-se despre moartea fratelui său, s-a întristat foarte
și, luînd pe unii cu sine, s-a dus în peșteră, vrînd să vadă pe cel ce murise,
în ce loc este pus.
Văzînd că este pus în mormîntul cel de obște, la locul de
mai sus, nu i-a plăcut și cîrtea împotriva fericitului Marcu, zicîndu-i: "Pentru
ce l-ai pus aici în locul meu de vreme ce eu sînt mai bătrîn decît el?". Iar
fericitul, smerit fiind, se pleca lui, zicîndu-i: "Iartă-mă, frate, căci am
greșit". Apoi, întorcîndu-se spre cel ce murise, i-a zis: "Frate, scoală-te,
dă locul acesta fratelui tău celui mai bătrîn, iar tu să te culci la locul
cel mai de jos". Îndată, după cuvîntul fericitului, mortul s-a sculat și s-a
culcat la locul cel mai de jos, iar cei ce merseră cu dînsul se spăimîntară
foarte. Atunci, fratele care cîrtise asupra cuviosului a căzut la picioarele
lui, zicîndu-i: "Am greșit, părinte, mișcînd pe fratele din loc, mă rog ție,
poruncește ca iarăși să se culce acolo".
Fericitul i-a răspuns: "Domnul Însuși, ridicînd vrajba dintre
noi pentru cîrtirea ta, ca nu totdeauna vrăjmășuind, să ții răutate asupra
mea; El a făcut aceasta cu trupul mortului acestuia, căci a arătat și după
moarte dragostea ce are pentru tine, dîndu-ți întîietatea și s-a sculat din
partea cea mai de sus a mormîntului, care de obște s-a gătit vouă. Pentru
că a scula morții este dumnezeiesc lucru, iar eu sînt un om păcătos. De aceea
nu pot singur de la mine fără pricină să zic acestui mort: Scoală-te și culcă-te
iarăși în locul de mai sus. Să-i poruncești tu lui, dacă te va asculta. Însă
și aceasta s-o știi, că ți se cădea să nu ieși din viață și îndată să-ți moștenești
întîietatea, ci, de vreme ce nu ești gata de ieșire, mergi de te îngrijește
de mîntuirea sufletului tău și după puține zile aici te vor aduce".
Acestea auzind, Teofil s-a întristat foarte și s-a înfricoșat,
socotind că îndată căzînd acolo va muri, și nici nu nădăjduia să mai ajungă
la mănăstire. Apoi, abia venindu-și în sine, a mers la chilia sa, fiind cuprins
de plîngere nemîngîiată. A împărțit toate ale sale cele de nevoie, lăsîndu-și
numai o rasă și o mantie și în toate zilele aștepta ceasul morții, dar nimeni
nu putea ca să-i astîmpere amarul plîns, ci acei ce voiau a-l mîngîia, spre
mai mare tînguire îl porneau și nici nu puteau a-l sili să guste ceva din
bucatele cele dulci, ci lacrimile îi erau pîine, ziua și noaptea.
Sosind ziua cu lacrimi își spăla fața și zicea: "Nu știu
de voi ajunge seara". Iar noaptea venind, iarăși cu lacrimi ochii săi îi închidea,
zicînd: "Cine știe de voi ajunge pînă dimineață, căci mulți din somn dimineața
n-au ajuns seara și mulți dormind nu s-au sculat din pat. Apoi cum să nădăjduiesc
a fi viu, eu care am luat înștiințare că peste puțină vreme mă voi sfîrși".
Tefil se ruga deci către Domnul ca să-i dea după îndurările Sale vreme de
pocăință, pururea flămînzind și plîngînd, și astfel mulți ani făcînd, atît
de mult își subțiase trupul, încît și membrele lui puteau a le număra și din
multă plîngere se lipsise de lumina ochilor.
Cuviosul părintele nostru Marcu, cunoscîndu-și ceasul ducerii
sale către Domnul, a chemat pe Teofil și i-a zis lui: "Iartă-mă, frate, mulți
ani te-am mîhnit și te roagă lui Dumnezeu pentru mine, că iată, acum mă duc
din lumea aceasta. Iar de voi lua îndrăzneală nu voi uita să mă rog pentru
tine, ca să ne învrednicească Domnul, ca amîndoi văzînd acolo pe Sfînta Sa
față, să ne vedem unul pe altul și să petrecem acolo, la locul cuvioșilor
părinților noștri Antonie și Teodosie ai Pecerscăi".
Teofil cu plîngere i-a răspuns: "Pentru ce mă lași, părinte?
Sau ia-mă cu tine, sau dă-mi aici vedere. Știu că pentru păcatele mele căzînd
în peșteră aș fi murit înaintea ta, cînd ai ridicat pe fratele cel mort. Dar
Domnul m-a cruțat, pentru sfintele tale rugăciuni, așteptîndu-mi pocăința,
deci și acum poți să-mi dai ceea ce te rog, sau să mă iei cu tine către Domnul,
sau să văd". Cuviosul Marcu i-a zis: "Frate, să nu te mîhnești, că pentru
Dumnezeu ai orbit cu ochii trupești, iar cu cei duhovnicești vezi înțelepciunea
cea adevărată. Eu mai mult am voit ca să fiu pricina orbirii tale, că ți-am
spus despre moarte, vrînd să-ți fie de folos sufletului și înalta cugetare
trupească spre smerenie s-o aduc. Căci inima înfrîntă și smerită (nu
aceea ce se laudă cu întîietate) Dumnezeu nu o va urgisi. Pentru aceea
nu-ți este de trebuință să vezi lumina aceasta de puțină vreme, dar cere la
Domnul să vezi slava Lui în lumina cea pururea fiitoare. Să nu dorești de
moarte, că va veni chiar cînd n-ai voi. Însă acesta va fi semnul ducerii tale,
că, mai înainte cu trei zile de sfîrșitul tău, vei vedea și așa te vei duce
la Domnul și acolo vei vedea lumina cea nesfîrșită și slava cea negrăită".
Această nemincinoasă proorocire despre sfîrșitul lui Teofil
lăsînd-o Cuviosul părintele nostru Marcu, a sfîrșit întru Domnul viața sa
cea vremelnică de pe pămînt și ca un poruncitor al morților și prooroc, cu
Domnul nostru Iisus Hristos începătorul învierii și cu toți sfinții prooroci
a început veșnica viață. Moaștele lui făcătoare de minuni sînt puse în peșteră,
unde și-a săpat singur mormîntul și dau neîmpuținate tămăduiri tuturor celor
ce cu credință se duc la cinstita lui raclă. Acolo se află și fiarele ce le
purta pe sine cuviosul și crucea cea de aramă din care bea apă, pe care cu
buzele sale atît de mult a sfințit-o, încît s-a făcut și aceea făcătoare de
minuni, căci cîți credincioși veneau și beau apă sfîntă din acea Sfîntă Cruce,
primeau mai presus de fire nemincinoasă tămăduire la neputințele lor.
Fericitul Teofil avînd rană în inima sa, a vrut mîhnire îndoită,
tînguindu-se cu amar și de despărțirea părintelui și povățuitorului său, Cuviosul
Marcu, și de sfîrșitul său, pe care îl aștepta în toate zilele, aducîndu-și
aminte de proorocia aceluiași fericit de care se despărțise; deci vărsa izvoare
de lacrimi care mai mult i se înmulțeau. Avea un obicei fericitul Teofil:
cînd se îndeletnicea la rugăciune și îi veneau lacrimile, atunci punea un
vas și plîngea deasupra lui, pe care îl umpluse de lacrimi de atîția ani.
Apoi, venindu-i lumina ochilor și văzînd, după făgăduința Cuviosului Marcu,
a cunoscut că sfîrșitul său era aproape. Drept aceea a început a se ruga lui
Dumnezeu mai cu osîrdie, ca să-i fie primite lacrimile.
Ridicîndu-și în sus mîinile, zicea așa: "Stăpîne, iubitorule
de oameni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, Care nu voiești moartea
păcătosului și aștepți întoarcerea lui, Tu, Care știi neputința noastră, Împărate
preasfinte, Mîngîietorule cel bun, sănătatea bolnavilor, mîntuirea păcătoșilor,
întăritorule al celor slabi, scăparea căzuților, mă rog Ție în ceasul acesta,
arată spre mine, nevrednicul, mila Ta; primește vărsarea amarelor mele lacrimi
și varsă spre mine, păcătosul, noianul milostivirii Tale cel nedeșertat, ca
să nu mă ispitesc de vămile din văzduh, nici să mă stăpînesc de domnii întunericului,
pentru rugăciunile marilor, plăcuților Tăi, cuvioșii părinții noștri: Antonie
și Teodosie ai Pecerscăi și ale tuturor părinților celor ce din veac bine
ți-au plăcut Ție".
Grăind aceasta fericitul Teofil, iată că a stat înaintea
lui îngerul Domnului în chip de tînăr frumos, zicîndu-i: "Bine te rogi Teofile,
dar de ce te lauzi cu deșertarea lacrimilor adunate în vas?". Atunci îndată
i-a arătat un vas mai mare decît acela, plin de frumoasă mireasmă, ca niște
mir de mult preț și a zis: "Iată, din ale tale lacrimi pe care în rugăciunea
către Dumnezeu le-ai vărsat din inimă și le-ai șters cu mîna, sau cu haina,
sau cele ce au căzut pe pămînt din ochii tăi - pe acelea toate le-am adunat
în vasul acesta și le-am păzit cu porunca Stăpînului și Făcătorului meu. Acum
sînt trimis să-ți spun ție bucurie, că te duci la Cel ce a zis: Fericiți
cei ce plîng, că aceia se vor mîngîia. Zicînd acestea și lăsîndu-i vasul,
s-a făcut nevăzut.
Fericitul Teofil, chemînd pe egumen, i-a spus arătarea și
vorbele îngerului, și i-a arătat apoi și cele două vase pline cu lacrimi,
unul al său, iar altul îngeresc, mai frumos mirositor ca aromatele și s-a
rugat să i le toarne peste trupul său după moarte. A treia zi, după ce a căpătat
vederea sa, s-a dus către Domnul spre vederea dumnezeirii celei în trei firi,
iar cinstitul lui trup l-au pus în peșteră după vrednicie cu iubitul său frate,
fericitul Ioan, aproape de Cuviosul Marcu, și l-a uns din vasul cel îngeresc,
încît toată peștera s-a umplut de bună mireasmă. Pe urmă a turnat și celălalt
vas de lacrimi pe dînsul, ca cel ce a semănat lacrimi pe pămînt să secere
în cer bucurie, pe care a cîștigat-o prin mijlocirea Cuviosului și povățuitorului
său Marcu Peștereanul, făcătorul de minuni și cu darul lui Dumnezeu a toată
mîngîierea Celui în Treime lăudat, Căruia I se cuvine slavă, acum și pururea
și în vecii vecilor. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor
pe luna decembrie
|