Viața Cuvioasei Maicii noastre Melania
Romana
(31 decembrie)
Nu se fălește Roma, cetatea cea mare, cea prea strălucită
și mult vitează, nici se înalță și se cinstește atîta pentru frumusețea locului,
pentru biruințele ei, pentru vechimea și pentru alte covîrșiri, cît se slăvește
după vrednicie și după cuviință se împodobește, pentru sfinții robi ai Stăpînului
Hristos, cuvioșii și mucenicii care, cu fapte bune, au petrecut și s-au luptat
bărbătește cu vrăjmașul și au defăimat dezmierdările trupești și toată desfrînarea,
făcîndu-se celor mai de pe urmă pildă de petrecere îmbunătățită. Chiar și
femeile, care sînt firi neputincioase, au săvîrșit de-a pururea pomenitele
nevoințe vitejești și strălucite biruințe. Dintre acestea una este și Sfînta
Melania, care a odrăslit din părinți creștini drept-credincioși și a fost
nepoata Sfintei Melania, aceea ce se zicea bătrînă, care a cercetat în muntele
Nitriei pe mulți sfinți părinți și multora a slujit din averea sa.
În sfînta cetate a Ierusalimului, sîrguindu-se treizeci și
șapte de ani, ca Avraam, cu iubirea de străini, o! cît de mulți creștini a
odihnit, dintre cei care veneau de la răsărit și de la apus, de la miazănoapte
și de la miazăzi! Bisericilor și mănăstirilor le-a făcut mult bine, pe monahi
și monahii le-a îndestulat cu toate cele de trebuință, închisorile și temnițele
erau pline de facerile ei de bine. În Roma, patria sa, la multe femei și bărbați,
a fost pricinuitoare de mîntuire, povățuindu-i cu sfatul cel folositor, spre
calea ce duce la viața veșnică. A unei femei ca aceea, plăcută lui Dumnezeu,
era nepoată această Cuvioasă Melania, născută în Roma cea veche, din fiul
ei, fiind de neam bun și prealuminat, căci și moșul și tatăl ei erau din cei
mai de frunte și bogați romani.
Melania, ajungînd în vîrstă, dorea să-și păstreze fecioria
și pentru aceasta de multe ori supăra pe părinții ei cu prea multe rugăciuni.
Dar, de vreme ce ei nu mai aveau alt fiu, ci numai pe ea, și nu aveau pe cine
să lase moștenitori ai bogăției lor, de aceea, fără voia ei, la paisprezece
ani de la nașterea sa, au însoțit-o cu un bărbat, deopotrivă cu slava neamului
celui bun, cu numele Apelian, care avea șaptesprezece ani de la naștere.
Săvîrșindu-se nunta și viețuind ei în însoțire cinstită,
Melania nu și-a schimbat gîndul, ca măcar dacă nu poate a-și păzi fecioria,
cel puțin să trăiască în curăție. De aceea ruga pe bărbatul său în tot chipul,
pentru păzirea curăției, adeseori sfătuindu-l și cu lacrimi, zicînd: "O, cît
de fericiți am fi fost, de am fi viețuit împreună întru curăție din tinerețele
noastre, slujind lui Dumnezeu fără amestecare trupească, de care lucru am
dorit totdeauna și doresc și am fi fost unul altuia pricinuitori de viață
mai frumoasă și mai cu plăcere de Dumnezeu.
Dacă tinerețele tale cele iubitoare de plăceri te opresc
a face aceasta și nu poți a răbda, atunci lasă-mă măcar pe mine și nu-mi fi
piedică scopului meu. Iată îți dau pentru mine răscumpărare toată bogăția
mea, robii și roabele, visteriile (aurul și argintul) și averea cea fără de
număr. Toate acestea le ai, numai să fiu liberă de tine". El nici n-o oprea
cu totul de la acest gînd al ei și nici nu voia desăvîrșit să o libereze,
ci zicea către dînsa cu dragoste: "Nu este cu putință a fi acum aceasta, pînă
ce nu vom vedea din noi moștenitori ai averilor pe care le avem. Pentru că
nici eu nu mă voi lăsa de scopul tău cel bun - că este cu necuviință bărbatului
a fi întrecut de femeie, în dorința cea dumnezeiască și în fapta cea bună.
Să așteptăm pînă cînd va da Dumnezeu rod însoțirii noastre și atunci vom alege
viața în chipul pe care-l vei voi".
Melania s-a învoit cu sfatul bărbatului și le-a dat Dumnezeu
rod pîntecelui parte femeiască, pe care, cum a născut-o, a făgăduit-o lui
Dumnezeu pentru păzirea fecioriei, plătind datoria cea pentru sine; că ceea
ce pentru sine ea n-a putut păzi, fiind dată fără de voie însoțirii, aceea
dorea să fie păzită fiica ei. Apoi și spre altă viață mai înaltă pregătindu-se,
a început mai mult a se deprinde cu înfrînarea și postul, lepădîndu-se de
toată plăcerea trupului, iar haine frumoase și podoabe femeiești de mult preț
nu voia să poarte și la baie nu se ducea. Dacă cîndva ar fi fost silită de
bărbatul său sau de părinți să se ducă la baie, apoi nedezgolindu-și trupul
își spăla numai fața și ieșea. Roabelor le poruncea și le dăruia cîte ceva,
ca să nu spună la nimeni despre aceasta, apoi amintea făgăduința bărbatului
său, zicînd: "Iată, acum avem moștenitor al averilor noastre. Să petrecem
de acum singuri, precum mi-ai făgăduit". El însă n-o asculta.
Melania, văzînd pe soțul ei neînduplecat, a cugetat să fugă
pe ascuns într-o latură neștiută, lăsînd tată, lăsînd mamă, bărbat, fiică
și toate bogățiile. Astfel, era cuprinsă de dorirea dumnezeiască și de dragostea
vieții curate. Și ar fi făcut aceasta de nu ar fi fost oprită de sfatul unor
oameni cu bună cuviință, care îi spuneau aceste cuvinte apostolești: Celor
ce s-au însurat, le poruncesc nu eu, ci Domnul, ca femeia să nu se despartă
de bărbat. Și iarăși: Bine este femeie, de-ți vei mîntui pe bărbatul
tău. Oprindu-se cu nădejdea mîntuirii bărbatului, s-a lăsat de acest gînd.
Socotind, însă, mare greutate să fie robită cu legea însoțirii,
Melania purta în taină, pe trupul său, o cămașă de păr aspru, afară de vremea
cînd știa că are să fie văzută de bărbatul său, și în acea vreme o dezbrăca
ca să nu se înștiințeze bărbatul său de o viață ca aceea. Odată, văzînd aceasta
sora tatălui său, rîdea de acea haină de păr, dosădind-o cu defăimări pentru
deprinderea ei. Dar Melania a rugat-o cu multe lacrimi să nu spună nimănui.
După o vreme, iar a zămislit în pîntece și se apropia să
nască. Sosind pomenirea Sfîntului Mucenic Lavrentie, a petrecut toată noaptea
fără somn, în plecarea genunchilor și în citirea de psalmi, nevoindu-se a
covîrși durerea cea firească dinaintea nașterii. Și s-a făcut ziuă, dar ea
n-a încetat rugăciunea cea cu multă osteneală și se înmulțeau și durerile
nașterii, iar ea petrecea încă în rugăciuni. Apoi din osteneala rugăciunii
de toată noaptea și din durerea cea firească a slăbit și cu greu a născut
un prunc de parte bărbătească, pe care, botezîndu-l, îndată s-a dus din lumea
aceasta către patria cerească.
După această naștere, fericita Melania a fost cuprinsă de
dureri mai grele, încît se primejduia de moarte. Bărbatul ei, stînd înaintea
patului, suferea mult pentru dînsa și, cuprins de jale, alergînd la biserică,
a căzut înaintea lui Dumnezeu cu multă tînguire, cerînd ajutor din înălțime,
iubitei sale soții. Melania, avînd vreme cu bun prilej ca să aducă pe bărbat
la scopul său, a trimis la dînsul, fiind el încă în biserică, zicînd: "De
voiești să fim vii amîndoi, să dai cuvînt înaintea lui Dumnezeu că de acum
înainte nu te vei mai atinge de mine și vom viețui în curăție pînă la sfîrșitul
vieții".
Bărbatul ei, iubind-o foarte mult și prețuind sănătatea ei
mai mult decît pe a sa, s-a supus voii ei și a făcut făgăduință, în biserică,
înaintea lui Dumnezeu, ca după aceea să petreacă împreună cu dînsa în neamestecare
trupească. Întorcîndu-se slujitorul și spunînd acea veste Melaniei, îndată
s-a bucurat cu duhul și a început a-i fi mai ușor, pentru că durerea trupească
s-a depărtat prin bucuria duhovnicească și dreapta Celui Preaînalt, care ducea
scopul dorinței sale la bun sfîrșit.
Sculîndu-se Melania din patul durerii, nu după multă vreme,
i-a murit și fiica, odrasla cea frumoasă a fecioriei, ceea ce fusese făgăduită
lui Dumnezeu. Moartea aceleia mai mult a deșteptat pe Apelian către păzirea
curăției, iar mai vîrtos cînd îi grăia Melania aceasta: "Vezi că Însuși Dumnezeu
ne cheamă spre viață curată, pentru că de ar fi privit bine unirea noastră
trupească, apoi nu ar fi luat pe fiii noștri". Astfel Apelian și Melania,
după însoțirea cea trupească a firii, au zămislit viața cea duhovnicească,
mai presus de fire, petrecînd în post și în rugăciune, întru osteneli, întru
omorîrea trupului, unul pe altul îndemnîndu-se spre fapta bună. Apoi s-au
sfătuit ca toate averile să le dăruiască lui Hristos, prin mîinile săracilor,
iar ei cu totul să se lepede de lume și să se facă monahi.
Auzind părinții Melaniei hotărîrea lor, îi opreau. De acest
lucru Melania și Apelian, mîhnindu-se foarte mult, într-o noapte se sfătuiau
între dînșii, cum ar putea să se izbăvească de cursele lumii cea cu multe
împletituri. Deodată, i-a cercetat de sus un dar dumnezeiesc, căci au simțit
mare și bună mireasmă venind din cer, pe care nu era cu putință nici cu mintea
a o ajunge, nici cu limba a o spune și s-au umplut de acea mîngîiere duhovnicească,
încît au uitat toată mîhnirea lor. Apoi au fost cuprinși de mai mare dorință
de bunătățile cele cerești, iar lumea și cu toate cele ale ei, li s-au făcut
urîte. Atunci au vrut să lase toate și să fugă undeva pe ascuns, ca să se
facă monahi. Dar rînduiala lui Dumnezeu, altfel de cale le-a rînduit pentru
lucrul cel dorit, căci, peste puțină vreme, a murit tatăl Melaniei și așa
s-au liberat Apelian și Melania, pentru a-și arăta sîrguințele lor.
Dar, de vreme ce aveau mulțime de averi pe care le făgăduise
a le dărui lui Hristos prin mîna săracilor, nu îndată s-au despărțit de lume
și de patrie. Deci și-au ales petrecere lîngă cetatea Romei, într-un sat oarecare,
pînă ce vor împărți toate săracilor, viețuind precum începuseră, păzind curățenia
cu osîrdie.
Cînd această fericită doime și-a ales această viață străină
și plăcută lui Dumnezeu, Apelian avea vîrsta de douăzeci și patru ani, iar
Melania împlinea douăzeci. Cu adevărat mare minune era, că aflîndu-se într-acea
vîrstă, în care tinerețile ard ca în cuptorul Babilonului, cu focul patimilor
trupești, această sfîntă doime, avîndu-și viața împreună mai presus de fire,
petreceau ca tinerii nearși în cuptor, și aceasta se săvîrșea prin voința
fericitei Melania. Căci aceasta ca o înțeleaptă roabă a lui Dumnezeu și pe
sine se păzea cu dinadinsul și pe bărbat îl ținea în deșteptare încît ea se
făcuse bărbatului ei învățătoare, povățuitoare și pe calea Domnului înainte
conducătoare.
Ducînd o viață ca aceasta minunată, își vindeau averile și
le împărțeau fără cruțare celor ce le trebuiau. Iar diavolul urîtor de fapte
plăcute lui Hristos s-a pornit asupra lor cu răutate și a îndemnat pe un frate
al lui Apelian, cu numele Sevir, care întru nimic socotindu-i le răpea averile,
apoi văzînd că nu i se împotrivesc lui și nu țin seamă de averile cele luate,
a început și mai mult a se întinde, făcîndu-se stăpîn pe toate. Ei întru nerăutate
răbdau, încredințîndu-se lui Dumnezeu și numai de aceasta le era mîhnire,
că cele dăruite lui Hristos intră în mîinile omului zavistnic și apoi mai
puțin se dă la săraci, fiind jefuită partea lor.
Domnul, Cel ce apără pe robii Săi și-i scoate de la cei ce
îi asupresc, a luminat pe binecredincioasa împărăteasă Verina. Aceasta auzind
despre viața lor cea plăcută lui Dumnezeu, avea mare dorință să-i vadă și
de aceea, de multe ori, a trimis către Melania rugăciune să vină la palat
să se întîlnească cu dînsa. Ca să nu se arate măreață că nu primește să se
întîlnească cu împărăteasa, Melania a luat și pe Apelian și s-au dus amîndoi.
Era atunci legea pusă ca să nu îndrăznească nici o femeie a intra în casele
împărătești cu capul acoperit. Însă ea, defăimînd legea cea politicească,
iar porunca fericitului Apostol Pavel, fără nici o schimbare păzind-o, nici
capul nu și-a descoperit, nici rasa cea săracă cu care era îmbrăcată nu și-a
schimbat; ci așa fiind îmbrăcată a mers la casele împărătești, neținînd seama
de lucrurile cele de mult preț care erau acolo.
Mergînd amîndoi acolo, unde ședea împărăteasa, s-au închinat
ei, după cum se cădea. Împărăteasa, văzînd atîta smerenie, s-a sculat din
scaunul său pentru evlavie și i-a chemat lîngă ea. Apoi i-a cinstit foarte
mult și se mira de îmbrăcămintea lor cea simplă și de atîta smerenie. Îmbrățișînd-o
pe Melania, i-a zis: "Fericită ești tu că ți-ai ales o viață ca aceasta" și
i-a făgăduit că se va răzbuna pe Sevir îndată. Iar ei au rugat-o ca să nu
facă izbîndă, ci numai să-l sfătuiască a nu mai fi vrăjmaș, căci ziceau: "mai
bine este să fim asupriți, decît să asuprim pe cineva; pentru că celui lovit
peste obraz i se poruncește în dumnezeiasca scriptură să întoarcă și cealaltă
parte a obrazului. Deci mulțumim ție, o! stăpînă, pentru apărarea cea cu milostivire,
iar izbîndă asupra lui Sevir nu vrem, ci mai bine vrem ca să nu pătimească
ceva pentru noi, căci destul este nouă de va înceta de acum a mai face rău
și a mai lua cele ce sînt, nu ale noastre, ci ale lui Hristos, ale săracilor,
ale văduvelor și ale scăpătaților. Apoi au rugat pe împărăteasă ca să-i lase
liberi și fără împiedicare a-și vinde averile cele mai mari, adică cetăți,
sate, nu numai în Italia și în ținutul Romei, ci și în Sicilia, în Spania,
în Galia și în Britania.
Atîta bogăție a moștenit de la părinți Melania, încît după
împărat nu mai era nimeni ca dînșii. Și s-a dat lui Apelian și Melaniei această
voie, ca fără piedici să-și vîndă averile lor, care erau pretutindeni, precum
vor voi. Atunci a vrut Melania să dea sorei împăratului unele daruri de mult
preț, dar aceea n-a voit să primească nimic, socotind prin aceasta, că se
face fur de cele sfinte, adică a primi ceva din lucrurile lui Hristos. După
aceea i-a liberat din palatul împărătesc, întru a lor petrecere, cu multă
cinstire.
De aici se vede că bogăția lor era foarte mare, căci casele
pe care le aveau în Roma, nimeni nu putea să le cumpere cu adevăratul preț.
Mai pe urmă, arzîndu-se de barbari, s-au vîndut cu mai mic preț, iar banii
s-au dat la săraci. Cu neîndoire este a zice că această cinstită doime, mai
mare bunăvoire au arătat către Dumnezeu, decît Iov, pentru că acela fără voie
pierzîndu-și bogăția sa, mulțumea lui Dumnezeu, iar aceștia de bunăvoie s-au
lipsit de bogății și au ajutat săracilor. La început viața aceasta se părea
îngreuiată și nu atît de lesnicioasă, dar mai pe urmă s-a arătat ușoară și
plină de mireasmă duhovnicească, pentru că jugul lui Hristos este bun și sarcina
ușoară. Diavolul, urîtorul binelui și al desăvîrșirii, ispitind, se lupta
a-i împiedica pe dînșii de la lepădarea de averi, prin iubirea de aur, căci,
aducîndu-se în casa lor mulțime de aur de la satele ce se vînduseră, prinseseră
oarecare dragoste de aur. Dar Melania, simțind pe vicleanul, îndată a zdrobit
capul lui, socotind aurul ca tina și împărțindu-l la săraci.
Odată spunea fericita despre dînsa aceasta: "Aveam un sat
și într-însul un palat foarte frumos și la loc înalt care covîrșea toate satele
noastre. De o parte era marea, pe care de sus se vedea plutirea corăbiilor
și vînarea peștilor, iar de cealaltă parte, copaci înalți, cîmpii verzi, pometuri
și grădini minunate. Acolo era baie foarte frumos făcută, cîntări de felurite
păsări, fiare de tot neamul, închise în cuștile lor, precum și vînaturi multe.
Și-mi punea vrăjmașul în gînd ca să poftesc satul acela și să nu-l vînd pentru
atîta frumusețe a lui, ci să-l opresc pentru petrecerea mea. Dar cu darul
lui Dumnezeu, cunoscînd iarăși vicleșugul diavolului și întorcîndu-mi mintea
spre sălașurile Raiului, îndată am vîndut satul acela și prețul l-am dat împrumt
Hristosului meu".
Din averile ce aveau în Italia, ca niște rîuri mari curgeau
îndurările lor prin toată lumea, pînă la marginile pămîntului. Pentru că trimeteau
multă milostivire prin toată lumea, în Mesopotamia, Fenicia, Siria, Egipt,
Palestina, tuturor bisericilor și mănăstirilor de bărbați și de femei, în
casele cele primitoare de străini, la bolnițe, săraci, văduve și la cei ce
erau prin închisori, prin temnițe și pentru răscumpărarea celor ce erau în
robie. Astfel, se umpleau din mîinile lor, cele cu îndurare, Apusul și Răsăritul.
Apoi se grăiește despre dînșii că au cumpărat oarecare ostroave întregi la
locuri pașnice și zidind mănăstiri în acele locuri, le dăruiau spre hrana
rînduielii celei duhovnicești. Iar sfintele biserici de pretutindeni le împodobeau
cu aur și argint, cu veșminte preoțești, cusute cu fir și cu toate felurile
de bogății.
Apoi, lăsînd în Italia foarte puține averi nevîndute au luat
cu ei și pe mama Melaniei, fiind încă în viață și s-au suit în corabie, plecînd
în Sicilia; pe de o parte ca să-și vîndă averile ce le aveau acolo, iar pe
de alta ca să cerceteze pe fericitul episcop Pavlan, părintele lor cel duhovnicesc.
Iar după plecarea lor din Roma, peste puțin timp năvălind barbarii, toate
cele ce erau împrejurul cetății și în tot pămîntul Italiei le-au pustiit cu
foc de sabie; deci bine au făcut sfinții că au vîndut averile mai înainte
de acea vreme, Dumnezeu rînduind așa. Căci ceea ce era să se piardă în zadar
fără nici o răsplătire de la Dumnezeu, aceea s-a făcut lor spre plată însutită,
întru viața cea veșnică. Și încă și-au păzit întreagă vremelnica lor sănătate,
ieșind din Italia, ca Lot din Sodoma, mai înainte de acea cumplită năvălire
și prădare de barbari.
Deci mergînd în Sicilia și mîngîindu-se de vederea Sfîntului
Pavlin, apoi bine rînduind averea ce aveau acolo au plecat în Libia și Cartagina;
și mergînd ei pe mare s-a ridicat un vifor cumplit și învăluire mare, care
ținu multe zile, încît și apa de băut se sfîrșise în corabie, iar corăbierii
și o mulțime de slugi răbdau de sete. Deci cunoscînd Melania că scopul călătoriei
lor în Libia nu este după voia lui Dumnezeu a poruncit ca să întoarcă velele
după vînt, punîndu-și nădejdea în Dumnezeu, ca unde va voi El acolo să se
îndrepteze corabia.
Fiind duși cu vînt grabnic, au sosit pe un ostrov, pe care
cu puțin mai înainte de venirea lor, năvălind barbarii fără de veste îl robiseră,
ducînd cu dînșii o mulțime de bărbați, femei și copii; și au trimis răspuns
la locuitorii acelui ostrov dacă vor să-și răscumpere robii, iar de nu, pe
toți îi vor tăia cu sabia; și s-a pricinuit poporului plîngere îndoită, pe
de o parte că atîtea suflete ale rudeniilor lor erau duse în robie, iar pe
de alta că au să moară de sabie și n-au nici o nădejde de izbăvire; pentru
că puțini aveau cu ce să-i răscumpere pe ai lor, fiind săraci. Deci auzind
episcopul ostrovului aceluia despre venirea la dînșii a corăbiei de la Roma,
a venit ca să ceară milostenie pentru răscumpărarea robilor și a dobîndit
mai mult decît nădăjduia. Pentru că Melania cu bărbatul său, milostivindu-se
spre dînșii, le-au dat atîta aur, cît le era de ajuns spre răscumpărarea tuturor
robilor.
Plecînd de la ostrovul acela, cu vînt lin care le sufla într-ajutor,
degrabă au ajuns în Cartagina. Acolo, ieșind din corabie, săvîrșeau lucrul
cel obișnuit, adică lucrul milosteniei, bine făcînd bisericilor, mănăstirilor
și săracilor și bucurînd pe cei bolnavi; iar cetatea în care au petrecut vreme
îndelungată se numea Tagasta. În acea cetate era un preot oarecare, cu numele
Alipie, bărbat bun și dascăl îndemînatic spre a învăța pe cei ce-l ascultau.
Pe acesta, iubindu-l ei foarte mult, i-au împodobit biserica cu multe podoabe
și multe sate au cumpărat pentru acea biserică. Încă și două mănăstiri au
zidit acolo, una bărbătească - și una femeiască. Cea bărbătească pentru optzeci
de monahi, iar cealaltă femeiască pentru o sută treizeci de monahii și cu
tot felul de lucruri de trebuință și de averi; apoi se îndeletnicea Sfînta
Melania la mai mari postiri și înfrînare, căci la început mînca odată în zi,
la apusul soarelui, hrană puțină, vîrtoasă și uscată, după aceea a doua zi
gustînd numai, apoi într-a treia zi, cum și toată săptămîna o petrecea fără
hrană, afară de sîmbăta și Duminica.
Lucrul mîinilor ei era de a scrie, căci scria foarte frumos
și iute, încît nu scria altcineva mai bine decît dînsa, iar cărțile pe care
le scria, fiind foarte bune, poruncea ca să se vîndă și prețul lor le da săracilor,
căci era din agoniseala mîinilor ei.
La citirea dumnezeieștilor scripturi foarte mult se nevoia,
căci, atunci cînd ostenea lucrul mîinilor ei sau cu scrisul, se îndeletnicea
cu citirea; apoi dacă slăbeau ochii din citire multă, auzul ei îi ajuta să
asculte ceea ce se citea de alții, iar dînsa asculta. Obiceiul ei era ca de
trei ori într-un an să citească Testamentul cel Vechi și cel Nou; iar cuvintele
ce se află într-însele mai minunate, pe acelea întărindu-le cu ținere de minte,
de-a pururea le avea pe buzele sale. Somnul ei era abia două ceasuri pe noapte,
și acela nu pe pat, ci pe pămînt, pe un sac din păr. Și zicea că totdeauna
se cuvine a fi treaz, pentru că nu știa în ce ceas va veni tîlharul, și într-acest
fel de trezire a vieții deprindea și pe fecioarele sale care-i slujeau; apoi
pe mulți tineri i-a înduplecat pentru păzirea fecioriei și a curățeniei și
multe suflete din cei necredincioși a dobîndit și le-a adus către Dumnezeu.
Viețuind în Cartagina șapte ani, a voit să vadă sfintele
locuri de la Ierusalim. Deci, suindu-se într-o corabie cu maica sa și cu Apelian,
care-i era mai înainte bărbat după trup, iar acum frate duhovnic și împreună
postnic, fiind duși de un vînt bun, au sosit în Alexandria și au sărutat pe
Sfîntul Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, cum și pe un alt bărbat mai înainte-văzător,
cu numele de Teodor. Și mult folosindu-se din cuvintele lor, iarăși au plecat
în călătorie pe mare și au ajuns la sfînta cetate a Ierusalimului, unde cu
multă umilință și cu nespusă bucurie a inimii înconjurau sfintele locuri,
pe care Domnul nostru și Preacurata Maica lui Dumnezeu le-au sfințit cu preasfintele
lor picioare. Iar la Mormîntul Domnului, fericita Melania de cu seară se închidea
în toate nopțile la rugăciune. Acolo, cît de fierbinți rugăciuni înălța ea
către Dumnezeu, plîngînd și căzînd la Mormîntul Domnului și sărutîndu-l. Zăbovind
ei în Ierusalim, rămășița averii lor din Italia s-a vîndut de un prieten credincios
al lor și prețul li s-a trimis acolo la Ierusalim.
Au voit a merge și la Egipt ca să cerceteze și să vadă acolo
pe părinții pustiei, și să le slujească cu averile lor. Deci pe maica sa,
care era foarte bătrînă și ostenită, au lăsat-o în sfînta cetate ca să zidească
o casă de locuință, lîngă muntele Eleonului; iar ei singuri au pornit în cale.
Ajungînd în Egipt umblau cercetînd pe părinții cei din pustie și mult folos
își adunau sufletelor lor din vorbirea lor cea insuflată de Dumnezeu; multe
îndurări încă au arătat și acolo celor ce le trebuiau. În Egipt au aflat pe
mulți din părinți care n-au vrut să primească milostenia ce li se da lor,
fugind de aur ca de mușcătura de șarpe. Dintre ei era unul cu numele Ifestion,
către care venind ei și mult rugîndu-l să primească și de la dînșii cîțiva
galbeni, n-a vrut să-i primească.
Fericita Melania înconjurînd chilia lui și luînd seama averii
lui celei pustnicești, nimic n-a aflat decît numai o rogojină, un vas cu apă,
puțină pîine uscată și o coșnicioară, în care era sare; deci a pus în taină
galbenii în coșnița aceea, în care era sare. Ducîndu-se ei de la dînsul, nu
s-a tăinuit lucrul acesta bătrînului; pentru că îndată, aflînd aurul ascuns
în coșnița cu sare, a alergat în urma lor, cu glas mare zicînd ca să stea
puțin și să aștepte; iar ei stînd, bătrînul a arătat aurul, ținîndu-l în mîini
și zicea: "Nu-mi este de trebuință acest aur, pentru că nu știu ce să fac
cu el și pe ce să-l cheltuiesc, luați al vostru iarăși". Iar ei ziceau: "Dacă
nu-ți trebuie ție, apoi îl vei da altora". Iar bătrînul a răspuns: "Ce trebuie
acesta aici și la ce bun? Căci locul este pustiu, precum vedeți". Iar ei nevrînd
să ia de la bătrîn aurul înapoi, bătrînul l-a aruncat în rîu și s-a întors
la chilia sa.
De acolo iarăși au venit în Alexandria, apoi în Nitria, pretutindeni
înconjurînd locașurile cele pustnicești, ca niște albine zburînd pe diferite
flori, adunînd dulceața mierii. Apoi s-au întors la Ierusalim, plini de bunătăți
duhovnicești, adunate din vorbirea cu sfinții părinți pustnici; și au aflat
precum au voit casa cea făcută de maica lor lîngă Eleon și s-au sălășluit
acolo. Melania s-a închis într-o căscioară strîmtă, punîndu-și hotar ca nici
ea să nu vadă pe cineva și nici altcineva pe ea; numai odată pe săptămînă
era cercetată de maică-sa și de Apelian, fratele său cel duhovnicesc; și a
petrecut într-acea închisoare paisprezece ani. Apoi maica ei fiind plină de
fapte bune și de nădejde s-a mutat către Domnul.
Deci Melania făcînd slujba cea datorită moartei, iarăși s-a
închis într-o căscioară și mai strîmtă și mai întunecată și a petrecut un
an. După aceasta, străbătînd vestea pretutindeni despre dînsa și mulți venind
la dînsa pentru folos, a ieșit din acea închisoare, spre mîntuirea altora;
apoi a făcut o mănăstire și a adunat nouăzeci și mai bine de fecioare; încît
multe și din cele păcătoase au alergat la dînsa și povățuindu-se în calea
pocăinței printr-însa viețuiau cu plăcere de Dumnezeu. Apoi a așezat în mănăstirea
aceea egumenie, iar ea slujea tuturor ca o roabă și ca o maică se îngrijea
pentru toate; ea învăța pe surori tot felul de fapte bune, mai întîi curăția,
apoi dragostea, fără de care nici o faptă bună nu se poate săvîrși; după acestea
smerenia și ascultarea, răbdarea și nerăutatea. Apoi le spunea lor și această
poveste:
A venit odată un tînăr la un stareț mare vrînd ca să se facă
ucenic, iar starețul, arătîndu-i la început în ce chip se cuvine a fi ucenic,
i-a poruncit să ia un toiag și să bată un butuc care era dinaintea ușii, cu
lovituri mari, călcîndu-l cu picioarele. Iar ucenicul ascultînd pe starețul,
a bătut lemnul cel neînsuflețit cît a putut și apoi starețul l-a întrebat:
"Împotrivitu-s-a ție butucul, ori s-a supărat? A fugit din locul său, sau
a venit asupra ta?". Ucenicul a răspuns: "Ba nu". Starețul i-a zis: "Deci
bate-l mai tare și adaugă și cuvinte mai aspre, dosădește-l, ocărăște-l, necinstește-l,
defaimă-l și cu totul grăiește-l de rău".
Făcînd aceasta tînărul, l-a întrebat bătrînul: "S-a mîniat
asupra ta butucul cel ocărît? A grăit ceva împotrivă? Sau a cîrtit sau a ocărît
împotrivă". Răspuns-a tînărul: "Ba nu, părinte, căci cum putea să răspundă
ceva sau să se mînie, lemnul cel neînsuflețit?" Iar starețul a zis: "Dacă
poți să fii ca acel butuc, nemîniindu-te asupra celor ce te-ar fi bătut, nefugind
de răni, negrăind împotriva celor ce ți s-au poruncit, nici, fiind ocărît,
să ocărăști împotrivă; ci totdeauna să petreci ca lemnul, neclintit de nici
un fel de supărare, atunci vino și te fă ucenic; iar de nu, apoi nu te apropia
nici de ușile noastre". Cu acest fel de povestiri, fericita, învățînd pe surori
răbdarea și bunătatea, le era foarte mult de folos. Încă și biserică foarte
frumoasă a făcut în acea mănăstire și s-a sîrguit a fi sfințită cu sfintele
moaște ale Sfîntului prooroc Zaharia, ale Sfîntului întîiului mucenic Ștefan
și ale celor patruzeci de mucenici.
După aceea fratele ei cel duhovnicesc, care mai întîi i-a
fost soț după trup, fericitul Apelian, bineplăcînd Domnului în viața cea monahicească
s-a dus către Dumnezeu. Iar Melania făcîndu-i cele ce se cuveneau cinstitei
lui îngropări se pregătea către ieșirea din viață, așteptînd să moară degrabă;
dar rînduiala Celui Prea Înalt a îndelungat viața ei spre mîntuirea altora.
A mai zidit după moartea celui ce-i fusese bărbat și altă mănăstire pentru
bărbați și a cheltuit toată averea sa pînă la sfîrșit, dîndu-le toate spre
slava lui Dumnezeu, încît a rămas săracă cu trupul, ceea ce cu duhul de mult
avea sărăcia. În acea vreme i s-a adus o scrisoare de la Constantinopol, de
la un unchi al ei, cu numele Volusian Romanul. Acest Volusian era în acea
vreme antipat al cetății Roma și a venit din Roma fiind trimis în Vizantia
la împărat, dorind foarte mult să vadă pe nepoata sa, cuvioasa Melania. Pentru
aceea a trimis la Ierusalim, rugînd-o să vină în Vizantia, să se vadă. Dar
Melania n-a vrut mai întîi să se ducă la dînsul, căci se temea ca nu cumva
să fie neplăcută lui Dumnezeu călătoria ei - căci acela era încă în păgînătatea
elinească; dar apoi, după sfatul părinților duhovnicești, s-a dus, fiind îndemnată
de nădejdea întoarcerii lui către Dumnezeu.
Ducîndu-se ea pe uscat, oriunde i se întîmpla să intre în
cetate, i se dădea de către toți mare cinste, pentru că Dumnezeu proslăvea
pe aceea care-L slăvea. Și o întîmpinau arhierei, preoți și cei mai mari ai
cetății, popoarele și egumenii mănăstirilor, primind-o cu mare dragoste, ca
pe aceea care ar fi venit din ceruri; pentru că în toată lumea strălucea lumina
faptelor ei bune și a vieții ei sfinte. Deci cetele celor sfințiți și ale
celor simpli, întîmpinînd-o și petrecînd-o departe, îi făceau mare cinste.
Apoi ajungînd în Constantinopol, așijderea a fost cinstită de împăratul Teodosie
cel Tînăr și de împărăteasa Evdochia, cum și de Sfîntul patriarh Proclu, dar
a găsit bolnav pe unchiul său Volusian, care văzînd-o s-a minunat foarte mult
de îmbrăcămintea ei monahicească și de chinuirea trupului, căci fața ei se
uscase de multă postire și osteneală, iar frumusețea ei de mult se veștejise;
apoi a strigat: "O, Melanio, iubita mea nepoată, cum te știam și cum te-ai
făcut fără chip, tu care mai înainte erai prea frumoasă".
Dar ce trebuință este de multă povestire? Căci Cuvioasa Melania
pe de o parte prin sine, iar pe de alta prin sfințitul Proclu și mai vîrtos
prin vorba cea de Dumnezeu insuflată și cu sfaturi folositoare a făcut aceasta,
că unchiul său degrabă s-a lepădat de păgînătatea elinească și s-a botezat,
învrednicindu-se dumnezeieștilor Taine; apoi peste puține zile și-a dat sufletul
său în mîinile lui Dumnezeu și a fost îngropat cu mîinile ei. Și petrecînd
acolo vreme îndelungată, a mai întors la dreapta credință pe mulți din eresul
lui Nestorie, care pe atunci tulbura biserica; iar pe cei dreptcredincioși
i-a sfătuit să nu se lase înșelați. Deci prin darul lui Dumnezeu avea atîta
înțelepciune, încît nimic nu puteau spori împotriva ei vorbele cele întunecate
ale sofiștilor și cele cu multe împletituri ale nestorienilor; căci de dimineața
pînă seara întebînd-o de dreapta credință, preaînțeleapta dădea astfel de
răspunsuri încît tot Constantinopolul se minuna de înțelepciunea ei; fiindcă
cuvioasa era foarte învățată în scriptură, căci toată vremea vieții sale o
întrebuințase în citirea dumnezeieștilor scripturi și se umpluse de darul
Duhului Sfînt.
După aceasta fericita s-a întors iarăși la Ierusalim și,
apropiindu-se de sfîrșitul său, se pregătea către ieșirea din viața aceasta.
Primise și darul tămăduirilor de boli, dintre care să spunem puține, pentru
adeverirea darului lui Dumnezeu, care locuia într-însa: Împărăteasa Evdochia,
numind pe cuvioasa maică duhovnicească, a venit la Ierusalim, pe de o parte
ca să se închine sfintelor locuri, iar pe de alta ca să cerceteze pe Cuvioasa
Melania. Această împărăteasă din întîmplare și-a scrîntit un picior de la
încheietură și o durea foarte rău, încît nici a păși nu era cu putință; dar
numai că s-a atins de el maica Melania și îndată s-a făcut sănătoasă. O femeie
oarecare tînără era muncită de diavol și-i închisese gura încît nu putea să
o deschidă cît de puțin măcar, nici să răspundă vreun cuvînt și nici hrană
să guste, iar din lipsă îndelungată de mîncare, mai mult decît din muncire
diavolească, era să moară; pe acea femeie a tămăduit-o Cuvioasa Melania cu
rugăciunea și cu ungerea de untdelemn sfințit, căci a ieșit dintr-însa diavolul
și s-a deschis gura, spre mulțumirea și slava lui Dumnezeu; apoi mîncînd bucate
s-a făcut sănătoasă.
Altă femeie, avînd prunc în pîntece, se apropiase timpul
să nască și nu putea pentru că murise pruncul în pîntecele ei și ea era cuprinsă
de mari dureri, încît se apropiase de moarte. Deci acestei femei i-au ajutat
rugăciunile Sfintei Melania și numai cît a pus brîul cuvioasei pe pîntecele
bolnavei, îndată a scăpat de sarcină, căci a ieșit dintr-însa pruncul cel
mort și s-a făcut sănătoasă și a început a grăi.
Cuvioasa văzînd mai înainte ducerea ei către Dumnezeu a înconjurat
toate sfintele locuri din Ierusalim și cele dimprejur, din Betleem și Galilea.
Apoi, sosind praznicul Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, a fost la privegherea
de toată noaptea, în peșteră unde s-a născut Domnul; și acolo i-a spus unei
surori care îi era rudenie și petrecea lîngă dînsa, fiind nedespărțite, că
acum săvîrșește praznicul cel mai de pe urmă al Nașterii Domnului; și a plîns
rudenia ei foarte mult. Apoi în ziua Sfîntului mucenic Ștefan a fost în biserica
lui la cîntarea de toată noaptea. În acea zi, citind surorilor pătimirea sfîntului
mucenic, a adus și către dînsele acestea, zicînd că acum le-a făcut citirea
cea din urmă; deci s-a făcut plîngere mare între surori pentru dînsa, căci
au priceput că acum are să se ducă dintre ele. Iar ea cu cuvinte de Dumnezeu
insuflate, precum îi era obiceiul, le mîngîia mult, învățîndu-le din belșug
spre fapta bună.
Apoi a intrat în biserică și s-a rugat, zicînd: "Doamne Dumnezeule,
eu te-am ales și te-am iubit de la început, eu te-am cinstit mai mult decît
nunta și decît toate bogățiile, slava și dulcețile și de la nașterea mea mi-am
încredințat Ție sufletul și trupul, și de frica Ta s-a lipit osul meu de carnea
mea. Tu, cela ce m-ai ținut de mîna dreaptă și cu sfatul Tău m-ai povățuit,
auzi și acum glasul meu și lacrimile acestea să pornească rîurile milostivirii
Tale, deci curățește toate păcatele mele cele de voie și cele fără de voie;
dăruiește-mi cele către Tine, fără tulburare și împiedicare, ca să nu mă oprească
duhurile cele rele din văzduh, că știi firea noastră cea muritoare o! Nemuritorule.
Știi, o! iubitorule de oameni, că nu este om fără de prihană, nu este om la
care nu s-ar fi putut afla oarecare pricini potrivnice, măcar de ar fi fost
viața cuiva numai o zi; ci Tu, Stăpîne, trecînd cu vederea toate ale mele,
pune-mă curată la judecata Ta".
Astfel, rugîndu-se și nesfîrșind rugăciunea, a început a
boli cu trupul. Dar deși era foarte slabă din pricina durerilor, însă nu înceta
a merge la cîntarea cea obișnuită a bisericii și multe învățături dînd surorilor
de dimineață pînă seara. Apoi s-a împărtășit cu preacuratele și de viață făcătoare
Taine, din mîinile episcopului Elevteropoliei, care venise cu clerul lui spre
cercetarea ei. Apoi pe rudenia sa, care amar se tînguia după dînsa, și pe
celelalte surori mîngîindu-le cu cuvinte și dînd tuturor sărutarea cea mai
de pe urmă a zis cuvîntul acesta: "Precum a voit Domnul așa s-a făcut".
Cu acest cuvînt și-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu, culcîndu-se
pe pat și mîinile precum se cădea, singură punîndu-le pe piept în semnul Crucii
și ochii bine închizîndu-i, în ziua de treizeci și unu a lunii decembrie.
Apoi s-au adunat la îngroparea ei toți monahii, toate monahiile din toate
mănăstirile care erau împrejurul sfintei cetăți și făcînd toată noaptea cîntări
de psalmi, au îngropat-o cu cinste. Iar sfîntul ei suflet s-a sălășuit în
curțile Domnului său, pe Care L-a iubit și Căruia i-a slujit cu osîrdie în
toate zilele vieții sale, de a Cărui răsplată fiind vrednică, împreună cu
toți sfinții roagă acolo pentru noi păcătoșii pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfîntul
Duh, un Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor
pe luna decembrie
|