Martiriul Sfintelor Perpetua și Felicitas și al celorlalți creștini dimpreună cu dînsele
(1 februarie)
Actul martiric al sfintelor Perpetua și Felicitas, care au pătimit
pentru Hristos împreună cu alți patru tineri creștini în timpul împăratului
Septimiu Sever, este unul dintre cele mai complete și prețioase dintre actele
martirice pe care ni le-a transmis Antichitatea creștină, în forma lor originală,
în limba latină, redactate de un martor ocular - după istorisirea autentică
lăsată de Sfînta Perpetua și după viziunea martirului Saturus, care a pătimit
împreună cu ea. Se pare că Tertulian este cel care a construit începutul și
finalul descrierii actului martiric (la începutul anului 203 lua amploare în
Cartagina - Africa - mișcarea fanaticilor contra creștinilor, după ce împăratul
Septimius Severus dăduse un edict pentru interzicerea prozelitismului creștin).
A fost deci arestată Vibia Perpetua, matroană romană, de 22
de ani, instruită și bine educată, căci în afară de limba latină vorbea și scria
grecește, care aparținea unei familii înstărite, din orașul Thuburbo Minus -
azi Tebourba -, situat la peste 40 de km de Cartagina, căsătorită, avînd un
copil mic pe care îl alăpta, avînd tată un păgîn fanatic și mamă pe jumătate
creștină și doi frați, unul catehumen, și altul, copilandru, care murise din
cauza unui cancer al feței. În momentul arestării era simplă catehumenă, adică
nu primise încă botezul creștin.
Odată cu ea au fost arestați doi tineri de condiție liberă,
dar modestă, Saturnius și Secundulus, Felicitas, sclava Sfintei Perpetua, și
slavul Revocatus, toți catehumeni. Mai tîrziu s-a prezentat de la sine autorităților
și Saturus, catehetul lor; deci erau două creștine și patru creștini. Numele
martirelor Perpetua și Felicitas și ale martirilor care au pătimit împreună
cu ele ni s-au păstrat și din inscripția de pe piatra lor funerară, descoperită
în 1907 de arheologul francez Delattre, în Basilica majorum, ridicată pe mormintele
lor.
Autoritățile municipale din Thuburbo, voind să se descarce de
orice răspundere, au trimis cele două tinere femei și pe cei patru tineri la
Cartagina, unde au fost închiși într-o temniță întunecoasă și oribilă, probabil
lîngă palatul proconsulului, pe coasta colinei Bîrsa. Comunitatea creștină din
Cartagina, prin diaconii Tertius și Pomponius, le-a venit imediat în ajutor,
obținînd pe bani de la conducătorul închisorii o ameliorare a situației creștinilor
închiși. Astfel, Perpetua a putut primi pe tatăl ei care, în zadar, a încercat
s-o înduplece să se lepede de creștinism, pe mama și pe fratele ei, copilul
pentru a-l alăpta, rudele și prietenii, încît, putînd alăpta copilul, i s-a
părut închisoarea "ca un palat". De la arestare și pe tot parcursul martiriului,
Perpetua este stăpînită de credința puternică în Iisus Hristos, Care, cum credea
ea, va suferi împreună cu ea și cu ceilalți martiri, și de dorința neclintită
de a deveni martiră, luptîndu-se în sine cu dragostea de mamă, față de copilul
pe care îl alăpta și de părinții ei, care nu înțelegeau noua credință creștină
și nu se bucurau de martiriul ei.
Perpetua și cei dimpreună cu ea puteau primi în închisoare pe
tatăl, mama și fratele ei, rudele, prietenii și cunoscuții.
În prima viziune pe care a avut-o la închisoare, Perpetua s-a
luptat cu diavolul, înfățișat ei sub chipul unui balaur, pe care l-a învins
și a intrat biruitoare în paradis. Acolo a văzut șezînd pe un scaun un bărbat
înalt, cu părul alb, în haină de păstor, ce i-a dat împărtășanie.
După cîteva zile, Perpetua și cei dimpreună cu ea au fost duși
în forul din Cartagina, spre a fi judecați de procuratorul Hilarianus. Cu toții
au refuzat să abjure credința creștină, spre marea indignare și iritare a păgînilor.
Perpetua n-a cedat nici rugăminților pline de lacrimile tatălui său. La sfîrșitul
interogatoriului, procuratorul Hilarianus le-a dat pedeapsa capitală: condamnare
la moarte , fiind dați fiarelor sălbatice în ziua de naștere a cezarului, (Geta,
fiul împăratului Septimiu Sever), care corespunde datei de șapte martie anul
203.
În așteptarea pedepsei, martirii sînt duși din nou în carceră.
Perpetua are acum două noi viziuni. Într-una îi apare fratele ei, Dinocrate,
mort de copil, care i s-a arătat acum lîngă un bazin cu apă din care putea bea
spre a se răcori, vesel și vindecat de boală. În altă viziune s-a luptat cu
un egiptean urît la înfățișare, care preînchipuie diavolul, pe care ea l-a biruit,
zdrobindu-i capul cu călcîiul.
Catehetul Saturus a avut și el o viziune. Se făcea că martirii
au fost duși de patru îngeri în paradis, unde au găsit pe alți martiri: Jocundus,
Saturnius, Artaxius, care au fost arși de vii în prigoană, și pe Țuintus, care
a murit în închisoare. Au întîlnit pe episcopul Optatus și pe preotul Aspasius,
care erau certați între ei și stăteau despărțiți și triști, iar martirii i-au
rugat să se ierte unul pe altul și să se împace.
Dintre martiri, Secundulus a murit mai înainte în închisoare.
Felicitas, sclava Perpetuei, fiind însărcinată, a născut în luna a opta, în
condiții foarte grele, o fetiță, pe care a luat-o s-o crească o soră creștină.
Astfel, a putut să sufere și ea martiriul împreună cu ceilalți, căci justiția
romană interzicea ca o femeie însărcinată să fie executată.
În ajunul pătimirii, pe cînd martirii luau ultima cină, numită
agapă (masa dragostei), s-au strîns păgînii, curioși să-i privească. Dar catehetul
Saturus i-a mustrat, zicîndu-le: "Nu vă este de ajuns ziua de mîine? Azi prieteni,
mîine dușmani! Întipăriți-vă bine în minte, însă, fețele noastre ca să ne recunoașteți
în ziua aceea, ziua judecății". Auzind acestea, păgînii s-au retras înfricoșați,
iar mulți au crezut în Hristos.
A doua zi, martirii, două femei și trei tineri, au suferit pătimirea
pentru Hristos în amfiteatrul din Cartagina, înțesat de lume.
În timpul pătimirii, Saturninus și Revocatus au fost atacați
de un leopard și de un urs, Saturus, de un leopard, iar Perpetua și Felicitas,
de o vacă sălbatică. Un oarecare catehumen, cu numele Rusticus, a încurajat-o
continuu pe Perpetua. Saturus, fiind grav rănit de un leopard care-i făcuse
o mușcătură mare din care curgea din abundență sîngele și păgînii în delir strigînd:
"Mîntuit, spălat; mîntuit, spălat", ca unul care primise botezul sîngelui, a
cerut soldatului Pudens să-și scoată inelul din deget și, înmuindu-l în sîngele
rănii sale, i l-a dat "ca semn (al iubirii) și ca amintire a sîngelui său".
După atacul fiarelor, martirii au fost duși în mijlocul amfiteatrului, unde
li s-au tăiat capetele. Perpetua, văzînd ezitarea gladiatorului, i-a dus singură
la gît mîna lui tremurătoare.
Pe mormintele celor cinci martiri, s-a ridicat mai tîrziu în
Cartagina o mare basilică, Basilica majorum.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor
pe luna februarie
|