Pătimirea Sfîntului Mucenic Trifon
(1 februarie)
(După Sfîntul Simeon Metafrast)
În părțile Frigiei, în satul ce se numea Campsada, care era
aproape de cetatea Apamia, s-a născut Sfîntul Trifon, din părinți dreptcredincioși.
Încă de cînd era prunc, preabunul Dumnezeu a binevoit a sălășlui într-însul
harul Sfîntului Duh și a-i hărăzi darul de a face minuni, ca nu numai din gura
pruncului aceluia, ci și din faptele lui cele minunate să se săvîrșească laudă.
Tămăduia toate bolile, dar mai ales avea stăpînire asupra diavolilor. Numai
cît auzeau pomenindu-se numele lui, fugeau din cei ce pătimeau. Deci, spre încredințarea
minunilor lui celor multe pe care le-a săvîrșit, vom descrie una, ca de la început
să înțelegeți toată viața lui.
După moartea lui August, Cezarul, în anul 295 a pus stăpînire
pe împărăția Romei Gordian care, deși era închinător de idoli, nu-i prigonea
pe creștini. Acela avea o fiică preafrumoasă, învățată și înțeleaptă, anume
Gordiana, pe care, fiind la vîrsta căsătoriei, mulți dintre cei mai mari și
slăviți boieri doreau să o logodească cu fiii lor, din cauza frumuseții și înțelepciunii
ei. În acea fecioară însă, prin voia lui Dumnezeu intrînd diavolul, o muncea
neîncetat, aruncînd-o în foc și în apă. Și nu puțină mîhnire aveau părinții
și plîngeau amar. Deci aduceau la ea doctori înțelepți și nimic nu-i puteau
face.
Atunci, singur diavolul, prin voința lui Dumnezeu, a strigat,
zicînd: "Nimeni nu va putea să mă izgonească de aici, decît numai tînărul Trifon!"
Îndată împăratul a trimis în toată lumea ca să-l caute pe Trifon. Au adus mulți
cu acel nume, dar nici unul n-a putut să izgonească pe diavol din fiica împăratului,
pînă ce l-au aflat pe Sfîntul Trifon, tînărul, în părțile Frigiei, în satul
Campsada, lîngă un izvor, păscînd gîștele. Acesta a fost adus degrabă la Roma,
avînd pe atunci numai 17 ani.
Cînd s-a apropiat sfîntul de Roma, a cunoscut diavolul venirea
lui și, muncind cumplit pe fecioară, striga: "Nu pot să locuiesc aici mai mult,
că aproape este Trifon, care după trei zile va sosi și nu pot să rabd mai mult".
Așa strigînd vicleanul duh, a ieșit dintr-însa. A treia zi, sosind în cetate
Sfîntul Trifon și ducîndu-l în palatele împărătești, a fost primit cu dragoste
de către împărat, pentru că l-a cunoscut împăratul după cuvintele acelea pe
care le-a grăit diavolul cînd a ieșit din fiica lui. Dar, ca să știe mai cu
încredințare cum că Trifon a tămăduit pe fiica lui, l-a rugat să le arate pe
diavol, ca să-l vadă cu ochii lor. Atunci sfîntul a petrecut în post și în rugăciune
șase zile și a primit de sus mai mare și mai puternică stăpînire peste duhurile
cele necurate.
A șaptea zi, răsărind soarele, a mers împăratul la fericitul
Trifon cu suita sa, vrînd să vadă pe diavol cu ochii lui. Sfîntul Trifon, plin
de Duhul Sfînt și cu ochii minții privind pe nevăzutul duh, i-a zis: "Ție îți
grăiesc, duhule necurat, în numele Domnului meu Iisus Hristos, arată-te înaintea
celor ce sînt aici și le descoperă chipul tău cel nerușinat, apoi, spune-le
neputința ta". Deci, îndată s-a arătat diavolul înaintea tuturor, în chip de
cîine negru, avînd ochii ca de foc și capul plecat spre pămînt. Atunci îl întrebă
sfîntul: "Cine te-a trimis aici, demone, ca să intri în această fecioară? Pentru
ce ai îndrăznit a intra în cea creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu,
singur fiind, fără de chip, neputincios și plin de toată rușinea?" Răspuns-a
diavolul: "Sînt trimis de tatăl meu, care este începător a toată răutatea. El
se numește Satana și locuiește în iad; el mi-a poruncit să chinuiesc pe fecioara
aceasta".
Apoi l-a întrebat sfîntul iarăși: "Cine v-a dat vouă putere
să îndrăzniți spre făptura lui Dumnezeu?" Diavolul, deși nu voia, dar fiind
silit de puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu, a spus adevărul în auzul tuturor:
"Noi nu avem putere asupra celor ce cunosc pe Dumnezeu și care cred în Hristos
Fiul, Unul născut, pentru care Petru și Pavel au murit aici. De aceea noi cu
frică fugim afară numai cînd vom avea voie să-i aducem cuiva ispite ușoare.
Dar asupra celor ce nu cred în Dumnezeu și în Fiul Său și asupra celor ce umblă
în toate poftele lor, făcînd lucrurile cele plăcute nouă, asupra acelora luăm
stăpînire, ca să-i chinuim pe ei. Lucrurile cele plăcute nouă sînt acestea:
închinarea la idoli, hula, desfrînările, farmecele, zavistia, uciderea și mîndria.
Cu aceste lucruri și cu cele următoare lor, înfășurîndu-se oamenii ca în niște
lanțuri, se înstrăinează de Dumnezeu, Ziditorul lor, și de bunăvoie se fac prieteni
nouă și împreună cu noi vor lua chinurile veșnice".
Auzind acestea, împăratul și cei ce erau împreună cu el s-au
umplut de spaimă și mulți, lepădîndu-se de păgînătate, au crezut în Hristos;
iar credincioșii s-au întărit în credință și au preamărit pe Dumnezeu. Sfîntul
Trifon a poruncit diavolului să se ducă în mijlocul focului din iad; apoi diavolul
a pierit. Impăratul, dînd multe daruri sfîntului, l-a liberat cu pace la locașul
lui, însă sfîntul, tot ceea ce a luat de la împărat a dăruit săracilor pe drum
și întorcîndu-se în patria sa singur, se îndeletnicea în lucrurile cele obișnuite
lui, tămăduind bolnavii și plăcînd lui Dumnezeu prin viața cea sfîntă și neprihănită.
După Gordian împăratul, a venit la împărăție Filip, dar și acela,
neîmpărățind mult, a fost ucis de ostașii săi, iar după dînsul a împărățit Deciu,
tiranul. Acesta, prigonindu-i cumplit pe creștini, a ucis mulți dintre ei prin
diferite chinuri, iar pe mulți fricoși i-a întors de la Hristos, aducîndu-i
la închinarea de idoli poruncind tuturor eparhilor săi și ighemonilor, care
erau prin toată lumea, să verse fără cruțare nevinovatul sînge al creștinilor
care nu voiau să se închine idolilor.
În acea vreme era la Răsărit un eparh, anume Acvilin. La acela
a fost clevetit Sfîntul Trifon că este creștin și că știind meșteșugul doctoricesc,
umblă prin țări și tămăduiește bolnavii și apoi învață pe mulți și îi înșeală
a crede în Hristos, iar porunca împărătească n-o ascultă și batjocorește pe
marii zei. Deci, îndată a trimis ostași în părțile Frigiei, ca să caute pe Trifon,
pe care degrabă l-au găsit, pentru că nu putea să se ascundă făclia ce ardea
cu rîvna cea după Dumnezeu, luminînd pe oameni prin credința cea dreaptă și
prin fapte bune. Dar Sfîntul Trifon, auzind de cei ce-l căutau, n-a fugit de
ei în pustie, nici nu s-a ascuns în munți sau în prăpăstiile pămîntului, ci,
înarmîndu-se cu rugăciunea și cu semnul crucii, cu îndrăzneală s-a apropiat
de cei ce-l căutau și, dîndu-se în mîinile lor, mergea cu veselie la Acvilin,
eparhul, care atunci era în cetatea Niceei. Cînd Acvilin a stat la judecată
cu multă mîndrie, înconjurîndu-l purtătorii de arme, fiind de fată fruntașii,
slugile și mult popor, atunci Pompian Scriniarie, cel mai mare dregător, a zis
către eparh: "Tînărul din cetatea Apamia, cel trimis la măria ta, iată stă înaintea
judecății tale celei strălucite".
Acvilin, eparhul, a zis: "Cel ce stă de față să ne spună numele
său, patria, slujba și norocul său, apoi să-și mărturisească credința". Sfîntul
a zis: "Numele îmi este Trifon, iar patria îmi este Campsada, care este aproape
de cetatea Apamia; noroc la noi nu este, nici nu s-a auzit cîndva; căci credem
că toate se fac cu dumnezeiasca purtare de grijă și cu negrăita Lui înțelepciune,
iar nu cu norocul, nici prin mersul stelelor, nici din întîmplare, precum credeți
voi. Sînt liber și numai lui Dumnezeu slujesc, iar Hristos este credința mea,
Hristos slava mea și cununa laudei mele".
Eparhul zise: "Socotesc că pînă acum n-ai auzit de porunca împărătească
cum ca tot omul care se numește creștin și nu se închină zeilor să se dea la
moarte silnică; deci, înțelepțește-te și întoarce-te de la acea înșelătoare
credință, ca să nu fii aruncat în foc". Sfîntul Trifon a răspuns: "O! de m-aș
învrednici să mă sfîrșesc prin foc și prin toate muncile, pentru numele lui
Iisus Hristos, Domnul și Dumnezeul meu!". Eparhul a zis: "O! Trifon, te sfătuiesc
să jertfești zeilor, căci te văd tînăr cu trupul și desăvîrșit cu înțelepciunea
și nu voiesc să mori așa rău". Sfîntul Trifon a răspuns: "Desăvîrșită înțelepciune
voi avea de voi aduce Dumnezeului meu cea mai desăvîrșită mărturisire și de
voi păzi neschimbată dreapta credință în El, ca pe o comoară de mare preț, și
de voi fi adus jertfă Celui ce s-a jertfit pentru mine". Eparhul a zis: "Focului
voi da trupul tău, iar sufletul tău cu pedeapsă și mai cumplită îl voi chinui".
Sfîntul a răspuns: "Tu mă îngrozești cu focul care se stinge și al cărui sfîrșit
este cenușa. Eu pe voi necredincioșii vă îngrozesc cu focul cel veșnic și nestins.
Depărtează-te de la înșelăciune și cunoaște pe adevăratul Dumnezeu, ca să nu
te căiești mai pe urmă, cînd vei cădea în focul cel veșnic".
Acvilin, umplîndu-se de mînie, a poruncit să-l bată pe sfîntul,
spînzurîndu-l pe lemn. Auzind aceasta, fericitul Trifon, îndată și-a dezbrăcat
hainele cu îndrăzneală și cu osîrdie și-a dat trupul cel frumos în mîinile prigonitorilor,
spre bătăi. Deci, legîndu-i mîinile la spate, l-au spînzurat și au început să-l
bată. Fiind bătut tare, trei ceasuri, a răbdat bărbătește, căci n-a strigat,
nici n-a gemut, ci tăcea, primind nenumărate lovituri. După bătaia aceea, eparhul
Acvilin i-a zis: "Pocăiește-te Trifon, lepădînd nebunia ta; făgăduiește a te
închina zeilor, pentru că nimeni, împotrivindu-se poruncii împărătești, n-a
putut să scape de moartea cea amară". Sfîntul a răspuns: "Și eu îți zic că nimeni,
lepădîndu-se de Hristos, cerescul Împărat, nu va putea să moștenească viața
veșnică, ci va fi trimis în focul cel veșnic, care niciodată nu se stinge".
Zis-a eparhul: "Împărat ceresc nu este altul decît numai Zeus,
fiul lui Saturn, acela este tatăl zeilor și al oamenilor, căruia de nu i se
închină cineva, nu poate să fie viu. Aceluia și tu ești dator a te închina,
ca să te arăți vrednic de această viață dulce".
Sfîntul a răspuns: "Să fie asemenea lui Zeus, zeului tău, toți
cei care se închină lui și toți cei ce nădăjduiesc în el și despre care se povestește
că era, la început, între vrăjitori și fermecători, cel mai nelegiuit începător
a tot lucrul necurat și fără de Dumnezeu. După a cărui moarte, oamenii care
au urmat faptelor lui cele rele i-au făcut idoli de aur și de argint și l-au
numit zeul lor, ca astfel să-l aibă sprijinitor la necurăția și fărădelegea
lor. De vreme ce zeul lor era astfel, cu aceste obiceiuri, zei s-au numit de
următorii lor și ceilalți oameni răi. Deci, voi, urmînd predaniilor celor necurate
și basmelor celor mincinoase, vă închinați idolilor celor neînsuflețiți și muți,
defăimînd pe Dumnezeul cel viu, care a făcut cerul, a întemeiat pămîntul pe
ape, a revărsat văzduhul și, după ce a dat ființă la toată materia cea zidită,
a pus stăpîn peste toate pe omul pe care l-a creat. Acesta, fiind înșelat de
zavistnicul șarpe și căzînd în nenumărate răutăți, Dumnezeu Cuvîntul s-a milostivit
a se întrupa, apoi a murit pe cruce și s-a îngropat, iar a treia zi, înviind,
s-a suit la ceruri și șade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, pînă ce-L va cunoaște
pe El toată zidirea. După aceea, iarăși va veni din ceruri, cu putere și cu
multă slavă, cînd va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Acesta este Dumnezeul
dumnezeilor și Împăratul împăraților, Judecătorul viilor și al morților, iar
cei ce vă par vouă că sînt dumnezei, aceia sînt para focului celui veșnic, împreună
cu toți cei ce se închină lor".
După aceasta, eparhul Acvilin mergînd la vînat, a poruncit să
ducă după el pe Sfîntul Trifon, legat de un cal. Nu era ușor chinul acela al
sfîntului, căci i se rupeau degetele picioarelor, nu numai că erau goale, fiind
atunci ger cumplit, ci și fiindcă îl călcau picioarele calului, iar tălpile
se roșeau. Însă mucenicul, privind către Dumnezeu și înfierbîntîndu-se de dragostea
lui, nu socotea durerea, ci cînta cuvintele lui David: Săvîrșește pașii mei
în cărările Tale, ca să nu mi se clatine pașii. Și iarăși: Îndreaptă
Tu pașii mei, Doamne, după cuvîntul Tău și fă să nu mă stăpînească toată fărădelegea.
Apoi rostea adeseori și cuvintele Sfîntului întîi mucenic Ștefan, zicînd: "Doamne,
nu le socoti lor păcatul acesta!"
Atunci eparhul, întorcîndu-se tîrziu de la vînat, a pus de față
iarăși pe mucenic și i-a zis: "Acum, o! ticălosule, socotit-ai înțelepțește
a aduce jertfe zeilor sau petreci încă în nebunia ta cea veche?" Sfîntul răspunse:
"Tu singur ești plin de nebunie și de necunoștință, că te-a orbit diavolul,
încît nu poți să cunoști pe Ziditorul tuturor și să I te închini Lui, iar eu
sînt înțelept, nedepărtîndu-mă de Hristos, Care mă mîntuiește". Atunci eparhul
a poruncit să ducă pe sfîntul în temniță, iar el s-a dus în hotarele dimprejur
și a zăbovit acolo cîteva zile. Apoi, întorcîndu-se iarăși în Niceea, a stat
la judecată și, punînd de față pe Sfîntul Trifon, i-a zis: "Nu te-a pedepsit
de ajuns vremea cea îndelungată, fiind în legături, ca să te supui poruncii
împărătești și să te închini la zei?" Sfîntul răspunse: "Domnul și Dumnezeul
meu, Iisus Hristos, Căruia îi slujesc cu inimă curată, m-a certat și m-a întărit
ca să-mi păzesc credința neschimbată și nemișcată. Deci Lui, unuia, adevăratului
împărat și Dumnezeu mă supun și către El mă plec; iar mîndria ta și pe a împăratului
tău o defăimez și mă întorc de la cei ce se cinstesc de voi".
Eparhul a zis către slujitori: "Bateți-i piroane ascuțite în
picioare și, purtîndu-l prin cetate, bateți-l mereu". Îndată făcînd slujitorii
acestea, purtau pe sfîntul și îl tîrau prin toată cetatea bătîndu-l, încît pătimea
cumplită durere la picioare, nu numai pentru piroanele cele bătute într-însele,
dar și din pricina gerului cel greu și a omătului, pentru că atunci era iarnă
grea. Însă bunul pătimitor, avînd pe Hristos înaintea sa și privind la răsplătirile
ce au să fie, toate acelea le răbda cu mulțumire. Apoi, aducîndu-l iarăși înaintea
eparhului, se mira de o răbdare ca aceea a sfîntului și i-a zis: "Pînă cînd,
o, Trifon, vei disprețui chinurile? Pînă cînd nu te va atinge mulțimea durerilor?"
Sfîntul răspunse: "Pînă cînd și tu nu vei cunoaște puterea lui Hristos care
este în mine? Pînă cînd nu încetezi a ispiti pe Duhul Sfînt, o, ticălosule?
Oare încă n-ai înțeles că este nebiruită puterea cea mare a lui Hristos?"
Atunci tiranul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să-i lege mîinile
la spate și, spînzurîndu-l iarăși de lemn, să-l bată cu toiege fără cruțare,
apoi cu făclii să-i ardă coastele. Făcînd acestea toți slujitorii prigonitorului
cu mare sîrguință, îndată a strălucit o lumină din cer și o cunună prea frumoasă
se pogora pe capul lui și pe care văzînd-o, prigonitorii au căzut de frică.
Sfîntul Trifon, simțind ajutorul care îi venise de sus, s-a umplut de bucurie
și de veselie, încît zicea: "Mulțumesc, Ție, Doamne, că nu m-ai lăsat să fiu
fără ajutor în mîinile vrăjmașilor mei și mi-ai umbrit capul în ziua cea de
război, mi-ai dat scăpare de mîntuire și dreapta ta m-a primit. Acum mă rog
Ție, Doamne, să fii totdeauna cu mine, întărindu-mă și apărîndu-mă, mă învrednicește
ca, fără de împiedicare, să săvîrșesc această nevoință și să mă învrednicesc
să cîștig cununa dreptății, cu toți cei ce au iubit numele Tău cel sfînt, că
Tu unul ești preamărit în veci, amin".
După aceasta, tiranul, chemînd iarăși înaintea sa pe sfîntul,
fiind dezlegat, a început a-l măguli și a-i zice: "Adu jertfă, Trifone, marelui
Zeus, închină-te chipului împăratului și te voi elibera cu cinste și cu daruri!".
Sfîntul Trifon, zîmbind, a zis: "Dacă pe împăratul singur l-am defăimat și am
nesocotit poruncile lui cele nebune, apoi oare să mă închin chipului celui neînsuflețit?
Aceasta nu se poate. Cît despre Zeus și despre ceilalți zei mincinoși ai tăi,
să întrebi pe cei ce li se pare că sînt înțelepți între voi: ce fel de basme
se născocesc despre dînșii. Căci ei, sîrguindu-se să acopere faptele lor necurate,
au schimbat numele lor la alte lucruri, numind cerul Zeus, văzduhul Ira, pămîntul
Demetra, marea Poseidon, soarele Apolon, luna Diana. Ai voștri făcători de basme
au dat numele zeilor voștri la obiceiurile și patimile omenești, astfel: mînia
și războiul le-au numit Ares, iar patima desfrînării Afrodita; și așa, părăsind
pe Dumnezeu, ziditorul tuturor, nebunește ați umplut lumea de idoli și ați cinstit
mai mult făptura decît pe Făcătorul. Dar nu numai singuri căzînd din înțelegerea
cea sănătoasă și din calea cea dreaptă în prăpastia cea pierzătoare de suflet
vă surpați cu capul în jos, ci și pe noi vă sîrguiți a ne trage acolo cu voi,
ca să fim părtași la aceeași prăpastie și pierzare a voastră. Nimic nu veți
spori, o, înșelătorilor, pentru că nu veți putea, ca pe cei ce nădăjduiesc cu
adevărat spre Dumnezeul cel tare și viu să-i întoarceți din calea cea dreaptă
și să-i plecați la idolii voștri".
Auzind Acvilin, s-a mirat de niște cuvinte ca acestea și, umplîndu-se
mai mult de mînie, a poruncit să-l bată mai aspru. Deci bătură pe sfîntul, fără
milă, multă vreme. Văzînd tiranul că nu poate să urnească stîlpul cel nemișcat
și să-l întoarcă de la credința lui Hristos, a dat împotriva lui această poruncă:
lui Trifon cel din Apamia, care s-a împotrivit poruncii împărătești și nevrînd
să aducă jertfă zeilor, după multe chinuri ce i-am dat, să i se taie capul.
Atunci îndată l-au luat ostașii și l-au scos la locul de tăiere. Sfîntul mucenic,
stînd spre răsărit, s-a rugat lui Dumnezeu, spunînd: "Doamne, Dumnezeul Dumnezeilor
și Împărate al împăraților, mai sfînt decît toți sfinții; Îți mulțumesc că m-ai
învrednicit a săvîrși nevoința aceasta fără poticnire. Acum mă rog ție, să nu
se atingă de mine vicleana mînă a vrăjmașului celui nevăzut, nici să mă pogoare
în adîncul pierzării, ci să mă duci cu sfinții Tăi îngeri în locașurile cele
iubite și fă-mă moștenitor al împărăției Tale celei dorite. Primește în pace
sufletul meu și pe toți care mă vor pomeni pe mine, robul Tău, și întru pomenirea
mea Îți vor aduce sfinte jertfe. Ascultă-i din înălțimea sfințirii Tale și caută
spre dînșii din sfînt locașul Tău, dîndu-le lor îndestulate și nestricăcioase
dăruiri, că Însuți ești bun și îndurat dătător în vecii vecilor".
Astfel rugîndu-se sfîntul, mai înainte de a i se tăia capul,
Domnul a luat sufletul lui în mîinile Sale, iar cinstitul lui trup a rămas mort
la pămînt, pe care frații cei ce erau în Niceea învelindu-l cu pînze subțiri
și curate și ungîndu-l cu arome voiau să-l îngroape la dînșii, pentru apărarea
cetății lor. Dar sfîntul li s-a arătat și le-a poruncit să ducă moaștele sale
în satul Campsada, unde s-a născut; și au făcut după porunca lui. Astfel, Sfîntul
Trifon, cel din tinerețe plăcut lui Dumnezeu și sfințit, aducînd mulțime de
oameni la Hristos și tămăduind nenumărate boli în popor, după multe chinuri
- pe care pentru adevăr le-a suferit -, s-a încununat cu cununa nestricăciunii
de la Tatăl, de la Fiul și de la Sfîntul Duh, cel Unul în Treime Dumnezeu, Căruia
se cuvine slava în veci. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna februarie
|