Pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Isidor Pelusiotul
(4 februarie)
Cuviosul Isidor era egiptean, fiu de părinți de neam bun și
iubitori de Dumnezeu, fiind și rudă cu Teofil, arhiepiscopul Alexandriei și
cu Sfîntul Chiril, care a luat scaunul după Teofil. El, învățînd filozofia din
afară și dumnezeiasca înțelepciune, a lăsat slava lumii acesteia, bogăția, strălucirea
numelui și, pe toate socotindu-le gunoaie, s-a dus la muntele Pelusiului. Acolo,
primind viața monahicească, bine s-a nevoit în vremea împărăției lui Teodosie
cel Mic. El a fost bărbat desăvîrșit în bunătăți, preot și egumen, cu viața
și cu înțelepciunea slăvit și cinstit de toți. Despre el vorbește Evagrie, istoricul
bisericesc, cînd zice: "Împărățind Teodosie, Isidor Pelusiotul era în mare cinste,
de a cărui slavă ieșită din lucrurile și cuvintele lui se auzise departe și
era lăudat de gurile tuturor. Acesta și-a obosit trupul cu ostenelile atît de
mult, încît vedeau toți că are viață îngerească. Trăind în chipul vieții monahicești
și al gîndirii de Dumnezeu, era totdeauna și înaintea tuturor pildă, spre a
fi urmat; el a scris multe cuvinte foarte folositoare".
Mai mărturisește încă despre viața lui cea îmbunătățită și Nichifor,
istoricul, zicînd astfel: "Dumnezeiescul Isidor din tinerețe a avut atît de
multe sudori în ostenelile mănăstirești și atît de mult și-a omorît trupul,
iar sufletul și l-a înfierbîntat cu tăinuite și înalte învățături, încît de
toți se vedea că petrece o viață cu adevărat creștinească. Apoi era un stîlp
viu și însuflețit al rînduielilor monahicești și al dumnezeieștii vedenii și
ca un exemplu viu al urmării și al învățăturii duhovnicești. Multe lucrări,
pline de mult folos sînt scrise de dînsul, dar mai ales epistolele lui către
diferite persoane - pline de dumnezeiescul har și de omeneasca înțelepciune,
aproape zece mii -, în care tălmăcește toată dumnezeiasca Scriptură și îndreaptă
obiceiurile tuturor oamenilor.
Din niște asemenea mărturii se vede cum era plăcut lui Dumnezeu
Cuviosul Isidor, măcar că nu s-a găsit scrisă viața lui cu de-amănuntul. Însă
este destul că din cuvintele cele scurte se cunoaște sfințenia cea mare și înțelepciunea
lui, căci tuturor le era chip de viață îmbunătățită și a umplut toată lumea
de scrisorile sale cele de Dumnezeu înțelepțite. El a fost mare sprijinitor
al Sfîntului Ioan Gură de Aur, cel izgonit cu nedreptate de pe scaun, și a scris
mult către Teofil, arhiepiscopul Alexandriei, și către Arcadie, împăratul, sfătuindu-l
ca să înceteze scornirea cea rea. Dar, deși n-a reușit, totuși a mustrat răutatea
și nedreptatea acelora.
După moartea lui Ioan Gură de Aur, a îndemnat prin scrisorile
sale pe Sfîntul Chiril Alexandrinul - care a urmat după Teofil -, să scrie numele
lui Ioan în tabla bisericească, ca a unui sfînt mărturisitor, care a pătimit
pentru adevăr multe răutăți de la oamenii cei răi. A scris și lui Teodosie,
împăratul, învățîndu-l să se îngrijească de pacea bisericească, și l-a îndemnat
pe acela să adune în Efes al treilea sinod ecumenic contra rău-credincioșilor
eretici. Era mare rîvnitor pentru dreapta credință și puternic luptător împotriva
ereticilor, fiind gata a pătimi și a muri pentru credința cea dreaptă.
Aceasta este arătat din cuvintele lui, căci scriind către un
Terasie, hulitorul, zice: "Te întreb pe tine, cel ce ne ocărăști pe noi și te
arăți aspru judecător: de te-ar pune împăratul asupra cetății, ca să o păzești,
iar tu ai vedea zidul surpîndu-se și sfărîmîndu-se, ca să se facă lesnicioasă
intrarea vrăjmașilor în cetate, au doară n-ai sta împotrivă cu toate uneltele
și armele, oprind spargerea zidului și nelăsînd intrarea vrăjmașilor? Aceasta
ai face ca și cetatea și pe tine însuți să te poți apăra de vrăjmași, iar a
ta credință și osîrdnică supunere să o arăți către împăratul. Dar nouă, pe care
Dumnezeu ne-a pus dascăli Sfintei Sale Biserici, nu ni se cade să stăm cu tărie
împotriva lui Arie, care, nu numai că a ridicat război asupra drept-credincioasei
turme a lui Hristos, ci și pe mulți i-a pierdut? Eu pentru această pricină nu
țin seamă de nici o primejdie, ci mai bine doresc aceasta, ca adică toate primejdiile
să le pătimesc pentru dreapta credință".
Din aceste cuvinte ale sfîntului se vede rîvna lui pentru dreapta
credință, dar și celelalte fapte bune ale lui le cunoaște fiecare, din scrisorile
sale. Fecioria, al cărei păzitor era, o laudă mai mult decît pe multe alte fapte
bune, numind-o împărăteasă, pe care toate rînduielile sînt datoare a o cinsti.
Însă nu defaimă nici însoțirea cea legiuită, pentru că zice în epistola sa către
Antonie Scolasticul: "Se cuvine a asemăna cu soarele pe cei ce-și păzesc fecioria,
iar cu luna pe cei ce viețuiesc în văduvia cea neprihănită, iar cu stelele pe
cei ce locuiesc în însoțire cinstită".
În aceasta urmează Sfîntului Apostol Pavel, care zice: "Alta
este slava soarelui, alta este slava lunii și alta slava stelelor". Apoi sfătuiește
cuviosul și pe iubitorii de înțelepciunea cea dinafară ca mai mult să se deprindă
în viața cea îmbunătățită, decît la frumoasa grăire. Pentru că zice într-o scrisoare
către Patrim, monahul: "Cu bună minte, precum aud despre tine, și cu darul firii
ești împodobit, încît cu sîrguință te nevoiești la învățătura retoricească,
ca adică să grăiești frumos; însă calea vieții duhovnicești, prin faptele cele
bune mai mult să o urmezi, decît prin frumoasa grăire. Drept aceea, dacă dorești
să cîștigi răsplătirile cele fără de moarte, de frumoasă grăire îngrijește-te
puțin iar a face fapte bune, silește-te cu osîrdie".
Asemenea și către Apolonie, episcopul, scrie: "De vreme ce nu
se cuvine a atrage, cu sila, pe cei care sînt astfel născuți încît să aibă voia
slobodă cum și pe cei ce se împotrivesc dreptei credințe, pentru aceea, îngrijește,
ca prin sfat bun, prin viața ta și prin bunele obiceiuri, să luminezi pe cei
ce sînt în întuneric".
Acest sfînt mai învață că omul cel îmbunătățit se cade să nu
se mîndrească pentru lucrurile sale cele bune, ci cele smerite să le socotească
pentru sineși. "Cel ce lucrează faptele bune are cunună luminată, iar cela ce
săvîrșește multe fapte bune, însă i se pare că puțin bine a făcut, acela, prin
acea smerită părere despre sine, mai luminoasă cunună va avea. Dar mai drept
să zic: De este în cineva gînd smerit, faptele bune ale aceluia se fac mai luminoase,
iar de nu este cu gîndul smerit, apoi și faptele bune cele luminoase, se întunecă
și cele mari se micșorează. Drept aceea, de voiește cineva să-și arate faptele
sale bune, să nu le socotească mari, căci atunci mari se vor afla". Astfel Cuviosul
Isidor, învățîndu-i pe mulți, singur mai întîi era desăvîrșit pentru cele ce
le învăța, urmînd Domnului Celui ce a început mai întîi a face; apoi pentru
lucrurile sale cele bune nu se mîndrea, ci smerit cugeta. Iar gîndul smerit
a însoțit curăția ca o pereche de boi mult ostenitori, care trăgeau jugul cel
bun al lui Hristos.
Întreaga lui înțelepciune însă este arătată în epistola lui
către Paladie, episcopul Elinopoliei, prin care cu îndestulare îl învață să
se ferească de vorba cu partea femeiască, pentru că zice Scriptura: Vorbele
cele rele strică obiceiurile cele bune. Apoi vorba cu femeile, chiar și
bună de ar fi, este însă puternică a strica pe omul cel dinăuntru în taină,
prin gînduri necurate, deși fiind curat trupul, însă pe suflet îl face necurat.
Pentru aceea, Cuviosul Isidor, sfătuindu-l pe episcopul acela, care adeseori
vorbea cele de folos cu partea femeiască și care se lăuda că nu simte patimă,
îi zicea: "De vorbele femeiești fugi pe cît poți, bunule bărbat. Căci celor
ce au treapta preoției, mai sfinți și mai curați se cade să fie decît acei care
s-au dus în munți și în pustie. Pentru că aceștia au grijă de sine și de popor,
iar acei care s-au dus în pustie au grijă numai de ei. Acestora, care sînt puși
la asemenea înălțime a vredniciei preoțești toți le cearcă și le privesc viața,
iar cei ce șed prin peșteri, aceia pe ale lor răni le tămăduiesc sau singuri
lor își împletesc cununi.
De vei merge la femei pentru vreo slujbă, să ai ochii plecați
în jos și pe acelea, la care ai mers, să le înveți să privească cu curăție deplină.
După ce vei grăi cuvinte puține, care pot să le întărească și să le lumineze
sufletele, îndată fugi, ca nu cumva vorba cea lungă să înmoaie a ta putere și
să o slăbească. Iar de vei voi să fii cinstit, căci așa se cade, mai ales duhovnicescului
bărbat, apoi să nu ai cu dînsele prietenie nicidecum și atunci vei fi cinstit,
pentru că firea femeiască se face nesuferită spre cel ce o momește, iar spre
cei ce o defăimează, ea mai cu multă libertate își arată firea.
Unii zic că de vorbești cu dînsele nu primești nici o vătămare.
Eu însă zic, ca toți să se încredințeze de acestea, că și pietrele se sparg
de picăturile de ploaie care pică totdeauna pe ele. Ia aminte la ceea ce grăiesc:
că ce este mai tare decît piatra și ce este mai moale decît apa și, mai ales,
decît picăturile de apă? Deci, dacă firea se micșorează de acel lucru, apoi
cum nu va fi biruită și răsturnată voia omenească care ușor este mișcată?"
Astfel sfătuind Cuviosul Isidor pe episcopul Paladie, ne povățuiește
și pe noi toți la viața cea cu întreagă înțelepciune, ca să ne păzim, nu numai
trupul de căderea în păcat, dar și sufletul să-l păzim, să-l ferim întreg de
gîndurile ce-l strică.
Multe fapte bune învăță cuviosul pe toți, prin scrieri și prin
vorbire. Apoi, ajungînd la adînci bătrînețe și plăcînd lui Dumnezeu desăvîrșit,
s-a sfîrșit cu pace.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna februarie
|