Viața Cuviosului Părintelui nostru Nicolae Mărturisitorul, egumenul studiților
(4 februarie)
Cuviosul părintele nostru Nicolae s-a născut în insula Creta,
în satul ce se numea Chidonia, din care era și Sfîntul mucenic Vasilid, unul
din cei zece mucenici care au pătimit în Creta. Părinții acestui fericit Nicolae
fiind creștini, l-au dat din tinerețe să învețe Sfintele Scripturi și, la zece
ani, obișnuindu-se cu dumnezeieștile cărți, l-au trimis în Constantinopol la
unchiul său, fericitul Teofan, monahul, care petrecea în mănăstirea Studiților.
Acesta, primind pe nepotul său cu dragoste, l-a dus la Cuviosul Teodor, egumenul
studiților. Dar fericitul Teodor, văzînd mai înainte cu duhul că copilul acela
avea să fie vas de bună trebuință al lui Dumnezeu, l-a binecuvîntat și i-a poruncit
să petreacă cu alți copii la un loc deosebit, ce era afară din mănăstire, fiind
rînduit pentru învățătura copiilor. După aceasta, egumenul, văzînd pe fericitul
Nicolae priceput și bun la obiceiuri, blînd și smerit, avînd vîrsta potrivită,
l-a dus înăuntru, în mănăstire, și l-a tuns în chipul monahicesc. Apoi după
cîțiva ani l-a silit să primească și preoția, pentru viața lui cea îmbunătățită.
Petrecînd fericitul Nicolae în mănăstirea aceea cu plăcere de
Dumnezeu, a venit la dînsul un frate al lui, după trup, anume Tit și i-a spus
cu lacrimi cum că saracinii cei fără de Dumnezeu prădînd ostrovul Critului au
robit pe părinții lor și i-au dus în pămîntul lor. Iar el, deși îl durea inima
de părinți, sfătuia pe fratele său să nu se mîhnească de aceea, zicîndu-i: "Așa
a fost plăcerea lui Dumnezeu, fără de a Cărui voie nu cade nici un fir de păr
din cap. El știe ceea ce rînduiește pentru folosul oamenilor, deci către El
să aruncăm grija noastră și purtarea de grijă pentru părinții noștri. Iar nouă
ni se cade să ne îngrijim de noi înșine, ca să nu fim robiți de poftele trupești
și de înșelăciunea veacului acestuia și să nu ne ducă pe noi în mîna vrăjmașilor
nevăzuți în locul întunericului și al negurii celei neluminoase". Astfel mîngîind
Nicolae pe fratele său, l-a adus la umilință și l-a făcut bun monah.
În acele vremi, Biserica lui Hristos ocîrmuindu-se în pace și
liniște prin păstorii cei buni, deodată, prin voia lui Dumnezeu s-a ridicat
viforul tulburării, prin rău-credinciosul Leon Armeanul, care tulbura Biserica
cu eresul luptei contra sfintelor icoane. El mai întîi a fost patriciu în împărăția
drept-credinciosului împărat Mihail, care se numea Rangave, și avînd rînduiala
de dregător împărătesc, cu meșteșug a răpit împărăția într-un chip ca acesta:
Fiind atunci războiul grecilor cu bulgarii și ieșind împăratul
Mihail, a pus pe Leon ca voievod asupra oștilor Răsăritului, neștiind că Leon
caută să ia împărăția de la dînsul cu vicleșug.
Deci, cînd s-au lovit grecii cu bulgarii, slăbind aceștia, voiau
să se pregătească de fugă. Dar Leon Armeanul cu începătorii de oaste, pe care
încă de la început îi amăgise cu daruri și cu toate cetele care erau sub dînsul,
îndată au fugit, negonindu-i nimeni. Bulgarii, văzînd pe greci fugind înapoi,
mai întîi se temeau să urmeze după dînșii, ca să nu fie vreun vicleșug, dar
văzînd fuga lor fără de întoarcere, au luat îndrăzneală și, gonindu-i, au ucis
o mulțime de greci; și așa împăratul Mihail s-a întors biruitor. Iar fuga aceea
a făcut-o Leon cu un meșteșug și vicleșug ca acesta: Ca adică oastea și poporul
să urască pe împăratul ca pe un fricos, neștiind a rîndui războaiele, ca astfel
să-i poată răpi împărăția, ceea ce s-a și făcut. Căci intrînd împăratul Mihail
în Constantinopol biruit, Leon a rămas cu oastea în Bitinia, ca să păzească
hotarele și îndată răutatea, care o avea de demult în inimă, atunci a descoperit-o,
căci a dat de veste pretutindeni că, prin a împăratului neștiință și inimă fricoasă,
grecii și-au pierdut cinstea bărbăției lor, fiind biruiți de bulgari.
Astfel a înrăit toată oastea împotriva împăratului, iar Leon
singur s-a sculat asupra făcătorului său de bine și a fost ales împărat acolo
în Bitinia, de toată oastea. Ajungînd degrabă vestea aceea la împăratul Mihail
și mulți sfătuind pe împăratul să se împotrivească lui Leon cu tărie, nelăsîndu-l
să împărățească, Mihail a răspuns: "Mai bine îmi este ca nu numai de împărăție,
dar și de viață să mă lipsesc, decît să se verse o picătură de sînge creștinesc
pentru mine, în războiul dintre noi". Deci îndată a trimis în taină la Leon
coroana sa împărătească, porfira și încălțămintele împărătești, zicîndu-i: "Iată
îți las împărăția, vino fără frică în Constantinopol și împărățește". Făcînd
aceasta, Mihail îndată s-a îmbrăcat în chip monahicesc, împreună cu femeia sa.
Intrînd Leon în Constantinopol cu multă slavă, a stat pe scaunul
împărăției grecești și îndată pe făcătorul său de bine, Mihail, care cu dragoste
i-a dat împărăția, l-a trimis într-o insulă în surghiun, iar pe cei doi fii
ai săi, Teofilact și Ignatie, a poruncit să-i castreze. După o vreme s-a ridicat
păgînul acela de împărat și asupra lui Hristos Domnul și asupra Sfintei Biserici,
adunînd un sobor nedrept contra sfintelor icoane, pe care le arunca din bisericile
lui Dumnezeu. Iar cînd sfințitul patriarh Nichifor și drept-credincioșii arhierei
și arhimandriți, precum și toți părinții cei de Dumnezeu insuflați i s-au împotrivit,
neînvoindu-se la păgînătatea lui și îl sfătuiau să nu facă rău și să nu tulbure
cu un eres ca acela Biserica lui Hristos, îndată el, ticălosul, i-a izgonit
din palat cu necinste pe toți și i-a trimis în surghiun, în diferite țări.
Atunci și Sfîntul Teodor Studitul, împotrivindu-se împăratului,
a fost surghiunit împreună cu ucenicul său, fericitul Nicolae, în hotarele Apoloniadei,
în cetatea ce se numea Mezopa, unde au stat închiși în temniță un an. Apoi,
auzind împăratul despre dînșii cum că acolo, prin învățătura lor, au îndemnat
pe mulți oameni la cinstirea sfintelor icoane, a poruncit să-i izgonească de
acolo în părțile Răsăritului, la un loc ce se numea Zonit; și acolo să-i păzească
într-o temniță, ca nimeni să nu meargă la dînșii și ca să nu poată vorbi cu
nimeni. Însă bunii mărturisitori, cînd nu puteau să grăiască cu gura către popor
și să învețe dreapta credință, prin scrisorile din temniță scrise către cei
credincioși risipeau dogmele eretice ca prin niște trîmbițe cu mari glasuri,
ca zidurile Ierihonului; iar dreapta credință o îndreptau și o propovăduiau.
De acest lucru înștiințîndu-se împăratul, a trimis pe un oarecare ostaș, pe
nume Anastasie, ca prin bătăi cumplite să-i pedepsească. Deci, mergînd trimisul,
i-a bătut cu nemilostivire, mai întîi pe fericitul Teodor, apoi pe ucenicul
lui, fericitul Nicolae, încît li s-au sfărîmat trupurile de bătăile suferite.
Apoi iarăși i-au închis în temniță și au astupat intrarea, poruncind ca prin
foame și sete să-i chinuiască.
Dar cine va spune necazul, răbdarea și foamea fericiților închiși
și toate primejdiile pe care le-au răbdat în strîmtoarea temniței trei ani și
mai ales în urma bătăilor luate, încît nu numai de dureri, ci și de foame și
sete slăbeau? Pentru că uneori a treia zi, a patra zi și cîteodată la cîte o
săptămînă le aduceau străjerii puțină pîine pe fereastră și aceea cu ocară și
cu defăimare. Asemenea și apă foarte puțină le dădea. Apoi rănile de pe trupul
lor nevindecîndu-se încă bine, a venit iarăși alt trimis de la împărat să-i
chinuiască, pentru că oarecare din cei răutăcioși a dus la împărat o scrisoare
a lor, pe care fericitul Nicolae, de față cu Teodor, o scrisese către creștini.
Într-însa era scrisă mustrarea păgînătății, a răutății împăratului și a eresului
luptei contra sfintelor icoane, cum și pierderea cea vătămătoare de suflet,
și cuprindea pentru credincioși o frumoasă și folositoare învățătură despre
credință.
Acea scrisoare citind-o rău-credinciosul împărat Leon, s-a umplut
de multă mînie și, răcnind ca o fiară în chipul leului, a trimis îndată pe un
prigonitor cumplit, ca să le arate scrisoarea aceea de este a lor și să-i bată
pînă la cea din urmă suflare.
Ajungînd prigonitorul acela la închisoarea cuvioșilor, i-a scos
din temniță și, arătîndu-le scrisoarea, i-a întrebat de este a lor. Iar ei nu
au tăinuit lucrul lor, căci Cuviosul Teodor poruncea, iar fericitul Nicolae
scria. Atunci, mîniindu-se trimisul, mai întîi pe Nicolae dezbrăcîndu-l, l-a
întins la pămînt și l-a bătut fără milă, mult timp. Apoi, lăsîndu-l jumătate
mort, s-a întors la Teodor, bătîndu-l și pe acela asemenea, tot trupul i-a umplut
de răni, nesfărîmîndu-i oasele. Apoi, lăsîndu-l abia viu, iarăși s-a întors
la Nicolae și se ispitea ca prin îmbunări să-l înduplece la un gînd cu împăratul.
Iar el, fiind nemișcat în dreapta credință, îi nesocotea cuvintele.
Mîniindu-se și mai mult chinuitorul, a poruncit iarăși ca mai
cu asprime să-l bată pe fericitul Nicolae. Apoi îl bătură pe Cuviosul pe spate
și pe pîntece mult, iar după bătăile cumplite, prigonitorul l-a lăsat gol, ca
să stea în ger toată noaptea - pentru că atunci era în luna lui februarie și
era iarnă. Iar pe el durîndu-l trupul, de multe răni ce avea, și înghețînd de
frig, răbda chinurile mulțumind lui Dumnezeu. După aceasta, chinuitorul aruncîndu-l
iarăși în temniță, s-a întors la împăratul.
Cuvioșii părinți, după primirea bătăilor celor multe, aveau
trupurile rănite pînă la oase, iar străjerii, văzînd o pătimire ca aceasta,
se umileau și, schimbîndu-se în milă, le-au dat apă caldă și untdelemn. Și astfel,
cuvioșii pătimitori își spălau unul altuia rănile cu un burete muiat în apă
și, ungîndu-le cu untdelemn, le tămăduiau. Așa astfel pătimind sfinții nouăzeci
de zile și încă netămăduindu-se desăvîrșit de răni, împăratul cel păgîn iarăși
a poruncit să-i ducă de acolo la hotarele Smirnei. Acolo, dîndu-le multe bătăi
și băgîndu-le picioarele în obezi, a poruncit să-i arunce în temniță, unde au
zăcut cuvioșii douăzeci de luni în primejdii și strîmtorări multe. Iar Dumnezeu,
auzind pe robii Săi care strigau către El ziua și noaptea, și aducîndu-Și aminte
de cei ferecați, a binevoit ca acel rău-credincios împărat să piară, fiind ucis
în biserică chiar de ostașii săi. După dînsul, venind Mihail, ce se numea Valvos,
a luat sceptrul împărăției grecești. Acela, însă, deși era rău-credincios, nu
prigonea pe creștini și nu a oprit ca fiecare să se întoarcă la locul său.
Atunci fiind liberați și fericitul Nicolae, și marele Teodor,
au venit în Calcedon, la patriarhul Nichifor, care era în surghiun. Iar fericitul
Nichifor s-a mîngîiat foarte mult de venirea lor și, văzînd pe trupurile lor
răni de pătimitori, îi cinstea ca pe niște sfinți mucenici. Deci, petrecînd
acolo cîtva timp, au venit cu patriarhul la Constantinopol, ca să se sfătuiască
cu împăratul și să primească dreapta credință. Dar acela, pentru învîrtoșarea
cea multă, n-a ascultat învățătura lor și n-a voit ca să se închine sfintelor
icoane; dar nici pe alții nu-i oprea de la cinstirea lor. Însă în împărăteasca
cetate n-a lăsat să se pună icoane, dar prin cetățile cele de primprejur, unde
ar fi voit cineva, putea să le aibă. Pentru aceasta, Sfinții Părinți Teodor
și Nicolae, sărutînd pe patriarh, au ieșit din împărăteasca cetate, ca să-și
poată păzi sfînta credință cea dreaptă mai cu libertate, prin închinarea la
icoane.
Sălășluindu-se ei în insula Heronis Acriton și acolo petrecînd
cîtăva vreme lîngă biserica Sfîntului Mucenic Trifon, marele Teodor s-a mutat
către Dumnezeu. Fericitul Nicolae, rămînînd după părintele său cel duhovnicesc,
nu se ducea de la mormîntul lui, ci, petrecînd lîngă dînsul, în mai multe nevoințe
își ducea viața cea monahicească. Dar Mihail împăratul, ducîndu-se din viața
aceasta, iar apoi Teofil, fiul său luînd împărăția, s-a ridicat iarăși prigonire
asupra credincioșilor pentru sfintele icoane; și erau chinuiți de eretici toți
cei care cu dreaptă credință se închinau icoanei lui Hristos.
În acea vreme și cei doi frați după trup și după duh, Cuvioșii
părinți Teodor și Teofan, au pătimit mult și au fost însemnați. De atunci și
fericitul Nicolae, lăsîndu-și petrecerea de lîngă mormîntul părintelui său,
rătăcea din loc în loc, pînă ce a murit împăratul Teofil, luptătorul contra
sfintelor icoane, după a cărui moarte a luat împărăția femeia lui, drept credincioasa
Teodora, cu fiul său Mihail, care era minor. Acum făcut iarăși liniște în Biserica
lui Hristos și dreapta-credință a strălucit, fiind patriarh în Constantinopol
Sfîntul Metodie.
În acea vreme fericitul Nicolae a venit în Mănăstirea Studitul
și a fost egumen, după moartea Cuviosului Navcratie, Mărturisitorul, pe cînd
era patriarh Sfîntul Ignatie, care a fost după Sfîntul Metodie. Ținînd egumenia
trei ani, a încredințat-o fericitului Sofronie, bărbatul cel îmbunătățit, iar
el, sălășluindu-se la un loc liniștit, petrecea în tăcere. Dar și Sofronie,
după patru ani ai egumeniei sale, a trecut către Domnul și, mergînd frații la
Cuviosul Nicolae, cu multă rugăminte l-au silit ca iarăși să primească egumenia.
Deci, viețuind el cîtăva vreme, împăratul Mihail, ajungînd în
vîrstă și îndărătnicindu-se, a izgonit din palatul împărătesc pe fericita Teodora,
maica sa, și a silit-o a se tunde într-una din mănăstirile de fecioare, după
sfatul fratelui ei și al unchiului său, Barda, pe care l-a făcut părtaș împărăției
sale. Atunci s-a făcut mare tulburare și sminteală în popor, pentru faptul că
împăratul s-a ridicat asupra maicii sale, iar Barda, lăsîndu-și femeia sa legiuită,
a întinat patul fiului său, luîndu-i femeia. Atunci și pe sfințitul patriarh
Ignatie, care voia să îndrepte o răzvrătire ca aceea între împărați și să dezrădăcineze
fărădelegea lui Barda, îl învăța neîncetat, dar n-a folosit la nimic.
Odată, împăratul Barda, venind în soborniceasca biserică la
o vreme de praznic, voia să se împărtășească cu preacuratele Taine. Dar patriarhul
l-a oprit nu numai de la împărtășanie, ci și înaintea a tot poporul a mustrat
fărădelegea lui și l-a despărțit de Biserică. Atunci Barda, îndrăcindu-se cu
răutatea asupra patriarhului, a pornit pe împăratul Mihail asupra lui și l-a
izgonit de pe scaun, iar în locul lui l-a ridicat pe Fotie.
Văzînd o tulburare și o neorînduială ca aceasta, fericitul Nicolae
și-a lăsat mănăstirea și, luîndu-și pe fratele său, s-au dus la un sat mănăstiresc
ce se numea Prenet și acolo viețuiau în liniște, nevrînd să audă de fărădelegile
ce se făceau de împărați. Însă, nu mult a viețuit acolo, și a fost izgonit.
Pentru că s-a întîmplat cîndva ca împărații să plutească cu corabia spre apele
cele calde, pe lîngă locul acela unde sfîntul avea locuința sa, și știind despre
dînsul că este bărbat îmbunătățit și între toți slăvit, s-au abătut pe la el,
vrînd să-l înduplece la unirea lor prin înșelăciune. Adică și el să se învoiască
și să întărească izgonirea patriarhului Ignatie, cum și însoțirea cea desfrînată
a lui Barda. Dar sfîntul nu numai că n-a lăudat acele fapte rele ale lor, ci
chiar le-a proorocit că de nu se vor pocăi de răutățile lor, apoi vor pieri
cu rea moarte, ceea ce s-a și întîmplat mai pe urmă.
Unele ca acestea auzind de la dînsul, împărații cei răi s-au
mîniat asupra lui și l-au izgonit de acolo, iar în Mănăstirea Studiților au
poruncit să pună alt egumen. Fericitul Nicolae, trecînd din loc în loc, își
chinuia bătrînețele sale. Apoi, din porunca împăraților celor fărădelege, prinzîndu-l
iarăși și legîndu-l, l-au dus în mănăstirea sa și doi ani a fost închis în temniță,
pînă la moartea acelor împărați, Mihail și Barda, pentru care s-a și împlinit
proorocirea sfîntului. Căci, mergînd ei cu oaste în Creta asupra saracinilor
(arabilor), au făcut sfadă între dînșii, iar Mihail a tăiat în două pe ticălosul
împărat Barda. Atunci împăratul Mihail îndată s-a întors înapoi, iar el, asemenea,
fiind tăiat de casnicii săi în palat, foarte rău s-a sfîrșit.
După dînsul a luat împărăția drept-credinciosul Vasile, care
a întors pe fericitul patriarh Ignatie, la scaunul său și pe Cuviosul Nicolae
l-a eliberat din temniță. Apoi, fiind chemat de împăratul Vasile, a fost silit
iarăși să-și ia mănăstirea sa, iar el, deși nu voia să o ia în stăpînire din
pricina bătrîneții, pentru rugămintea împăratului a luat-o. Deci, adeseori chemînd
împăratul pe sfîntul, vorbea cu dînsul și se folosea de cuvintele și de viața
lui cea îmbunătățită și multă cinste îi făcea.
Apoi a dăruit Dumnezeu plăcutului Său, fericitului Nicolae,
darul de a tămădui neputințele între oameni. Pentru că, Evdochia, femeia iubitorului
de Hristos, împăratul Vasile, căzînd într-o boală cumplită și necîștigînd ajutor
de la doctori, se deznădăjduise de viață și aștepta moartea, de care lucru se
mîhnise împăratul foarte mult. Adormind împărăteasa puțin, a văzut în vis pe
un monah bătrîn, în mare slavă, zicînd către dînsa: "Nădăjduiește spre Dumnezeu,
căci nu vei muri acum, pentru că acum vei lua tămăduire și vei fi sănătoasă".
Iar ea, sculîndu-se din somn, a spus bărbatului său vedenia și l-a rugat să
cheme de la toate mănăstirile Constantinopolului pe monahii cei renumiți, care
viețuiesc în fapte bune, ca să o cerceteze. Deci, începînd cuvioșii părinți
a veni în palat la împărăteasă, a venit acolo și fericitul Nicolae, avînd fața
luminoasă ca a lui Moise, pe care văzîndu-l împărăteasa, l-a cunoscut că este
cel ce a vorbit cu dînsa în vis, făgăduindu-i sănătate. Apoi, sculîndu-se, s-a
închinat sfîntului și îndată s-a făcut desăvîrșit sănătoasă.
După aceasta, Elena, femeia lui Manuil patriciul, bolind de
aceeași neputință, se apropiase de moarte și, după obicei, pregătindu-i-se hainele
de îngropare, a sosit Cuviosul Nicolae și, făcîndu-i cruce cu mîna pe cap și
pe tot trupul, a tămăduit-o de boala ce o cuprinsese și îndată s-a sculat sănătoasă
de pe patul ei. Atunci s-a întîmplat ca și Manuil, patriciul, să cadă într-o
boală grea și, neaflînd nici un folos de la doctori, aștepta sfîrșitul. Chemînd
pe fericitul Nicolae, l-a rugat să-l îmbrace în chip îngeresc. Sfîntul i-a zis:
"Fiule, nu-ți va fi aceasta spre folos, pentru că degrabă te va tămădui Dumnezeu
și vei putea să ții dregătoria, s-o rînduiești bine și după aceea te voi tunde
în chip monahicesc, ca să mergi în lumea cea cu fapte bune". Și s-a împlinit
proorocia sfîntului, pentru că Manuil, însănătoșindu-se degrabă, a trecut prin
felurite dregătorii, bine rînduindu-le; apoi, sosind sfîrșitul lui, s-a îmbolnăvit
și fiind tuns de Cuviosul Nicolae, s-a dus către Domnul.
Alt dregător, cu numele de Teofil Melisianul, cu soția sa, erau
în mare necaz pentru că fiii pe care îi nășteau îndată mureau. Acela, odată,
a adus la sfîntul un prunc parte femeiască ce se născuse, rugîndu-l să fie primitor
pruncului, la Sfîntul Botez, pentru că tatăl avea credință că rugăciunile acestui
cuvios părinte vor păzi pe fiica lui de moarte. Fericitul n-a voit a-l boteza,
însă, punînd mîna pe capul copilului, s-a rugat lui Dumnezeu și a zis: "Acestea
grăiește Sfîntul Duh. Vie va fi fiica voastră și veți vedea pe fiii fiilor ei".
Și s-a împlinit acea proorocie a sfîntului, pentru că prunca s-a făcut sănătoasă
și frumoasă și, măritîndu-se după bărbat, a fost bună roditoare de fii.
Cînd a sosit fericitul sfîrșit al sfîntului, el s-a îmbolnăvit
și toți frații înconjurîndu-l, fericitul le-a zis: "Acum spuneți, fraților,
de ce sînteți lipsiți?" Iar ei, mirîndu-se de o întrebare ca aceea, au zis:
"Grîu nu avem". Sfîntul a răspuns: "Nu vă va lăsa Dumnezeu, Care a hrănit pe
Israil în pustie, căci, după ducerea mea, a treia zi, vă va veni grîu destul".
Apoi le-a pus egumen pe Clement, care atunci era econom, și s-a odihnit cu pace
Cuviosul părintele nostru Nicolae, în a patra zi a lunii februarie, trăind șaptezeci
și cinci de ani și a fost îngropat cu cinste. A treia zi după proorocia sfîntului
a venit la mănăstire, de la împăratul Vasile, o corabie plină cu grîu, pe care
Clement, cu bucurie primind-o, a zis către frați: "Iată, părinților și fraților,
Cuviosul Nicolae, părintele nostru, și-a împlinit făgăduința sa, trimițîndu-ne
grîu destul".
Atunci era în mănăstirea aceea un monah, anume Antonie, cuprins
de boala curgerii de sînge de mulți ani și, de la doctori fiind deznădăjduit,
era aproape de moarte. De aceea i-a poruncit egumenul să intre în chiliuța Cuviosului
părinte Nicolae, ca într-însa să se sfîrșească. Intrînd Antonie în chiliuța
aceea și culcîndu-se, i s-a arătat în vis Cuviosul Nicolae, zicîndu-i: "Ce te
doare, fiule Antonie?" Iar el i-a spus boala sa. Cuviosul i-a zis: "Nu te teme
că de acum vei fi sănătos". Antonie deșteptîndu-se, a văzut nu în vis, ci la
arătare, pe Cuviosul părinte. Apoi, ieșind din chiliuță și avînd foarte frumoasă
mireasmă, s-a simțit îndată tămăduit de boală și s-a sculat sănătos. De atunci
a mai trăit patruzeci de ani, neavînd nici o boală, cu rugăciunile Cuviosului
părinte Nicolae. Cu a cărui folosire să ne izbăvim și noi de toate durerile
sufletești și trupești întru Iisus Hristos, Domnul nostru, căruia se cuvine
slavă în veci. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna februarie
|