Pătimirea Sfintei Mucenițe Doroteia și a celor împreună cu dînsa
(6 februarie)
În părțile Capadociei, în cetatea Cezareei, se afla Sfînta fecioară
Doroteia, slujind în toate zilele lui Dumnezeu întru curăție în trezire și întru
întreaga înțelepciune, cu smerenie și cu blîndețe, postind și rugîndu-se neîncetat.
Ea era foarte înțeleaptă, încît abia bărbații cei mai aleși întru înțelepciune
puteau să fie asemenea ei și toți cei ce o știau preamăreau numele lui Iisus
Hristos, Domnul nostru, Care avea o roabă ca aceasta, a cărei vedere era cinstită,
viața sfîntă, înțelepciunea neasemănată și fecioria neprihănită. Iar întru dragostea
lui Iisus Hristos era atît de desăvîrșită, încît s-a făcut vrednică de cămara
Lui cerească și și-a îndoit nevoința sa pentru El, biruindu-și trupul și pe
diavolul. Apoi, împletindu-și cununa îndoită - una a fecioriei, iar alta a muceniciei
- și, bucurîndu-se, a trecut la Hristos, Mirele ei, pentru Care a pătimit pe
pămînt, precum se va arăta în povestirea de față.
Pentru viața ei, străbătînd slava printre oameni, vestea despre
dînsa a ajuns pînă la Saprichie, ighemonul, prigonitorul creștinilor. Acesta,
nezăbovind, a venit în cetatea Cezareei, unde, îndată a prins pe Sfînta Doroteia
și a poruncit s-o pună înaintea judecății sale nedrepte. Deci sfînta fecioară
stătea înaintea păgînului judecător, rugîndu-se în sine către Domnul și chemînd
în ajutor pe Dumnezeu, Mîntuitorul său. Apoi, a întrebat-o ighemonul: "Spune-mi,
cum te numești?". Sfînta a răspuns: "Numele îmi este Doroteia". Saprichie a
zis: "De aceea te-am chemat: ca să aduci jertfă zeilor celor fără de moarte,
după porunca împăraților noștri".
Sfînta Doroteia a zis: "Dumnezeu, Care este Împărat al cerului,
Acela mi-a poruncit ca Lui, unuia, să-I slujesc". Pentru că astfel este scris:
Domnului Dumnezeului Tău să te închini și Aceluia unuia să-I slujești.
Și iarăși: zeii care n-au făcut cerul și pămîntul să piară de pe pămînt. Deci,
se cade a socoti cărui împărat sîntem datori a ne supune: celui pămîntesc sau
Celui ceresc? Și pe cine să ascultăm: pe Dumnezeu sau pe om? Pentru că, ce sînt
împărații? Decît numai oameni muritori, precum au fost și acei zei ai voștri,
la care vă închinați". Saprichie a zis: "De vei voi să fii întreagă, sănătoasă
și curată, lasă-ți creștinătatea și jertfește zeilor, iar de nu, apoi, după
lege, vei fi cumplit chinuită și spre pildă altora".
Sfînta a răspuns: "Voi fi pildă tuturor credincioșilor, ca să
se teamă de Dumnezeu, iar de oamenii cei răi să nu se teamă, pentru că aceia
fac ceea ce fac cîinii cei răi, care rup pe oamenii cei nevinovați, neavînd
nici o pricepere sau înțelegere și care se sălbăticesc, se mînie, latră și cu
dinții lor apucă și rup pe cei ce trec alăturea". Saprichie a zis: "Tu, precum
văd te-ai hotărît să fii neschimbată în mărturisire, bîrfitoare și voiești să
mori cu alții, astfel cu amar. Ascultă-mă și jertfește, ca să scapi de chinurile
cele cumplite". Iar sfînta a zis: "Chinurile tale sînt vremelnice, iar ale gheenei
sînt veșnice. Deci, ca să scap de chinurile cele veșnice, nu mă voi teme de
cele vremelnice căci îmi aduc aminte, de cuvintele Domnului meu: Nu vă temeți
de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă; dar mai mult
vă temeți de cel ce poate ca și sufletul și trupul să-l piardă în gheena focului.
Saprichie a zis: "Ești datoare să te temi de zei, ca nu cumva
mîniindu-se să-ți piardă sufletul și trupul tău, de nu le vei aduce jertfe".
Sfînta Doroteia a răspuns: "Acum ți-am spus, Saprichie, că nicidecum nu vei
putea să mă îndupleci să aduc jertfă diavolilor care au locuit în acei oameni
deșerți, care au trăit atît de rău încît și a grăi, de ei, este rușine. Astfel
au murit ca niște dobitoace necuvîntătoare de vreme ce, fiind vii, n-au cunoscut
pe Cel ce a făcut cerul și pămîntul, marea și cele ce sînt într-însele. Deci
sufletele acelora ard în focul cel nestins, care se închină la idolii făcuți
din diferite materii; și de nevoie va fi să se trimită în veșnicul foc și aceia
care, lăsînd pe Ziditorul lor, au voit ca acelora să le fie închinători".
Acestea auzind Saprichie s-a mîniat foarte și, întorcîndu-se
către slujitorii care erau gata a o chinui, le-a zis: "Puneți-o în locul de
chinuire ca, temîndu-se de chinuri, să voiască a fi slujitoare zeilor noștri".
Iar roaba lui Dumnezeu stînd la locul cel de chin, cu bărbăție și fără de temere,
a zis către judecător: "Ce tot zăbovești, nechinuindu-mă? Fă ceea ce ai să faci,
ca să pot vedea degrab pe Acela pentru a Cărui dragoste nu mă tem a pătimi și
a muri". Saprichie a zis: "Cine este Acela pe care-L dorești atîta?" Sfînta
a zis: "Hristos, Fiul lui Dumnezeu". Zise Sapirichie: "Unde este Hristos?"
Sfînta a răspuns: "Cu prea puternica sa Dumnezeire este pretutindeni,
iar cu omenirea Îl mărturisim că este în ceruri, șezînd de-a dreapta Tatălui
Său, cu Care împreună și cu Duhul Sfînt este o Dumnezeire și ne cheamă în raiul
desfătărilor celor veșnice, unde răsadurile aduc roade în toată vremea, adică
crini și trandafiri, și unde toate florile cele frumoase înfloresc totdeauna,
unde cîmpurile, munții, dealurile totdeauna sînt verzi, izvoarele dulci și sufletele
sfinților întru Hristos se veselesc. Niște lucruri ca acestea pe care ți le-am
spus ție, de le-ai fi crezut, o! Saprichie, te-ai fi izbăvit de pierderea ta
și ai fi intrat în raiul plăcerilor dumnezeiești celor negrăite". Saprichie
a zis către dînsa: "Se cade să lași deșertăciunea și să jertfești zeilor ca
să ai bărbat și să te înveselești în viața ta și să nu pieri asemenea ca și
părinții tăi, care au pierit pentru nebunia lor". Iar sfînta a zis: "Nici nu
voi jertfi diavolilor, de vreme ce sînt creștină, nici nu voi lua bărbat, de
vreme ce sînt mireasa lui Hristos. Aceasta este credința mea, care mă va duce
în Rai și în cămara Mirelui Meu". Atunci a chinuit-o cumplit pe sfînta.
După aceasta, Saprichie, ighemonul, a poruncit ca, punînd capăt
chinuirii sfintei, s-o ducă la două femei care erau surori, ale căror nume erau:
Hristina și Calista. Acestea, mai înainte fuseseră creștine, dar, temîndu-se
de chinuri, se lepădaseră de Hristos și, deznădăjduindu-se, viețuiau cu necurăție
în plăceri și în deșertăciunea lumească, fiind îmbogățite de închinătorii de
idoli pentru a lor cădere de la Hristos. Lor le-a încredințat Saprichie pe Sfînta
fecioară Doroteia, zicîndu-le: "Precum voi ați lăsat deșertăciunea și vrăjile
creștinești, aducînd jertfe zeilor celor nebiruiți și ați luat de la noi daruri,
astfel și pe aceasta s-o întoarceți de la nebunia creștinească la zeii noștri,
căci noi, cu mai mari și mai multe daruri vă vom cinsti, de veți putea s-o înduplecați
pe aceasta către noi". Ele, luînd-o în casa lor, au zis către dînsa: "Ascultă
pe judecătorul și te învoiește cu el, mîntuiește-te de chinuri precum am făcut
și noi. Mai bine este ție să te îngrijești, ca să nu pierzi lumea aceasta văzută
și viața cea plăcută și să nu pieri mai înainte de vreme". Sfînta Doroteia a
răspuns: " Dacă voi, ascultînd sfatul meu, v-ați fi pocăit de jertfele cele
aduse idolilor și iarăși de v-ați fi întors la Hristos, v-ați fi mîntuit de
chinurile gheenei, pentru că bun este Domnul nostru și mult-milostiv celor ce
se întorc către El cu toată inima".
Hristina și Calista ziseră către dînsa: "Am greșit o dată, căzînd
de la credința în Hristos, cum se poate acum, dar, a ne întoarce iarăși la El?"
Zis-a, către ele, sfînta: "Este mai mare păcat a se deznădăjdui cineva de mila
lui Dumnezeu, decît a se închina idolilor. Nu vă deznădăjduiți, nici vă îndoiți
de Doctorul cel bun și iscusit, căci poate tămădui rănile voastre. Nu este rană
pe care El n-ar voi s-o tămăduiască, căci de aceea Se numește Mîntuitor, fiindcă
El mîntuiește; de aceea, Răscumpărător, căci El ne răscumpără; de aceea Eliberator,
căci eliberează. Voi numai să vă întoarceți din tot sufletul spre pocăință și
fără de îndoială vă veți învrednici iertării". Atunci, amîndouă surorile acelea
s-au aruncat la picioarele ei, plîngînd și dorind ca ea să se roage Milostivului
Dumnezeu pentru dînsele și, primind pocăința lor, să le dea iertare de păcate.
Sfînta a strigat către Dumnezeu cu lacrimi, zicînd: "Dumnezeule,
cel ce ai zis: Nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie
viu! Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai adeverit că mai multă bucurie se
face înaintea îngerilor lui Dumnezeu de un păcătos care se pocăiește, decît
de cei 99 de drepți, care n-au greșit, arată darul Tău acestor oi ale Tale,
pe care diavolul le-a răpit și s-a sîrguit să le ia de la Tine. Întoarce oile
Tale către turma Ta. O! bunule Păstor, prin chipul acestora să se întoarcă la
Tine toți cei căzuți".
Trecînd cîtăva vreme, Saprichie ighemonul a chemat la el pe
cele două femei cu Sfînta Doroteia, și luînd pe amîndouă surorile le întrebă
dacă au putut să înduplece pe Doroteia la zeii lor. Hristina și Calista, ridicînd
glasurile lor, au răspuns: "Am rătăcit și rău am făcut, căci, temîndu-ne de
muncile cele vremelnice, am jertfit zeilor (idolilor), de aceea, am rugat-o
și ne-a dat pocăința, prin care vom putea să cîștigăm de la Hristos, Domnul
nostru, iertarea de păcatele noastre". Atunci Saprichie și-a rupt hainele și
cu mare mînie a poruncit să le lege la un loc pe amîndouă surorile, împreunîndu-le
la spate și să le bage într-un vas cu smoală și, punînd lemne, să le ardă.
Ele, strigînd către Dumnezeu, au zis: "Doamne Iisuse Hristoase,
primește pocăința noastră și dă-ne iertare". Deci, fiind arse femeile acelea,
Sfînta Doroteia se înveselea de acea priveliște și striga către dînsele: "Mergeți
mai înaintea mea, o! surorilor și fiți încredințate de iertarea păcatelor voastre,
iar cununa muceniciei, pierdută mai înainte, acum fără îndoială ați aflat-o
și va ieși întru întîmpinarea voastră milostivul Părinte, înveselindu-Se ca
de aflarea fiului celui desfrînat. Apoi vă va îmbrățișa ca pe fiicele Sale,
vă va preamări înaintea îngerilor Săi și vă va rîndui în cetele sfintelor mucenițe".
Astfel, sfintele femei, Hristina și Calista, surorile cele de o mamă, sfîrșindu-se
întru pocăință mucenicește, au luat iertare și cunună de biruință de la Hristos
Dumnezeul nostru.
Saprichie a poruncit ca pe Sfînta Doroteia s-o aducă iarăși
la chinuri, spînzurînd-o, s-o chinuiască ca și mai înainte. Sfînta, fiind prigonită,
se cuprinsese de atîta veselie, ca și cum ar fi intrat acum în cămara iubitului
ei Mire, Hristos. Saprichie a zis către dînsa: "Ce este, oare, că arăți pe fața
ta o bucurie ca aceasta, fiind chinuită?" Sfînta a răspuns: "Niciodată în viața
mea nu m-am bucurat astfel, ca acum, căci mă bucur pentru sufletele acelea pe
care diavolul, prin tine, le luase de la Dumnezeu, iar prin mine le-a primit
Hristos.
Acum este veselie mare la cer, căci îngerii se bucură de sufletele
acelea, arhanghelii se înveselesc, împreună cu toți sfinții Apostoli, iar mucenicii
și proorocii dănțuiesc. Deci, sîrguiește-te, o! Saprichie, și fă degrab ceea
ce ai să faci, ca să pot să trec și eu îndată la veselia sfinților și să mă
bucur în ceruri cu aceia cu care am plîns pe pămînt".
Atunci, Saprichie a poruncit să o ardă cu făclii aprinse pe
sfînta muceniță. Ea, cu și mai multă veselie și arătînd fața luminoasă și bucuroasă
judecătorului, a strigat către el: "Ticălosule, tu ești un nimic, cu idolii
tăi". Tiranul, pogorînd-o de pe lemn, a poruncit s-o bată cu palme peste obraz,
zicînd: "Să se bată fața ta, care mă batjocorești pe mine". Iar sfînta, fiind
bătută, nu înceta a se bucura; și au slăbit cei ce o băteau pe ea. Apoi, ighemonul
a dat o hotărîre de moarte asupra ei: "Pe Doroteia, fecioara cea mîndră, care
n-a voit să aducă jertfă zeilor celor fără de moarte și să trăiască, ci a voit
ca, de bună voie, să moară, pentru un oarecare om, neștiut, ce se zice Hristos,
poruncim să o taie cu sabia".
Auzind acestea, Sfînta muceniță Doroteia a zis: "Mulțumesc Ție,
iubitorule de suflete, Hristoase, că mă chemi în raiul Tău și în cămara Ta,
cea prea sfîntă, mă aduci". Sfînta muceniță, ducîn du-se la moarte, cînd ieșea
din divan, un scolastic, anume Teofil, sfetnic al ighemonului, a strigat către
dînsa, batjocorindu-o: "Ascultă, mireasa lui Hristos, trimite-mi mere și flori
de trandafiri din raiul Mirelui tău". Sfînta Doroteia i-a zis: "Cu adevărat
voi face aceasta". Și, sosind ea la locul tăierii, a rugat pe călău să o lase
puțin să se roage Dumnezeului său. Apoi, sfîrșind rugăciunea, a stat înaintea
ei îngerul Domnului, în chip de prunc mic, foarte frumos, aducînd într-o basma
curată trei mere preafrumoase și trei flori de trandafir roșii. Iar sfînta a
grăit către prunc: "Rogu-mă ție, să le duci acestea lui Teofil și să-i spui:
"Iată, ai ceea ce ai poruncit". Acestea zicînd și-a plecat sub sabie sfîntul
său cap și, fiind tăiată, s-a dus dănțuind la Hristos Domnul, Mirele său, pe
Care din tinerețe L-a iubit și a primit cununa biruinței din mîna Domnului,
în cămara Lui cea nestricăcioasă.Teofil, rîzînd de făgăduința Sfintei fecioare
Doroteia, spunea prietenilor săi și celor de o vîrstă: "Acum, cînd Doroteia
era dusă la moarte, spuind că e mireasă a lui Hristos și lăudîndu-se că va intra
în raiul Lui, am zis către dînsa: "Ascultă, mireasa lui Hristos, cînd vei intra
în Raiul Mirelui tău, să-mi trimiți de acolo flori de trandafir și mere". Iar
ea mi-a răspuns: "Cu adevărat îți voi trimite". Acestea zicînd Teofil către
prietenii săi, rîdea fără de măsură. Dar iată că deodată s-a oprit înaintea
lui îngerul acela, cu trei mere bune și cu trei flori frumoase, apoi i-a zis
lui: "Precum a făgăduit, Sfînta fecioară Doroteia ți-a trimis acestea din Raiul
Mirelui său".
Teofil, văzînd merele și florile și luîndu-le în mîini a strigat
cu mare glas: "Adevărat Dumnezeu este Hristos și nu este nici o nedreptate întru
Dînsul". Iar prietenii și vîrstnicii i-au zis: "Te îndrăcești, Teofile, sau
glumești?" Răspuns-a lor Teofil: "Nu mă îndrăcesc, nici nu glumesc, ci înțelepciunea
cea sănătoasă îmi poruncește să cred că Dumnezeu cel adevărat este Iisus Hristos".
Apoi întrebau aceia: "Pentru ce te-ai schimbat, deodată?" Grăit-a lor, Teofil:
"Spuneți-mi, care lună este acum?" Zis-a lui: "Februarie". Grăit-a lor, Teofil:
"Toată Capadocia o acoperă în această vreme iarna, gerul și gheața și nu este
nici un copac sau buruiană care s-ar împodobi cu frunzele sale. De unde socotiți
că sînt aceste flori?" Zicînd acestea, le arătă merele și florile cele de trandafir.
Ei, văzîndu-le și pipăindu-le, cum și mireasma cea frumoasă
a lor mirosind-o, se mirau și ziceau: "Noi nici în vremea cea obișnuită a roadelor
și a florilor n-am văzut roade așa de frumoase". Grăit-a lor Teofil: "Eu socoteam
pe fecioara Doroteia cea dusă la moarte că este nebună, căci zicea că Mirele
său este Hristos și pomenea de Raiul Lui. Deci, am zis către dînsa ca spre o
nebună, batjocorind-o: "Cînd vei merge în Raiul Mirelui, să-mi trimiți de acolo
mere și flori". Iar ea mi-a răspuns: "Cu adevărat îți voi trimite". Eu rîdeam
de cuvintele ei, dar iată că, după tăierea ei, mi-a venit înainte un prunc mic,
cu vîrsta ca de patru ani, cu frumusețe negrăită, pe care nu-l credeam că știe
a vorbi ceva. Însă el a început ca un bărbat desăvîrșit a grăi către mine, zicînd:
"Sfînta fecioară Doroteia, precum a făgăduit, ți-a trimis daruri din Raiul Mirelui
său". Acestea zicînd și dîndu-mi în mîini acestea, s-a făcut nevăzut. Iarăși
a strigat Teofil: "Fericiți cei ce cred în Hristos și pătimesc pentru El și
pentru numele Lui, căci Acela este adevăratul Dumnezeu și tot cel ce crede în
el este înțelept cu adevărat". Acestea strigînd Teofil, cineva a intrat la ighemonul
și i-a zis: "Scolasticul Teofil, care pînă acum ura pe creștini și le dădea
lor moarte ucigătoare, acela acum strigă înaintea porților, lăudînd și binecuvîntînd
numele lui Iisus Hristos și foarte mulți cred în El, ascultînd cuvintele lui
Teofil".
Ighemonul, poruncind ca îndată să-l aducă la sine, i-a zis:
"Ce ai grăit înaintea porților?" Răspuns-a Teofil: "Am lăudat pe Hristos, pe
Care l-am hulit pînă astăzi". Zis-a lui ighemonul: "Mă mir de tine, fiind om
înțelept, că lauzi numele Aceluia, pentru Care, pe cei ce-L lăudau i-ai prigonit
pînă acum". Zis-a Teofil: "Dintr-aceasta se cunoaște că Dumnezeu adevărat este
Hristos. Căci, îndată m-a întors din rătăcire la calea cea dorită și dreaptă
și m-a făcut să-L cunosc pe El ca Dumnezeu adevărat". Zis-a ighemonul: "Toți
înțelepții întru înțelepciune sporesc și cresc, iar tu din înțelept te-ai făcut
nebun, numind Dumnezeu pe Cel pe Care iudeii L-au răstignit, precum ai auzit
și de la creștini".
Teofil a zis: "Am auzit că Hristos a fost răstignit și rătăceam,
nesocotindu-L pe El că este Dumnezeu și am hulit în toate zilele numele Lui.
Acum, căindu-mă de păcatele mele, cele de mai înainte și de hule, îl mărturisesc
pe El că este Dumnezeu adevărat". Zis-a ighemonul: "Unde și cînd te-ai făcut
creștin, tu cel ce ai adus jertfe zeilor pînă astăzi?" Grăit-a Teofil: "Într-acel
ceas în care am crezut în Hristos. Pentru aceasta, din toată inima crezînd în
El ca în Fiul lui Dumnezeu, Cel fără de moarte, propovăduiesc numele Lui cel
adevărat, numele cel sfînt, numele cel fără de prihană, numele în care nici
o fățărnicie nu se află, nici o înșelătorie și Care împărățește peste idoli".
Zis-a ighemonul: "Au doară, împărățește înșelăciunea peste zeii
noștri?". Grăit-a Teofil: "Oare nu împărățește înșelăciunea în idolii aceia
pe care o mînă omenească din lume i-a cioplit, din aramă și din fier i-a făurit
și din plumb i-a turnat? Pe care îi străjuiesc păsări de noapte, pe care păianjenii
își fac lațurile lor și ale căror scobituri sînt pline de șoareci? De nu este
așa, precum grăiesc eu, apoi mincinos să fiu. Însă tu socotește singur: oare
nu grăiesc adevărul? Și, de vreme ce nu mint, apoi cu dreptate este ca și tu
să te învoiești cu adevărul și să te întorci de la minciună. Pentru că se cade
ție, judecătorul care judeci pe alții pentru minciună, singur de la minciună
să te întorci la adevărul care este în Hristos Dumnezeu". Zis-a ighemonul: "Deci
zeii noștri, oare nu sînt vii?"
Grăit-a Teofil: "Asemănarea idolilor o vedem omenească, dar
nu au nici o simțire, însă Dumnezeu este nevăzut, viu și de viață dătător. Idolii,
dacă vor fi făcuți din materie de mare preț, sînt străjuiți ca să nu se fure
de tîlhari, iar Dumnezeul ceresc de nimeni nu este străjuit, ci El îi străjuiește
pe toți, îi păzește și-i ferește ca pe zidirea Sa. Ighemonul zise: "O, ticălosule
Teofile, văd că dorești să pieri cu grea moarte". Grăit-a fericitul Teofil:
"Eu doresc să cîștig viața bună". Ighemonul zise: "Gîndește-te că de vei petrece
în acea nebunie a ta, mai întîi îți voi da chinuri multe, apoi voi porunci cu
amar să te ucidă".
Fericitul Teofil răspunse: "De aceea am început eu a dori să
fiu ucis pentru Hristos Dumnezeu". Ighemonul zise: "Adu-ți aminte de casa ta,
de femeie, de copii și de rudenii și nu te duce nebunește la moartea cea amară;
căci mare nebunie este aceasta ca, de bună voie, să te dai la chinuri și la
pedepse cu care se pedepsesc tîlharii". "Nu este nebunie aceasta, ci o mare
înțelepciune, ca pentru bunătățile cele mari și veșnice, defăimînd muncile cele
mici și vremelnice, pentru viața cea nesfîrșită să suferi moartea cea de scurtă
durată". Ighemonul zise: "Mai bine îți alegi muncile decît odihna și dorești
moartea mai bine decît viața?" Sfîntul Teofil răspunse: "Eu nu mă tem de munci
și nici de moarte nu mă cutremur, ci mă tem de chinurile cele fără de sfîrșit
precum și de moartea aceea care aduce pedeapsa veșnică. Chinurile date de tine
degrab se vor sfîrși, iar chinurile pregătite închinătorilor de idoli nu se
vor sfîrși niciodată".
Atunci ighemonul a poruncit ca pe Sfîntul Teofil să-l spîn-
zure gol, de un lemn și să-l bată cumplit. Dar, pe cînd îl bătea, sfîntul zicea:
"Iată acum m-am făcut creștin, căci sînt ridicat pe cruce pentru păcatele mele,
pentru că lemnul acesta este asemenea crucii. Mulțumesc Ție, Hristoase Dumnezeule,
că m-ai învrednicit să fiu spînzurat pe lemn". Ighemonul zise către dînsul:
"Ticălosule, cruță-ți trupul tău". Sfîntul Teofil răspunse: "Ticălosule, cruță-ți
tu sufletul. Eu nu-mi voi cruța trupul cel vremelnic pentru ca sufletul să se
bucure în veci". Tiranul, mîniindu-se atunci mai mult, a poruncit să strujească
pe mucenic cu unghii de fier și să-l ardă cu făclii. Sfîntul se veselea în chinuri
ca și cum nu simțea durerea și nu zicea nimic altceva, decît numai acestea:
"Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pe Tine Te mărturisesc, numără-mă în ceata sfinților
Tăi".
Fața lui era luminoasă, iar slujitorii, au slăbit de multă osteneală,
Saprichie ighemonul a dat un răspuns de moarte asupra sfîntului, care era așa:
"Atunci lui Teofil, care a adus pînă acum jertfe zeilor celor fără de moarte,
iar acum s-a răzvrătit și de la zei s-a abătut către creștineasca adunare, poruncim
să i se taie capul". Sfîntul Teofil, auzind acel răspuns dat asupra sa, a zis:
"Mulțumesc Ție, Hristoase, Dumnezeul meu". Apoi, bucurîndu-se și-a plecat sub
sabie sfîntul său cap și, fiind tăiat, s-a încununat prin mucenicie, luînd plata
ca lucrătorul care venise în ceasul al unsprezecelea - asemenea ca cel dintîi
- în Împărăția lui Hristos Dumnezeul nostru. Căruia, împreună cu Tatăl și cu
Sfîntul Duh, I se cuvine cinste și slavă în veci. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna februarie
|