Viața și minunile Cuviosului Părintelui nostru Meletie Mărturisitorul
(9 februarie)
Oamenii de multe au trebuință, dar mai ales de cuvînt, care
îi îndeamnă să fie buni și care gonește frica și pregătește îndrăzneala. Pe
luptători îi duce către locul cel de luptă, iar pe ostași îi îndeamnă la arme.
Dar mai mult decît alții, au trebuință de cuvînt cei care doresc să se ducă
către nevoințele duhovnicești și pe care cuvîntul îi îndeamnă să se facă și
mai sîrguitori. Precum au trebuință de tărie cei care se pregătesc de război,
tot așa și cei care se luptă nu împotriva sîngelui și a trupului, ci împotriva
duhurilor răutății. Aceștia, după cuviință, au trebuință de mai multă întărire
prin cuvinte. Pentru aceasta, s-au scris cărți cu multe cuvinte și vieți ale
sfinților părinți și s-au arătat bunătățile cele făgăduite, precum și muncile
cele îngrozitoare care ne îndeamnă a ne ține de acelea, iar de acestea a ne
feri. Apoi ne îndrumă și către lucrurile cele de Dumnezeu iubite, iar de la
cele potrivnice ne opresc.
Dacă oarecare povestire folosește spre îndemnarea la fapte bune,
apoi și viața marelui nostru părinte Meletie are puterea de a folosi mult pentru
cei ce o scriu și pentru cei ce o citesc. Căci bărbatul acesta s-a îmbărbătat,
nu numai asupra patimilor, ci și pentru buna credință s-a arătat tare, nevoindu-se.
Deci în amîndouă a sporit bine și pentru amîndouă de la Dumnezeu s-a încununat.
Pentru aceea este de cuviință a povesti despre el, căci nu este lucru cuviincios
a acoperi cu tăcere cele ce se cuvin a se povesti spre folosul multora; apoi
a tîlcui cuvîntul și celor iubitori de Dumnezeu. Facă-se celui ce voiește pildă
bună și podoabă potrivită tuturor, adică celor ce se îngrijesc de fapta bună
și de a viețui după Dumnezeu; dar mai ales celor buni și mai sîrguitori decît
aceștia și celor ce doresc a dobîndi laudă nepieritoare, care niciodată nu cade,
ca cele trecătoare de aici, care curg și se strică.
Cuviosul părintele nostru Meletie, s-a născut în părțile Mării
Negre, într-un sat ce se numea Teodot, neînsemnat mai înainte, însă acum renumit
pentru un bărbat ca acesta dumnezeiesc, ca și ținutul Armatem, care a odrăslit
pe marele Samuil. Părinții lui se numeau Gheorghe și Maria, care erau buni creștini,
cinstitori de Dumnezeu, îmbunătățiți și foarte milostivi, încît, aducîndu-și
aminte de Avraam, care pentru iubirea de străini a cîștigat fiu la bătrînețe,
pe Isaac, se sîrguiau și aceștia să dea lui Dumnezeu nu numai averea lor, ci
și sufletele. Ei erau asemenea lui Iov, adică orbilor le erau povățuitori, șchiopilor
picioare, ciungilor mîini, iar pe cei fără de adăpost îi aduceau în casă. La
ei se sălășluia străinul și ușa casei lor era deschisă oricui venea la dînșii.
Pentru aceea au luat rod vrednic de fapta lor cea bună de la
Dumnezeu și au născut pe minunatul Meletie, pe care l-au dăruit iarăși Celui
ce l-a dat lor, ca nici prin aceasta să nu se arate mai prejos decît jertfa
patriarhului. Apoi l-au născut a doua oară prin Sfîntul Botez. A mai spune acum
că avuția lor, care pentru Hristos se împărțea cu îmbelșugare la săraci, și
mai mult creștea, socotesc de prisos. Că aveau ei nu numai o mare bogăție, ci
încă și slavă și cinste dregătorească, căci se povestește că tatăl fericitului
acestuia a fost voievod peste o oaste nu mică, iar despre maică-sa numai limba
lui Solomon ar fi ajuns spre lauda ei. Aceea toate le avea bune, că se ruga
lui Dumnezeu ziua și noaptea și cinstea pe bărbatul său cît se cuvenea, încît
era cu dinadinsul ucenică a lui Pavel. Apoi cunoștea vremea rugăciunii, a înfrînării
și a odihnei. Toată viața ei era spre rugăciune și doxologie către Dumnezeu,
din care a avut rod de bună naștere, pe Meletie, pe care l-a adus lui Hristos
și pe care eu îl socot stîlp al bunei cinstiri de Dumnezeu, tărie a credinței
și turn însuflețit al faptei bune, scară ce duce către Dumnezeu și povățuitor
către tot lucrul bun, după cum cuvîntul va arăta mai departe.
Din niște părinți ca aceștia ieșind marele Meletie, s-a luminat
cu Sfîntul Botez și s-a numit Mihail, pentru că Meletie a fost numit mai pe
urmă, cînd s-a făcut monah. Dar împreună cu numele și-a schimbat și viața. Acest
lucru se face și acum la noi, nu fără de socoteală, nici după cum ar fi socotit
unii cum că este un obicei vechi, precum sînt unele din lucruri, ci este un
lucru plăcut lui Dumnezeu și de sfintele cuvinte vestit. Căci, precum cei ce
au robi, cu orice chip și după cum li se pare, schimbă și numele acelora, așa
și Dumnezeu se vede că le-a schimbat viața și numele celor pe care i-a ales
să-i facă vase cinstite, încăpătoare de darurile Duhului, cum s-a întîmplat
cu patriarhii: din Avram, numindu-l Avraam; din Iacov, Israil; din Simon, Petru;
din Saul, Pavel. Și cîți mai înainte de aceia și după aceia s-au învrednicit
a sluji lui Dumnezeu, într-acest chip le-a schimbat și numele.
După ce s-a născut marele Meletie, precum am spus, și după
ce a doua oară s-a născut din dumnezeiasca baie a Botezului, a fost înștiințat
tatăl său, în taină, de Dumnezeu, de ceea ce era să se întîmple. Căci a văzut
în somnul său că a venit la dînsul un bărbat cu sfințită cuviință și cinstit,
trimis de împăratul, și cerea de la dînsul engolpionul (iconiță) cel de aur.
Deșteptîndu-se din somn și nedumerindu-se ce înseamnă visul cel văzut, apoi,
căutînd, a înțeles că visul acela era pentru fiul său, care are să se facă engolpion
de aur, adică va fi vas ales și cinstit al lui Dumnezeu, Împăratul ceresc. Pentru
aceasta mai iubit va fi Împăratului a toate decît tatălui său cel trupesc. De
aceea, tatăl lui a pus toată silința să facă toate cele ce trebuiau pentru creșterea
cea bună a pruncului.
Tatăl a dat pe copil la un dascăl, ca să-l învețe sfintele cărți
și împreună cu acestea și viața cu fapte bune. Cu toate acestea nici el nu s-a
lenevit a-l sfătui și a-l învăța în casa sa, după cum au datorie părinții a
învăța pe fiii lor, poruncindu-i să facă toate cele ce sînt plăcute lui Dumnezeu
și îndemnîndu-l a merge la biserică de două ori pe zi, dimineața și seara, ca
să audă învățăturile dumnezeieștilor Scripturi și să se adape dintr-însele,
ca pomul lui David cel răsădit lîngă izvoarele apelor. Tînărul, fiind înțelept,
cu bună așezare, cu frumoase obiceiuri împodobit și cu rîvnă în toate, cu cîte
se cinstește Dumnezeu, făcea mai multe decît cele ce i se porunceau. Pentru
aceasta covîrșea în fapta bună și în sporirea învățăturii pe toți cei de o vîrstă
cu el. Deci, sporind în acest chip în lucruri bune, apoi nevoindu-se, a văzut
o vedenie dumnezeiască, care îi poruncea, asemenea lui Avraam, să fugă din patria
și de la rudeniile sale și să se ducă în alt pămînt străin, pe care i-l va arăta
Însuși cel ce i-a poruncit în vis. Negreșit Acela era Dumnezeu și nici o îndoială
nu am despre aceasta. Vedenia aceasta arăta prin vis mutarea tînărului din locul
acela, iar mai adevărat, însemna înălțarea cugetului și defăimarea trupului,
pentru care i s-a dat ca soartă pămîntul celor blînzi.
Învrednicindu-se de vedenia aceea, tînărul cel curat, și pricepînd
ce înseamnă această vedenie, căci ajunsese acum la vîrsta care poate judeca
unele ca acestea, nezăbovind de fel, s-a lepădat de toate: de patrie, de părinți,
de rudenii, de cei de o vîrstă cu el, de bogăție și de slava lumii cea iubită
de tineri - căci acum era întărit cu statornicia obiceiurilor și cu tăria trupului
- și a urmat cu osîrdie lui Dumnezeu, Celui ce l-a chemat, ridicînd pe umerii
săi crucea și primind moartea lui Hristos. Eu însă nu știu de ce să mă minunez
mai mult, de răbdarea lui cea mai presus de fire, ori de înțelepciunea cea mai
presus de om. Pentru aceasta, punînd înainte povestirea, voi lăsa s-o judece
cei ce o citesc și o aud.
După cum am zis mai sus, a socotit să se ducă în alt pămînt.
De aceea, cel ce s-a învrednicit de-același glas, a hotărît să se ducă în pămîntul
în care și Avraam a nemernicit. Deci, a pornit să se ducă la Ierusalim ca să
se închine sfintelor locuri, în care S-a pogorît Fiul și Cuvîntul lui Dumnezeu
Tatăl, unde S-a făcut Om și a lucrat minunile cele preaslăvite, apoi a răbdat
cruce, moarte, îngropare și a înviat a treia zi, după Scripturi, și S-a înălțat
la cer. Dar cînd a pornit să se ducă la Ierusalim, era luna ianuarie și toiul
iernii. Atunci bunul Mihail călătorea pe jos, singur, fără alt tovarăș de drum,
fără acoperămînt și, în sfîrșit, fără toate cele ce sînt trebuincioase la drum.
Multă nevoie pătimea cel cu suflet răbdător: ploi, ninsori, noroi, vărsările
rîurilor, care erau în drum și mai rău decît toate era că și tîlhării se făceau
în cale și a trece pe lîngă ele nu era lesne, fiind tînăr, străin, fecior de
boier și neiscusit în unele ca acestea. Dar toate acestea întru nimic le socotea
cuviosul, pentru multa dragoste și sîrguință ce o avea către Hristos. Căci astfel
este dumnezeiescul dor, cînd cade în vreun suflet viteaz, încît focul îl socotește
rece, iar gerul și înghețarea întru nimic nu o bagă în seamă. Dar de vreme ce
despre vărsările de rîuri am pomenit, să istorisim ceea ce nu este cu dreptate
a trece cu vederea.
Cînd trecea prin Lidia, a ajuns și la rîul Pactolului, ce curge
prin acea țară, rîu care este din fire mare, îndestulat de ape și cu anevoie
de trecut. Atunci însă, din pricina iernii, a ploilor și a ninsorilor ce se
întîmplaseră pe acea vreme, se făcuse mai mare și se ridica în valuri ca o mare.
Deci ce să facă omul lui Dumnezeu? Fiindcă nu vedea pe nimeni, nu vedea nici
pod sau luntre și nici altceva din cele spre trecere, alergă către Atotputernicul
Dumnezeu, ridicînd la cer mîinile și ochii, iar mai înainte de acestea mintea.
Și suspinînd din adînc, iar limba mișcînd-o spre rugăciune, zise:
"Doamne, Stăpîne a toate văzătorule și atotputernice, Cel ce
dintru neființă pe toate le-ai făcut. Cel ce ai chemat pe Avraam din pămîntul
Caldeilor și cu cel care Te-a ascultat, ai călătorit împreună, netezind toate
cele colțuroase și aspre, și pe cele grele ușurîndu-le pe cale; Cel ce focul
cel preaslăvit l-ai arătat lui Moise, în Sinai și i-ai ajutat acestuia în toate;
Cel ce noianul mării l-ai făcut pămînt uscat israelitenilor, celor care nu știau
calea, și izvoarele cele stricate le-ai făcut curgeri dulci și bune de băut;
Cel ce în vremea lui Isus Navi ai oprit Iordanul; Cel ce ai preamărit pe Ilie
în car de foc și pe Elisei l-ai trecut neudat apa rîului, Însuți Stăpîne și
Purtătorule de grijă al tuturor, vino și acum ca ajutor al neputinței mele și
mă sprijinește pentru mila Ta, că de Tine nici lucru, nici cuget nu se poate
tăinui, ci pe toate le știi mai înainte de a se face ca un privitor al celor
nearătate și ca cel ce intri și te atingi de inimă. Tu știi cîte are în sine
mintea mea și miluindu-mă și învrednicindu-mă dumnezeieștii Tale arătări, m-ai
îndemnat să urmez Ție. De aceea mă rog negrăitei Tale bunătății, să-mi fii mie
povățuitor al căii acesteia și al vieții, și dăruiește-mi nebiruitul Tău ajutor
din înălțime, prin care cu bună menire să trec rîul acesta, cum și toată calea
cealaltă, să mă învrednicesc a vedea locurile pe care le-ai sfințit, prin venirea
Ta și să Te slăvesc pe Tine, Cel cu adevărat preaslăvit în veci".
Îndată după ce a sfîrșit rugăciunea, cuviosul s-a înălțat în
văzduh și a trecut de partea cealaltă a rîului. Astfel a zburat cu aripile aurite
ale faptei celei bune și se sîrguia a se sui la cer; astfel l-a sprijinit Hristos
pe dînsul. Pentru aceasta, slăvind pe Dumnezeu, Care cu un chip ca acesta i-a
ajutat, alerga cu mai multă sîrguință în cealaltă călătorie.
După ce a ajuns la Ierusalim și s-a închinat cu multă evlavie
tuturor locurilor sfinte, a dorit să vorbească și cu cuvioșii părinți, care
se nevoiau prin pustietățile acelea, ca să ia de la dînșii chip și povățuire
despre viețuirea și petrecerea nevoinței celei pustnicești.
Cuviosul s-a dus la muntele Sinai și, după asemănarea cîini-lor
de vînătoare, urma cărările muntelui, cerceta peșterile, înconjura mănăstirile
pînă ce și-a împlinit dorința. Căci tot cel ce cere, ia, zice sfințitul cuvînt,
și, cela ce caută, află. Deci, a văzut acolo părinți minunați, mari cu fapta,
înalți cu vederea, unii petrecînd în pustie de peste 80 de ani și petrecînd
toată viața lor în ostenelile pustnicești. Minunîndu-se de petrecerea și nevoința
lor cea mai presus de fire, i-a rugat cu lacrimi și nu numai el, ci și aceia
care aveau multă evlavie, ca să-l primească în tovărășia lor. Deci, judecînd
părinții a primi pe tînăr în viața de obște, l-au primit cu dragoste și s-a
numărat împreună cu frații. El, dezbrăcîndu-se de hainele cele lumești, a lepădat
împreună cu dînsele și numele cel mirenesc, numindu-se Meletie, și împreună
cu acesta tot cugetul pămîntesc. Făcîndu-se monah, s-a îmbrăcat cu hainele cele
de păr ale monahilor și împreună cu acestea s-a îmbrăcat cu asprimea și reaua
pătimire a pustniciei și a viețuirii după Dumnezeu, deși chiar mai înainte de
aceasta nu era neîmpărtășit de sudorile cele duhovnicești. Acum, însă, s-a îmbogățit
și mai mult cu acestea, după cum se va spune de aici înainte.
De vreme ce acestea s-au aflat în acest chip, nici un fel de
faptă bună nu era pe care să n-o aibă Meletie cel bun în toate. Că toată ziua
slujea la trebuințele fraților și toată noaptea o petrecea în rugăciune, în
doxologia lui Dumnezeu și în citirea dumnezeieștilor Scripturi. El nu avea pat,
nici așternut, nici a doua îmbrăcăminte, ci o dată se culca rezemat de o funie,
altă dată pe pămîntul uscat și se îndulcea de puțin somn, pentru nevoia firii.
Uneori petrecea și săptămîni întregi cu totul fără somn, adică în săptămîna
Sfintelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos, cum și în altele ale stăpîneștilor
și marilor praznice, după cum cei de mai înainte au văzut cu ochii pe acest
bărbat și ne-au povestit. Astfel, cu osîrdie a îmbrățișat Meletie viața cea
aspră și astfel s-a nevoit împotriva firii. Acestea sînt începuturile petrecerii
pustnicești ale lui. Petrecînd cuviosul vreme multă, împreună cu acești dumnezeiești
părinți, apoi nevoindu-se bărbătește în faptele bune și învățînd unele de la
acei sfințiți bărbați, iar altele deprinzîndu-le de la sine și făcîndu-se minunat
în toate, s-a suit la treapta cea înaltă a vederii și s-a învrednicit de darurile
duhovnicești.
Din această pricină s-a întîmplat să fie lăudat cuviosul de
cei ce îl cunoșteau și să se povestească despre dînsul către cei de departe,
lăudîndu-se de toți numele lui. Deci, îngreunîndu-se cuviosul - căci se temea
ca nu cumva, pentru laudele cele de la oameni, să se lipsească de răsplata nevoințelor
sale de la Dumnezeu și fără folos să se ostenească -, a socotit să fugă de acolo.
De aceea, a ieșit noaptea din mănăstire și s-a dus mai în grabă la Ierusalim,
căci iubea să rămînă cîtva timp lîngă Mormîntul Domnului și să se învrednicească
a vedea Sfînta Lumină și nu numai cu auzul, ci chiar cu ochii să se învrednicească
a vedea minunea și deplin a se încredința. După ce s-a învrednicit a vedea ceea
ce dorea, s-a pogorît în Egipt și s-a dus în cetatea lui Alexandru, iar de acolo
tot pămîntul sirienesc l-a străbătut. Apoi s-a dus în Damasc, ca să adune de
la părinți, ca o albină iubitoare de osteneală, mierea faptelor bune. Plecînd
din Damasc, că nu suferea să trăiască cu mulțimea necredincioșilor de acolo,
s-a dus la muntele Latrului și acolo a petrecut multă vreme. Apoi s-a dus la
muntele Galisiul, ce se află în Asia Mică, puțin depărtat de Efesul cel vechi
și are deasupra o mănăstire foarte mare, pe care a zidit-o vestitul în pustnicie
și marele în petrecerea cea după Dumnezeu, minunatul părintele nostru Lazăr
Galisiotul. Pe aceasta Dumnezeu a preamărit-o și foarte mare a făcut-o, împodobind-o
cu podoabele nemuritoare ale faptei bune. Căci în această mănăstire au odrăslit
foarte mulți cuvioși bărbați care au strălucit ca niște luminători și au luminat
lumea.
Socotesc însă că este nevoie să facem și o scurtă descriere
despre starea acestui munte. Muntele acesta era înalt, rîpos și aspru, neavînd
nimic din cîte sînt spre odihna și mîngîierea trupească. Nu are nici odrăslire
de buruiană, nici de verdeață, dar nici altele care sînt de trebuință spre hrană
nu rodesc deloc; ci pămîntul este cu totul uscat și neroditor. Dar este roditor
într-alt fel de fapte bune și calea care duce la mănăstire este nu numai strîmtă
și necăjită, - ca una ce duce către viață - ci este și aspră și mult încurcată.
Nu numai cu dușmanii cei nevăzuți se întîmplă să dea război cei ce pustnicesc
acolo, ci, cu adevărat, și împotriva stihiilor; că vara soarele, arzînd pietrele,
acestea dogoresc nu mai puțin decît focul cînd cade în spini. Iar bieții părinți
rabdă toate acestea și pînă în sfîrșit viețuiesc, iar iarna se chinuiesc de
ninsori și de răceală. Și așa prin foc, prin frig și răceli trec în odihna cea
duhovnicească.
Nu numai acestea, dar și apa sînt siliți de-a pururea a o aduce
de departe și după cum se zice în Pilde: fiecare să bea sudorile sale. Și de
vreme ce vestea cea bună pentru mănăstirea din Galisiot străbătea pretutindeni
- pentru că în acea vreme toți cîți vorbeau despre dînsa, cu vorbe lăudătoare
spuneau -, dumnezeiescul Meletie, avînd foarte mult dor de fapta cea bună, a
socotit că acolo se cade a se duce, ca și mai cu iubire de osteneală să lucreze
mierea cea dulce. Ducîndu-se Cuviosul Meletie în acea mănăstire și văzînd pe
părinții cei ce se aflau într-însa, s-a minunat de petrecerea lor cea pustnicească
și dorind să se sălășluiască împreună cu dînșii, se rugă să-l primească; și
așa s-a numărat și el împreună cu frații cei de obște și s-a făcut monah. Apoi
s-a dat pe sine în ascultarea unui bătrîn, care se numea Marcu și care se poreclea
Amiselin.
Cine va povesti covîrșirea smereniei minunatului Meletie și
sîrguința către slujirea frățimii? Cine va spune nepregetarea, firea sa cea
blîndă și răbdarea lui cea mare? El grăia puține cuvinte și făcea multe lucruri
din cîte îi poruncea duhovnicescul său părinte; că asculta, se supunea și cu
plăcere îl slujea. Din obișnuita pătimire și aspra viețuire, nicidecum n-a ieșit,
căci și nopțile era în rugăciune și zilele le trăia în lacrimi și nu era ceas
și nici cea mai mică parte din ceas, în care să nu cugete la Iisus Hristos și
în rugăciunea sa să nu aibă numele Lui, zicînd necurmat rugăciunea: "Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă". Petrecînd cu starețul său
multă vreme și dîndu-i ascultare desăvîrșit, nu numai de dînsul era lăudat și
vrednic de minune ci și de ceilalți care petreceau împreună cu starețul lui.
Căci povestindu-le starețul faptele bune ale dumnezeiescului Meletie, îl punea
pe dînsul ca chip și asemănare a petrecerii celei după Dumnezeu la toți cei
ce se aflau acolo.
Dar puțin a lipsit de n-am uitat această minunată ispravă a
Cuviosului, căreia nimeni să nu-i fie necredincios: dumnezeiescul Meletie se
închidea în chilia sa și petrecea nemîncat 40 zile, urmînd prin aceasta lui
Moise și lui Ilie, și mai ales Mîntuitorului Celui de obște și Dascălului Hristos.
Monahii care slujeau mănăstirii au dus în chilia lui un vas cu apă și un număr
de smochine uscate. După ce au trecut 40 zile, le-au găsit întregi, fiindcă
cuviosul nu mîncase nici una. Pentru aceasta, tot muntele Galisiul s-a minunat
și în toate laturile Asiei de primprejur străbătînd vestea despre dînsul, alergau
să-l vadă pe marele nevoitor. Aceasta făcîndu-se, îi împiedicau liniștea și
nevoința lui, pentru care pricină se mîhnea foarte mult omul lui Dumnezeu. Deci,
socotea în ce chip să uneltească ca să scape de slava și de laudele oamenilor,
pentru care nu înceta ziua și noaptea, rugînd pe Dumnezeu să-i arate calea prin
care să-și dobîndească dorirea sa.
Odată, dîndu-se la obișnuita sa petrecere și pentru aceasta
rugîndu-se lui Dumnezeu, s-a învrednicit de o vedenie neobișnuită. Fiind întuneric,
pentru că era la miezul nopții, s-a umplut chilia de o dumnezeiască și cerească
lumină, apoi i s-a arătat Iisus Hristos îmbrăcat cu îmbrăcăminte minunată și
preastrălucită, iar împrejurul lui Hristos stăteau niște tineri prea frumoși,
ținînd în mîini sceptru și purtînd haine albe, iar umbletul lor era cu multă
evlavie. Cum a văzut Cuviosul această dumnezeiască vedenie, îndată s-a spăimîntat
și a căzut jos. Iar unul din tinerii aceia, apucîndu-l de mînă, l-a ridicat
și atunci, Stăpînul Hristos a zis către dînsul: "Meletie, de ce te temi? M-ai
chemat și, pentru aceasta, iată am venit!". Iar cuviosul, fiind încă înspăimîntat,
nu numai că nu vorbea nimic, ci nici nu îndrăznea a căuta spre Domnul. De aceea
Domnul a zis iarăși către dînsul: "Du-te în cetatea lui Constantin, ca să ajuți
adevărului căruia i se dă război". Acestea zicîndu-i, s-a suit în ceruri împreună
cu tinerii aceia.
Bunul Meletie s-a umplut de negrăită bucurie și socotea acum
să împlinească porunca lui Dumnezeu, cugetînd să meargă spre acea cale. Însă
nu a voit să tăinuiască această vedenie starețului său. De aceea, i-a arătat
voia sa, afară de vedenia care o văzuse; și l-a rugat să-i dea voie a se duce,
dar bătrînul, cunoscînd cu ce fel de bărbat locuia împreună, n-a voit nicidecum
să-i dea voie; ci mai vîrtos, în tot chipul se străduia ca să-i scoată din gînd
acest scop. Pentru aceasta îi aducea aminte și de gîlcevile din cetate, precum
și de celelalte întîmplări care sînt împotriva petrecerii monahicești.
Ce a făcut după aceasta? Iarăși se mîhnea dumnezeiescul Meletie
și se ruga lui Dumnezeu pentru aceasta, apoi i s-a auzit rugăciunea lui. Atunci,
un glas din cer a venit la bătrîn, zicîndu-i: "Pe robul meu, Meletie, liberează-l,
că spre folosul multora va merge la Bizanț". După ce a auzit Marcu aceste cuvinte,
a liberat pe Meletie cu rugăciunile sale. Purcezînd Cuviosul și mergînd două
zile, a treia zi a ajuns la Pition, care este port, și de acolo, suind într-o
corabie, s-a dus pe mare la cetatea lui Constantin. Mai înainte de toate se
sîrguia mult a se tăinui, ca să scape de slava oamenilor; însă n-a putut să
aibă acea parte, fiindcă avea cu dînsul făclia faptei bune. Căci după cum este
cu neputință să se tăinuiască cel ce umblă în întuneric, avînd cu sine lumină,
așa și cel ce are cu sine fapta bună nu se poate ascunde de oameni și de cei
mulți să rămînă necunoscut, chiar dacă ar locui în pustiu, în peșteri, în munți
sau s-ar ascunde în găurile pămîntului. Deci și acest dumnezeiesc bărbat, deși
lucra multe și nu căuta slava, cu toate acestea n-a putut a se tăinui de cei
mari ai cetății, ci s-a făcut cunoscut împăraților, senatorilor și tuturor celorlalți.
Mulți din cetatea lui Constantin alergau și se adunau la dînsul
în fiecare zi și luau de la dînsul mare folos, pentru că ce lucru nu avea cuviosul,
ca să nu îndemne pe oameni la fapta cea bună? Obiceiul lui era smerit, îmbrăcămintea
proastă, părul nepieptănat, picioarele neîncălțate, cuvintele sănătoase și roditoare,
mintea deșteaptă și luătoare aminte. Pe scurt, toate mișcările lui erau de folos
celor ce îl priveau sau vorbeau cu dînsul. Pentru toate acestea nu pot să vă
povestesc cîtă lume alerga la dînsul în fiecare zi. Căci constantinopolitanii
au un bun obicei, adică întreabă ca să afle despre oamenii cei înțelepți și
îmbunătățiți unde se află. Așa se duc și-i întîlnesc, iar cuvintele lor le scriu
pe lespezile inimii. Unii dintr-înșii scriu și pe hîrtie cuvintele unor îmbunătățiți
ca aceștia, ca să le aibă spre folos totdeauna, precum și pînă astăzi cei mai
mulți dintr-înșii au multe cuvinte ale cuviosului scrise pentru aducere aminte.
Pentru aceea, dumnezeiescul Meletie mai mult decît întîi s-a
mîhnit, căci dorea să se liniștească și de oameni să nu se slăvească. Fiindcă
mintea omului, care se curățește prin liniște, se unește cu Dumnezeu și întru
sine Îl sălășluiește. In alt chip nu este cu putință a dobîndi acest dar. Pentru
aceasta a socotit să fugă din împără-teasca cetate.
Trecînd Propontida, s-a dus la locul marelui părinte Axentie
și aflînd o peșteră mică, cu totul pustie, făcută de el singur, a intrat într-însa
și acolo a petrecut multă vreme, fără casă, gol, desculț, fără foc. Apoi, făcîndu-și
o colibă foarte mică, dinaintea ușii peșterii, atît de mult se nevoia și atîta
sîrguință către pustnicie arăta, ca și cum atunci ar fi făcut început și atunci
ar fi început viața cea plăcută lui Dumnezeu. Astfel, cu sîrguință a început
ostenelile cele aspre și mai presus de fire. Postind multe zile, priveghind
și făcînd multe mătănii, își chinuia trupul prin tot felul de pătimiri aspre,
încît se povestește că un monah, văzînd pe sfîntul nevoindu-se în acest chip,
a zis către dînsul că nu se cade astfel a se omorî cu osteneli peste măsură
și covîrșitoare. Către acesta Sfîntul a răspuns: "N-ai auzit, fiule, că și Avraam
se va căi că nu s-a nevoit mai mult, cînd va vedea în ziua judecății darurile
lui Dumnezeu cele covîrșitoare, pe care le va dărui în ziua aceea celor vrednici?"
Acestea auzindu-le, monahul acela s-a minunat și, cucernicindu-se de răspunsul
sfîntului, a tăcut. Dar ducîndu-se de la dînsul, a propovăduit minunata petrecere
a cuviosului tuturor monahilor și mirenilor cu care s-a întîlnit.
Mulțime de oameni alergau la cuviosul, îl supărau și-i tulburau
liniștea cea iubită lui. Deci, mîhnindu-se, se ruga lui Dumnezeu să fie cruțat
de aceasta. După rugăciune a deschis cartea proorocilor, ca să învețe pe ce
cale voiește Dumnezeu să-l povățuiască să se ducă și îndată a aflat cuvîntul
acesta: "Te-am pus spre lumina neamurilor". Cunoscînd ce înseamnă cuvîntul
acesta, a rămas în același loc, primind pe toți care veneau la dînsul. Tămăduia
pe cei bolnavi, dezlega nedumeririle celor care îl întrebau, dădeau învățături
folositoare de suflet și ajuta în tot felul pe cei ce veneau la dînsul.
Pentru toate acestea, a străbătut pretutindeni mare laudă despre
cuviosul și nici un creștin nu era care să nu cheme în ajutorul său sfintele
lui rugăciuni: corăbierii, călătorii și cîți erau bolnavi și sănătoși, toți
îl chemau; bolnavii, să se tămăduiască de bolile lor; iar cei sănătoși, să-și
păzească sănătatea. Nici pe ostași nu i-a trecut cu vederea, făcătorul de bine
cel de obște și nici pe lucrătorii de pămînt nu i-a lăsat neîmpărtășiți de darul
său, încă și pe păstori și pe vînători i-a împărtășit cu facerile sale de bine
și tuturor celor ce se aflau în diferite nevoi le dădea cele ce aveau trebuință.
Adeveresc cuvîntul meu și pescarii, care au luat de la dînsul multe binefaceri.
Îndată ce pomeneau prin rugăciune numele lui Meletie, prindeau pești nenumărați.
Ce să mai zic despre oameni? Cînd și vitele chiar și fiarele se împărtășeau
de darurile Cuviosului, căci și spre ele avea mare îndurare și multă milostivire.
Dar oare Cuviosul numai în minuni era vestit, iar iubirea de
străini o trecea cu vederea, măcar cît de puțin? Nu. Cum să tac eu și să nu
vă povestesc după vrednicie, despre mulți pe care i-a săturat din puține pîini;
și despre mesele de fiecare zi, la care ospăta pe toți cei ce veneau la dînsul,
precum și despre îndestularea bunătăților pe care le revărsa peste toți acea
limbă de miere izvorîtoare care dădea învățături la toți și le hrănea sufletele,
nu mai puțin decît trupurile.
Acestea fiind în acest chip, o! cum aș putea să povestesc fără
lacrimi cele de aici înainte! Atunci a venit asupra Bisericii noastre a Răsăritului
ca un nor plin de grindină, ce avea să facă multe rele, adică catolicismul.
Fiindcă diavolul, începătorul de răutăți, după multe războaie pe care le-a ridicat
împotriva turmei lui Hristos, a pornit și războiul acesta mai de pe urmă - adică
schimbarea Simbolului Credinței - și a răzvrătit pe cea mai de frunte din Bisericile
lumii, adică Roma cea veche. Pentru aceasta toate Bisericile lumii plîng și
se tînguiesc, căci s-au dezlipit de sora lor, Biserica Romei. Plîng împreună
cu aceștia și îngerii, păzitorii Bisericii. Deci, a fost pentru dînsa mare plîngere
în Roma, precum zice Scriptura, iar dușmanul cel de obște se bucură și se veselește
pentru răzlețirea și despărțirea creștinilor.
Dogma aceasta a apusenilor învață și alte multe socoteli, rău
slăvitoare și străine de adevăr, dar mai ales aceasta este cea mai rea. Zic
ei că Duhul Sfînt purcede nu numai din Tatăl, ci și din Fiul, iar la Sfînta
Liturghie cîntă: "Și Ție slavă înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfîntului Duh,
Care din amîndoi purcede". Dar și Simbolul Credinței, după cum s-a spus mai
sus, stricîndu-l ei zic: "Și întru Duhul Sfînt, Care de la Tatăl și de la Fiul
purcede". Deci dogma aceasta, ca să nu spun mai multe, căci nici nu este vreme
acum a le aduce pe toate în discuție, dogma aceasta rea s-a început demult și
a cuprins Roma cea veche, dar a venit și peste noi nu de mult timp, adică în
timpul împărăției lui Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282), ce se numea
și Azimitul, care cu totul a tiranizat Biserica mult timp.
Însă n-au lipsit nici ostașii lui Hristos, care se nevoiau
pentru adevăr. Căci dogmei acesteia răuslăvitoare i-au dat război prin cuvinte
și alți părinți și cuvîntători de Dumnezeu, avînd păstor și dascăl pe Iosif.
Aceștia au stat ca niște stîlpi neclintiți ai credinței cît a fost cu putință
lor, au intrat în Biserica lui Hristos și pînă la moarte s-au dat pe dînșii
prigonitorilor și cugetătorilor de cele latinești. Ei s-au arătat păzitori cu
dinadinsul ai dumnezeieștilor dogme; iar dintre cei mulți era și marele Meletie,
după cuvîntul ce-l vom arăta. Locuind el, precum am zis, în peștera marelui
Axentie și fiindcă a văzut latinitatea întinzîndu-se și, mai mult, luptînd împotriva
adevărului, s-a hotărît să nu caute numai al său folos. De aceea, a lăsat liniștea
și umbla prin toată Bitinia, întărind pe creștini întru dreapta credință, poruncind
să se păzească și să se îndepărteze cu toată sîrguința lor de dogma aceea răzvrătitoare,
că așa numea el latinizarea.
Odată, umblînd Cuviosul, cînd ziua se plecase și soarele era
să apună, a zis către dînsul cel ce călătorea împreună cu el: "Părinte, vezi
că vremea a sosit către seară. Să rămînem aici, că satul este departe și nu
putem să ajungem acolo". Cuviosul a ridicat ochii la cer și a zis: "Dumnezeule,
Mîntuitorul meu, Tu ești Lumina lumii, Tu de mult ai oprit soarele pentru poporul
tău, Israil. Oprește-l și acum pentru noi, ca mergînd pe lumină, să ajungem
la sat". Și, o! nemărginitele Tale minuni, Cuvîntule al lui Dumnezeu, soarele
nu s-a ascuns pînă cînd nu au ajuns acolo unde voia sfîntul.
Eu nu mă îndoiesc de spusele dumnezeieștilor bărbați, care povestesc
mari lucruri și mai presus de fire despre cuviosul; dar nici iarăși nu voi putea
să nu mă minunez. Ci de amîndouă acestea mă bucur, povestind slava Dumnezeului
meu, a Celui ce a făgăduit a preamări pe cei ce Îl preamăresc pe El. Căci un
cuvînt care se zice cu credință, poate muta și munții și dealurile cele mari
nemișcate, fiindcă am învățat că acei ce cred în Hristos, fac minuni mari, prin
puterea Stăpînului lor. El a înviat morții și soarele a întunecat, pămîntul
l-a clătit, apoi lucrul cel mai mare și iadul l-a prădat. De ce să ne mirăm,
dacă această minune a lucrat-o prin robul său? Oare să nu creadă cineva aceasta?
Nu. Căci se cuvine a ne minuna de îndrăzneala aceasta a Cuviosului care o avea
către Dumnezeu și a-L preamări pentru aceasta. Că nu a încetat a lucra minunile
cele de demult și în vremurile noastre cele mai de pe urmă. Căci a arătat cu
acestea că, dacă și acum se face cineva asemenea cu Moise, cu Isus al lui Navi
și cu Daniil, apoi poate și acela, dacă ar fi trebuință, să usuce marea, să
oprească soarele și să săvîrșească lucruri preaslăvite, cîte s-au făcut atunci.
Acum însă, mergem cu cuvîntul mai departe.
Era un ostrov (insulă) mic, puțin departe de uscat, sub dealul
marelui Axentie, mic, veselitor și numit cu numele Sfîntului Andrei, cel mai
întîi chemat dintre apostoli. În acest ostrov, dumnezeiescul Meletie a zidit
o biserică și o mănăstire frumoasă, iar împrejurul ei a zidit și alte sihăstrii
și case de rugăciuni. Apoi s-a dat pe dînsul la nevoințe și osteneli pustnicești
mai presus de fire, la stări de toată noaptea, la privegheri, la posturi, la
rugăciuni, la lacrimi. Dar nici ostrovul acela nu l-a lipsit de minunile sale,
căci mărturisește despre aceasta mulțimea oamenilor care se adunau acolo, în
ostrov, pentru lucrarea minunilor. Dar de vreme ce i se tulbura și acolo liniștea
cuviosului, din pricina adunării creștinilor ce curgeau din toate părțile, a
hotărît să se suie iarăși în dealul lui Axentie. Și să vezi aici, o! iubite
creștine! ce lucru pricinuitor de veselie a urmat! Pe cînd se pregătea cuviosul
să se ducă din ostrov, i s-a arătat înaintea ochilor marele Axentie la miazăzi
care, fericindu-l, i-a mulțumit pentru biserica pe care a zidit-o el acolo și
pe deplin l-a asigurat că i se va da mare răsplătire, asemenea cu aceea pe care
a luat-o Cuviosul mucenic Ștefan cel Nou, care a sihăstrit mai înainte pe dealul
acela. Această făgăduință i s-a împlinit, că a dobîndit cununa mărturisirii
și dumnezeiescul Meletie, după cum de aici înainte va arăta cuvîntul.
Cînd împăratul Mihail Azimitul a mărturisit pe față, în Biserica
cea mare, dogmele latinilor și căuta să unească Biserica Răsăritului cu cea
de Apus, iar patriarhul ortodox, care era atunci, a fost izgonit din scaun și
a venit alt patriarh, anume Ioan Vecos, care apăra minciuna, și nu adevărul,
toți dreptslăvitorii rău pătimeau și erau chinuiți cu multe feluri de pedepse.
Atunci, Sfîntul Meletie, sfătuindu-se despre acestea cu dumnezeiescul Galaction,
s-a dus împreună cu dînsul la Constantinopol. Galaction era ieromonah și pustnicise
împreună cu cuviosul în muntele Galisiului, fiind procopsit în cuvînt, desăvîrșit
în fapta cea bună și vrednic de cinste în amîndouă, nu numai la cei ce-l vedeau,
ci și la cei ce s-au întîmplat să-l asculte pe dînsul.
Mergînd ei amîndoi la Constantinopol, au venit înaintea împăratului
Mihail, cugetătorul la cele latinești, și au mărturisit cu îndrăzneală că ei
sînt apărători ai credinței creștine și că nu se împărtășesc cu eresul latinilor,
care și mai înainte s-a vădit și a fost risipit de dumnezeieștii părinți. Apoi
ziceau vitejii, că soboarele cele din toată lumea au statornicit în Simbolul
Credinței, că Duhul Sfînt purcede numai din Tatăl și afurisesc pe toți aceia
care vor îndrăzni a face adăugire sau cea mai mică scădere dintr-însul. Deci,
pentru ce tu, o! împărate ai trecut cu vederea cuvintele lui Hristos din Sfînta
Evanghelie, precum și pe ale ucenicilor Lui? Pe lîngă aceștia și mărturiile
dumnezeieștilor părinți și sfintelor canoane ale soborniceștii Biserici și pe
tine însuți te-ai dat rătăcirii? Apoi ne silești și pe noi să-ți urmăm în această
rătăcire și să lepădăm apostolicele predanii. Este cu neputință a se face aceasta,
nu te apuca să strici cele neclintite, căci mai lesne ne vei scoate sufletele
din trupuri, decît să ne abatem de la dreapta noastră credință și de la rîvna
ce-o avem pentru dînsa.
Această îndrăzneală a cuvioșilor socotind-o împăratul ca ocară,
a închis în temniță pe bunii părinți, dîndu-le și o pătimire mai grea, pe care
au răbdat-o cu bucurie acei ostași ai lui Hristos. După puține zile, împăratul
a poruncit să-i scoată din temniță și să-i aducă iarăși înaintea lui, nădăjduind
că după acea rea pătimire îi va afla mai slăbănogi. Dar sfinții s-au ascuțit
prin fierbințeala credinței și s-au făcut mult mai tăietori împotrivă relei
credințe. Atunci și mai multă îndrăzneală arătînd decît mai înainte, au aprins
mînia împăratului. Pentru aceea, a poruncit să-i surghiunească în Schir, care
este un ostrov supus mitropolitului atenienilor. Apoi, din Schir, dumnezeiescul
Meletie a fost trimis la Roma, ca să vorbească despre credință cu înțelepții
Papei. Acolo l-au închis în temniță și l-au ținut legat șapte ani. După aceea
a fost adus iarăși în Schir, din porunca împăratului, și închis în temniță,
împreună cu bunul Galaction.
Multe și înfricoșate cu adevărat sînt relele pe care le are
surghiunul. Iar dacă și locuitorii locului în care este surghiunit cineva, sînt
răi, mult mai mult crește reaua pătimire a surghiunului celor ce pătimesc. Temnița
în care erau închiși sfinții era cumplită și întunecată și, ca să zic cuvintele
Scripturii, asemenea cu umbra morții. Foamea ce o pătimeau într-însa cuvioșii
era îndelungată, căci în chipul acesta hotărîse stăpînitorul Schirului să-i
omoare. Dar buna pereche și mai ales bunul Meletie și-a adus aminte de călătoria
cea veche și obișnuită a postirii de multe zile și de munca cea tiranicească,
cînd de a sa bună voie și-a făcut scară către Dumnezeu. Deci a petrecut, după
obicei, 40 zile fără hrană. Acest lucru atît de mult l-a înspăimîntat pe temnicer,
după ce a aflat, căci a zis către femeia sa, ceea ce a zis Manole de demult:
"Am pierit, o! femeie, avînd război cu Dumnezeu, căci legații aceștia au atîta
faptă bună, încît se arată că nu sînt oameni, ci mai presus de om. După aceea
i-a povestit ei postul lor cel îndelungat, rugăciunile cele dese și privegherile
de toată noaptea. Prin acestea a adus în mare spaimă pe femeia sa. Căci ea,
auzind acestea, a alergat dimineața la sfinți, împreună cu fiica sa cea una
născută și, căzînd la picioarele lor, au luat binecuvîntare de la dînșii.
Sfinții, aflîndu-se în niște pătimiri ca acestea, se bucurau
și-l slăveau pe Dumnezeu în fiecare ceas. Dar împăratul punea multă sîrguință
ca să risipească creștinătatea, să răspîndească și să înrădăcineze latinitatea.
De aceea pe toți îi atrăgea către sine, pe unii cu înfricoșări și cu pedepse,
pe alții cu daruri, iar pe alții cu cinste și cu vrednicii. Pe scurt, cu toate
acelea cîte știu a înșela dreptatea și adevărul, fiindcă mulți erau cei care
se făcuseră prietenii acelei credințe și au primit latinitatea. Iar pe toți
credincioșii, pe care nu putea să-i atragă de partea sa, îi surghiunea, le răpea
averile și îi omora. De aceea, cu aceste felurite uneltiri tiranice, izgonea
pe cei care nu-i afla împreună cu împăratul în latinitate, încît socotea că
i-a biruit acum pe toți.
Fiind el odată în palatele cele împărătești și vorbind cu boierii,
i-a venit să rîdă și să zică așa: "Cum mi se pare mie, mare liniște are Biserica
acum. Pentru aceasta se cade să-mi mulțu-mească patriarhul, căci acum nu se
află nimeni care să tulbure lumea". La aceste cuvinte ale împăratului, unii
din cei ce erau de față grăiau cuvinte după plăcerea împăratului, iar unul din
aceia a zis: "Dar surghiuniții care se află în Schir socotesc că sînt mai pricepuți
și mai cunoscători decît toți și pentru aceasta se împotrivesc împărăției tale".
Împăratul, întrebîndu-i care sînt aceștia, boierul a răspuns: "Meletie și Galaction
Galisioteanul". Cuvîntul acesta a rănit inima împăratului, pentru că bărbații
aceia erau cuminți și vestiți pentru fapta lor cea bună.
Îndată a pregătit o corabie și a trimis o scrisoare împără-tească,
dar sfinții erau duși în Bizanț și au fost închiși în temnița ce se numea a
Numerilor, în care au petrecut multe zile. Împăratul, prefăcîndu-se în această
vreme că se îndeletnicea cu alte afaceri, nu a îngrijit de nici un lucru bisericesc
și, prin urmare, nici pentru pricina sfinților. Arhiereii și mai ales patriarhul
- o! îndelungată răbdare a lui Dumnezeu - pîrau și cleveteau necurmat pe cei
doi sfinți la împărat, sîrguindu-se în tot chipul ca să-i plece și să-i aibă
la un cuget cu dînșii, în latinitate, ori să nu-i mai vadă în viață. Căci cel
ce lucrează cele rele, urăsc lumina. Scoțîndu-i din temniță pe viteji și aducîndu-i
în față, au stat iarăși înaintea divanului împărătesc. Și, fiindcă au răspuns
împăratului cu mai multă îndrăzneală decît înainte, li s-au dat mai întîi mai
mari și mai grele pedepse. Îndată au fost bătuți cu toiege, multe ceasuri, pînă
cînd trupurile acestora nu se deosebeau întru nimic de cele neînsuflețite și
zăceau la pămînt abia suflînd, numai că nu erau moarte cu desăvîrșire. După
ce au răsuflat și și-au venit puțin în fire cei cu suflet răbdător, iarăși au
fost torturați. Apoi Sfințitul Galaction a fost trimis în temniță, iar pe Meletie,
cugetătorul celor cerești, l-au spînzurat cu o funie de un copac înalt și, o!
minune, îndată a înfrunzit pomul acela, care mai înainte era uscat și s-a împodobit
cu frunze.
Minunea aceasta a înduplecat pe împăratul să-și schimbe gîndul
și apoi, prin mijlocirea altor oameni, vorbea cu Cuviosul și-l ruga să primească
latinitatea. Dar sfîntul, defăimînd rugămintea împăratului și toate muncile
și necinstea, era ca un vultur în nori, după cum se spune în Pilde, neprins
și nebiruit de toate meșteșugurile și măiestriile oamenilor. Pentru aceasta,
nedumerindu-se împăratul și neștiind ce să mai facă, fiindcă n-a putut să biruiască
gîndul sfinților, se străduia să biruiască trupurile lor cu chinurile. După
aceea, sfințitului Galaction, cu mari și aspre dureri, i-au scos ochii, iar
Sfîntului Meletie i-au tăiat limba sfîntă, ca să nu mai slujească lui Dumnezeu
Sfînta Liturghie, iar limba să nu mai îndrăznească a teologhisi despre Preasfînta
Treime. Însă amîndouă aceste fapte au ieșit împotrivă și nu după cum voia împăratul,
căci dumnezeiescul Meletie - aceasta o știu toți - a grăit limpede chiar după
ce i s-a tăiat limba, iar bunul Galaction a slujit Sfînta Jertfă cea fără de
sînge, după ce s-a făcut împărat al grecilor dreptcredinciosul Andronic și a
făcut să se răspîndească iarăși buna-credință.
Împăratul acesta a întărit îndată ortodoxia, fiindcă a socotit
că nu este alt lucru mai bun decît acesta. Și nici de alt lucru nu s-a apucat,
pînă ce n-a chemat pe patriarhul Iosif iarăși la scaunul său, adică păstorul
cel adevărat, stîlpul cel nemișcat și turnul cel neclintit al credinței. Apoi
el a izgonit din Biserică pe prigonitorul oilor lui Hristos cele cuvîntătoare,
pe Ioan Vecos. După aceea a chemat cu mare cinste pe sfinții surghiuniți și
închiși, adică tăria Bisericii, și a așezat la loc pe luminătorii cei preastăluciți.
Mulți, arătîndu-se atunci mai străluciți decît pe vremea lui Mihail Azimitul,
s-au suit pe scaunele lor și la dregătorii. Iar pe bunul Meletie nici împăratul
cel iubitor de bună credință, nici boierii n-au putut să-l înduplece a lua preoția,
căci se ferea de slava oamenilor ca de ceva foarte vătămător și se sîrguia să
dobîndească numai ceea ce nu are nici schimbare, nici cădere. Iar cinstea de
aici el o lepădă, ca una ce este vremelnică și pricinuitoare de împuținarea
laudei și slavei celei adevărate.
Astfel viețuind Cuviosul și împodobindu-se cu toate felurile
de fapte bune, s-a mutat din viața aceasta stricăcioasă, la adînci bătrînețe,
în starea cea mai bună și mai înaltă. Deci, s-a dus către Dumnezeu ca să-și
ia roadele ostenelilor sale îndelungate pentru buna credință. După ce, însă,
a bolit trei ani întregi, la sfîrșitul vieții sale, în care nici pîine n-a mîncat
deloc, nici alte bucate mai grase, decît numai poame, și acestea cu multă înfrînare,
cunoscîndu-și mai înainte ducerea sa de aici către Dumnezeu - căci aceasta se
dă celor curați cu inima și sfinți -, el mai mult s-a nevoit și de la toate
s-a înfrînat, viețuind trei ani întru cinstirea Treimei. El s-a gîndit să le
facă toate pentru slava lui Dumnezeu și să mănînce Paștele cel mare și fără
de moarte cu cugetul curat și cu trup neîntinat. Cînd a venit ceasul să se mute
din această viață, a chemat la sine pe toți frații, pe care, după ce i-a sfătuit
mult, le-a vorbit cu fața veselă, a sărutat pe fiecare cu sărutarea cea de pe
urmă și a preamărit împreună cu dînșii pe Dumnezeu. Apoi, ridicînd mîinile și
ochii la cer, a strigat "Doamne, în mîinile Tale îmi dau duhulț". Și îndată
a adormit somnul cel cuviincios drepților și s-a mutat la Domnul pe Care L-a
iubit.
Un monah, cu numele Gherasim, ce dormea în acea vreme în chilia
sa, a văzut în vis pe dumnezeiescul Meletie, avînd mîinile înălțate și zburînd
cu mulțumire la ceruri. Apoi, deșteptîndu-se din somn, îndată a alergat și a
găsit pe sfînt mort, avînd fața sa strălu-citoare ca soarele.
Un alt monah, cu numele Teolipt, împodobit cu vrednicia preoției,
fiind iubitor de Dumnezeu, pentru multa dragoste ce o avea către sfîntul, din
ziua în care s-a săvîrșit acesta a slujit Sfînta Liturghie 40 zile, rugîndu-se
pentru dînsul către Domnul. După ce a săvîrșit acele 40 zile, în Duminica cea
dintîi a Sfîntului și Marelui Post, în care Biserica lui Hristos a îndătinat
a se săvîrși praznic și cu cîntări de mulțumire a sluji lui Dumnezeu pentru
închinarea cinstitelor icoane, a slujit iarăși pentru dînsul Sfînta Liturghie.
După aceasta se ruga lui Dumnezeu ca să-i descopere în ce loc s-a învrednicit
a se sălășlui sufletul dumnezeiescului Meletie după moarte.
Rugîndu-se, a adormit și a văzut în vis că se află într-o biserică
mare și foarte frumoasă, care era zidită spre răsărit, avînd înălțime mare,
unde strălucea o nespusă lumină. Într-însa erau părinți sfinți, care cîntau
lui Dumnezeu o cîntare îngerească preaminunată. Apoi a auzit glasul unui propovăduitor
din cei dinăuntru, cum că Meletie, cînd era viu, a zidit biserica aceasta în
cinstea Prea Sfintei Treimi și foarte s-a bucurat Teolipt pentru ceea ce a auzit.
Apoi i s-a părut că îndată a mers la mormîntul sfîntului, care era deschis,
și într-însul a văzut doi oameni îmbrăcați cu haine strălucitoare, luînd în
mîinile lor cădelnițe minunate și frumoase, încît n-ar putea cineva să le asemene
la frumusețe cu cele de pe pămînt și tămîiau trupul sfîntului. După aceea i
s-a arătat marele Meletie, spunîndu-i astfel: "Tu, o! bunule Teolipte, ai lăsat
mormîntul meu neîngrijit; iar Dumnezeu, precum poți să vezi, a trimis pe aceștia
ca să ne cerceteze. El, cugetînd cum grăiește acum cel mort, a auzit un glas
de sus care zicea: "Cela ce crede în Mine, de ar și muri, viu va fi".
Despre aceasta este destul. Dar de voiește cineva a povesti
cîteva minuni ale cuviosului, iată voi spune cîteva iubitorilor de Dumnezeu.
Se risipise întunericul nopții latinității și soarele dreptei
credințe își întinsese razele sale pe pămînt și strălucea minunat, iar marele
Meletie, umblînd, cînd era viu, într-una din zile pe malul mării, a găsit niște
pescari întinzîndu-și mrejele pe nisip. Întrebîndu-i dacă au pește, ei au răspuns
că toată noaptea au muncit pescuind și n-au prins nimic. Sfîntul, mîhnindu-se
împreună cu ei, le-a zis cu îndrăzneală: "Fiilor, aruncați iarăși mrejele voastre
în numele Mîntuitorului nostru Dumnezeu!" Ascultînd aceia cuvintele Cuviosului,
au intrat îndată în barca lor și, puțin depărtîndu-se la adîncul mării, și-au
aruncat năvoadele și - o! darul Tău cel negrăit, Hristoase -, atîta mulțime
de pești au intrat în mrejele lor, încît de-abia puteau cu anevoie să le tragă
la mal. Astfel, minunîndu-se de credința Cuviosului, au preamărit pe Dumnezeu,
iar sfîntului i-au mulțumit foarte mult.
Ascultați și altă minune, întru nimic mai mică decît aceasta.
Cînd se zidea dumnezeiasca biserică în ostrovul Sfîntului Andrei cel întîi chemat
dintre apostoli, adunîndu-se mulți meșteri, cu toată sîrguința săvîrșeau lucrul.
Într-una din zile, fratele care era rînduit la slujba chelăriei a zis către
Cuviosul că nu are să dea meșterilor nici un fel de mulțumire. Sfîntul, luîndu-și
toiagul, a zis către dînsul: "Urmează-mă". Și, pogorîndu-se la mare, a lovit-o
încetișor cu toiagul, zicînd: "În numele Stăpînului meu, Hristos, dă-ne astăzi
cele de trebuință". Și, o! minune, îndată a sărit afară pe mal un pește mare,
iar chelarul mergînd să-l ia, a mai sărit unul afară din mare, nu mai mic decît
cel dintîi. Luînd chelarul pe amîndoi peștii, i-a gătit după obicei și cu ei
a ospătat pe meșteri.
După ce s-a făcut împărat binecredinciosul Andronic, după oarecare
vreme a chemat la sine într-o zi pe marele Meletie, ca să se sfătuiască pentru
o pricină bisericească. Mergînd sfîntul, l-a primit împăratul cu foarte mare
cinste. Iar unul din boierii sfatului, cu numele Sirmurin, care era mare vistier
cu boieria, a prihănit în gîndul său pe sfîntul, că iubește slava vremelnică,
și a zis către unul care ședea lîngă el: "Monahul acesta a lăsat, precum se
vede, slava pe care se cădea s-o caute și caută acum slava de la oameni și se
bucură de dînsa". Ducîndu-se seara la casa sa și culcîndu-se, a văzut în visul
lui că se afla într-un palat împărătesc, în care era un Împărat înfricoșat,
îmbrăcat cu podoabă împărătească și arhie-rească iar împrejurul lui stăteau
nenumărate oști. Împăratul, arătîndu-se foarte mînios către Sirmurin, i-a zis:
"Pentru ce ai ocărît pe robul meu?" Și a poruncit ostașilor să facă robului
său izbîndă, pentru defăimarea care i-a făcut-o și puțin a lipsit de nu i-a
legat mîinile și picioarele ca să-l arunce în locul de osîndă al hulitorilor,
de nu ar fi ajuns acolo marele Meletie, să mijlocească la împăratul pentru dînsul,
ca să-l izbăvească. Cutremurîndu-se Sirmurin de acea înfricoșată vedenie, s-a
deșteptat, și cum s-a făcut ziuă, îndată s-a dus la sfîntul și, căzînd la picioarele
lui, i-a mărturisit prihănirea pe care i-a făcut-o și i-a spus vedenia pe care
a avut-o; apoi, cu lacrimi fierbinți, își cerea iertarea, pe care îndată a și
dobîndit-o de la Cuviosul. Apoi s-a dus, bucurîndu-se și povestind cu multe
laude isprăvile sfîntului.
Așa a fost, iubiții mei frați, petrecerea Cuviosului Meletie,
atît de covîrșitoare prin rîvna și dreapta lui credință și astfel de minuni
a făcut. Trăind 77 de ani, a lăsat aceste văzute și trecătoare lucruri și s-a
dus la Dumnezeu, Căruia din pruncie I-a slujit cu osîrdie. Iar pentru Preasfînta
Treime a mărturisit înaintea împăratului, a papei și a tuturor celor împreună
cu dînșii drept-credincioși o Ființă întocmai de toți slăvită, Căreia I se cuvine
și de la noi toată slava, cinstea și închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna februarie
|