Viața Cuviosului Părintelui nostru Prohor, făcătorul de minuni din Pecersca
(10 februarie)
(Din patericul Pecerscăi)
Dumnezeul cel milostiv și bogat în îndurări, de multe ori sloboade
răutăți asupra neamului omenesc, ca astfel, pedepsindu-l, să-l aducă la cunoștința
cea sănătoasă și să-l îndemne la lucruri bune; însă deși pedepsește și aduce
asupra lui bătăi, cu toate acestea nu întîrzie a milui și nu zăbovește a tămădui
de răni, precum este cu cuviință a se vedea din viața acestui Cuvios Prohor,
care se mărturisește astfel: În zilele domniei lui Sviatopolc Iziaslavici multă
prigonire s-a făcut oamenilor în Kiev, de către voievod, căci dărîma casele
celor puternici, fără de pricini și jefuia averi multe. Pentru aceasta, Dumnezeu
a lăsat pe păgîni să aibă putere asupra lui și s-au făcut războaie multe în
stăpînirea lui de către polovți. Pe lîngă acestea era și între ei război, încît
era atunci foamete și mare lipsă în pămîntul Rusiei.
În acele zile, a mers acest fericit Prohor de la Smolensk la
mănăstirea Pecersca, la egumenul Ioan și de la dînsul a luat sfîntul și îngerescul
chip al monahilor. Apoi a început a se nevoi în fapte bune și s-a dedat la înfrînare
mare, încît și de pîinea cea obișnuită s-a lipsit. Adunînd el lobodă mare, verde,
și frămîntînd-o cu mîinile sale își făcea pîine și cu aceea se hrănea. Dar și
aceasta o pregătea mai înainte în vreme de vară pentru tot anul și, venind altă
vară, făcea la fel pentru anul viitor, încît nu-i trebuia obișnuita pîine în
toate zilele vieții sale. Pentru aceea era numit lobodnic, căci, afară de prescurile
din biserică nu mînca niciodată în chilie, nici poame, fără numai lobodă, precum
nici altceva nu bea, afară de apă.
Văzînd Dumnezeu răbdarea sfîntului și atîta înfrînare, i-a prefăcut
în dulceață amărăciunea de pîine făcută din lobodă, încît i se aduse bucurie
în loc de mîhnire, pentru că nu se mîhnea acest fericit niciodată, ci, totdeauna
bucurîndu-se, slujea lui Dumnezeu și nici se înfricoșa vreodată în ispite. Viețuia
ca o pasăre și afară de lobodă n-avea nimic, încît nu putea să se laude ca bogatul,
zicînd: "Suflete, ai multe bunătăți pregătite spre mulți ani, odihnește-te,
mănîncă, bea și te veselește". Ci, avînd acele verdețuri mai înainte pregătite
pentru tot anul, se smerea pe sine, zicînd: "Prohore, în această noapte au să-ți
ceară sufletul de la tine, iar cele ce ai, cui vor fi?" Acest fericit a împlinit
cu fapta cuvîntul Domnului ce zice: "Căutați la păsările cerului, că nu seamănă,
nici seceră, nici adună în jitnițe, ci Tatăl vostru ceresc le hrănește pe ele".
Sfîntul, rîvnind păsărilor, ușor își făcea calea pe care creștea loboda. De
acolo, pe umerile sale, ca pe aripi o aducea în mănăstire și astfel, din pămînt
nearat, îi venea hrană nesemănată, ca și păsărilor.
Astfel nevoindu-se sfîntul, s-a întîmplat în pămîntul Rusiei
pe lîngă desele războaie și o foamete mare, încît toți se îngrozeau de moarte.
Dar Dumnezeu, vrînd să preamărească pe plăcutul Său și să miluiască pe popoarele
Sale, a înmulțit atunci loboda mai mult decît în alte veri. De aceea, fericitul
Prohor își impunea osteneală mai mare, aducînd neîncetat verdețuri de acelea
pe care, frecîndu-le cu mîinile sale și făcînd pîine, o împărțea la cei ce nu
aveau și piereau de foame. Apoi, văzînd unii că adună loboda, începură și ei
a aduna asemenea, ca să se hrănească în vreme de foamete, dar nu puteau să o
mănînce din cauza amărăciunii. Atunci toți năzuiau la sfînt; iar el le împărțea
tuturor pîinea aceea, să arate tuturor cît e de dulce pîinea din lobodă, ca
și cum era amestecată cu miere, încît nu mai pofteau pîine de grîu, pe cît pofteau
pe aceasta din buruiană, ce se făcea din mîinile fericitului Prohor. Dar și
aceasta este minune, căci pîinea aceea, dîndu-se numai cu binecuvîntare de fericitul,
se arăta mai luminoasă și curată, apoi era dulce la mîncare. Iar de lua de cineva
în taină, se făcea neagră ca țărîna și amară ca pelinul. Dacă cineva din frați
lua în taină de la fericitul vreo pîine, fără binecuvîntare, și voia să o mănînce,
atunci se afla în mîinile lui ca țărîna, iar în gură amară peste măsură, și
nu putea să o mănînce și aceasta se făcea de multe ori. Acela se rușina să spună
greșeala sa sfîntului și cu binecuvîntare să ceară pîine de la dînsul, dar fiind
foarte flămînd și neputînd suferi nevoia cea firească și văzîndu-și moartea
înaintea ochilor săi, a mers la egumenul Ioan și i-a spus ceea ce a făcut, cerîndu-și
iertare.
Egumenul, necrezînd cele zise, a poruncit altui frate să ia
o pîine de la sfîntul, în taină, ca să cunoască de este astfel și fiind adusă
pîinea s-a aflat asemenea precum i-a spus fratele cel dintîi, căci nu putea
nimeni s-o guste de amărăciune. Această pîine fiind încă în mîinile lor, a trimis
iarăși egumenul la sfînt să ceară o pîine, care să fie dată cu binecuvîntarea
lui, apoi ieșind, zicea: să luați de la dînsul și o altă pîine în taină. Deci,
aducîndu-le pîinea cea luată în taină, s-a schimbat înaintea lor și era neagră
și amară ca pelinul, ca și cea dintîi, iar pîinea cea luată din mîinile lui,
s-a arătat frumoasă și dulce ca mierea. Făcîndu-se astfel această minune, s-a
preamărit fericitul Prohor pretutindeni și, hrănind pe mulți flămînzi, a fost
la mulți de folos.
După aceasta, Sviatopolc Iziaslavici, domnul Kievului, a început
război cu David Igorovici, domnul Vladimirului, pentru orbirea lui Vasile Rostislavici,
domnul de la Treboclit, pe care Sviatopolc a poruncit să-l orbească, fiind amăgit
de David Igorovici. Asemenea și cu Volodar Rostislavici, fratele lui Vasilc,
domnul de la Premișli și cu Vasilc, pentru stăpînirea tatălui său Iziaslav,
pe care o țineau Rostislavicii și acum se întorcea de la război Sviatopolc în
Kiev, gonindu-l pe David la leși și punînd în cetatea lui Vladimir pe fiul său,
Metislav. Pe Volodar și pe Vasilc, nebiruindu-i, a trimis pe un alt fiu al său,
Iaroslav, cu ungurii, asupra lor.
Pe vremea aceea, fiind mare neorînduială, jefuire și fărădelege
nu lăsa să vie la Kiev neguțători din Galic și pe Mișli. Apoi nici nu era sare
în tot pămîntul Rusiei și puteai vedea atunci pe oameni în mare mîhnire. Fericitul
Prohor, văzînd acea lipsă, a adunat în chilia sa mulțime de cenușă de prin toate
chiliile și, rugîndu-se Domnului, a început a împărți cenușa aceea la toți,
și se prefăcea în sare curată, cu rugăciunile sfîntului. Cu cît o împărțea,
cu atît mai mult se înmulțea, încît nu numai mănăstirea era îndestulată, ci
și oamenii mireni, mergînd la dînsul, luau din destul spre trebuința casei lor.
Însă sfîntul nu lua nimic, ci la toți împărțea în dar cît trebuia cuiva și rămînea
tîrgul deșert, iar mănăstirea plină de cei ce mergeau să ia sare. Atunci a ridicat
vrăjmașul o mare zavistie între cei ce vindeau sare în tîrg, că nu cîștigaseră
nimic, căci socoteau ca în acele zile să cîștige bogăție pe sare și acum le
era pagubă mare, deoarece sarea ce mai înainte o vindeau scump, acum nici ieftin
nu o cumpăra nimeni. Sculîndu-se toți vînzătorii de sare, au mers la voievodul
Sviatopolc și asupra fericitului cleveteau, zicînd: "Prohor, monahul, a luat
de la noi multă bogăție, că a adus pe toți la el după sare, iar noi, dîndu-ți
dăjdii, nu putem să ne vindem sarea noastră și suferim din pricina lui".
Voievodul, auzind aceasta, se gîndea în sine ca și gîlceava
ce era între dînșii să o aline, și el să cîștige bogăție. Deci, s-a sfătuit
cu sfetnicii săi, că prețul sării fiind mare și luînd sare de la Prohor, să
fie vîndută numai de ai săi. Astfel a făgăduit clevetitorilor: "Pentru voi,
voi jertfi pe monah". Dar ascundea în sine gîndul său, vrînd ca nimic să nu
facă lor spre plăcere, ci, mai ales prin zavistia sa, mai multă împiedicare
să le facă, pentru că zavistia nu știe să cinstească folosul altuia. Îndată
a trimis Sviatopolc să ia toată sarea de la Prohor și, aducînd-o, a mers el
însuși să o vadă și cu acei pîrîți care clevetiseră pe fericitul. Dar văzură
toți că era cenușă înaintea lor. De aceea a zis voievodul unora să guste și
tot cenușă era în gură. Atunci se mirară mult de schimbarea aceea și nu se pricepeau.
Apoi, mai cu încredințare vrînd să știe ce are să fie mai pe urmă din o vedenie
ca aceea, voievodul a poruncit să păzească pînă în a treia zi. Mulțimea poporului,
după obicei, mergea la fericitul ca să-și ia sare. Înștiințîndu-se de jefuirea
ei, toți se întorceau deșerți blestemînd pe acela care făcuse aceasta. Fericitul
le zicea lor: "Cînd se va arunca de către voievod afară, atunci voi adunați-o".
Voievodul, ținînd-o trei zile și neaflînd nimic, a poruncit ca noaptea să o
arunce afară. Cenușa aruncată îndată s-a prefăcut în sare; înștiințîndu-se cetățenii,
se adunau, luînd sare cu bucurie.
Făcîndu-se această minune, s-a spăimîntat voievodul care făcuse
aceea. Neputînd să ascundă lucrul, căci se făcuse înaintea întregii cetăți,
a început a cerceta ce este acest lucru. Atunci îi spuseră lui toate cele făcute
de fericitul Prohor, și nu numai despre sarea aceea care era din cenușă, ci
și de pîinile cele din lobodă cu care a hrănit o mulțime de popor și cum erau
dulci pîinile, cînd le lua cineva din mîna lui cu binecuvîntări, și cum erau
amare, cînd cineva le lua în taină. Acestea auzindu-le Sviatopolc, s-a rușinat
de fapta sa și, mergînd la mănăstirea Pecersca, s-a împăcat cu egumenul Ioan.
Căci mai înainte avea vrajbă împotriva lui, pentru mustrarea de nesațul bogăției
și pentru chinuirea poporului. Pentru aceea îl și surghiunise în Turov, însă,
temîndu-se de răsculare, degrabă l-a întors cu cinste în mănăstirea Pecersca.
Pentru aceste minuni, a început de atunci a avea mare evlavie
Sviatopolc către Preasfînta Născătoare de Dumnezeu și către Cuvioșii Părinți
Antonie și Teodosie ai Pecerscăi; iar pe fericitul Prohor îl cinstea și îl fericea,
știind că este adevărat rob al lui Dumnezeu, înaintea căruia a dat lui Dumnezeu
cuvînt, ca de acum să nu mai facă silire nimănui. Dar încă și acest cuvînt l-a
întărit către fericitul, zicînd: "de mă voi duce, după voia lui Dumnezeu, mai
înainte de tine din lumea aceasta, tu să mă pui cu mîinile tale în mormînt,
ca astfel nerăutatea ta să se arate spre mine. Iar de vei muri tu înaintea mea,
eu, luîndu-te pe umerii mei, în peșteră te voi duce, ca pentru aceea să-mi dea
Dumnezeu iertare de greșala cea mare făcută către tine".
Astfel fiind întărit cuvîntul, fericitul Prohor a viețuit ani
destui, cu dumnezeiască plăcere, prin viață neprihănită și aspră. După aceasta
s-a îmbolnăvit, iar voievodul Sviatopolc a ieșit la război împotriva polovților.
Atunci, fericitul a trimis la dînsul, zicîndu-i: "Acum s-a apropiat ceasul ieșirii
mele din trup; deci, de vei voi să-mi împlinești făgăduința și să-ți iei de
la Dumnezeu iertare de păcate, vino să ne dăm iertăciune și cu mîinile tale
să mă pui în mormînt, căci iată, aștept venirea ta. Iar de vei zăbovi și fără
de tine mă voi duce, apoi eu pricină nu am și războiul nu se va isprăvi, venind
la mine".
Auzind acestea, Sviatopolc, îndată lăsînd oastea, a mers degrab
la Prohor cel bolnav. Cuviosul mult a învățat pe voievod despre milostenie,
despre judecata ce va să vie și despre veșnica viață. Apoi i-a dat iertare și
binecuvîntare și a sărutat pe toți cei ce erau cu voievodul. După aceea, ridicîndu-și
mîinile în sus, și-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu. Voievodul, luînd cu
monahii trupul cuviosului, l-au dus în peșteră și l-au pus în mormînt, cu mîinile
lor. După îngroparea sfîntului, s-au dus la război și, cu multă biruință asupra
păgînilor agareni, a prădat toate părțile Polovției și i-a adus în pămîntul
său. Această biruință a fost dăruită de Dumnezeu pămîntului Rusiei, după proorocirea
Cuviosului Prohor, care se ruga.
De atunci, voievodul Sviatopolc, cînd mergea la război sau la
vînat, totdeauna se ducea la mănăstirea Pecersca pentru binecuvîntare și, cu
multă osîrdie și mulțumire se închina în biserica cea de Dumnezeu zidită, înaintea
icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și înaintea
mormîntului Cuvioșilor Antonie și Prohor și al tuturor celorlalți cuvioși, apoi
mergea în calea sa. Astfel, bine rînduia domnia lui, după multe cercetări de
la Dumnezeu, însă miluită prin Cuviosul Prohor, precum singur iubitorul de Hristos
domn, Sviatopolc Iziaslavici, era martor, spunînd la toți minunile și semnele
acestui plăcut al lui Dumnezeu.
Cu ale lui sfinte rugăciuni facă-se și acum, ca și poporul creștinesc
în războaiele cele de-a pururea să nu se lipsească de hrană, iar mai vîrtos,
de hrana ce trebuie în viața veșnică, ca să ne săturăm cînd se va arăta slava
lui Dumnezeu. Cu această hrană să ne îndulcim împreună cu Cuviosul Prohor, nu
prin mîncarea de verdețuri, de lobodă și de cenușă; ci prin vederea dumnezeieștii
firi celei înflorite mai înainte de veci și omeneștii a firi luată de pe pămînt,
care este întru Hristos Dumnezeu și omul, Căruia I se cuvine toată slava, cu
Cel fără de început al Lui Părinte și cu Prea Sfîntul, Bunul și de viață Făcătorul
Său Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna februarie
|