Viața Cuvioasei Maicii Maria, care s-a numit Marin, precum și a tatălui ei, Cuviosul Evghenie
(12 februarie)
(După Metafrast)
În Bitinia era un bărbat, anume Evghenie. Acela avea o femeie
foarte cinstită și temătoare de Dumnezeu, care i-a născut o fiică, căreia i-au
pus numele Maria. Dar murind femeia lui Evghenie, creștea fiica sa întru frica
lui Dumnezeu. După ce a crescut copila, i-a zi tatăl ei: "Fiică iubită, iată
toate averile mele le pun în mîinile tale, pentru că eu mă duc la o mănăstire
să-mi mîntuiesc sufletul". Copila, auzind aceasta de la tatăl său, i-a zis:
"Tată, tu voiești ca singur să te mîntuiești, iar pe mine să mă pierzi? Oare
nu știi pe Domnul care zice în Evanghelie: Păstorul cel bun își pune sufletul
pentru oi; pentru că cel ce mîntuiește sufletul cuiva este ca și cel ce-l
zidește".
Auzind acestea, Evghenie s-a bucurat de cuvintele ei, pentru
că ea plîngea și se tînguia, zicînd unele ca acestea. Și i-a zis tatăl ei: "Fiică
iubită, ce să-ți fac nu știu. Pentru că tu ești parte femeiască, iar eu voi
să merg în mănăstire bărbătească și cum vei putea să locuiești cu mine acolo?
Pentru că diavolul ridică prin partea femeiască război asupra robilor lui Dumnezeu".
Copila, auzind aceasta, i-a zis: "Tată, nu voi intra astfel în mănăstirea bărbătească,
precum zici tu, ci, tunzînd părul capului meu și îmbrăcîndu-mă în haine bărbătești,
voi intra cu tine la călugărie, neștiind nimeni că sînt parte femeiască".
Fericitul Evghenie, auzind cuvintele acelea grăite de dînsa,
mai mult s-a bucurat cu duhul și, împărțind toate averile sale săracilor, scăpătaților
și văduvelor, a tuns pe fiica sa și a îmbrăcat-o în haină bărbătească, chemînd-o
în loc de Maria, Marin. Și a zis către dînsa: "Vezi, fiică, cum te ferești și
să-ți tăinuiești firea ta, pentru că știi că nu intră femeile în mănăstire iar
tu vei fi între bărbați, locuind ca în mijlocul focului. Deci să te păstrezi
curată mirelui Hristos căci, cînd vom împlini făgăduințele noastre, ne vom învrednici
împărăției cerești". Acestea zicîndu-le Evghenie și rugîndu-se lui Dumnezeu,
a luat pe fiica sa în chip de copil de parte bărbătească și a intrat în viața
de obște.
Petrecînd ei în mijlocul monahilor, copila sporea în faptele
bune din zi în zi, în ascultare, în smerenie și în deprinderea nevoinței. După
ce a petrecut în mănăstire cîțiva ani, monahii o socoteau că este tînăr eunuc,
de vreme ce nu se arătau perii la mustață și la barbă și glasul îi era subțire,
iar unii socoteau că din cauza marii nevoințe și a postului are glasul subțire,
căci peste zi nu mînca, ci numai a doua zi primea puțină hrană. Iar după cîtăva
vreme, Cuviosul Evghenie, fiind în rînduială monahicească, s-a mutat către Dumnezeu
și a rămas fericita Maria, fecioară sărmană, sau tînărul Marin, care se dădea
și la mai mari nevoințe, omorîndu-și trupul cu multe osteneli și cu înfrînare.
Apoi a sporit atîta cu darul lui Dumnezeu, încît a luat putere și asupra diavolilor,
căci cîți se aduceau chinuiți de duhuri necurate, pe aceia, punînd mîinile sale
și rugîndu-se, gonea pe diavoli dintr-înșii și-i făcea sănătoși.
Erau în mănăstirea aceea 40 de frați, toți împodobiți cu toată
fapta bună și cu înțelepciunea duhovnicească, dintre care în fiecare lună se
trimiteau la țarină 4 monahi pentru trebuințele mănăstirești, pentru că mănăstirea
aceea avea țarinile sale afară, departe. Între mănăstire și țarinile mănăstirești
în mijlocul drumului era o casă de oaspeți în care se odihneau frații care se
duceau și se întorceau de la țarină, pentru depărtarea căii. Acolo, primitorul
de oaspeți arăta multă dragoste pentru frați, dîndu-le deosebită cămară și odihnindu-i.
Dar urîtorul binelui, diavolul, văzînd viața cea îmbunătățită a tinerei fecioare
cea în chip bărbătesc și dragostea cea mare a ei către Dumnezeu precum și osîrdia
ei cea mare către nevoințe și osteneli monahicești și, mai ales, bărbăția cea
nebiruită în răbdare, s-a sculat asupra ei cu meșteșugurile sale, vrînd să-i
facă împiedicare în acea bună alegare a ei spre cer. Deci, ca să o mîhnească
și să o defaime, a făcut prin vicleanul său meșteșug un lucru ca acesta:
Într-una din zile, egumenul acelei mănăstiri, chemînd pe tînărul
monah Marin, i-a zis: "Frate Marine, te știu cu viața desăvîrșită în toate,
dar mai ales întru ascultare. Să nu te lepezi a merge la slujba mănăstirească,
căci frații se mîhnesc asupra ta, că nu ieși din mănăstire la țarină, ca să
te ostenești acolo. Deci, mergi, o! fiule, ca mai multă plată să primești de
la preabunul Dumnezeu, căci și Domnul nostru nu s-a înjosit a sluji ucenicilor
săi. Acestea auzindu-le Marin de la egumen, s-a aruncat la picioarele lui, zicînd:
"Binecuvîntează, cinstite părinte, că eu voi merge oriunde vei porunci". Deci,
ieșind Marin cu ceilalți trei monahi la slujba mănăstirească, s-a odihnit pe
cale în casa aceea de oaspeți și a rămas acolo.
Gazda aceea însă avea o fiică, de aceeași vîrstă, pe care, un
ostaș, odihnindu-se la acea gazdă, a prihănit-o noaptea și a zămislit în pîntece.
Apoi ostașul i-a poruncit ei, zicînd: "De se va cunoaște lucrul acesta și te
vor întreba părinții de unde-ți vine aceasta, să le spui că acel monah tînăr
și frumos a dormit cu tine". După aceasta, trecînd cîtăva vreme, s-a cunoscut
că fecioara este însărcinată, crescîndu-i pîntecele și, întrebînd-o cu cine
a zămislit, a zis: "Acel monah tînăr și frumos, din viața de obște, care se
cheamă Marin, a dormit cu mine și m-a lăsat însărcinată". Tatăl ei, mîhnit foarte,
sculîndu-se, cu sîrguință a mers la mănăstire, strigînd cu mînie: "Unde este
acel viclean și mincinos creștin, care ziceți că este monah?" Deci a venit la
dînsul portarul mănăstirii, zicînd: "Bine ai venit frate, de ce ești așa mîhnit
și pentru ce strigi așa cu mînie. Încetează puțin din mînie, rogu-mă ție".
I-a răspuns gazda, zicînd: "Să piară ceasul în care i-am cunoscut
pe monahi. Vai mie! ce mi s-a întîmplat! Și ce să fac nu știu!" Înștiințîndu-se
de aceasta egumenul, l-a chemat la sine și i-a zis: "Ce voiești frate, de ce
ești mîhnit?". Răspuns-a gazda: "Ce să voiesc? Voiesc ca de acum înainte nici
un monah să nu mai văd niciodată, nici să vorbesc cu dînsul". Întrebîndu-l egumenul
pentru care pricină grăiește acestea, a răspuns: "Numai o fiică am avut, spre
care îmi pusesem toată nădejdea că-mi va sprijini bătrînețele mele și iată ce
a făcut Marin, căruia îi ziceați că este dreptcredincios și monah bun; el a
însărcinat pe fiica mea".
Auzind aceasta, egumenul s-a mirat foarte și i-a zis lui: "Ce
să-ți fac, fiindcă nu este Marin aici, căci nu s-a întors încă de la slujbă,
iar de va veni nimic nu-i voi face, fără numai îl voi izgoni din mănăstire".
După aceasta, a venit Marin cu alți trei frați și, chemîndu-l egumenul, i-a
zis: "Frate asta este viața și nevoința ta? Odihnindu-te în casa de oaspeți,
oare ai prihănit pe fiica gazdei și ai lăsat-o însărcinată? Iată, tatăl ei,
venind aici, pe toți ne-a ocărît pentru tine". Marin, auzind acestea, a căzut
cu fața la pămînt, zicînd către egumen: "Iartă-mă, părinte, pe mine, păcătosul,
iartă-mă pentru Domnul, că am greșit ca un om". Atunci egumenul, mîniindu-se
foarte, a izgonit pe Marin din mănăstire cu necinste.
Ieșind nevinovatul Marin din mănăstire, petrecea înaintea porților,
fără de acoperămînt, răbdînd frigul și arșița. Iar cei ce intrau și ieșeau îl
întrebau, zicînd: "De ce șezi aici, pătimind fără acoperămînt?" Iar el le răspundea:
"Am greșit și pentru aceea sînt izgonit din mănăstire". Iar cînd a venit vremea
ca fiica gazdei să nască, a născut prunc parte bărbătească, pe care, luîndu-l
gazda, a mers la mănăstire și a aflat pe Marin în fața porții șezînd și aruncîndu-i
pruncul, s-a dus îndată. Marin, luînd pruncul în mîinile sale, a zis cu tînguire:
"Vai mie! ticălosului și lepădatului, eu cu adevărat primesc cele vrednice după
faptele mele. Iar acest amărît prunc pentru ce să moară lîngă mine?" Deci, a
început a cere lapte de la păstori și a hrăni pe prunc, ca un adevărat tată.
Dar nu era destul nevinovatului Marin ca să pătimească în toate zilele frigul
și zăduful, rușinea și lipsa, ci și pruncul îi făcea nu puțină mîhnire și supărare,
plîngînd și întinîndu-i hainele. Așa a chinuit într-o pătimire rea ca aceea
trei ani, răbdînd și mulțumind lui Dumnezeu, iar după trei ani le-a fost milă
fraților de Marin și, adunîndu-se toți, au mers la egumen, zicîndu-i: "Cinstite
părinte, destul este fratelui Marin pocăința pe care a suferit-o. Ne rugăm ție,
să-l primești iarăși în mănăstire și, mai ales, că înaintea tuturor și-a mărturisit
greșeala sa".
Egumenul, nevrînd să-i asculte și nevoind să primească pe Marin
în mănăstire, au început iarăși monahii a-i zice: "De nu vei primi pe fratele
Marin iarăși în mănăstire, o! părinte, apoi și noi toți ne vom duce. Cum putem
să ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte greșelile noastre, dacă noi nu iertăm fratelui
nostru care pătimește de trei ani înaintea porții, fără de acoperămînt". Niște
cuvinte ca acestea auzindu-le egumenul de la monahi, le-a zis lor: "Cu adevărat,
pentru păcatul pe care l-a făcut Marin nu este vrednic să intre aici, dar pentru
dragostea și rugăciunile voastre îl voi primi". Deci, chemînd pe Marin înaintea
tuturor, i-a zis: "Frate, nu ești vrednic să stai la locul cel dintîi între
frați, pentru păcatul cel făcut de tine, dar pentru dragostea fraților celor
ce mă roagă, te voi primi în locul cel mai de pe urmă și să fii decît toți mai
pe urmă". Atunci Marin a început a grăi către egumenul cu lacrimi: "Și acesta
mare lucru este, prea cinstite părinte, că-mi poruncești să intru înăuntrul
mănăstirii, ca să mă învrednicesc a sluji sfinților mei părinți".
Astfel, egumenul, primind iarăși pe Marin, îi poruncea să facă
cele mai proaste și mai de pe urmă lucruri mănăstirești. El pe toate acelea
le săvîrșea cu mare sîrguință și frică, cu inima înfrîntă și cu duh smerit.
Dar avea cu sine Marin și pe prunc, care, umblînd după el, striga: "Tată, tată".
Și cerea hrana cea trebuincioasă lui. Pentru aceea, nu numai cu alte nevoi și
rele pătimiri era strîmtorat Marin, ci se îngrijea și pentru hrănirea pruncului,
care mai pe urmă, venind în vîrstă potrivită, a sporit bine întru smerenie și
întru ascultare cu rugăciunile celui ce părea tatăl său. Era drag tuturor pentru
faptele sale bune. Apoi l-a învrednicit rînduielii monahicești. Însă toate acestea
au fost după moartea fericitului Marin, al cărui sfîrșit a fost astfel:
După o năpastă ca aceasta și după atîtea primejdii și rele pătimiri,
văzînd Hristos Domnul credința și răbdarea miresei Sale, care în chip bărbătesc
bine i-a plăcut Lui și voind să o mîngîie după necazuri și după osteneli să
o odihnească, a luat-o pe ea în veșnicele locașuri ale Raiului, în cămara cea
cerească, neștiind nimeni, pentru că a murit în chilia sa și nimeni nu știa
- de dînsa. Apoi, văzînd egumenul că fratele Marin de trei zile nu vine nici
la cîntarea bisericească, nici la slujba mănăstirească, a întrebat pe frați,
zicînd: "Unde este părintele Marin? că trei zile au trecut de cînd nu-l văd.
Totdeauna venea întîi, iar acum nu-l vedem. Mergeți în chilia lui ca să vedeți,
oare n-a căzut în vreo boală?"
Atunci s-au dus frații și au aflat pe Marin răposat întru Domnul
și pruncul șezînd lîngă dînsul, plîngînd. Frații, degrab alergînd, au spus egumenului:
"Fratele Marin a adormit". Egumenul, auzind aceea, s-a mirat și a zis: "Cum
a ieșit sufletul lui? Ce răspuns va da lui Dumnezeu de păcatul său?". Apoi a
poruncit să se îngrijească ca de obicei, trupul lui. Și, pregătind frații trupul
lui Marin pentru îngropare, l-au aflat că a fost femeie cu firea, apoi, spăimîntîndu-se,
începură toți cu un glas a striga : "Doamne, miluiește".
Egumenul, auzind strigarea fraților, se mira și a întrebat:
"Ce este aceasta?". Iar ei au răspuns cu mirare: "Fratele nostru Marin este
femeie cu firea". Alergînd egumenul și văzînd lucrul cel minunat și neașteptat,
s-a aruncat la picioarele sfintei și, cu multe lacrimi, striga: "Iartă-mă, Doamne
Iisuse Hristoase, că am greșit întru neștiință, mîhnind atît de mult pe sfînta
și curata Mireasa ta". Și iarăși, căzînd la sfintele ei moaște, striga: "Aici
să mor la cinstitele tale picioare, pînă ce voi cîștiga iertarea greșelilor
mele, cu care am greșit, o! sfînto". Astfel plîngînd el mult și tînguindu-se,
a venit un glas de sus, zicîndu-i: "De ai fi făcut aceea întru știință, nu s-ar
ierta ție, dar de vreme ce, neștiind, ai greșit, iertate sînt greșalele tale".
Sculîndu-se egumenul de la cinstitele ei moaște, a trimis îndată omul care adusese
copilul, zicînd: "Vino la noi degrab căci am trebuință să-ți spun ceva". Venind
acela în mănăstire, egumenul a zis: "Fratele Marin a murit". El a răspuns: "Dumnezeu
să-i ierte păcatul pe care l-a făcut fiicei mele". Egumenul i-a zis: "Pocăiește-te,
o! frate, căci ai greșit înaintea lui Dumnezeu și pe mine m-ai înșelat cu cuvintele
tale că am greșit și eu prin tine, căci Marin este cu adevărat femeie". Auzind
acestea, omul s-a înspăimîntat și tăcea ca un mut. Egumenul, luîndu-l de mînă
l-a dus la locul unde zăcea sfîntul trup al fericitei Maria, cel cu cinste îngrijit
și i-a arătat că este parte femeiască și fără de vină năpăstuită pentru prihănirea
fiicei lui.
Atunci omul, văzînd acea minune neașteptată, a început a plînge
și a se tîngui. Apoi, egumenul cu monahii, cîntînd cele de deasupra gropii,
au pus cu cinste curatul și feciorescul trup al nevinovatei mirese a lui Hristos
în mănăstire, la loc cinstit. După aceea, a venit fiica gazdei, muncită de diavol
și a mărturisit tot adevărul, înaintea tuturor, spunînd cine a amăgit-o pe ea
și a îngreunat-o și cum i-a poruncit să clevetească pe tînărul monah, adică
pe fecioara pe care toți o socoteau că este parte bărbătească.
După ce aduseră pe cea îndrăcită la mormîntul Sfintei Maria,
îndată a ieșit dintr-însa diavolul și s-a tămăduit femeia din ceasul acela.
Atunci, toți, văzînd acea minune, au preamărit pe milostivul Dumnezeu, pentru
darul Lui cel minunat și pentru răbdarea Sfintei Maria, roaba Lui, care a petrecut
pînă la moarte, nearătînd nimănui taina că este femeie și cum a răbdat năpastă
și multe rele pătimiri, pentru împărăția cerurilor.
Deci și noi, o! iubiți frați, să urmăm bărbăției, statorniciei
și răbdării ei, ca să aflăm milostivire și dar în veacul ce va să vie de la
marele Dumnezeu și Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă
și stăpînire, împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, acum și pururea și în vecii
vecilor. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna februarie
|