Viața Cuviosului Martinian Pătimitorul
(13 februarie)
(După Metafrast)
Aproape de cetatea Cezareei Palestinei este un munte, care se
numește locul Corabiei, în care s-au nevoit mulți viețuitori în pustie. Într-acela
a fost fericitul și vrednicul de laude Sfîntul Martinian, monahul, cel plin
de dumnezeiescul har și care din copilărie bine s-a deprins cu viața monahicească
pentru că, din tinerețe iubind pe Dumnezeu, în mare nevoință a intrat, luptînd
asupra vrăjmașului. El era tînăr și frumos cu trupul, avînd 18 ani. Atunci a
lăsat cetatea, pe cei ce locuiau într-însa și toată gîlceava lumească și a mers
în acel munte, la viață liniștită și pustnicească, și acolo a petrecut 25 de
ani, avînd viață îngerească. De aceea s-a învrednicit a lua de la Dumnezeu darul
tămăduirii și mulți se tămăduiau de multe nevoințe cu sfintele lui rugăciuni.
Chiar și cei ce erau îndrăciți, venind la dînsul în munte, se izbăveau de muncirea
diavolească. Și multe alte minuni făcea el, ascultînd Dumnezeu rugăciunile plăcutului
Său. Deci sporea fericitul Martinian din zi în zi în nevoințele sale cele frumoase
și în toate părțile ieșise vestea despre sfînta viață a îmbunătățitului bărbat
și, toți cei ce auzeau, veneau la dînsul pentru folos.
Vrăjmașul diavol, care urăște neamul omenesc, n-a suferit să
vadă pe tînărul monah care avea fapte bune. Mai întîi a început a aduce asupra
lui felurite ispite și cu năluciri în multe chipuri îl înfricoșa. Apoi a ascuțit
asupra lui arma cea veche, prin care a izgonit pe Adam din Rai, vrînd ca și
pe acesta să-l izgonească din viața cea pustnicească, liniștită, și de la scopul
cel bun să-l împiedice. Deci, într-una din zile, fericitul Martinian, cîntînd
psaltirea, diavolul s-a închipuit în balaur mare și, băgîndu-se sub peretele
chiliei, a început a săpa pămîntul cu dinadinsul, vrînd să sape pe dedesubt
peretele și să răstoarne chilia peste sfînt.
Fericitul, fără frică și fără tulburare săvîrșind cîntarea,
s-a plecat peste ferăstruie și a zis către acel balaur: "Cu adevărat se cuvine
să te tîrăști pe pămînt. Pentru ce te ostenești tu în deșert, o! ticălosule,
fiindcă pe mine nu mă înfricoșează nălucirile tale, de vreme ce am pe Domnul
meu Iisus Hristos, Care-mi ajută și, biruind înfricoșările, calcă puterea ta".
Diavolul, auzind acestea, s-a prefăcut în vifor întunecos și, fugind, zicea:
"Așteaptă, așteaptă că știu eu cum te voi surpa, că am asupra ta un meșteșug
prin care, ca pe un robit, te voi răpi, și-ți voi spulbera nădejdea ta. Apoi
voi aduce asupra ta o ispită pe care tu nu o vei putea suferi în chilia ta,
te voi izgoni și te voi îndepărta ca pe o frunză purtată de vînt; atunci voi
vedea cine Îți va ajuta ție!". Acestea zicînd diavolul a alergat de la dînsul.
Bărbatul cel tare, Sfîntul Martinian, atît era de pașnic în
sine și de nefricos, ca și cum n-ar fi văzut nici o nălucire. Ci liniștit se
veselea și lăuda pe Dumnezeu, îndeletnicindu-se cu gîndirea de Dumnezeu și cu
înțelegerea dumnezeieștilor cuvinte, prin citirea cărților. După aceasta, s-a
întîmplat că, umblînd niște oameni prin cetatea Cezareei și vorbind între dînșii
despre viața fericitului Martinian, cea plină de fapte bune, mirîndu-se prea
mult de bărbăția și de răbdarea lui. Dar o femeie desfrînată auzind cuvintele
lor și îndemnată fiind de diavolul, s-a apropiat de dînșii, zicînd: "Cine este
acela de care vă mirați voi, care sînt isprăvile și cum este viața lui? Pe acesta,
de voi vrea, ca pe o frunză din copac îl voi scutura. Care este scornirea laudei
lui? Că s-a închis ca o fiară în pustie, neputînd să rabde în cetate poftele
trupești și smintelile? Ce minune este aceasta că este fără patimă? Căci nu
vede femeie niciodată. Însă, să știți toți că, nefiind foc, nu arde fînul. Dar,
de s-ar pune lîngă foc și nu s-ar arde, atunci ar fi lucru mare și vrednic de
mirare. Așa și de dînsul se cuvine a zice: de voi merge eu la dînsul și mă va
vedea, iar el nu se va clăti, nici se va sminti de mine, nici se va răpi gîndul
lui la podoaba mea, atunci va fi minunat, nu numai înaintea oamenilor, ci și
înaintea lui Dumnezeu și a îngerilor Lui".
Acestea zicîndu-le, și cu bărbații aceia făcînd rămășag pentru
lucrul acesta s-a dus la casa sa. Apoi, dezbrăcîndu-se de podoabele cele desfrînate,
s-a îmbrăcat în haine proaste și rupte și a pus trențe vechi pe calul său; după
aceea s-a încins cu o sabie și luînd o traistă a pus într-însa toate podoabele
sale cele frumoase, hainele cele de mult preț, salbele, inelele cele de aur,
mărgelele și altele cu care se amăgesc ochii și mințile celor tineri și a ieșit
seara din cetate, ducîndu-se la muntele cel pustiu în care locuia cuviosul,
fiind vînt cu furtună și ploaie mare în noaptea aceea.
Cînd s-a apropiat femeia de chilia lui Martinian, a început
cu glas umilit și cu suspinuri a se ruga de dînsul, zicînd: "Miluiește-mă, robul
lui Dumnezeu, și nu mă lăsa pe mine, ticăloasa, spre mîncarea fiarelor, că am
rătăcit pe drum și am căzut în pustia aceasta și nu știu unde voi merge. Nu
mă trece cu vederea, că sînt într-atîta primejdie și nu te îngrețoșa de mine
păcătoasa, că și eu sînt a lui Dumnezeu zidire. Mă rog sfinției tale nu mă lepăda
pe mine, rătăcita, cinstite și sfinte părinte!".
Acestea și mai multe grăind ea cu plîngere și cu suspinuri,
Martinian a deschis fereastra și, privind, a văzut-o într-o îmbrăcăminte ruptă
și udată de ploaie, apoi clătindu-se cu mintea, a zis în sine: "Vai mie, ticălosul
păcătos, iată cum îmi stă de față ispita, ca ori de porunca lui Dumnezeu să
ascult, Care zice să fim milostivi, sau din monahiceasca mea făgăduință să cad.
Pentru că de nu voi primi în chilie pe femeia ce este în primejdie, fiarele
o vor mînca, sau de răceală mare de va muri, voi îngreuna sufletul meu și voi
fi ca un ucigaș. Iar de o voi primi pe ea, mă tem să nu fiu ispitit, și atunci
îmi voi îngreuna sufletul și trupul și mă voi arăta necurat înaintea Domnului
meu. Deci nu știu ce să fac". Și, întinzîndu-și mîinile spre cer, a zis: "Spre
Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu mă rușinezi în veac nici să-și rîdă de mine
vrăjmașii mei; nu mă lăsa să fiu ispitit și stăpînit de înșelătorul și vicleanul
diavol, ci, precum voiești, păzește-mă în ceasul acesta, cu mîna Ta cea tare,
acoperă-mă de asupririle vrăjmașului, că binecuvîntat ești în veci".
Astfel, rugîndu-se, a deschis ușa și a primit-o înăuntru, apoi,
aprinzînd foc, a poruncit să se învelească și, aducînd ceva, i-a dat ei să mănînce,
pentru că erau doi finici afară de chilia lui, și a zis către dînsa: "Femeie,
mănîncă și te încălzește aici, iar mîine dimineață să te duci în pace". Apoi,
lăsînd-o în cea mai dinafară chilie, el a intrat în cea dinăuntru și a închis
ușa. Apoi cîntînd psalmi în ceasul al treilea din noapte și rugîndu-se, s-a
culcat pe pămînt după obicei. În acea noapte l-a tulburat satana foarte mult
cu pofta trupească. Iar femeia, sculîndu-se la miezul nopții, a scos toate podoabele
sale din traistă și s-a împodobit spre înșelarea sfîntului, iar cele rupte le-a
pus în traistă și aștepta pînă ce va ieși la dînsa Martinian.
Făcîndu-se ziuă, a ieșit sfîntul din chilia sa cea mai dinăuntru,
vrînd să libereze pe femeie ca să se ducă la locul său. Dar, văzînd-o împodobită,
nu a cunoscut-o spăimîntîndu-se, tăcea. După aceea, a zis către dînsa: "Cine
ești tu și de unde ai venit, și ce este acest chip diavolesc ce văd la tine?"
Iar ea, răspunzînd, i-a zis lui: "Eu sînt, stăpîne al meu". Zis-a ei sfîntul:
"Pentru care pricină ți-ai schimbat îmbrăcămintea? Cu cea de aseară păreai mai
săracă, acum ești luxoasă".
Femeia i-a zis: "Eu, stăpîne al meu, sînt din Cezareea Palestinei
și auzind de tinerețile tale, de frumusețea ta trupească și de buna podoabă
a feței tale, iar inima mea fiind foarte aprinsă de dorința ta, am venit să
te văd și să mă satur de frumusețea ta, căci nu în deșert am suferit atîta cale,
ci într-adins am venit pentru tine. Ce este atîta înfrînare și pentru ce trupurile
voastre le obosiți cu postul cel mare? În ce cărți scrie să nu mănînci, nici
să bei și să nu ai femeie după lege? Chiar Apostolul Pavel a zis: "Cinstită
este nunta și patul neîntinat". Care din prooroci nu s-a însoțit cu femeie
și nu s-a arătat moștenitor Împărăției cerului? Enoh cel mare și minunat, oare
nu fiind însurat s-a ridicat spre cer și n-a văzut moartea pînă astăzi? Asemenea
și minunatul Avraam, oare n-a avut trei femei și s-a numit prieten al lui Dumnezeu
și s-a învrednicit a primi pe Dumnezeu în trei fețe în cortul său? Isaac, oare
n-a avut femeie și s-a făcut chip al lui Hristos? Iacov oare n-a avut două femei
și a putut cu îngerul a se lupta, iar pe Dumnezeu L-a văzut față către față?
Moise cel mare, capul proorocilor și slujitorul lui Dumnezeu, oare n-a avut
femeie și a vorbit cu Dumnezeu? Apoi neamul evreiesc l-a eliberat din mînia
cea amară a Egiptului și s-a învrednicit Împărăției cerului? Asemenea David,
ceilalți prooroci și sfinții bărbați, însoțindu-se cu legiuita însurare și născînd
fii, s-au sălășluit în cereasca împărăție".
Astfel grăind și slăbind fericitul, l-a luat de mîini și a început
a-l trage spre prăpastia pierzării, tulburîndu-i gîndul cel bun. Iar Martinian
i-a răspuns: "Dacă te voi lua de femeie, unde te voi duce și cu ce te voi hrăni,
neavînd nimic? Căci eu, precum vezi, necîștigînd nimic, viața mea este lipsită
și astfel am petrecut toate zilele vieții mele pînă acum". Femeia răspunse:
"Domnul meu, să te învoiești să fii cu mine și să mă îndulcesc de tinerețile
tale; iar despre cele de trebuință pentru viața noastră nu te îngriji, că am
eu casă și averi, aur și argint, slugi și slujnice și peste toate te voi face
stăpîn".
Grăind acestea femeia, sau mai bine zis diavolul, care de la
început este ucigaș de oameni, vorbind prin buzele ei și amăgind pe Sfîntul
Martinian, el a început a se aprinde de pofta trupească și a se învoi cu dînsa.
Apoi începu a vorbi despre păcat, cum să-l săvîrșească. Deci a zis către dînsa:
"Femeie, așteaptă puțin, căci unii au obicei a veni la mine pentru binecuvîntare!
Mă duc să mă uit în cale, ca nu cumva să vină cineva și să ne vadă făcînd fapta
aceasta, căci dacă nu putem să tăinuim înaintea lui Dumnezeu păcatul nostru,
apoi cel puțin de oameni să-l tăinuim, ca să nu fim de vorbă și de ocară". Zicînd
acestea, a ieșit din chilie și, stînd pe o piatră înaltă ce era acolo, privea
spre cale cu dinadinsul.
Dar iubitorul de oameni, Dumnezeu, Cel ce nu voiește pierzarea
nimănui, n-a trecut cu vederea ostenelile lui făcute din tinerețe și nu i-a
defăimat rugăciunile, ci i-a ajutat și i-a schimbat inima de la gîndul cel rău
spre cel bun; deci, pogorîndu-se el de pe piatră, a găsit niște vreascuri uscate
pe care, luîndu-le, le-a dus în chilie, le-a pus în mijloc și le-a dat foc și,
făcîndu-se flacără mare, și-a scos încălțămintea și sărind a stat în mijlocul
focului, apoi a început a-și arde trupul; deci arzîndu-se foarte și durîndu-l
picioarele, a ieșit din foc și, ca și cum certîndu-se pe sine, zicea: "Ce, Martiniane,
îți place să te arzi în focul acesta vremelnic și în această cumplită muncire?
Dacă vei putea să-l suferi, apoi apropie-te și de femeia aceasta, pentru că
ea, și printr-însa diavolul, îți mijlocește focul cel veșnic. Dar nu este ea
vinovată, ci vechiul vrăjmaș, care a îndemnat-o asupra ta, vrînd să se împotrivească
voinței tale celei bune. Gîndește-te la munca aceea, sărace Martiniane, și să
ai în minte focul cel veșnic, pentru că acest foc vremelnic, se stinge cu apă
și cînd arde, lumina este într-însul, iar focul cel veșnic nu are strălucire
și toate rîurile și mările ce sînt sub cer nu-l vor putea stinge. De poți răbda
focul cel nestins, apropie-te de femeie și săvîrșește păcatul".
Acestea le grăia către sine, aducîndu-și aminte de veșnica muncă.
Apoi, slăbindu-l puțin durerile, a sărit iarăși în foc și stînd în mijloc se
ardea foarte, pînă ce nu-i mai era cu putință să rabde mai mult. Ieșind din
foc, a căzut la pămînt și suspinînd din toată inima, a zis cu lacrimi către
Dumnezeu: "Doamne, Dumnezeul meu, fii milostiv mie păcătosului, iartă robia
minții mele și învoirea către păcat. Tu, Care cerci inimile și rărunchii, știi
inima mea că Te-am iubit din tinerețile mele și pentru Tine mi-am dat trupul
în focul acesta. Iartă-mă, Stăpînul meu, Doamne, Tu, fiind bun și milostiv,
ești binecuvîntat în veci". Acestea le grăia, zăcînd la pămînt, pentru că nu
putea să stea de cumplita ardere a focului. Apoi a început a cînta: "Cît este
de bun Dumnezeul lui Israil celor drepți la inimă, iar mie puțin de nu mi-au
alunecat picioarele, puțin de nu s-au rătăcit pașii mei".
Femeia, văzînd ceea ce făcea și privind la fericitul cum își
dădea trupul focului pentru mîntuirea sa, a venit și ea întru cunoștința răutății
sale și, ca din somn, s-a deșteptat. Deci, dezbrăcînd hainele cele scumpe și
toate podoabele sale, le-a aruncat în foc și luînd pe dînsa zdrențele, a căzut
la picioarele Sfîntului Martinian și a început a grăi cu lacrimi: "Iartă-mă,
robul lui Dumnezeu, pe mine păcătoasa și ticăloasa, pentru că tu știi stăpîne
că multe sînt meșteșugurile și amăgirile diavolului. Acela m-a amăgit și m-a
îndemnat să vin asupra ta. Deci, roagă-te pentru mine, cuvioase, ca prin rugăciunile
tale să se mîntuiască sufletul meu cel păcătos și aceasta s-o știi cu încredințare,
o! părinte, că de acum nu mă voi mai întoarce în cetatea mea, nici voi mai intra
în casa mea, nici voi mai vedea pe cineva din neamul meu, nici la lucrurile
mele cele rele nu mă voi mai întoarce; ci mă voi mîntui. Încă să mai știi și
aceasta, stăpîne, că în ce chip m-a îndemnat diavolul a lupta asupra ta, așa
și eu păcătoasa mă voi înarma asupra lui, cu numele Domnului Iisus Hristos și-l
voi rușina. Pentru că înșelătorul, ridicîndu-mă asupra ta, m-a răsculat asupra
lui însuși și, voind ca prin mine să te biruiască, va fi biruit el de către
mine, cu ajutorul Stăpînului nostru, Care și pe desfrînate le primește la pocăință".
Acestea grăind, vărsa neîncetat lacrimi din ochi. Iar fericitul
i-a răspuns: "Domnul și Dumnezeul meu să te ierte de păcate, o! femeie. Mergi
în pace și, precum ai zis, nevoiește-te pentru mîntuirea ta, ostenește-te asupra
patimilor, prin pocăință, ca astfel să poți rușina pe cel viclean". Iar ea a
grăit lui: "Mă rog ție să mă povățuiești la mîntuire. Spune-mi unde să mă duc
ca să mă pocăiesc?" El i-a răspuns: "Mergi la Betleem și caută pe o sfîntă fecioară,
anume Paulina, care a zidit acolo o sfîntă biserică și, mergînd la dînsa, să-i
spui toate cele ce ți s-au întîmplat și la dînsa poți să te mîntuiești!". Femeia
s-a sculat, s-a închinat și a zis lui: "Roagă-te, părinte, pentru mine, păcătoasa!".
Sfîntul s-a sculat de la pămînt cu multă durere trupească, i-a
dat puține finice pe cale, a scos-o din chilie, i-a arătat calea care duce spre
Ierusalim și i-a zis: "Mergi cu pace, femeie, și mîntuiește-ți sufletul, nevoindu-te
prin pocăință, și vezi să nu te mai întorci înapoi, pentru că nimeni, punînd
mîna pe plug și căutînd înapoi, nu este îndreptat în împărăția lui Dumnezeu.
Singură, deci, să iei aminte ca să nu fi batjocorită iarăși de vrăjmașul, ci
neslăbindu-te, să petreci întru pocăință, pentru că Dumnezeu primește pe cei
ce se pocăiesc". Ea, auzind acestea, mai mult și-a lungit plîngerea, zicînd:
"Nădăjduiesc și eu spre Acela, spre Care au nădăjduit neamurile și nu s-au rușinat.
Nădăjduiesc că de acum diavolul nu va mai avea parte de mine". Fericitul Martinian,
însemnînd-o cu semnul crucii, i-a zis: "Domnul Dumnezeul meu să-ți păzească
sufletul și să te ferească pînă la sfîrșit". Astfel femeia, închinîndu-se robului
lui Dumnezeu, s-a dus, iar sfîntul, întorcîndu-se în chilia sa, a căzut la pămînt,
suspinînd și rugîndu-se.
Ea mergea plîngînd și rugîndu-se lui Dumnezeu, ca s-o povățuiască
la mîntuire. Mergînd o zi, a sosit noaptea și neputînd să treacă lățimea pustiei
și lungimea căii, a rămas la un loc unde a înserat. Dimineața, sculîndu-se,
iarăși mergea tînguindu-se și rugîndu-se și a ajuns la Betleem seara, foarte
tîrziu, unde a intrat în mănăstirea fecioarei Paulina, căreia, închinîndu-se,
i-a spus cu de-amănuntul toate cele ce făcuse. Paulina, auzind acestea, a preamărit
pe iubitorul de oameni Dumnezeu și a primit-o tînguindu-se. Apoi în toate zilele
o învăța pe ea, povățuind-o la mîntuire. Iar ea atît de mult se nevoia în postire,
încît de multe ori fericita Paulina îi spunea: "Cruță-ți trupul tău, fiică,
ca să nu slăbească, ci să ai nevoință pînă la sfîrșit". Dar ea mai mult petrecea
întru pustniceștile osteneli. La sfîrșitul zilelor sale, fericita Zoe - că astfel
era numele ei - a cerut de la Dumnezeu acest dar, ca să o adevereze dacă este
primită pocăința ei. Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, spre încredințarea milei
sale, i-a dat darul tămăduirii.
Într-una din zile o femeie ce o dureau cumplit ochii, a venit
în mănăstire să cîștige tămăduire. Iar fericita Paulina, vrînd să încerce pocăința
Zoei, i-a zis: "Roagă-te, fiică, pentru această femeie, că doar prin rugăciunile
tale Domnul îi va da tămăduire". Deci, rugîndu-se Zoe pentru cea bolnavă, în
puține zile i-a tămăduit ochii și aceea s-a făcut călugăriță în mănăstirea lor.
Fericita Zoe a împlinit 12 ani în pocăință și a adormit cu pace întru Domnul.
Dar în toți anii întoarcerii sale n-a băut nici vin, nici a gustat unt, nici
poame, fără numai pîine și apă, uneori, după două zile. Apoi odihna ei era pe
pămîntul gol. Aceasta era nevoința sfintei și astfel a fost sfîrșitul ei. Acum
iarăși să ne întoarcem la minunata povestire a Cuviosului Martinian.
Fericitul Martinian, după șapte luni, abia tămăduindu-se de
rănile ce le făcuse din arderea focului, a început a gîndi în sine, zicînd:
"De nu mă voi duce de aici în loc neștiut, nu mă va lăsa vicleanul vrăjmaș și
nu-mi va da odihnă. Drept aceea, de acum mi se cade ca în locul acela să locuiesc,
unde va fi cu neputință să vie parte femeiască. Astfel gîndind, s-a sculat și
s-a rugat, zicînd: "Stăpîne al cerului și al pămîntului și Făcătorule al mării,
dă-mi cele folositoare, nu mă părăsi pe mine și să nu lași sufletul meu să piară
pînă în sfîrșit, ci ajută-mă, Doamne, Dumnezeul puterilor și fii mie cale, viață,
toiag, traistă și pîine!" Acestea zicînd și îngrădindu-se cu semnul crucii,
a ieșit din chilia sa și a mers la mare.
Văzîndu-l diavolul ieșind, a strigat: "Îmbărbătează-se puterile
mele și să fie numele meu luminat, că am putut a te birui, de vreme ce din chilie
te-am izgonit și trupul tău cu foc ți-am ars și robit te-am făcut". Apoi iarăși
a zis: "Ce, Martiniane, fugi de aici? Oriunde vei merge te voi goni de pretutindeni.
Oriunde ai voi să locuiești, nu te voi lăsa pînă ce desăvîrșit te voi birui
și netrebnic te voi face". Iar fericitul i-a răspuns: "Neputinciosule, ticălosule,
oare ți se pare că tu m-ai gonit din preajma ta, sau socotești că lenevindu-mă
am ieșit? Nu, ci pentru aceea am ieșit ca pe tine mai mult să te biruiesc".
Și iarăși i-a zis: "Dacă nu-ți ajunge cea dintîi și a doua ispită, ce ai adus
asupra mea, apoi vino și a treia oară cu meșteșugul tău și de cîte ori vei vrea.
Căci lucrarea ta cea vicleană am stricat-o cu ajutorul lui Dumnezeu, Căruia
I-am și adus pătimirea mea. Drept aceea și femeia pe care tu ai îndemnat-o asupra
mea, te socotește acum ca pe un fum și nor, spre a călca necuratele și cu meșteșug
puterile tale. Să nu îndrăznești de acum înainte să te apropii de umbra ei!"
Acestea grăind sfîntul, s-a depărtat diavolul de la dînsul.
Fericitul a început a cînta psalmul: "Să se scoale Dumnezeu
și să se risipească vrăjmașii Lui și să fugă de la fața Lui cei ce-L urăsc pe
Dînsul". Acestea cîntînd, mergea spre calea ce ducea la mare. Sosind la
mal a aflat un corăbier temător de Dumnezeu și, apropiindu-se, i-a zis: "Frate,
nu știi vreo insulă mică undeva, în mijlocul mării, în care nimeni nu locuiește?"
Corăbierul i-a zis: "Pentru ce întrebi de aceasta și ce voiești?" Fericitul
i-a răspuns: "Vreau să mă depărtez de lumea cea deșartă și să mă liniștesc,
dar nu aflu loc în care să mă liniștesc, să mă odihnesc și să scap de smintelile
diavolului". Iar el a zis: "Este un loc înfricoșat în mijlocul mării, adică
o piatră, de pe care nu se poate vedea nicidecum uscatul". Fericitul a răspuns:
"Un loc ca acela mult iubesc și doresc și o petrecere ca aceea, unde n-ar putea
să vie parte femeiască". Zis-a lui corăbierul: "Și de unde vei avea hrana ta?"
Iar fericitul i-a zis: "Așezămînt voi pune între mine și tine, ca tu să-mi aduci
hrană, iar eu mă voi ruga lui Dumnezeu pentru tine. Deci, să-mi aduci stîlpări
de finic ca să lucrez cu mîinile mele împletituri, iar tu, luînd lucrul mîinilor
mele, îl vei vinde și pentru acela, cumpărînd pîine, îmi vei aduce. Asemenea
îmi vei aduce apă într-un vas și vei veni de 2-3 ori pe an, aducîndu-mi pîine
și apă".
Aceasta auzind, corăbierul a înțeles că bărbatul acesta este
duhovnicesc și a făgăduit să-i facă toate voile. Suindu-se cu dînsul în corăbioară,
au plutit spre acel loc. Apoi suflînd vînt prielnic, au ajuns spre seară la
locul acela. Fericitul, văzînd locul cel plăcut lui, s-a bucurat cu sufletul
și a lăudat pe Dumnezeu, iar pe corăbier binecuvîntîndu-l, s-a suit pe o piatră
și a cîntat: "Am așteptat pe Domnul care a căutat spre mine și a auzit rugăciunea
mea; apoi m-a scos din groapa patimilor și din noroi; și a pus pe piatră picioarele
mele, îndreptînd pașii mei". Sfîrșind psalmul și rugîndu-se, a zis corăbierului:
"Mergi în pace, frate și adu-mi pîine, apă, stîlpări, ca să lucrez coșnițe".
Corăbierul a zis: "De vei voi, îți voi aduce și lemne ca să-ți faci o colibă
mică". Fericitul, însă, n-a voit și ședea pe piatră arzînd de zăduful zilei
și suferind de răceala nopții. Iar corăbierul îi aducea de 2-3 ori pe an pîine,
apă, precum i-a poruncit fericitul. Deci a petrecut Cuviosul Martinian în acea
viață, scăpînd de lume, și lăuda pe Dumnezeu ziua și noaptea, fiind întru dumnezeiasca
gîndire cea neîncetată.
Vicleanul diavol nici acolo n-a încetat a da război asupra cuviosului,
ci a început a-i face supărare. Într-o noapte, tulburîndu-se marea și ridicînd
valurile și înălțîndu-se peste capul lui ca la 15 coți, striga diavolul: "Iată
acum te voi îneca, Martiniane". Iar el fără frică i-a zis: "Neputinciosule,
ticălosule, pentru ce te ostenești nebunește? Căci pe mine nălucirile tale nu
mă înfricoșează, nici îngrozirile tale nu mă tulbură, pentru că eu nădăjduiesc
spre Domnul meu Iisus Hristos și printr-Însul te voi rușina desăvîrșit".
Acestea zicînd, a început a cînta: "Mîntuiește-mă Dumnezeule,
că a intrat apă pînă în sufletul meu, afundatu-m-am în noroiul adîncului mării
și viforul m-a potopit". Sfîrșind psalmul, a început a zice: "Doamne Iisuse
Hristoase, Unul Născut al Tatălui celui nevăzut, Cel Care Te-ai pogorît pe pămînt
pentru mîntuirea noastră, Cel ce cerți marea și poruncești vînturilor și toate
ascultă de frica Ta; ascultă-mă, Stăpîne, în ceasul acesta, potolește ispita
ce s-a ridicat asupra mea, căci toate sînt Ție cu putință Doamne". Grăind sfîntul
astfel, diavolul s-a făcut nevăzut, iar fericitul a rămas ©fără de vătămare
și a trăit pe piatra aceea șase ani, răbdînd toată nevoia văzduhului pentru
mîntuirea sa. Nici așa, însă, n-a încetat diavolul, scornind asupra lui ispite,
căci vicleanul a adus sfîntului altă supărare, mai grea decît cele dinainte.
Într-una din zile, diavolul văzînd o corabie plutind pe mare,
în care erau bărbați și femei, a ridicat vînt și vifor asupra acelei corăbii
și lovind-o de o piatră a spart-o, iar pe toți cei ce se aflau în corabie i-a
înecat. Numai o fecioară a putut lua o scîndură și a plutit pe ea, spre piatra
aceea pe care ședea fericitul Martinian și, apucîndu-se acea fecioară de piatră,
a început a striga: "Miluiește-mă, robul lui Dumnezeu, și dă-mi mîna, mîntuiește-mă
de apele acestea și nu mă lăsa să pier în adîncul acesta".
Fericitul, văzînd-o că nu are de nicăieri mîntuire, a zis zîmbind:
"Și acesta este meșteșugul tău, diavole, dar nu vei birui hotărîrea mea". Și
gîndea în sine, zicînd: "Vai mie păcătosul, că iarăși a venit ispita înaintea
sufletului meu; deci ce voi face? De nu-i voi da mîna și nu o voi scoate din
apă, apoi se va îneca și va fi păcatul asupra sufletului meu și ca un ucigaș
voi fi eu, iar de o voi scoate, apoi nu se poate să fiu cu dînsa aici. Cu adevărat,
mai cumplită îmi este această primejdie și mai rea ispită decît cea dintîi.
Pentru că de aceea puteam fugi, fiind pe pămînt, iar de aceasta nu pot să scap,
de vreme ce numai singur acest loc mic este în mijlocul apelor și nu se poate
scăpa de această primejdie". Deci, întinzînd mîinile spre cer, a zis: "Doamne,
nu mă lăsa să pier, ci rînduiește cele de folos sufletului meu". Zicînd acestea
i-a dat mîna și a scos-o din apă la uscat. Apoi, văzînd-o că era frumoasă, a
zis către dînsa: "Cu adevărat nu va putea fi fînul cu focul împreună și nu este
cu putință ca eu și tu să petrecem împreună. Deci, să rămîi tu aici și nu te
teme, căci ai pîine și apă să mănînci și să bei, ca și mine, și-ți va ajunge
pînă ce va veni aici un corăbier, care va aduce pîine și apă. Iată sînt încă
două luni pînă la acea vreme, în care el va veni aici, să-i spui lucrul cum
s-a întîmplat și acela te va scoate de aici".
Acestea zicînd, sfîntul a însemnat marea cu semnul crucii, și
s-a rugat: "Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai certat marea și vînturile, care
Te ascultă cu cutremur, caută spre mine și mă miluiește și nu mă lăsa să pier.
Căci iată în numele Tău mă voi arunca în mare, că mai bine îmi este să mor în
mare, decît să mă lipesc de femeie, prin patima trupească". Și, întorcîndu-se
spre fecioară, i-a zis: "Mîntuiește-te, fecioară, și Dumnezeu să-ți păzească
sufletul tău de toate asupririle vrăjmașului și să te ferească pînă la sfîrșit".
Acestea zicînd, s-a aruncat în mare și a început a înota.
Îndată, după rînduiala lui Dumnezeu, l-au luat doi delfini pe
spatele lor și-l purtau; iar fecioara, văzîndu-l ducîndu-se pe deasupra apei,
privea la dînsul pînă ce a pierit din ochii ei și a fost dus fericitul de acei
doi delfini la uscat. Ieșind pe pămînt s-a rugat Domnului, zicînd: "Te laud
pe Tine, Doamne, Dumnezeul meu, că ai arătat mila Ta spre mine nevrednicul,
dar nu mă lăsa pînă la sfîrșit, Iubitorule de oameni". Și-și zicea în sine:
"Ce să fac nu știu, căci în munți și în pustietăți nu mă lasă diavoleasca vrăjmășie;
căci iată și în mare nu m-au lăsat. Nu știu ce voi face". De acum este bine
să învăț cuvintele Evangheliei și să le fac pe ele pentru că Domnul învață astfel:
"Cînd vă vor goni din cetatea aceasta, fugiți în cealaltă, căci, amin
grăiesc vouă, nu veți sfîrși cetățile lui Israel".
Acestea zicînd a început a umbla din loc în loc și din cetate
în cetate, înstrăinîndu-se și zicînd în sine: "Fugi, Martiniane, ca să nu te
ajungă ispita!" Astfel fugind și gonindu-se pe sine își sfîrșea zilele. Iar
în fuga aceea n-a purtat nici toiag, nici traistă, nici pîine, nici două haine,
nici bani la brîu și nimic spre trebuința trupească. Oriunde intra în cetate
sau în sat, întreba cine este acolo om bun și găzduia la dînsul, primind hrană,
iar unde îl ajungea noaptea, ori în pustie, ori la cîmp, acolo petrecea odihnindu-se
puțin.
Doi ani cutreierînd astfel, a trecut 164 de cetăți și la sfîrșit
a mers la Atena, unde s-au descoperit de la Dumnezeu episcopului atenienilor
toate cele despre fericitul Martinian. Apoi Cuviosul, cunoscînd vremea sfîrșitului
său și îmbolnăvindu-se, a intrat în biserică și culcîndu-se pe pămînt, a zis
celor ce erau acolo: "Chemați la mine degrabă pe episcop; dar aceia îl socoteau
nebun. Apoi, el iarăși rugîndu-i, l-au ascultat și ducîndu-se au spus episcopului,
zicîndu-i: "Un om oarecare zace în biserică, nu știm, nebun este sau nu, și
zice: să chemați pe episcop la mine". Episcopul le-a zis: "Voi sînteți nebuni,
iar acela este mai bun decît mine!"
Sculîndu-se cu sîrguință, s-a dus în biserică, iar fericitul,
văzînd pe episcop, nu putea să se scoale înaintea lui ci întindea spre dînsul
mîinile sale, dînd vrednică cinste arhiereului lui Dumnezeu. Iar episcopul mai
mare cinste îi făcea lui, zicînd: "De mult mi-a făgăduit Dumnezeu că o să-mi
arate pe robul său și acum a împlinit ceea ce a făgăduit. Deci tu, cînd te vei
sălășlui în cereasca Împărăție, adu-ți aminte și de sufletul meu, rogu-mă ție!"
Iar fericitul i-a răspuns: "Binecuvintează, părinte, și te roagă lui Dumnezeu
pentru mine, ca să aflu îndrăzneală cînd voi sta înaintea dreptei Lui judecăți".
Acestea zicînd și-a ridicat ochii spre cer și a zis: "Doamne,
Iisuse Hristoase, în mîinile Tale îmi dau sufletul meu". Apoi, făcîndu-și semnul
crucii, a zis episcopului: "Părinte, dă-mă lui Dumnezeu". Atunci a început fața
lui a zîmbi și așa, veselindu-se sufletul său, s-a despărțit de trupul cel mult
chinuit și s-a dus în mîinile lui Dumnezeu. Deci, Cuviosul Martinian s-a odihnit
întru Domnul, bine sfîrșindu-și alergarea și păzindu-și credința, a luat cununa
cea gătită lui în cereasca Împărăție, iar episcopul a îngropat sfîntul lui trup
în biserică, cu mare cinste.
Cine nu se va minuna de acest nevoitor viteaz și cine nu va
ferici răbdarea lui nebiruită și viața lui cea cu bună îndrăzneală? Cum pînă
în sfîrșit s-a nevoit pentru mîntuirea sufletului și prin mucenicie aducîndu-se
Domnului. Pentru că, nefiind atunci prigonire asupra creștinilor, singur și-a
aflat mucenicie și pe față cu diavolul s-a luptat și a călcat vicleșugul lui.
Singur și-a fost prigonitor, judecător și muncitor, făcîndu-și chinuire de bună
voie. Cu adevărat se cuvine a-l numi mucenic și viteaz pătimitor, căci de foc
n-a băgat seamă și prin focul cel vremelnic a stins focul cel veșnic. Diavolul
a pornit asupra lui pe femeie, iar el, prin rugăciunile sale, a făcut-o roabă
lui Dumnezeu. Dar se cuvine nouă ca și despre fecioara aceea, care a rămas pe
piatră în mare, să povestim cum și-a dus viața sa și în ce fel a cîștigat-o.
Căci rugăciunea fericitului Martinian pentru dînsa nu a fost în zadar.
Rămînînd pe piatră fecioara aceea, primea pîine și apă precum
i-a poruncit ei fericitul Martinian. Iar corăbierul care îi aducea fericitului
pîine și apă la două luni o dată, venind după obicei cu corăbioara la piatră,
a văzut în locul monahului pe fecioară și, socotind că este nălucire, s-a temut
și a început a se depărta de piatră. Iar ea a strigat: "Nu te teme, frate, că
femeie sînt cu adevărat și creștină. Apropie-te de mine ca să-ți spun un lucru".
Iar el, necrezînd-o pe ea și temîndu-se, îl ruga, zicîndu-i: "Așa mă jur pe
Împăratul Hristos, că sînt creștină, nu te teme de mine, ci vino aproape și-ți
voi spune ce s-a întîmplat". Atunci omul, stînd lîngă piatră cu corăbioara,
a zis către dînsa: "Unde este monahul care a fost aici? Unde s-a dus de aici
și pe tine cine te-a adus și te-a suit pe această piatră?" Fecioara, făcîndu-și
cruce, a început a povesti cele ce s-au întîmplat.
Auzindu-le pe toate, corăbierul se miră foarte mult și a zis
către dînsa: "Vino să te duc de aici în cetatea ta". Iar ea i-a răspuns: "Ba
nu, frate, mă rog ție să nu mă scoți de aici, ci să faci cu mine iubire de oameni
și, ducîndu-te în sat, să-mi aduci o haină bărbătească de lînă, pîine și apă,
precum aduceai fericitului părinte și aceeași răsplătire vei lua de la Stăpînul
Hristos, pentru că la El nu este deosebire între parte bărbătească și parte
femeiască, precum zice apostolul: "Voi toți, una sînteți întru Hristos".
Nu te îngrețoșa de mine, păcătoasa, care voi să mă mîntuiesc. Că de n-ar fi
voit Dumnezeu să mă mîntuiască, nu m-ar fi aruncat pe piatra aceasta. Nici tu
să nu mă disprețuiești că sînt femeie. Adu-ți aminte că Dumnezeu a creat pe
Adam și pe Eva și la sfîrșitul zilelor S-a arătat lumii, născîndu-Se din Preacurata
Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu. Deci, fii și către mine bun, precum
ai fost prea cuviosului părinte și, ducîndu-te acasă, să-mi aduci, precum ți-am
spus, o haină bărbătească de lînă, pîine și apă, și să-mi aduci și lînă ca să
lucrez cu mîinile mele. Adu pe femeia ta aici, că ea mă va îmbrăca în haina
cea bărbătească și-mi va porunci cum să lucrez, iar Domnul Dumnezeul meu să
fie cu tine în toate zilele vieții tale și să-ți dea din acest veac și în cel
ce va să vie, daruri, milă și iertare de păcate".
Corăbierul a zis către dînsa: "Pe toate cîte îmi poruncești
mie, eu le voi face, numai tu întărește-te și Dumnezeu va împlini dorința ta".
Acestea zicîndu-le, a plecat corăbierul și s-a întors acasă. După două zile,
luînd pe femeia sa și toate cele poruncite de fecioară, a venit la dînsa. Apoi,
ieșind din corăbioară, femeia s-a suit pe piatră și s-au sărutat amîndouă. După
aceea, mergînd femeia, a luat cu bărbatul său toate cele de pe corabie, iar
fecioara a rugat pe bărbat să se depărteze puțin, pînă ce se va îmbrăca în haina
cea bărbătească și s-a rugat, zicînd: "Doamne Dumnezeule, Cel ce ai ascultat
pe toți sfinții tăi din veac, ascultă-mă și pe mine păcătoasa și săvîrșește
în acest loc și în acest chip bărbătesc alegerea mea, fără de poticnire. Păzește-mi
sufletul, întărește-mi inima și puternic să faci trupul meu și-mi povățuiește
sufletul meu spre bună plăcerea Ta, iar celor ce-mi slujesc dă-le plata cea
veșnică, că bine ești cuvîntat în veci. Amin". După aceasta, a zis femeii: "Rogu-mă
ție, femeie, cînd îmi veți aduce pîine și apă să-mi aduceți și lînă, ca în zadar
să nu mănînc pîinea voastră, iar hainele mele să le iei tu întru pomenirea smereniei
mele!" Acestea zicînd, i-a eliberat cu pace. Într-acea lună a venit la dînsa
iarăși acea femeie cu bărbatul său și i-a adus hrană. Iar fericita fecioară
se veselea și lăuda pe Dumnezeu pentru o viață ca aceea, făcînd 12 rugăciuni
pe zi, iar noaptea 24; hrana ei era o bucată de pîine la două zile. Astfel,
Domnul, întărind-o și păzind-o, și-a săvîrșit bine alegerea vieții sale. Cînd
s-a suit pe piatră avea 25 de ani, iar pe piatră a viețuit șase ani. După aceasta,
cu două luni înaintea venirii corăbierului și a femeii sale, și-a dat sufletul
în mîinile Domnului. Numele ei era Fotinia.
Trecînd două luni după sfîrșitul acestei Sfinte fecioare Fotinia,
a venit corăbierul cu femeia sa și a găsit-o moartă, avînd mîinile așezate în
semnul crucii, gura bine strînsă, ochii închiși și fața luminoasă, ca și cum
dormea. Apoi s-a închinat sfîntului ei trup și, luîndu-l ca pe o frumoasă floare
de dimineață, l-au pus în corabie și a plutit spre cetatea Cezareei din Palestina.
Apoi s-au descoperit în vedenie corăbierului toate cele despre această sfîntă
fecioară și, mergînd la episcopul Cezareei, i-a spus despre viața ei îmbunătățită.
Atunci episcopul, cu tot clerul, a îngropat-o cu cinste la loc sfînt, cu psalmi
și cu cîntări, cu lumînări și cu tămîieri, slăvind pe Iisus Hristos, Domnul
nostru, Căruia I se cuvine cinstea și slava împreună cu Tatăl și cu Sfîntul
Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna februarie
|