Viața și pătimirea Sfîntului Apostol Onisim, unul din cei șaptezeci de apostoli
(15 februarie)
În Colose, cetatea Frigiei, trăia un bărbat vestit și cu dregătorie,
anume Filimon. Acesta a crezut în Hristos și s-a învrednicit mai pe urmă de
treapta episcopiei, apoi s-a numărat și în ceata celor 70 sfinți apostoli. La
Filimon, mai înainte de apostolia lui, se afla un rob, anume Onisim. Acesta,
greșind stăpînului său și temîndu-se de pedeapsă, a fugit de la dînsul și s-a
dus la Roma, unde, aflînd pe Sfîntul Apostol Pavel în legături, a auzit de la
dînsul sfînta propovăduire și, învățînd sfînta credință în Domnul nostru Iisus
Hristos, a fost botezat de Apostolul Pavel, căruia acum îi slujea în Roma, împreună
cu sfîntul Tihic și îi era lui de trebuință în acea slujbă. Apoi Sfîntul Apostol
Pavel, trimițînd pe Sfîntul Tihic cu scrisoarea sa la coloseni, a trimis pe
dînsul și pe acest Sfînt Onisim, precum scrie la sfîrșitul epistolei: "Pe
toate cele despre mine le va spune vouă Tihic, iubitul frate, credinciosul slujitor
și împreună ajutător întru Domnul, pe care l-am trimis la voi ca să cunoască
cele despre voi și să vă spună toate cele de aici".
Aceasta a scris-o apostolul prin Tihic. Iar prin Onisim a scris
o deosebită scrisoare către Filimon, stăpînul lui, rugîndu-l să-l ierte pe Onisim
pentru greșeala lui și să-l primească nu ca rob, ci ca pe un frate iubit și
ca pe însuși Pavel. Apostolul Pavel numește în scrisoarea sa pe Onisim fiu al
său: "Rogu-mă ție, pentru fiul meu Onisim, pe care l-am născut fiind eu legat
și care odată era ție netrebnic, iar acum ne este și mie și ție de folos; pe
el l-am trimis la tine, iar tu să-l primești ca pe inima mea". Deci, Filimon
a făcut aceasta cu bucurie, căci nu numai că l-a primit cu dragoste pe Onisim,
ci i-a dăruit libertate și l-a trimis iarăși la Roma, la Sfîntul Apostol Pavel,
ca să-i slujească acolo, pentru că-l dorea apostolul Pavel, precum scrie în
scrisoarea aceea: "Am voit ca să-l țin la mine pe Onisim să-mi slujească
mie în locul tău, fiind în legăturile bunei vestiri, dar fără a ta voie nimic
n-am voit să fac, ca astfel nu de nevoie să fie binele tău, ci de voie".
Sfîntul Apostol Onisim a stat în Roma, slujind sfinților apostoli,
pînă la sfîrșitul lor. Apoi a fost pus de dînșii episcop pentru bunăvestirea
cuvîntului, iar după sfîrșitul lor, ieșind din Roma, a străbătut multe cetăți
și țări propovăduind pe Hristos în Spania, Carpetania, Colose, Patra. Apoi a
luat scaunul în Efes, după Sfîntul Timotei și după Sfîntul Ioan, Cuvîntătorul
de Dumnezeu.
Episcopia lui din Efes este însemnată prin scrisoarea Sfîntului
Ignatie de Dumnezeu purtătorul, pe care o scrie din Smirna către efeseni, cînd
l-a întîmpinat Sfîntul Onisim pe cale, cu cîțiva efeseni, fiind dus din Antiohia
la Roma, pentru mîncarea fiarelor. Sfîntul Ignatie scrie către efeseni astfel:
"În numele lui Dumnezeu am primit pe toți, pentru Onisim, episcopul vostru,
care este nespus în dragoste, pe care îl rog întru Iisus Hristos să vă iubească,
iar pe voi vă rog să-i fiți lui asemenea, căci binecuvîntat este cel ce v-a
învrednicit a avea un episcop ca acesta". Și iarăși, scriind de acolo la antiohienii
săi, zice: "Închină-se vouă Onisim, păstorul Efesului". De acestea este încredințat
că, Sfîntul Onisim, după înconjurarea a multe țări și cetăți, fiind bătrîn,
a rămas în Efes, păscînd acolo Biserica lui Dumnezeu cîtăva vreme.
După aceea a fost prins de necredincioși și de acolo l-au dus
la Roma, pe vremea împărăției lui Traian, unde l-au dus înaintea lui Tertil
eparhul, spre cercetare. Tertil, eparhul, l-a întrebat: "Cine ești tu?" Onisim
a răspuns: "Sînt creștin". Eparhul a zis: "Din ce orînduială ești?" Onisim a
răspuns: "Am fost oarecînd robul unui bărbat, iar acum sînt rob credincios al
bunului Stăpîn Domnului și Mîntuitorului nostru Iisus Hristos". Zis-a eparhul:
"Care a fost pricina mutării tale la alt stăpîn?" Răspuns-a Onisim: "Cunoștința
Adevărului și urîciunea închinării la idoli". Zis-a eparhul: "Cu cît preț te-ai
vîndut Stăpînului celui nou?" Iar Onisim zise: "Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos,
cu cinstitul Său sînge răscumpărîndu-mă din pierzare, m-a mutat la nestricăciune,
precum este scris în Scripturile noastre: nu cu argint sau cu aur stricăcios
v-ați izbăvit de viața voastră cea deșartă, ce era de la părinți, ci cu cinstitul
sînge, ca al unui miel fără de prihană și preacurat al lui Hristos".
Eparhul l-a întrebat: "Care este viața deșartă după scripturile
voastre? Spune-ne nouă!" Zis-a Onisim: "Deșartă viață este: desfrînarea cea
fără de lege, care pentru puțină dulceață trupească gătește veșnicul foc celor
pătimași și iubitori de păcate; iubirea de argint, pentru care aproapele este
năpăstuit; farmecele, care sînt rădăcina a toată asuprirea și vînarea; mîndria
ce se arată prin înălțarea minții asupra altora; zavistia, care pe Cain și pe
alți mulți i-a învățat uciderea de frate; grăirea cea rea și limba cea neînfrînată
care ca un nor întinde asupra tuturor luarea în rîs; fățărnicia și minciuna,
vrăjmășia adevărului și prietenia diavolului, prin care și pe Eva a împiedicat-o
cel rău; mînia, aflătoarea blestemului, îndemnătoarea războiului și tatăl uciderii;
beția care locuiește cu neînfrînarea și este soră și născătoare celei necurate
vorbe, străină de gîndul cel bun și fără de chip cu obiceiul și cu cuvîntul".
Acestea toate ce s-au zis, sînt viața cea deșartă.
După acestea toate pentru o viață ca aceasta deșartă este izvor
și maică slujba idolilor cea făcută de voi. Pentru că aceea este temelia desfrînării,
învățătoarea neștiinței de Dumnezeu, orbirea minții, rînduitoarea gîndirii celei
rele, străină de cinste, ce se luptă împotriva Domnului și care se sîrguiește
să strice hotarul adevăratei cinstiri de Dumnezeu; povățuitoarea morții, slujitoarea
năravului, hrana celor răi, împotrivitoarea faptelor bune, prigonitoarea de
nestricăciune, propovăduitoarea legii voastre cea pierzătoare, prietena vărsării
de sînge, domnul urîciunii, ce vînează pe cei proști, prin neștiința de Dumnezeu,
mijlocitoarea de întuneric, cea străină de darul cel luminos, care leagă pe
slujitorii săi cu lanțurile lucrurilor celor necinstite. Hulitoarea ce învață
slava deșartă, care și pe cei bătrîni îi umple de necinste, poruncindu-le să
joace la glasul trîmbițelor jertfelor, care pierde curăția fecioriei, cu fier
și cu sabie, amestecînd praznicele sale și prin vărsarea sîngelui de dobitoace
își arată necurățiile sale cele fără de rușine; care golește trupurile bărbaților
prin mijlocul cetății și le arată la femei. Ceea ce tainele sale le săvîrșește
prin ucideri și desfrînări și ca pe o corabie înviforează mințile omenești,
prin chipuri idolești. Se jertfește boul, tot pentru un bou, ca zeu; jertfește
oile, tot pentru o oaie, ca zeiță. Pe om îl ucide, pentru jertfa omului celui
cioplit în piatră sau lemn și în loc de sănătate face ucidere, aducînd la cele
neînsuflețite pe cele însuflețite, ca jertfă. Dar de ce grăiesc multe? Căci
și usturoiului îi dă cinste dumnezeiască, ca în mai mare orbire și neștiință
să pogoare pe oameni în iad.
Văzînd o viață ca aceasta deșartă, a închinării la idoli care
este întru voi, dar descoperită de Sfintele Scripturi, am fugit de la dînsa
ca de o mare ce se învăluiește și am alergat la limanul cel bun și către viața
cea legiuită și cuvioasă, a Unuia adevăratului Dumnezeu și spre dragostea aproapelui.
Și pe tine te sfătuiesc, o! Tertile, ca împlinind legea dragostei, adică să-l
iubești pe aproapele ca pe tine însuți, și tu, precum și eu, cunoscînd adevărul,
să lași deșertăciunea cea vremelnică, căci toate din lumea aceasta trec ca visul
și ca umbra. Deci degrabă să te apropii de Dumnezeu, Ziditorul tuturor și să
te mîntuiești, venind întru înțelegerea cea adevărată. Pentru că nu se bucură
Dumnezeu de moartea celor ce l-au mîniat pe El, ci se veselește de întoarcerea
și de pocăința lor, iar păcatele lor cele trecute le iartă". Zis-a Tertil eparhul:
"Tu nu numai singur nu vrei a te închina zeilor, netemîndu-te de munci, ci și
pe noi voiești să ne aduci la a ta rătăcire?" Grăit-a sfîntul: "Muncile tale
nu pot să mă înfricoșeze, chiar dacă ar fi oricît de cumplite, pentru că, mîntuindu-mă
prin așteptarea bunătăților ce vor să fie și întărindu-mă cu puterea Hristosului
meu, cu înlesnire voi suferi toate cele puse de tine asupra mea".
Atunci, eparhul a poruncit ca pe Sfîntul Onisim să-l arunce
în temnița cea mai întunecată și mai înfricoșătoare, în care fiind dus a petrecut
18 zile ca în raiul cel luminos și în locul cel răcoros, veselindu-se întru
Domnul Dumnezeul său. Deci se adunau la dînsul credincioși, care îi fericeau
pătimirea lui și cu cuvintele lor îl întăreau spre nevoință. Iar pe cei erau
necredincioși, propovăduindu-le sfîntul cuvîntul lui Dumnezeu, îi povățuia la
calea cunoștinței adevărului.
Dar după 18 zile, eparhul, arătîndu-se a fi milostiv, nu l-a
condamnat la moarte, ci l-a izgonit din cetate și l-a trimis la Putiol, în surghiun.
Dar Sfîntul Onisim și acolo nu înceta a propovădui Evanghelia lui Hristos și
a povățui pe mulți la viața veșnică. Înștiințîndu-se de aceasta Tertil, iarăși
l-a prins și, legat, l-a adus înaintea judecății sale. Dar, întrebîndu-l și
aflîndu-l neplecat în credință, a poruncit ca, întinzîndu-l, patru oameni să-l
bată cu toiege, fără de cruțare. După aceea, bătîndu-l mult, cu nemilostivire,
i-au sfărîmat foarte rău fluierele picioarelor și alte oase. Apoi, tăind capul
Sfîntului Onisim, a murit. Iar oarecare femeie de neam împărătesc, fiind creștină,
l-a luat și a pus sfîntul său trup în raclă de argint și săvîrșea pomenirea
mucenicului, cîștigîndu-și ei, prin rugăciunile lui, pomenire de la Domnul,
întru cereasca Împărăție. Pe aceasta, și nouă să ne fie a o cîștiga întru Iisus
Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slavă în veci. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna februarie
|