Sfîntul Flavian Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului
(18 februarie)
Prea sfințitul părintele nostru Flavian a fost mai întîi păzitor
de vase și preot al Sfintei Biserici celei mari a Constantinopolului. Apoi,
după prea sfințitul Proclu, a fost ridicat la scaunul patriarhiei, pentru viața
sa cea neprihănită și curată, plăcută lui Dumnezeu, pe vremea împărăției lui
Teodosie cel tînăr și a surorii sale, Pulheria.
Pe atunci era la împărat un eunuc, anume Hrisafie, plin de
vicleșug și răutate. Acela nu voia deloc ridicarea Sfîntului Flavian la patriarhie,
căci famenul acesta era cu socoteală eretică și știa pe Flavian tare în dreapta
credință și nu-l iubea, ci căuta pricini asupra lui, cum să-i facă rău. Era
puternic în lucrurile sale cele viclene ca cel ce avea la împărat îndrăzneală
și putea mult.
Deci a aflat o pricină ca aceasta, pe care Nichifor Callist,
istoricul bisericesc, o descrie astfel: "A îndemnat pe împărat să invite pe
patriarh, ca să-i pregătească un dar vrednic de mîinile împărătești, ca un nou
patriarh. Iar prea sfințitul patriarh Flavian, pregătind niște pîini curate,
le-a trimis împăratului spre binecuvîntare, ca un dar ce nu era vrednic de mîini
împărătești. Hrisafie nu a primit pîinile, zicînd: "Aur iar nu pîine se cade
să se trimită spre binecuvîntare de la patriarh". Prea sfințitul patriarh a
răspuns prin trimișii săi că niște daruri ca acestea nu are, pentru că este
sărac, de vreme ce a defăimat bogățiile lumii acesteia; doar dacă va da din
aurul Bisericii, "dar să știe Hrisafie bine - zicea patriarhul - că aurul și
argintul cel bisericesc este dumnezeiesc și la nimeni nu se poate da, decît
numai la săraci".
Evagrie, istoricul bisericesc, zice că Hrisafie, supărîndu-se
pentru darul cel de aur, prea sfințitul i-a trimis niște vase de aur, luîndu-le
din altar, ca să-l umple de rușine și să-l mustre pentru nesațul aurului. Apoi,
mîniindu-se foarte Hrisafie, îndemna și pe împărat la mînie, zicîndu-i: "Batjocorește
împărăția ta patriarhul cel din nou pus". Dar nu putea vicleanul să facă un
rău patriarhului, de vreme ce dreptcredincioasa fecioară Pulheria, sora împăratului,
care cîrmuia toată împărăția grecească, încuraja pe patriarh, apărînd pe bărbatul
cel nevinovat și sfînt. Văzînd aceasta, Hrisafie s-a sîrguit să-i sape groapă
și dreptcredincioasei Pulheria, ridicînd asupra ei cu vicleșugul său pe împărăteasa
Evdochia - precum se scrie pe larg despre aceasta în viața Sfintei Pulheria
- și a făcut ca pe sora împăratului s-o despartă de palat și de stăpînirea împărătească.
Teodosie împăratul, ascultînd de soția sa Evdochia și de sfatul
lui Hrisafie, dorea ca patriarhul să silească pe sora lui să primească rînduiala
monahală de silă, adică în chipul acesta să se depărteze de la stăpînirea împărătească.
Acest sfat era tăinuit de împărat. Deci, care fiind chemat prea sfințitul patriarh,
făgăduia cu gura să împlinească dorința împărătească, dar cu inima sa nu se
învoia, socotind că nedrept lucrul este, să se depărteze de ocîrmuirea a toată
împărăția grecească o înțeleaptă ca aceea, cu bună cunoștință, înțeleaptă și
sfîntă împărăteasă și care a fost fratelui său, împăratul Teodosie, ca o maică,
rămînînd după părinți în vîrstă copilărească. Ea era apărătoarea dreptei credințe
și bună cîrmuitoare a toată împărăția. De aceea fericitul patriarh a spus în
taină Sfintei Pulheria despre sfatul împărătesc cel tăinuit.
Dreptcredincioasa împărăteasă Pulheria, înțelegînd vrajba împărătesei
Evdochia și a lui Hrisafie, precum și scopul fratelui ei, singură a lăsat cîrmuirea
împărătească și s-a dus din palat și s-a retras în liniște netulburată. Atunci
vicleanul Hrisafie, găsind vreme cu bună îndemnare, a întors toate meșteșugurile
sale cele rele asupra prea sfințitului patriarh Flavian, ridicînd și îndemnînd
pe împărat asupra lui, ca și cum nu păzise taina împărătească și că Pulheria
ajută, dar nu împăratului, căci s-a știut aceea că patriarhul spusese Pulheriei
sfatul împărătesc. Deci, s-a mîniat Împăratul asupra patriarhului Flavian.
În acea vreme era în Constantinopol un arhimandrit Eutihie,
care ridicase un nou eres de hulă asupra Domnului nostru Iisus Hristos, amestecînd
cele două firi ale Lui, cea dumnezeiască și cea omenească, într-o fire. Acel
Eutihie era tatăl duhovnicesc al lui Hrisafie, căci îl primise din Sfîntul Botez.
Cînd prea sfințitul patriarh Flavian a adunat sobor local, în Constantinopol,
chemă pe Eutihie, ca să-și spună mărturisirea credinței în fața tuturor. El
n-a voit să meargă la soborul acela, dînd veste pe de o parte că din mănăstirea
sa, ca din mormînt, nu poate să iasă nicăieri, iar pe de alta că este bătrîn
și bolnav. Dar prea sfințitul patriarh iarăși trimise la el arhimandriți, preoți
și diaconi, chemîndu-l cu dragoste, ridicîndu-l spre pocăință, încît credința
sa cea rea să o lepede înaintea tuturor și să se unească cu Biserica. Apoi,
căutînd la dînsul, și ceilalți să se întoarcă de la credința cea rea, la cea
dreaptă. Atunci abia a făgăduit Eutihie să vină la sobor.
Venind la sobor, mai întîi a intrat în palat, căutînd apărare
și ajutor împărătesc, și a rugat pe împărat, prin Hrisafie, să trimită cu dînsul
într-adins oameni și ostași. Atunci, împăratul a trimis cu el pe patriciul Florentie
și pe alți senatori, precum și putere ostășească. Astfel, venea Eutihie la sobor,
ca la război, înconjurat de ostași și de oameni împărătești, cu dregătorii care
au trimis vestea înaintea lor la sobor, zicînd: "Nu vom intra în sobor, nici
vom aduce pe Eutihie pînă ce nu ne veți făgădui că-l veți lăsa liber din sobor".
Deci au făgăduit aceasta părinții.
Intrînd ei, mai întîi s-au citit cărțile lui Eutihie, cele pline
de dogme eretice, pe care Eutihie le trimisese prin mănăstiri, vînînd pe mulți
la eresul său. Apoi singur ereticul acela, după vorbirea sa cea plină de vicleșug,
fiind silit să mărturisească cum crede, a zis: "Din două firi era Domnul nostru
mai înainte de unire, iar după unire de o fire Îl mărturisim pe El a fi". Deci,
i-au poruncit părinții ca gîndirea sa cea ereticească să o blesteme, iar dogmele
cele drept credincioase să le primească, dar el n-a voit. Atunci prea sfințitul
Flavian, cu toți sfinții, între care erau 32 de episcopi, arhimandriți 23, iar
presbiteri și diaconi mulți, a scos pe Eutihie din rînduiala preoțească.
Hotărîrea aceea era scrisă astfel: "Pe Eutihie, cel oarecînd
presbiter și arhimandrit, de vreme ce din scrisorile sale cele mai dinainte
și din mărturisirile sale cele ascunse și cele de acum prin al său grai s-a
aflat că bolește de eresul lui Valentin și Apolinarie și urmează hulelor acelora
cu neschimbare, care nici de sfătuirea noastră nu s-a rușinat și nici n-a primit
învățătură și n-a voit să se supună dogmelor cele drepte, noi, plîngînd și suspinînd
de pierderea lui cea desăvîrșită, l-am judecat întru Domnul nostru Iisus Hristos,
Cel hulit de dînsul, ca să fie străin de toată slujba preoției și de a noastră
împărtășanie și de povățuirea mănăstirească, știind toți aceasta, că cei ce
vor vorbi cu el și vor veni la dînsul vor fi vinovați de pedeapsa despărțirii,
ca cei ce nu s-au depărtat de eresul lui. Flavian, episcopul Constantinopolului
sau al Romei celei Noi, astfel judecînd, am iscălit. Asemenea am iscălit toți
arhimandriții".
Fiind lepădat Eutihie, ședea lîngă palatul împărătesc, avînd
pe Hrisafie de mare ajutor în toate. Vicleanul acela cu mai multă mînie și iuțime
întărîtîndu-se asupra prea sfințitului Flavian, a pornit tot chipul meșteșugurilor
sale, cum să-l izgonească din scaunul patriarhiei, pe de o parte ca să răzbune
pe Eutihie, iar pe de alta ca mai mult să mîhnească pe Pulheria, prin izgonirea
lui Flavian. Deci, avînd pe împărat întru voia sa, făcea cu numele lui cel împărătesc
toate cele ce voia. Atunci a scris lui Dioscor, patriarhul Alexandriei, om prea
înrăutățit, meșter în vicleșug și necredincios, întărîtîndu-l asupra lui Flavian,
iar pe Eutihie, încredințîndu-l apărării lui și făgăduind de la împărat multe
daruri.
Asemenea a mai scris lui și despre împărat, poruncindu-i ca,
luînd pe episcopii săi de un gînd cu sine, să vie în Efes cu sîrguință și să
țină sobor mare pentru dogmele credinței, de vreme ce Flavian aduce oarecari
învățături pline de erezie în Biserică și o tulbură. Deci, să se cerceteze cu
sobornicească judecată și să se lepede ca un nedrept credincios, iar Eutihie,
de se va afla nevinovat, să se dezlege și să se rînduiască întru a sa cinste.
Același Hrisafie, îndemnînd și pe împărăteasa Evdochia, ajuta și aceea lui Eutihie
contra lui Flavian; iar Dioscor, îndată luînd mai mult de zece episcopi de un
gînd cu sine și pe un arhimandrit ce se numea Varsum, cu sîrguință au mers cu
o mie de monahi la Efes.
Acolo, făcîndu-se acel fără de lege și nedrept sobor în sfînta
biserică - la care erau de 128 episcopi, din diferite țări, chemați prin împărătească
poruncă -, a mers la judecată și prea sfințitul patriarh Flavian. Împăratul,
și mai ales Hrisafie a scris, în numele împăratului, lui Elpidie comitele și
la alți voievozi care erau acolo cu oștile, ca să nu lase în sobor pe episcopii
cei ce au iscălit cu Flavian contra lui Eutihie și au făcut judecata.
Începînd vicleana adunare, Dioscor fiind întîi șezător, a stat
de față Eutihie și a dat a sa mărturisire de credință, întru care eresul era
acoperit cu vicleșug, iar pe a lui Flavian mărturisire nu o primi soborul acela.
Atunci a fost multă gîlceavă și tulburare cîtăva vreme, unii apărînd pe Eutihie
și făcîndu-l nevinovat, ca pe un dreptcredincios, iar alții nevoindu-se pentru
Flavian. Puțini erau din cei ce întăreau credința lui Flavian, pentru că toți
au iubit întunericul mai mult decît lumina și au cinstit mai mult minciuna decît
adevărul, plăcînd împăratului celui pămîntesc, mai mult decît celui ceresc.
Căci, împăratul Teodosie, deși era dreptcredincios, ca om a greșit din neștiință,
necunoscînd meșteșugul lui Eutihie, al lui Dioscor și al lui Hrisafie, care
îl înșela neîncetat prin vicleșugul său, vînîndu-i sufletul. Întru neștiința
sa, împăratul socotea pe eretici că sînt dreptcredincioși și minciuna cea grăită
de dînșii o credea un adevăr, nefiind lîngă dînsul sora lui cea cu bună înțelegere,
fericita Pulheria.
După acea lungă gîlceavă ce s-a făcut la acel sobor care se
adunase în Efes și care întărea dogmele ereticești, zicînd că este o fire, iar
nu două întru Hristos, a socotit ca dreptcredincios și a lăudat și preamărit
pe Eutihie, de vreme ce partea potrivnică a biruit și așa a făcut nevinovat
pe acesta, deși era eretic. Pe drept-credinciosul patriarh Flavian l-a osîndit
ca pe un eretic, tîlhărește, nelăsîndu-l să răspundă ceva pentru sine, nici
voind să-i asculte mărturisirea lui cea credincioasă. Apoi, Dioscor, întîiul
stătător, a dat răspuns de izgonire asupra lui, ca să fie străin de arhierie,
de sfințire și de toată puterea duhovnicească și să se trimită în surghiun,
în Egipt, la cetatea Lidiei.
Onisifor al Iconiei, cu alți episcopi care știau nevinovăția
lui Flavian, sculîndu-se, au apucat genunchii lui Dioscor, zicînd: "Să nu faci
aceasta, o, prea sfințite părinte, pentru că Flavian n-a făcut nimic vrednic
de izgonire, iar de este trebuință de vreo pedeapsă, să se pedepsească, iar
să nu se lepede". Dioscor, sculîndu-se de pe scaunul său, a zis: "De mi s-ar
tăia și limba, într-alt chip nu voi zice". Varsum, arhimandritul, strigă: "Cela
ce va mărturisi că în Hristos sînt două firi, acela să se taie în două". Stăruind
episcopii cu rugăminte pentru Flavian, a strigat Dioscor: "Unde sînt voievozii?"
Și îndată voievozii cu Elpidie și cu mulțime de oaste, au intrat în biserică
și au adus lanțuri mari de fier asupra Sfîntului Flavian.
Intrînd și monahii lui Varsum, episcopii strigau: "Varsum, tîlharul,
a răsturnat toată Siria și a adus o mie de monahi asupra noastră Varsum, tîlharul,
anatema să fie!"
Varsum striga: "Să se ucidă ereticul Flavian, să se ucidă!"
Apoi s-au pornit mîinile cele ucigașe asupra sfîntului, unii cu palmele, alții
bătîndu-l cu bețele și însuși Dioscor s-a repezit să-l calce în picioare. Apoi,
fiind trîntit la pămînt, l-au bătut pînă ce s-au săturat și au pus în lanțuri
pe cel ce era abia viu.
Apoi Dioscor silea pe episcopi să iscălească izgonirea lui Flavian.
Cei de un gînd cu Dioscor, îndată au iscălit. Iar cei ce vedeau nedreptatea
și războiul ce se făcea, n-au voit să iscălească și ostașii nu-i lăsau să iasă
din biserică, stînd împrejurul lor înarmați. Monahii lui Varsum strigau asupra
lor cu mînie și cu îngrozire. Deci, episcopii fiind ținuți în biserică pînă
în noapte și văzînd că nu puteau scăpa de primejdia ce era asupra lor, au iscălit
chiar nevrînd, fiind siliți prin îngroziri și astfel s-a săvîrșit acel sobor
ucigaș.
Sfîntul Flavian, mărturisitorul lui Hristos, după acea cumplită
bătaie, a treia zi și-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Hristos Dumnezeu,
pentru care a pătimit uciderea, ca Abel de la Cain. Fiind în locul de surghiunie,
s-a dus la ceruri, iar în locul lui a fost ridicat la patriarhie Anatolie.
După aceasta s-a vădit răutatea și vicleșugul lui Hrisafie și
a fost cu necinste izgonit din palatul împărătesc, apoi a pierit cu sunet. Iar
pe Evdochia împărăteasa, smerind-o mînia împărătească s-a dus la Ierusalim.
Sfînta Pulheria, cu rugămințile cele multe ale fratelui ei, împăratul Teodosie,
plecîndu-se, s-a întors cu slavă în palatul împărătesc, și îndată au adus în
Constantinopol moaștele mărturisitorului lui Hristos, Sfîntul Flavian, cu mare
cinste.
Dioscor și Eutihie, după al patrulea sinod al Sfinților Părinți,
fiind dați blestemului celui veșnic, au pierit. Iar Biserica lui Hristos, cea
nebiruită de porțile iadului, înflorea în dreapta credință, slăvind pe Hristos,
nu despărțit în două fețe, ci în două firi neamestecate lăudat și preaînălțat,
împreună cu Tatăl și cu Sfîntul duh, în veci. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna februarie
|