Sfîntul Mucenic Sadoc, Episcopul Persiei, și cei 128 care au pătimit împreună cu dînsul
(20 februarie)
După sfîrșitul pătimirii Sfîntului Simeon, episcopul Persiei,
a luat scaunul său Sfîntul Sadoc, în cetățile Persiei, care se numeau Salic
și Ctisefon. Într-una din zile, Sfîntul Sadoc a văzut un vis înfricoșător și,
sculîndu-se, a chemat clerul său, adică preoții și diaconii, căci se ascundeau
toți de frica împărătească și a început a le spune: "Am văzut în această noapte
în vis o scară, al cărei vîrf ajungea la cer și pe dînsa stătea Sfîntul episcop
Simeon în mare slavă și a strigat cu mare glas către mine, care stăteam pe pămînt:
"Suie-te la mine, Sadoc, suie-te și nu te teme, că eu m-am suit ieri, iar tu
suie-te acum". Aceasta am văzut și am auzit și cred că voi fi prins și chinuit
pentru Hristos; iar ceea ce zicea, că eu m-am suit ieri, iar tu suie-te acum,
înseamnă că el a pătimit în anul trecut, iar eu în acest an voi fi muncit și
ucis.
Atunci a început a învăța clerul său: "Frații mei cei iubiți
și părinților, să iubim pe Dumnezeu din tot sufletul și pe Domnul nostru Iisus
Hristos cu tot gîndul și, îmbrăcîndu-ne în zaua credinței, nu ne vom teme de
nici un rău. Pentru că, de va veni asupra noastră moarte și junghiere, să nu
ne spăimîntăm, ci fiecare din noi să stea ca un bun ostaș al lui Hristos; căci
de vom muri, vom muri desăvîrșit, iar de vom trăi, vom trăi ca cei drepți, însă
să murim pentru Mîntuitorul nostru. Iar de este sabia pricinuitoare vieții veșnice,
apoi să nu ne temem de sabie, ca să primim viața veșnică; pînă ce este ziuă.
Să ne nevoim la lucru ca să ne îmbogățim cu nestricăcioasele bunătăți și să
cîștigăm cinstea și slava cea nesfîrșită în cereasca împărăție și să lăsăm celui
de pe urmă neam creștinesc numele nostru slăvit. Fraților, să ne rugăm Dumnezeului
nostru, ca degrab să aducă la împlinire vedenia mea; pentru că cel ce este duhovnicesc,
acela cu bucurie, cu dorire și cu dragoste mare așteaptă muceniceasca moarte
pentru Hristos și nu se teme, fiind gata. Iar pentru cel trupesc ceasul morții
este înfricoșat și plin de spaimă. Oamenii care sînt îmbunătățiți caută singuri
cu sîrguință și cu mărime de suflet o moarte ca aceasta, ca printr-însa să moștenească
viața veșnică; iar cei ce sînt leneși și neîngrijiți, aceia, văzînd moartea,
se ascund. Cei ce iubesc pe Dumnezeu, vin la Dumnezeu; iar cei ce iubesc lumea,
în lume petrec. Deci, aceia se dezleagă din trup cu bucurie și veselie, iar
aceștia rămîn în viața aceasta, pentru primejdii și pentru suspinuri".
În anul al doilea al prigonirii, a venit împăratul Persiei,
Savorie, în cetățile Salic și Ctisefon, cele ce s-au supus mai înainte, și a
fost clevetit la dînsul Sfîntul episcop Sadoc, al cărui nume se tîlcuiește "prieten
împărătesc"; căci cu adevărat iubea pe cerescul împărat Hristos din tot sufletul
și din toată tăria sa, fiind înfrînat desăvîrșit, plin de credință și de dreptate
și următor Sfîntului Simeon, al cărui scaun arhieresc îl moștenise. Deci, trimițînd
împăratul Savorie ostașii, a prins pe episcop cu clerul său și cu alți mulți
creștini și monahi, 128 la număr, și pe toți legîndu-i împreună cu lanțuri de
fier, i-au închis în temniță într-un loc întunecos și înfricoșător; acolo au
pătimit mare necaz și torturi cinci luni, pentru că păgînii slujitori ai împăratului
celui fără de Dumnezeu, legînd pe fiecare mucenic peste tot trupul cu frînghii
subțiri, îl strîngeau cu lemne, încît le trosneau oasele și le crăpa pielea
și sfinții răbdau durere mare. Iar cei ce îi chinuiau cu nemilostivire le ziceau:
"Închinați-vă soarelui și focului, faceți voia împăratului și veți fi vii".
Sfîntul Sadoc le răspundea: "Noi, creștinii, ne închinăm lui
Dumnezeu, făcătorul cerului și al pămîntului. Aceluia slujim din tot sufletul
și cu toată puterea noastră, iar soarelui celui făcut de dînsul nu ne închinăm,
nici nu cinstim focul, pentru că Dumnezeu, zidind acelea, le-a dat spre slujba
oamenilor. Deci, nu vom asculta porunca împărătească și nu ne vom depărta de
Dumnezeul nostru, nici nu ne temem de moarte, care ne trece pe noi din viața
aceasta vremelnică și deșartă, la viața veșnică; deci nu zăboviți a ne ucide,
nici nu cruțați sîngele nostru, care se varsă înaintea ochilor noștri".
După aceasta, împăratul a zis iarăși: "De nu ascultați porunca
mea și de nu faceți voia mea, va veni asupra voastră răul ceas al pierzării
voastre". Iar sfinții au răspuns într-un glas: "Nu vom pieri întru Dumnezeul
nostru, nici vom muri întru Hristosul Lui, pentru că ne înviază întru fericita
și veșnica viață și ne dă ca moștenire și odihnă împărăția cea fără de moarte.
Sîntem gata să murim cu osîrdie pentru Dumnezeul nostru; pentru că nu ne vom
închina soarelui și focului, nici nu vom asculta poruncile împărătești cele
păgînești și pline de moarte și pierzanie".
Împăratul, văzînd statornicia lor cea tare în credință, a dat
asupra lor hotărîre de moarte, ca toți să fie tăiați cu sabia. Iar sfinții,
auzind osîndirea cea de sabie asupra lor, toți cu bucurie s-au pregătit de moarte
mai înainte și-i duseră afară din cetate. Ei, mergînd, cîntau cu bucurie: "Judecă
nouă, Dumnezeule, și alege judecata noastră și de la neamul cel necuvios și
de la oamenii nedrepți și înșelători și băutori de sînge izbăvește-ne pe noi,
că Tu ești, Dumnezeule, nădejdea noastră".
Sosind la locul de tăiere, cu un suflet deschizîndu-și gurile,
au zis: "Bine ești cuvîntat, Dumnezeule, că ne-ai învrednicit acestui dar și
n-ai trecut cu vederea rugăciunile noastre, ci ne-ai dat această preascumpă
cunună a muceniciei. Căci știi, Doamne, cît am dorit-o și căutat-o și binecuvîntat
este Dumnezeul nostru Unul născut, Fiul harului Tău, Cel ce ne-a mîntuit pe
noi și ne-a chemat la viața cea veșnică. Deci, să nu ne lași, Doamne, să ne
primejduim în lumea aceasta, ci întărește-ne înaintea Ta și ne spală prin sîngiuirile
noastre de păcate; căci Tu Însuți ești Dumnezeu prea mărit și unul este Fiul
Tău și Preasfîntul Tău Duh, în veci. Amin".
Astfel rugîndu-se sfinții, i-au tăiat necredincioșii și nu înceta
doxologia lui Dumnezeu în gurile lor, pînă ce și cel de pe urmă a fost tăiat.
Iar pe cinstitul și slăvitul răbdător de chinuri episcopul Sadoc, l-au dus legat
în altă cetate ce se numea Vitlapat și acolo îi tăiară cinstitul și sfîntul
său cap. Deci s-au sfîrșit toți sfinții și slăviții mucenici în pace, lăudînd
și mărind pe Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea
și închinăciunea, împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, acum și pururea și în
vecii vecilor. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna februarie
|