Pomenirea Cuviosului Tit din Pecersca
(27 februarie)
Cum se descoperă mînia lui Dumnezeu din cer asupra păgînătății
oamenilor, asemenea și pacea lui Dumnezeu, care covîrșește toată mintea, păzește
inima și înțelegerea, adică trupul și sufletul omului celui ce caută pacea.
Aceasta ne-a adeverit Tit fericitul prin descoperirea sa. Pentru că acesta,
tunzîndu-se monah, petrecea în mănăstirea Pecersca, fiind cinstit cu rînduiala
preoției. El a fost povățuit la nevoințele cele vrednice ale fericirii sfinților,
întîmplîndu-se un lucru ca acesta: "Acest presbiter Tit avea un frate duhovnicesc,
monah din aceeași mănăstire, anume Evagrie, cu rînduiala diacon, către care
acest fericit presbiter Tit avea dragoste mare și nefățarnică, încît toți se
mirau de iubirea cea de un cuget și curată a lor. Iar vrăjmașul, urîtorul binelui,
care s-a obișnuit a semăna neghină printre grîu, a semănat vrajbă între ei și
atît de mult i-a întunecat cu mînia și cu ură, încît nici în față nu puteau
să se vadă, ci cu totul s-au abătut unul de la altul. Căci pe cînd mergea unul
din ei cu cădelnița prin biserică, atunci celălalt fugea de tămîie. Iar cînd
nu fugea, atunci îl trecea cu vederea, necăjindu-l.
Și au petrecut multă vreme întru întunericul păcatului, cînd
aduceau dumnezeieștile daruri. Și chiar au îndrăznit a se împărtăși, neîmpăcîndu-se
între ei, nici cerîndu-și iertare, înarmîndu-i vrăjmașul la aceasta. Iar frații,
de multe ori îi rugau să se împace între ei, dar ei nici nu voiau să audă de
aceasta. Dar odată, după rînduiala lui Dumnezeu, s-a întîmplat acestui fericit
preot Tit de s-a îmbolnăvit cumplit și acum era în deznădăjde de viață. Atunci
a început a plînge cu amar al său păcat și a trimis la diaconul Evagrie, cu
multă umilință, zicîndu-i: "Iartă-mă frate, pentru Domnul, că te-am mîhnit cu
mînia mea". Iar acela nu numai că nu l-a iertat, dar l-a și blestemat cu cuvinte
aspre.
Frații, văzînd însă pe Tit murind, au tras pe Evagrie cu sila
ca să se ierte cu fratele său. Iar bolnavul, văzînd pe acela, îndată plecîndu-se,
a căzut la picioarele lui, cu fața la pămînt, zicîndu-i cu lacrimi: "Iartă-mă,
părinte, și binecuvîntează-mă". Dar Evagrie, fiind nemilostiv și fără de omenie,
s-a întors de la fratele său și aceste cuvinte cumplite a zis: "Niciodată nu
voiesc să am iertare cu el, nici în veacul acesta, nici în veacul ce va să vie!".
Acestea zicînd, s-a desprins din mîinile fraților și îndată a căzut. Vrînd să-l
ridice frații, l-au găsit fără suflet și nu putură nici mîinile să-i îndoaie,
nici gura să-i strîngă, nici ochii să-i închidă, ca la un mort de demult. Iar
cel bolnav, adică fericitul Tit, în vremea aceea s-a sculat și s-a însănătoșit,
ca și cum n-ar fi fost bolnav.
Deci, pe toți i-a luat spaima de o moarte năpraznică ca aceea
și de grabnica tămăduire a acestuia și începură a întreba pe acest fericit preot
cum sa făcut aceasta? Iar fericitul Tit i-a răspuns cu de-amănuntul toate cele
descoperite lui: "Cînd boleam, fiind cumplit stăpînit de mînie, am văzut îngerii
depărtați de mine și plîngînd de pierderea sufletului meu, iar diavolii bucurîndu-se
de mînia mea. Atunci am început a vă ruga pe voi ca, mergînd la fratele, să
cereți iertare pentru mine. Iar cînd l-ați adus la mine și eu m-am închinat
lui, iar el nu s-a întors la mine, atunci am văzut un înger nemilostiv, ținînd
o suliță de foc cu care a lovit pe acela care nu m-a iertat și îndată a căzut
mort; iar mie, același înger mi-a dat mîna, m-am sculat și acum sînt sănătos".
Frații, fiind înfricoșați, au plîns mult pe Evagrie cel mort
și-l îngropară avînd gura deschisă, ochii asemenea, iar mîinile întinse. Atunci
ei începură a se feri de mînie, iertîndu-se între dînșii; iar dacă avea cineva
asupra cuiva pîră, luau bine aminte din cercetarea aceasta la cuvintele Domnului:
Tot cel ce se mînie asupra fratelui său în deșert, este vinovat judecății.
Pe lîngă acestea și Sfîntul Efrem a zis: "De s-ar întîmpla a muri cineva în
vrajbă, nemilostivă judecată va afla unul ca acela". Și era atunci potrivite
a grăi despre frații aceia: Pace multă celor ce iubesc legea Ta, Doamne.
Dar mai ales acest fericit presbiter Tit, văzînd că pentru cercarea păcii cu
fratele a aflat pace la Dumnezeu, prin care s-a ferit din moartea cea trupească
și sufletească, de atunci nici nu gîndea să mai aibă mînie. Ci, dezrădăcinînd-o
cu totul, a avut spre toți frații dragostea cea după Dumnezeu, care niciodată
nu cade, care este legătura desăvîrșirii, ca o rădăcină a păcii. Adică dragostea
cea din inimă curată, din bună știință și din credință nefățarnică, dragostea
care îndelung rabdă, se milostivește, nu pizmuiește și pe toate celelalte fapte
bune le cuprinde, iar mai ales pe acestea: "Întrega înțelepciune, postirea și
rugăciunea cea de-a pururea". Pentru că asculta acest fericit presbiter scriptura
aceasta: "Fiți cu mintea întreagă și vă treziți întru rugăciuni; iar mai
înainte de toate unul spre altul să aveți dragoste, căci dragostea acoperă mulțimea
păcatelor".
Astfel a săvîrșit pe lîngă ale sale jertfe preoțești și acel
cuvînt hotărît de Evanghelie: "A iubi pe Dumnezeu și pe aproapele este mai
mult decît toate prinoasele și jertfele". Apoi a aflat și pacea cea desăvîrșită,
încît nu putea a se mîhni, acoperindu-se cu dragostea cea desăvîrșită și zicînd:
"Nu este pace în oasele mele, de către fața păcatelor mele". Ci mai ales
astfel era desăvîrșită pacea acestui pustnic, încît s-au împlinit fără minciună
cele zise de apostolul: "Nu este împărăția lui Dumnezeu mîncarea și băutura,
ci dreptatea și pacea". Drept aceea cu ea și la cer s-a aflat vrednic Tit
cuviosul, pe care dorind-o după ostenelile cele mari, multe și plăcute lui Dumnezeu,
a adormit întru Domnul și se odihnește cu trupul cel nestricat în peștera cea
plină de sfinți, ca într-un cer de jos. Iar cu duhul, cel asemenea cu îngerii,
în cerul cel de sus, la veșnica odihnă s-a înălțat, de mîinile îngerilor celor
ce mai înainte s-au arătat lui. Căci acolo se bucură de el ca de cel ce era
altădată păcătos, iar acum, cu sfîntă cuviință, s-a pocăit. Și ce aude? Numai
cele zise de Sfîntul Pavel către Tit apostolul: "Ne-a mîngîiat Dumnezeu prin
venirea lui Tit". Iar noi, bucurîndu-ne, ni se cade a răspunde către locuitorii
cerești din aceeași scriptură astfel: "Ne-am mîngîiat de mîngîierea voastră,
iar mai mult ne-am bucurat de bucuria lui Tit, căci s-a odihnit duhul lui cu
voi, toți". Cu ale căruia sfinte rugăciuni să ne învrednicim și noi, ca
scăpînd de mînie, iertare de păcate și odihnă vremelnică și veșnică să cîștigăm,
în Domnul nostru Iisus Hristos, Care este Dumnezeul dragostei și al păcii, Căruia
se cuvine slavă, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfînt, acum și pururea și în
vecii vecilor. Amin.
La începutul paginii | Vietile Sfintilor pe luna februarie
|