Acest mare mărturisitor al luminii Sfîntului Duh s-a înălțat
ca un astru deasupra pămîntului rusesc, la 19 iulie 1759, în epoca în care spiritul
așa-numit "al Luminilor" invada Europa și Rusia, pregătind deja, din depărtare,
timpurile întunecate ale ateismului și persecuției religioase.
Fiu al unor negustori cucernici din orașul Kursk, el a crescut
în smerenie și dragoste față de Biserică și a avut parte la vîrsta copilăriei
de arătarea milei Maicii Domnului, care l-a vindecat în chip miraculos.
La 17 ani părăsi lumea, cu binecuvîntarea mamei sale, și intră
în Mănăstirea Sarov, unde a devenit repede un model de ascultare și virtuți
monahale. Îndeplinea cu bucurie și zel toate sarcinile, chiar cele mai obositoare,
pentru folosul fraților, postea pentru a înfrînge pornirile trupului și își
păstra, ziua și noaptea, mintea ațintită la Dumnezeu, cu ajutorul rugăciunii
lui Iisus.
După cîtva timp, el s-a îmbolnăvit foarte grav și, în ciuda
durerilor, refuza ajutorul medicilor, cerînd numai acel unic leac, care este
potrivit celor ce au părăsit totul pentru Dumnezeu: Sfînta Împărtășanie. Cînd,
crezîndu-se că va muri, i-a fost adusă merindea cea sfîntă pentru calea din
urmă, Preasfînta Maică îi apăru, în mijlocul unei puternice lumini, însoțită
de Sfinții Apostoli Petru și Ioan Teologul. Arătîndu-i-l pe tînărul novice,
ea le spuse: "Acesta este din neamul nostru!". Puțin după aceasta, se însănătoși
cu totul și construi o bolniță pe locul acelei apariții minunate.
La capătul a opt ani de ascultare ca frate în mănăstire, a fost
tuns monah, primind numele Serafim ("înfocat", "arzător"), nume care îi spori
și mai mult zelul în a urma pe acești slujitori ai Domnului, netrupești și arzînd
de dragoste pentru El. Hirotonit diacon, el petrecea noaptea întreagă în rugăciune,
înainte de a săvîrși dumnezeiasca Liturghie; și sporind fără încetare în sfintele
nevoințe, Domnul îi dărui ca răsplată nenumărate clipe de extaz și mîngîieri
duhovnicești. Fiind îndrumat cu grijă de cei mai înaintați în vîrstă și înțelepciune,
el nu a căzut în păcatul slavei deșarte de care este pîndit cel care se bucură
de darurile lui Dumnezeu; dimpotrivă ele l-au făcut să se smerească și mai mult,
învinovățindu-se pe sine în tot timpul și căutînd și mai mult singurătatea.
La puțină vreme după hirotonirea sa și după moartea duhovnicului
său, el a primit încuviințarea de a se retrage în singurătate, în adîncul pădurii,
la 6-7 km de mănăstire. Aici el își făcu o colibă de lemn, înconjurată de o
mică grădină, pe o colină, pe care el a numit-o "Sfîntul Munte", gîndindu-se
la Athos. El petrecea acolo toată săptămîna, întorcîndu-se la mînăstire numai
duminicile și în zilele de sărbătoare, stăruind în rugăciune, citirea Sfintelor
Scripturi și chinuindu-și trupul pentru a plăcea Domnului.
Orice ar fi făcut, își păstra mintea înălțată la lucrările lui
Dumnezeu; era cu totul lipsit de orice pîngărire, nu se îngrijea deloc de trup
și suporta cu răbdare asprimea iernii și năvălirile insectelor vara, fericit
că poate fi astfel părtaș la suferințele Domnului, dorind să-și curățească sufletul.
Căra mereu în spate o Evanghelie grea, numind-o "povara lui Hristos", și se
ducea în anumite locuri din pădure, pe care le numise, după Locurile Sfinte:
Betleem, Iordan, Tabor, Golgota, citind acolo pericopele evanghelice corespunzătoare.
El retrăia, astfel, în mod intens, în fiecare zi, viața și Patimile Domnului
nostru Iisus Hristos.
Meditația continuă pe textele Sfintei Scripturi nu-i dăruia
numai cunoașterea adevărului, dar și curățenia sufletului și străpungerea inimii,
în așa fel încît în afara slujbelor dumnezeiești făcute la ore fixe și în afară
de miile de îngenuncheri de fiecare zi, el era în stare să se roage fără încetare,
avînd mintea unită cu inima.
La început se hrănea cu pîinea primită de la mînăstire, apoi
numai cu roadele grădinii sale; dar putea foarte bine să se lipsească de tainul
său pentru a-l împărți animalelor care veneau la coliba sa, mai ales unui urs
uriaș, dar ascultător ca o pisică.
Văzînd viața sa atît de plăcută lui Dumnezeu și atît de apropiată
de cea a netrupeștilor puteri, dușmanul de totdeauna al neamului omenesc, diavolul,
ars de invidie, porni împotriva pustnicului obișnuitele lui atacuri: gînduri
de slavă deșartă, zgomote infernale, apariții înspăimîntătoare ș.a.; dar viteazul
ostaș alunga toate acestea prin rugăciune și semnul Crucii. Cum războiul gîndurilor
se întețea tot mai mult, sfîntul hotărî să lupte ca stîlpnicii de odinioară:
el petrecu o mie de zile și o mie de nopți pe o stîncă în picioare, sau îngenuncheat,
repetînd fără încetare rugăciunea vameșului: Dumnezeule, fii milostiv mie,
păcătosului (Luca 18, 13). Astfel, el a fost eliberat pentru totdeauna de
lupta gîndurilor.
Dar diavolul nu s-a dat bătut și a trimis trei tîlhari, care,
furioși că n-au găsit la sărmanul monah banii la care sperau, l-au bătut cu
ciomegele și cu dosul unui topor, lăsîndu-l pe jumătate mort, cu totul însîngerat
și cu oasele rupte. Cu toate că avea o constituție robustă, blîndul Serafim
nu a încercat nici o clipă să se apere și s-a lăsat cu totul în voia lor, cu
gîndul că astfel se făcea părtaș suferințelor Domnului. În starea de plîns în
care se afla, a reușit totuși să se tîrască pînă la mînăstire, unde, după cinci
luni de suferință, a fost vindecat în chip minunat printr-o nouă apariție a
Maicii Domnului, asemănătoare celei din timpul uceniciei sale în mînăstire.
A rămas totuși gîrbov pînă la sfîrșitul zilelor sale și nu se putea mișca decît
cu mare greutate, sprijinindu-se într-un toiag.
Această infirmitate l-a făcut să urce o nouă treaptă pe scara
vieții lui îndreptate spre cer și să înceapă, din 1807-1810, lupta tăcerii,
în deplină singurătate. Odată însănătoșit, se reîntoarse în "pustia" sa și,
nemaiputînd veni la mînăstire cu regularitate, cum făcea înainte, el încetă
cu totul să mai vorbească cu oamenii. De fiecare dată cînd întîlnea pe cineva
în pădure, i se închina pînă la pămînt, fără a scoate un cuvînt, rămînînd așa
pînă cînd omul se îndepărta. El a reușit astfel să-și păstreze mintea înălțată
la Dumnezeu fără întrerupere și fără abatere.
Între timp, egumenul mînăstirii muri și unii călugări au început
să se arate dușmănoși față de sfîntul pustnic, acuzîndu-l că s-a despărțit de
comuniunea cu Biserica. Pînă la urmă i-au poruncit chiar să se întoarcă în mînăstire.
Sfîntul s-a supus fără nici o împotrivire și s-a stabilit într-o chilie strîmtă,
unde a început o nouă etapă a vieții sale ascetice: recluziunea (închiderea
cu totul în chilie).
În antreul chiliei a pus un sicriu, în care se ruga, iar în
chilie, unde nu intra nimeni niciodată, nu avea decît un sac cu pietre drept
așternut, un trunchi de copac drept scaun și o icoană închipuind-o pe "Fecioara
mîngîietoare", numită de el "Bucuria bucuriilor", în fața căreia ardea în permanență
o candelă. El trăia astfel într-o tăcere completă, sporind în trai aspru, citind
și interpretînd în fiecare săptămînă întreg Noul Testament, rugîndu-se fără
încetare, cu inima priveghind și avînd drept martori ai deselor extaze și răpiri
în Duh ale minții sale numai pe îngeri și sfinții din cer.
La sfîrșitul a cinci ani de retragere totală, deschise ușa chiliei,
lăsînd să intre pe cei ce voiau să-l vadă, dar fără a rupe totuși legămîntul
tăcerii, chiar cînd era vorba de vizitatori importanți. Apoi, în 1826, Maica
Domnului îi vesti că a sosit vremea să părăsească tăcerea și el începu să le
împărtășească semenilor din roadele experienței sale ascetice: mai întîi călugărilor,
pe care-i îndemna la stricta respectare a regulilor monahale și la zel desăvîrșit
în lucrarea lor pentru mîntuire; apoi sosiră și mirenii în număr din ce în ce
mai mare.
După ce s-a făcut părtaș de bunăvoie Patimilor mîntuitoare ale
Domnului nostru Iisus Hristos, timp de 47 de ani, trăind în asceză absolută,
trecînd pe rînd prin starea de viețuitor în obște, sihastru, stîlpnic și zăvorît,
acest bătrîn mic de statură, înveșmîntat în alb, încovoiat pe toiagul său, s-a
întors între semenii săi, plin de har și lumina Sfîntului Duh, pentru a îndeplini
slujirea duhovnicească superioară, a stăreției spirituale, și a devenit pentru
tot poporul rus un adevărat "apostol", martor și propovăduitor al Învierii.
Ușa chiliei sale era deschisă oricui pînă tîrziu în noapte.
Își saluta vizitatorii cu veselie, zicîndu-le: "Bucuria mea, Hristos a înviat!";
dovedea o bucurie cu totul specială față de păcătoșii care veneau la el pocăindu-se,
ca Fiul risipitor care se întoarce la Tatăl (Luca 11). Blîndețea sa neobișnuită
înmuia inimile cele mai aspre, umilința sa îi smerea pe cei mîndri, făcîndu-i
să verse lacrimi de copil. Pentru cei mari, ca și pentru oamenii din popor,
chilia "sărmanului Serafim" era asemenea unui pridvor al cerului. O convorbire
cu el sau o simplă binecuvîntare deveneau adevărate întîlniri cu Dumnezeu, capabile
să schimbe cu totul sensul vieții lor.
Datorită darului înainte-vederii, el citea în inimile păcătoșilor,
dezvăluind cele ce ei nu îndrăzneau să mărturisească, răspundea la scrisori
fără a le deschide și știa să dea fiecăruia sfatul, mîngîierea, încurajarea
și mustrarea de care aveau nevoie. Predat cu totul voii lui Dumnezeu, el le
spunea, fără multă cercetare, primul cuvînt pe care i-l descoperea Dumnezeu,
și acesta era, totdeauna, cel mai potrivit pentru ei. Mila lui, izvorîtă din
dragostea lui Dumnezeu care era în el, se revărsa asupra tuturor. A vindecat
în chip minunat pe mulți, ungîndu-i cu uleiul din cadela sa sau dîndu-le să
bea din izvorul numit mai apoi "puțul lui Serafim", aflat în apropierea mînăstirii,
în "pustia cea apropiată", unde îi plăcea să-și petreacă după-amiezele. I se
aduceau atîtea cereri de rugăciune, pentru morți și vii, încît îi era cu neputință
să-i pomenească pe toți; de aceea aprindea pentru fiecare o lumînare, chilia
sa fiind mereu încălzită și luminată de sute de flăcări, închipuind sufletele
credincioșilor.
Dumnezeu i-a acordat, de asemenea, darul profeției și el a prezis
cele viitoare, atît pentru anumiți oameni, cît și pentru țara sa, ca războiul
Crimeii, foametea și groaznica încercare care a răvășit Biserica și poporul
rus un secol mai tîrziu; dar el își ascundea, din smerenie, profețiile îndărătul
unor cuvinte tainice, astfel încît ele nu erau înțelese decît după împlinirea
evenimentelor.
Marele proprietar Motovilov, care fusese vindecat în chip minunat
de omul lui Dumnezeu și care devenise cel mai rîvnitor ucenic al său, îl întrebă
într-o zi: "Care este scopul viețuirii creștine?". Părintele Serafim îi răspunse:
"Dobîndirea Sfîntului Duh, pe care-L primim dacă îndeplinim faptele de sfințenie
cerute de Biserică și mai ales prin rugăciune".
Și fiindcă interlocutorul său îi cerea să-i spună mai precis
ce este harul Duhului Sfînt, starețul îl strînse brusc în brațele sale, îl privi
drept în ochi, fața lui devenind dintr-o dată mai strălucitoare decît soarele
la amiază, și îi zise cu putere: "Privește-mă, prietene al lui Dumnezeu, nu-ți
fie teamă! I-am cerut Domnului, din adîncul ini-mii, să te facă demn de a vedea
cu ochii tăi trupești pogorîrea Sfîntului Duh; și iată ai devenit, ca și mine,
cu totul luminos. Și te-ai umplut și tu de harul Sfîntului Duh, căci altfel
n-ai putea să mă vezi în această lumină. Ce simți?" Motovilov a răspuns: "Liniște,
o pace de nespus. Inima mea s-a umplut de o bucurie inexprimabilă". "Și ce încă?"
"O căldură și o mireasmă, pe care nu le-am mai simțit vreodată". "Această mireasmă
este buna mirosire a Sfîntului Duh, răspunse sfîntul, și această căldură nu
este din afară, căci sîntem în plină iarnă și pădurea în jurul nostru e acoperită
de zăpadă; ea este în noi, după cuvîntul Domnului: Împărăția lui Dumnezeu
este înlăuntrul vostru (Luca 17, 21).
Această minunată întrevedere dură mai mult timp și, la sfîrșitul
ei, sfîntul îi ceru ucenicului său să o pună în scris și s-o transmită lumii.
Manuscrisul lui Motovilov n-a fost găsit decît mult mai tîrziu, în 1903, în
preajma canonizării lui Serafim. El a cunoscut de atunci o răspîndire impresionantă.
Este un ultim cuvînt, un testament plin de lumină și nădejde, pe care profetul
de la Sarov l-a lăsat Rusiei și întregii Biserici, cunoscînd încercările ce
vor fi în timpurile din urmă.
În învățăturile sale, sfătuia adesea: "Bucuria mea, cîștigă
duhul păcii și atunci mii de inimi se vor mîntui în preajma ta". Această pace
interioară pe care el o dobîndise cu prețul atîtor trude, se răspîndea în preajma
lui ca bucurie și lumină; iată că Sfîntul Serafim nu a lăsat urmașilor o învățătură
ci, mai curînd, un model de viețuire.
Pe cînd era numai diacon, fondatoarea mînăstirii din Diveievo,
situată la cîțiva km de Sarov, i-a încredințat părintelui Serafim conducerea
duhovnicească a obștii sale abia înființate. De-a lungul întregii sale vieți
el s-a purtat ca un părinte cu fiicele sale duhovnicești. Cu toate dificultățile
economice, obștea a sporit repede. Sfîntul Serafim a organizat-o după regulile
stricte ale vieții de obște, dîndu-le drept îndrumar cuvintele: "În tot timpul
să aveți mîinile ocupate cu lucrul și buzele cu rugăciunea".
La porunca Maicii Domnului, el a mai înființat o a doua mînăstire,
zisă a "Morii", în care viețuiau fiicele sale duhovnicești cele mai sporite,
cărora le-a dat o regulă de viețuire avînd în centru "rugăciunea lui Iisus".
Din nefericire, după moartea starețului, diavolul ațîță un călugăr pizmaș și
intrigant, care se strădui din toate puterile să ruineze renumele și lucrarea
Sfîntului Serafim; el închise "Moara", călugărițele fiind supuse multor strîmtorări
și necazuri.
Odată, cu puțin timp înainte de săvîrșirea călătoriei pămîntești,
Serafim ceru să vină o călugăriță de la Diveievo și acoperînd-o cu rasa sa,
îi spune: "Maica Domnului va veni acum la noi". Curînd se auzi un sunet asemănător
unui vînt violent în pădure, apoi cîntări bisericești; ușa se deschise singură
și chilia fu brusc inundată de lumină și de o mireasmă delicată. Sfîntul căzu
în genunchi și Maica Domnului apăru, urmată de doi îngeri, însoțită de Sfîntul
Ioan Teologul și de douăsprezece sfinte fecioare mucenice. Călugărița a căzut
la pămînt, înspăimîntată de moarte, dar Sfîntul Serafim a stat drept, vorbind
duios cu Împărăteasa cerurilor, ca și cu un prieten. Ea îi făgădui să aibă mereu
în grija sa pe surorile de la Diveievo și, dispărînd, Preasfînta Fecioară îi
zise: "Iubite Serafime, în curînd vei fi cu noi". Rămași singuri, starețul îi
mărturisi călugăriței că este a douăsprezecea vedenie de care Domnul i-a făcut
parte.
Ajuns la vîrsta de 70 de ani, suferind cumplit de pe urma rănilor,
dar neslăbind cu nimic în lucrarea sa, Sfîntul Serafim vorbea din ce în ce mai
des despre apropiata sa moarte, cu bucurie și cu fața strălu-cind de lumină.
La întîi ianuarie 1833, după ce s-a împărtășit, el s-a închinat la toate icoanele
din biserică, aprinzînd în fața fiecăreia o lumînare și i-a binecuvîntat pe
toți frații, zicîndu-le: "Lucrați pentru mîntuirea voastră; vegheați! Cununile
vă sînt pregătite". Apoi, după ce merse să-și vadă mormîntul dinainte pregătit,
se închise în chilie și, îngenunchind și cîntînd imnele Învierii, își dădu duhul
în mîinile lui Dumnezeu chiar în aceeași noapte.
Tot poporul din împrejurimi se strînse la înmormîntarea sa.
Și chiar și după moarte omul lui Dumnezeu a continuat să viziteze și să-și îmbărbăteze
fiii duhovnicești prin numeroase apariții și vindecări minunate, astfel că evlavia
poporului dreptcredincios nu a încetat să sporească, cu toate împotrivirile
vrăjmașilor.
Lupta sa a fost încununată prin canonizarea care a avut loc
la 19 iulie 1903, în prezența familiei imperiale, a numeroșilor ierarhi și a
unei mulțimi de sute de mii de persoane, venite din toate părțile Rusiei. Aceasta
a fost ultima manifestare a unității de suflet a poporului rus, înainte de marea
încercare ce avea să fie. Moaștele sale, purtate atunci în procesiune, au făcut
multe minuni. În 1926, bolșevicii le-au confiscat, vrînd să le expună într-un
muzeu al ateismului! Dar ele n-au ajuns niciodată în acel loc și se presupune
că ar fi păstrate de un credincios pios, în așteptarea unor zile mai bune.