Sfîntul Silvestru, născîndu-se în Roma cea veche și crescînd
în sfînta credință, a fost ucenic al lui Quirinus prezbiterul, om iubit de Dumnezeu
și înțelept, ortodox în credință, de la care învățînd înțelepciunea cărții și
bunele obiceiuri, în vîrsta sa cea desăvîrșită a fost foarte iubitor de străini;
pentru că, din dragoste către Dumnezeu și către aproapele, îi aducea în casa
sa, le spăla picioarele, îi ospăta și le făcea toată odihna. Odată, a venit
în Roma din Antiohia un bărbat sfînt și mărturisitor al lui Hristos, anume Timotei
preotul, propovăduind Evanghelia împărăției; pe acela l-a primit Silvestru în
casa sa și, folosindu-se foarte mult din a lui viață și învățătură sfîntă, s-a
făcut desăvîrșit în bunătăți și în credință.
Petrecînd Timotei în casa lui Silvestru un an și cîteva luni,
pe mulți romani i-a întors la Dumnezeu, de la închinarea la idoli; pentru care
lucru a fost prins de către Tarțuinius, eparhul cetății, și fiind ținut în legături
și în temniță, și de trei ori pe zi bătut, pentru că nu s-a supus să jertfească
idolilor, apoi tăindu-i-se capul cu sabia, s-a săvîrșit; iar fericitul Silvestru
luînd noaptea sfintele lui moaște, le-a îngropat în casa sa, cu cîntările cele
cuviincioase.
După aceasta, o femeie credincioasă, anume Feonisia, a zidit
o biserică Sfîntului Timotei, din averea sa, cu binecuvîntarea lui Miltiade,
episcopul Romei, care a și adus într-însa moaștele sfîntului mucenic. Dar Tarțuinius,
eparhul cetății, chemînd pe Silvestru, l-a întrebat de averea ce a rămas după
Timotei și-l silea să jertfească idolilor, dar acesta neplecîndu-se, îl îngrozea
cu chinurile. Silvestru, văzînd înainte moartea cea neașteptată, ce era să fie,
a spus eparhului cuvîntul Evangheliei: În această noapte, sufletul tău vor
să-l ceară de la tine, iar cele ce te lauzi să-mi faci, acelea nu se vor întîmpla.
Eparhul, mîniindu-se de aceste cuvinte, a poruncit să lege cu lanțuri de fier
pe Sfîntul Silvestru și să-l arunce în temniță, iar el a șezut să prînzească;
și mîncînd pește, s-a înfipt în gîtul lui un os, pe care n-a putut să-l scoată
în nici un fel și cu nici o doctorie; pentru aceea, bolind de la ceasul prînzului
pînă la miezul nopții, a murit, după proorocia sfîntului.
A doua zi, eparhul a fost dus la mormînt de ai săi cu plîngere.
Iar Silvestru a fost scos din temniță cu bucurie de cei credincioși și era cinstit
foarte mult, nu numai de cei credincioși, ci și de cei necredincioși; căci multe
din slugile curții eparhului văzînd împlinirea proorociei lui Silvestru s-au
înfricoșat și cădeau la picioarele lui, temîndu-se să nu li se întîmple și lor
ceva rău, cum se întîmplase stăpînului lor; iar alții s-au întors la Hristos,
încredințîndu-se prin minunea aceea.
Ajungînd sfîntul la vîrsta de 30 de ani, a fost hirotonit diacon
de către Miltiade, episcopul Romei; după Miltiade s-a suit în scaunul Episcopiei
Romei Silvestru, fiind ales de toți, deoarece era ca o luminoasă făclie în sfeșnic
și păstorea turma lui Hristos ca un alt apostol, povățuind-o cu cuvîntul și
cu lucrul la pășunea cea mîntuitoare. Aflînd pe unii din clerici, care-și lăsaseră
rînduiala și se îndeletniceau cu negustorii lumești, i-a întors iarăși la slujirea
bisericească și i-a pus la canon, ca nimeni din cei sfințiți să nu se lege cu
lucruri de acest fel.
Acest preasfințit părinte a dat romanilor numiri pentru zilele
săptămînilor; pentru că atunci romanii pe cea dintîi zi, pe care noi o numim
duminică, ei o numeau ziua soarelui, iar pe celelalte le numeau: ziua Lunii,
ziua lui Marte, ziua lui Mercur, ziua lui Iovis, ziua Venerei, ziua lui Saturn.
El, înlocuind numele acelea necurate ale zeilor păgîni, a poruncit ca pe cea
dintîi zi s-o numească ziua Domnului - că în acea zi a înviat Domnul nostru
cu slavă, iar pe celelalte zile le-a lăsat așa precum le numesc romanii. A așezat
încă și aceasta, ca numai într-o sîmbătă să postească creștinii, în aceea în
care a murit Hristos și s-a pogorît în iad, ca să-l risipească și să scoată
de acolo pe strămoșul Adam cu strămoșii ceilalți, iar în celelalte sîmbete a
oprit a se posti.
În acea vreme era în Roma un balaur mare, într-o peșteră adîncă,
locuind sub muntele ce se cheamă Tarpie, unde s-a zidit Capitoliul, căruia poporul
necredincios îi aducea jertfe în toată luna, ca unui zeu; cînd balaurul ieșea
din peșteră, vătăma văzduhul cu otrăvitoarea lui suflare, și se făceau multe
omoruri în poporul ce locuia aproape și mai ales între copii. Elinii au zis
către sfîntul: "Pogoară-te în peșteră și fă ca balaurul, cu puterea Dumnezeului
tău, să nu mai iasă afară ca să omoare oamenii și atunci vom crede în Dumnezeul
tău, ca într-un Atotputernic". Sfîntul a adunat pe toți credincioșii cei sfințiți
și pe mireni și le-a rînduit post și rugăciune trei zile; apoi singur mai mult
decît toți, se ostenea în post și în rugăciune.
Într-o noapte i s-a arătat în vedenie Sfîntul Apostol Petru,
poruncindu-i să ia cu sine cîțiva preoți și diaconi și să se ducă la peștera
unde sălășluia balaurul fără temere, apoi, săvîrșind în gura peșterii dumnezeiasca
slujbă, să intre înăuntru și, chemînd numele lui Iisus Hristos, să astupe acolo
pe balaur ca să nu mai iasă niciodată. Sfîntul s-a dus la peșteră, după porunca
apostolului, iar după săvîrșirea sfintei slujbe, a intrat în peșteră și, găsind
într-însa niște uși, le-a închis, zicînd: "Ușile acestea să nu se mai deschidă,
pînă în ziua venirii a doua a lui Hristos". Astupîndu-l astfel pe balaur, l-a
făcut să nu mai iasă în veci. Păgînii socoteau că Silvestru cu clerul său vor
fi mîncați acolo de balaur, dar cînd l-au văzut că a ieșit nevătămat, s-au mirat
și de atunci, nemaivăzînd ieșirea balaurului, mulți au cunoscut puterea adevăratului
Dumnezeu, și s-au adăugat celor credincioși.
Împărățind în acea vreme marele Constantin (306-337), nu era
încă luminat cu Sfîntul Botez. Ieșind din Roma la război împotriva lui Liciniu,
s-a ridicat în Roma prigonire de la senatorii Romei asupra creștinilor, încît
erau siliți credincioșii a jertfi idolilor, iar cei ce nu se supuneau erau munciți
în multe feluri. Pentru această pricină, Sfîntul Silvestru, luîndu-și clerul
său, a ieșit din cetate și s-a ascuns într-un munte, ce se chema Soractes.
În acea vreme, după dumnezeiasca rînduială, împăratul Constantin
a căzut într-o boală foarte cumplită și fără leac, încît era plin de bube de
la picioare pînă la cap. Erau duși la dînsul mulți doctori foarte înțelepți,
precum și vrăjitori, nu numai din stăpînirea Romei, ci și din Persia, însă nici
o ușurare n-a aflat în boala sa. Mai pe urmă, slujitorii lui Jupiter din Capitoliu,
apropiindu-se de împăratul, i-au zis: "De nu-ți vei face baie de sînge de prunci
și de nu te vei scălda într-însa, fiind caldă, este cu neputință să te tămăduiești;
iar de vei face așa, îndată vei fi sănătos și nu-ți va fi altă doctorie mai
bună decît aceasta".
Împăratul a trimis pretutindeni ca să adune prunci, spre gătirea
băii din sîngele lor și s-au adunat în Capitoliu mulțime de prunci, care sugeau
la sînul mamei lor. Venind ziua în care urma să fie junghierea pruncilor, împăratul
mergea la Capitoliu, pentru că acolo jertfitorii aveau să-i pregătească însîngerata
baie; s-au adunat mulțime de femei, care, smulgîndu-și părul și cu unghiile
zgîrîindu-și fețele, strigau și cu amar se tînguiau. Întrebînd împăratul care
este pricina plîngerii lor, s-a înștiințat că sînt maicile pruncilor adunați
spre junghiere; apoi umilindu-se, văzînd amara lor tînguire și lacrimile, a
zis: "O! cît de mare este neomenia celor ce m-au sfătuit ca să vărs sînge nevinovat!
Iar dacă aș ști cu încredințare că mă voi tămădui, mai bine este, ca eu singur
să rabd durerea, decît să vărs sîngele atîtor prunci, care nici un rău nu mi-au
făcut și să umplu de neîncetată tînguire și mîhnire pe maicile lor". Aceasta
zicînd, s-a întors la palat și a poruncit ca să dea maicilor pe fiii lor întregi;
ba încă și aur din vistieriile împărătești dînd fiecăreia, le-a liberat în pace.
Preabunul Dumnezeu, văzînd o milostivire ca aceea, i-a răsplătit
cu îndoită sănătate trupească și sufletească, căci a trimis la dînsul pe Sfinții
Săi Apostoli, Petru și Pavel, care, pe cînd el dormea, i s-au arătat în vedenie,
stînd înaintea patului său. Și i-a întrebat împăratul cine sînt și de unde vin.
Iar ei au răspuns: "Noi sîntem Petru și Pavel, Apostolii lui Iisus Hristos,
trimiși la tine ca să te povățuim pe calea mîntuirii și să-ți spunem despre
o baie, în care poți să-ți cîștigi sănătatea trupului și a sufletului și să-ți
făgăduim veșnică viață de la Dumnezeu, pentru vremelnica viață cea dăruită de
tine pruncilor, căci i-ai cruțat. Deci să chemi la tine pe episcopul Silvestru,
care se ascunde de frica ta, în muntele Soractes și învățătura aceluia s-o asculți;
iar el îți va arăta baia în care te vei curăți de toate bolile, și vei ieși
cu sufletul și cu trupul sănătos". Aceasta zicîndu-i sfinții apostoli s-au dus
de la dînsul.
Împăratul, deșteptîndu-se din somn, se mira de acea vedenie,
și iată a intrat doctorul la dînsul după obicei. Iar el a zis către doctor:
"De acum nu-mi mai trebuie doctoria voastră, căci nădăjduiesc la dumnezeiescul
ajutor". Deci l-a trimis înapoi. Apoi îndată a poruncit să caute pretutindeni
pe episcopul Silvestru și să-l aducă la sine cu cinste.
Aflînd pe Silvestru și ducîndu-l la împărat, acesta l-a primit
cu cinste și cu dragoste, pentru că însuși el sculîndu-se, l-a îmbrățișat. Apoi
l-a întrebat, zicînd: "Sînt la voi niște dumnezei, care se numesc Petru și Pavel?"
Silvestru a răspuns: "Unul este la noi Dumnezeu, împărate, Care a zidit cerul
și pămîntul și toate cele ce sînt într-însele, iar pe cei care tu îi numești
Petru și Pavel, aceștia nu sînt dumnezei, ci robi ai lui Dumnezeu, care au propovăduit
numele lui Hristos în toată lumea, iar mai pe urmă și sîngele și-au vărsat pentru
Domnul lor, în vremea lui Nero". Împăratul, auzind acestea, s-a bucurat, și
a zis: "Rogu-te, episcope, arată-mi chipurile acelora, dacă le ai pe icoană,
ca să fiu încredințat că sînt aceia care mi s-au arătat în vis".
Silvestru îndată a trimis pe diaconul său, ca să aducă icoana
Sfinților Petru și Pavel și văzînd împăratul fețele apostolilor cele închipuite
pe icoană, a zis: "Cu adevărat aceștia sînt cei văzuți de mine". Apoi a spus
cu amănuntul toată vedenia sa episcopului și l-a rugat ca să-i arate baia în
care ar putea să se curețe de lepra cea sufletească și trupească, după cum i-au
zis apostolii, care i s-au arătat în vedenie.
Sfîntul episcop Silvestru a grăit împăratului: "Nu într-alt
chip se cade ție, împărate, ca să intri într-acea baie, dacă nu vei crede mai
întîi fără de îndoire în Dumnezeul pe Care L-au propovăduit apostolii, care
s-au arătat ție". Răspuns-a împăratul: "De nu aș fi crezut că Iisus Hristos
este Unul Dumnezeu, atunci niciodată nu te-aș fi chemat la mine". Sfîntul i-a
grăit: "Se cuvine mai întîi să postești, ca astfel cu rugăciunea, cu lacrimile
și cu mărturisirea păcatelor tale să milostivești pe Dumnezeu. Să lepezi porfira
și coroana șapte zile și să te închini în cămările palatului tău în sac și în
cenușă, să faci pocăință, plîngînd și căzînd la pămînt, apoi să poruncești să
se închidă templele idolești, iar jertfele lor să înceteze și pe creștinii care
sînt izgoniți să-i liberezi, iar celor ce șed în legături să le dăruiești pace;
apoi să fii bun celor ce te roagă, toate cererile cele drepte să le împlinești
și să dai din averile tale săracilor milostenie multă". Deci, a făgăduit împăratul
ca toate acestea cu lucrul să le împlinească, iar episcopul, punînd mîna pe
capul său, s-a rugat și l-a pregătit pentru Botez.
Adunînd pe toți credincioșii, le-a poruncit ca și ei să postească
și să se roage ca să înceteze prigonirea asupra Bisericii lui Dumnezeu și să
se izgonească întunericul închinării idolești, iar lumina cea mîntuitoare să
răsară tuturor. Sosind a șaptea zi, sfîntul a mers la împărat și, învățîndu-l
multe despre tainele credinței în Sfînta Treime, i-a pregătit baia Sfîntului
Botez, în care a intrat împăratul și l-a cufundat Sfîntul Silvestru, chemînd
peste dînsul numele Preasfintei Treimi.
Atunci a strălucit o lumină mare din cer, mai frumoasă decît
razele soarelui și a umplut casa de multă strălucire; apoi împăratul s-a curățit
îndată de lepră, căzînd de pe trupul lui ca niște solzi de pește în apă și a
ieșit din baie sănătos, încît nu s-a mai văzut nici urmă din bubele ce au fost
pe trupul lui. Îmbrăcîndu-se în hainele cele albe, după Sfîntul Botez, a spus
singur: "Cînd m-am cufundat în apă, am simțit o mînă de sus, întinzîndu-se și
atingîndu-se de mine". Și îndată a poruncit ca nimeni să nu mai îndrăznească
a huli pe Hristos sau a mai face rău creștinilor. Apoi a zidit în curtea sa
împărătească o biserică în numele Mîntuitorului Hristos și a poruncit ca să
se boteze toți cei ce ar voi să fie creștini; iar haine de botez albe să ia
de la împărăteasca vistierie. Deci s-a botezat în acel ceas mulțime de popor
și, din zi în zi, creștea și se înmulțea Biserica lui Hristos, iar închinarea
la idoli se împuțina.
A fost multă bucurie pentru numărul mare de credincioși, ce
se afla acum în Roma, încît trebuiau să fie izgoniți din cetate toți cei care
nu voiau să fie creștini. Dar împăratul a oprit poporul, zicînd: "Domnul nostru
nu voiește ca cineva să vie la dînsul silit, ci de se apropie cineva de bunăvoie
și cu gînd bun, pe acela îl primește cu milostivire. Deci, liber este fiecare
să creadă cum voiește și să nu se prigonească unul pe altul". Acest răspuns
împărătesc a înveselit și mai mult poporul, căci îi lăsa pe toți să viețuiască
în libera lor credință.
Nu numai în Roma a fost această bucurie creștinească, ci și
în toată lumea, pentru că toți credincioșii cei chinuiți pentru Hristos, de
pretutindeni, au fost liberați din legături și din temnițe; apoi s-au întors
din surghiun mărturisitorii lui Hristos, precum și cei ascunși prin munți și
prin pustietăți de frica chinuitorilor și acum mergeau fără nici o temere la
locurile lor; iar prigoana și chinurile pretutindeni au încetat.
Vrăjmașul, nevoind a suferi pacea aceasta a Bisericii și să
vadă lumina dreptei credințe întinzîndu-se, a îndemnat pe evrei ca să se apropie
de Elena cea vrednică de laudă, mama împăratului, care se afla atunci în Bitinia,
patria sa; și au trimis la dînsa aceste cuvinte: "Bine a făcut împăratul, fiul
tău că a lăsat păgînătatea și a răsturnat templele idolești; însă rău a făcut
de a crezut în Iisus și-L cinstește ca pe Fiul lui Dumnezeu și adevăratul Dumnezeu,
căci Acela a fost un iudeu și vrăjitor, înșelînd pe popor cu năluciri vrăjitorești,
iar Pilat, muncindu-L ca pe un făcător de rele, L-a spînzurat pe lemn.
Dacă împăratul a căpătat sănătate, aceasta nu s-a făcut prin
puterea Lui, ci cu darul lui Dumnezeu, Care a zidit cerul și pămîntul. Deci
se cuvine ție, Împărăteasă, ca să abați pe fiul tău de la o rătăcire ca aceasta,
ca nu cumva, supărîndu-Se Dumnezeu Cel Preaînalt, să se întîmple ceva rău împăratului".
Auzind acestea Elena, a înștiințat pe fiul său Constantin. El, citind scrisoarea,
a răspuns fericitei sale mame: acei evrei care i-au spus unele ca acestea, să
vie cu dînsa la Roma și cu episcopii creștini, să fie întrebați de credință,
înaintea tuturor; și care parte va birui, acea credință să fie mai bună. Această
poruncă a împăratului fiind adusă de către împărăteasă la cunoștința evreilor,
îndată s-a adunat o mulțime de evrei înțelepți și iscusiți în legea lor, care
știau cuvintele proorocești și străbătuseră elineasca învățătură; deci fiind
gata spre întrebare, au mers cu împărăteasa Elena la Roma. Între dînșii era
un rabin mai înțelept, anume Zamvri, iscusit nu numai în înțelepciunea elinească,
ci și în scriptura cea evreiască, fiind și un mare vrăjitor, în care evreii
își puneau toată nădejdea lor, că, de nu va dovedi pe creștini cu cuvintele,
apoi cu semnele sale vrăjitorești să-i biruiască.
Sosind ziua întrebării evreilor cu creștinii, împăratul a șezut
în scaunul său cu toată suita; apoi a intrat înaintea împăratului Sfîntul Silvestru
cu cîțiva tovarăși și episcopi, care se întîmplaseră atunci. Au intrat și evreii
care erau în număr de 120. După aceea s-a început discuția, pe care și împărăteasa
Elena dorise s-o asculte, fiind ascunsă după perdea, iar împăratul cu suita
sa asculta ce se vorbea de amîndouă părțile.
La început evreii cereau din partea creștinilor să stea la întrebări
cu dînșii 12 înțelepți; dar Sfîntul Silvestru s-a împotrivit, zicînd: "Nu spre
mulțimea oamenilor nădăjduim, ci spre Dumnezeu, Care întărește toate, ne-am
pus nădejdea, și pe Care chemîndu-L într-ajutor, îi zicem: Scoală-Te Dumnezeule,
judecă între noi. Iar e-vreii au zis: "Această scriptură este a noastră,
căci proorocul nostru a scris aceste cuvinte, iar ție se cade să grăiești din
ale tale scripturi, iar nu dintru ale noastre".
Silvestru a răspuns: "Într-adevăr, la început vouă v-a fost
grăită Scriptura Vechiului Așezămînt și propovăduirile proorocești, însă aceleași
se cuvin și nouă, căci într-însele sînt multe grăite despre Domnul nostru Iisus
Hristos. Deci, se cade ca astăzi din acelea să ne întrebăm cu voi, căci cărțile
voastre s-au făcut ale noastre, iar ale noastre s-au făcut străine pentru voi,
și mai curînd veți crede cărților voastre, decît în ale nostre; pentru aceasta,
cu cărțile voastre vă arătăm adevărul, căruia voi vă împotriviți.
Apoi și dovedirea va fi mai minunată și mai luminată dacă, luînd
arma din mîna potrivnicului, cu aceeași armă îl vom birui". Împăratul a zis:
"Drept este acest cuvînt al episcopului și cu neputință este a-i grăi împotrivă,
căci din scripturile voastre, o! evreilor, vor aduce creștinii mărturie despre
Hristos al lor și cu adevărat a lor va fi biruința, iar voi, chiar din cărțile
voastre veți fi biruiți". Acestea zicînd împăratul, toată suita a lăudat această
judecată.
Deci, au început evreii a zice către creștini astfel: Atotțiitorul
Dumnezeul nostru în Cartea a doua a Legii, zice: Vedeți, vedeți că Eu sînt
și nu este Dumnezeu afară de Mine. Dar cum numiți voi Dumnezeu pe Iisus,
Care a fost om, pe Care părinții noștri L-au răstignit și după aceea ziceți
că sînt trei Dumnezei: Tatăl întru Care și noi credem, Iisus, numindu-L Fiu
al lui Dumnezeu, și că al treilea Dumnezeu este Duhul. Crezînd astfel oare nu
vă împotriviți lui Dumnezeu, Ziditorul tuturor, Care ne-a învățat că nu sînt
alți Dumnezei afară de El?" La acestea, de Dumnezeu insuflatul Silvestru a răspuns:
"Dacă veți pricepe scripturile, veți afla că noi nimic nou nu aducem mărturisind
pe Fiul lui Dumnezeu și pe Sfîntul Duh; pentru că acestea nu sînt zise numai
de noi singuri, ci de proorocii dumnezeiești sînt spuse.
Mai înainte de toți, David, Proorocul și împăratul, înainte
vestind vrăjmășia părinților voștri asupra Mîntuitorului nostru, a zis: Pentru
ce s-au întărîtat neamurile? Și popoarele au cugetat cele deșarte asupra Domnului
și asupra Hristosului Lui? Deci, David grăind de Domnul și de Hristos, nu
vorbește despre o persoană, ci de două. Iar că Hristos este Fiu al lui Dumnezeu
vestește același prooroc, zicînd: Domnul a zis către Mine: Fiul Meu ești
Tu, Eu astăzi Te-am născut. Pentru că unul este cel ce a născut, iar altul
cel născut". Împotriva acestora evreii au zis: "De vreme ce, precum grăiești,
a născut Dumnezeu, apoi tu aici pe Cel fără de patimă Îl faci pătimaș. Apoi,
cum Fiul este Dumnezeu, născut sub ani și ființa Sa a avut-o în vreme? Pentru
că cuvîntul astăzi însemnează vreme și nu se înțelege că este Dumnezeu veșnic".
Silvestru a răspuns: "Nu zicem noi că în Dumnezeu este pătimașă
nașterea, evreule, ci pe Dumnezeu Îl mărturisim fără patimă, iar nașterea o
socotim într-acest chip: precum din minte se naște cuvîntul. Nici nu socotim
vremelnică nașterea Fiului din Tatăl, ci veșnică; căci Fiul, împreună cu Tatăl
și cu Duhul, este făcător al vremilor, iar făcătorul vremilor nu este sub vremi.
Apoi cuvîntul acela: Eu astăzi Te-am născut, nu însemnează
pe cea de sus și veșnica dumnezeiască naștere, ci pe cea de jos, care a fost
primită în vreme și în timp pentru mîntuirea noastră; pentru că proorocul cunoștea
că Hristos Dumnezeu este mai înainte de veci, pentru aceasta și zice: Scaunul
Tău, Dumnezeule, în veacul veacului. Vestind înainte întruparea Lui, care
era să fie în vremurile cele mai de pe urmă, a zis: Fiul Meu ești Tu, Eu
astăzi Te-am născut. Deci, cu aceste cuvinte, Fiul Meu ești Tu, însemnează
nu nașterea cea vremelnică, ci nașterea cea veșnică a Lui.
Iar cu aceasta: Eu Te-am născut, înseamnă nașterea Lui,
care s-a petrecut sub ani; și cînd a zis: Eu Te-am născut, a arătat proorocului
că și nașterea care avea să fie sub ani, Tatăl o socotea ca pe a Sa, de vreme
ce cu a Lui voie avea să fie. Dar chiar și acea zicere: Astăzi Te-am născut,
înseamnă veșnicia nașterii lui Dumnezeu, în care nu este fapta celui ce a trecut,
sau a celui ce vine, ci totdeauna a celui ce este de față. Iar despre Duhul
Sfînt același David mărturisește, zicînd: Cu Cuvîntul Domnului cerurile s-au
întărit și cu Duhul gurii Lui toate puterile lor. Drept aceea, aici
pe trei pomenește: pe Tată, ca Domn, pe Fiul pe care îl numește Cuvînt și pe
Sfîntul Duh. În alt loc zice: Duhul Tău cel Sfînt nu-l lua de la mine.
Și iarăși: Unde mă voi duce de la Duhul Tău?
Cu aceste cuvinte proorocul arată că este Duh Sfînt și le umple
pe toate. Și iarăși zice: Trimite-vei Duhul Tău și se vor zidi. Acestea
toate nu sînt zise de David? Dar și Moise, de Dumnezeu văzătorul, în Cartea
Facerii, numește pe Dumnezeu, zicînd: Să facem pe om după chipul și după
asemănare noastră; deci, cu cine grăia atunci Dumnezeu, dacă nu vom înțelege
că altă față era cu dînsul? Și nu poate să zică nimeni că aici ar fi grăit Dumnezeu
către cereștile puteri; pentru că singure acele cuvinte - după chipul nostru
- nu lasă nici a gîndi la aceea, pentru că nu este chipul și asemănarea
lui Dumnezeu, ca și a îngerului; că nici firea și puterea nu este una, ci alta
este firea lui Dumnezeu și alta a îngerilor.
Deci, se cădea ca altul să fie acela cu care a grăit Dumnezeu
aceste cuvinte: după chipul nostru. Și astfel se cădea să fie Acela,
care era de o fire cu Dumnezeu, care grăia, adică de un chip și o asemănare.
Și cine putea să fie astfel, dacă nu Fiul, care este de o ființă cu Tatăl, de
o slavă și de o putere, chipul Tatălui cel neschimbat? Deci, ce lucru nou aducem
noi în mijloc? Credem și zicem că este Tată și Fiu și Duh Sfînt; și dacă neamurile
acestea sînt necredincioase, și li se pare că sînt deșarte, nu este mirare,
căci nu știu Sfînta Scriptură; iar voi de ce nu credeți celor ce se învață în
cuvintele sfinților prooroci - dintre care nici unul nu este care să nu fi proorocit
despre Mîntuitorul nostru."
Apoi dumnezeiescul acesta părinte, vrînd mai multe să grăiască
despre Sfînta Treime, împăratul, tăindu-i vorba, a grăit către evrei: "Aceste
cuvinte, pe care episcopul le-a pus de față nouă din Scriptură, o! evreilor,
oare astfel sînt scrise și în cărțile voastre?" Iar ei au răspuns: "Da". Apoi
împăratul le-a zis: "Deci, la această întrebare, adică despre Sfînta Treime,
mi se pare că sînteți biruiți". Ei au răspuns: "Nu, o! bunule împărat! Nicidecum
nu poate Silvestru ca să ne biruiască, dacă și noi vom pune înainte pe cele
ce avem; pentru că avem multe cuvinte împotrivă, pe care îndată sîntem gata
a le grăi, dar vedem că este de prisos vorba și deșartă este sîrguința a ne
întreba despre Treime, căci nu pentru aceasta acum grăiește, dacă este unul
Dumnezeu sau trei, ci despre aceasta, că adică Nazarineanul nu este Dumnezeu.
Că deși ne-am învoi ca să fie trei Dumnezei, însă de aici nu înseamnă că Iisus
este Dumnezeu, căci nu a fost Dumnezeu, ci om, din om născut, și cu oamenii
păcătoși a locuit, cu vameșii bînd și mîncînd; și precum se scrie în Evanghelia
Lui, a fost ispitit de diavolul; apoi de ucenic a fost vîndut și prins, batjocorit,
bătut, adăpat cu fiere și cu oțet, dezbrăcat, fiindu-i împărțite hainele Lui
la sorți, pe Cruce pironit, mort și îngropat; cum dar unul ca acesta se poate
numi Dumnezeu? Despre aceasta acum, împărate, se grăiește împotriva creștinilor,
căci pe acel Dumnezeu nou Îl propovăduiesc. Deci, de pot să zică ceva despre
El și de au mărturii, să ne spună".
Astfel zicînd ei, Sfîntul Silvestru a început a grăi: "Nu trei
Dumnezei socotim noi, evreule, precum voi socotiți, ci pe unul Dumnezeu mărturisim,
Care în trei fețe sau trei ipostasuri este cinstit și închinat de noi. Se cădea
vouă, ca acele cuvinte puse împotriva întrebării voastre celei dintîi și pe
care le-am adus din ale voastre cărți să le arătați că nu sînt bine zise, și
astfel la întrebare să intrați; dar de vreme ce acum vă lepădați, deci să vorbim
despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum singuri voiți.
Să începem de aici: Dumnezeu, Care pe toate întru ființă le-a
adus, cînd a zidit pe om și l-a văzut plecîndu-se spre tot răul, n-a trecut
cu vederea lucrul mîinilor Sale, ci bine a voit ca Fiul Său, Care este cu El
nedespărțit (pentru că Dumnezeu este pretutindeni), să se pogoare pînă la ale
noastre hotare. Deci s-a pogorît și, născîndu-se din Fecioară, s-a născut sub
lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere. Iar despre aceasta, că din Fecioară
avea să se nască, a proorocit dumnezeiescul Prooroc Isaia, zicînd: Iată,
Fecioara în pîntece va lua și va naște fiu, și vei chema numele Lui Emanuel.
Iar numele acesta precum și voi știți, însemnează dumnezeiasca venire la oameni,
și, în limba noastră, Emanuel se tîlcuiește cu noi este Dumnezeu.
Deci pe Dumnezeu, cum că avea să se nască din Fecioară, același
prooroc mai înainte cu multă vreme l-a vestit". Evreii au zis: "În limba noastră
evreiască, cartea lui Isaia proorocul nu are scris Fecioară, ci tînără, iar
voi ați stricat Scriptura, scriind în cărțile voastre Fecioară, în loc de tînără".
Sfîntul episcop Silvestru a răspuns: "Dacă în cărțile voastre
nu este scris Fecioară, ci tînără, apoi nu este oare tot una tînără și fecioară?
Să judecăm de aici cînd Isaia Proorocul a grăit despre Dumnezeu către Ahaz:
Cere semn de la Domnul Dumnezeul tău în adînc, sau în înălțime. Ahaz a zis:
Nu voi cere, nici voi ispiti pe Domnul. Atunci a grăit proorocul: Pentru aceasta
Domnul singur vă va da un semn. Deci ce semn va da? Fecioara va lua în pîntece.
Iar de ziceți voi că proorocul n-a zis "fecioară", ci "tînără", și că nu este
tot una tînără și fecioară, apoi și acel făgăduit semn nu poate să se numească
semn; pentru că a naște tînăra cea însoțită cu bărbat nu este acesta semn, ci
rînduială a firii și obicei; iar a naște fără amestecare bărbătească, acela
este un semn, pentru că este neobișnuit lucru, care covîrșește rînduiala firii.
Deci tînăra aceea, despre care s-a scris de voi, era fecioară,
de vreme ce Domnul a făgăduit să dea printr-însa semnul; și acesta este un semn,
ca mai presus de fire să se nască Fiul, necunoscînd bărbat. Noi n-am stricat
Scriptura, scriind în loc de "tînără", "fecioară", ci am îndreptat-o, ca să
știm mai luminos printr-însa semnul lui Dumnezeu cel prealuminat, care covîrșește
firea omenească. Cine din oameni s-a născut fără unire bărbătească, decît numai
Adam cel zidit din pămînt și Eva cea zidită din coasta lui? Apoi cînd a născut
vreo femeie, neamestecîndu-se cu bărbat? Deci, n-ar fi fost semnul cel ce s-a
făgăduit să se dea de la Dumnezeu, dacă tînăra aceea nu mai presus de fire,
ci după fire amestecîndu-se cu bărbat ar fi luat în pîntece, căci ar fi fost
lucru obișnuit al firii, dar de vreme ce Fecioara a zămislit fără bărbat, de
la Duhul Sfînt, pentru aceea semnul lui Dumnezeu este nou și preaslăvit; și
a fost cu noi Dumnezeu, după făgăduință, Cel născut din Fecioară Preacurată,
mai presus de fire".
Evreii au zis: "De vreme ce s-a numit Iisus cel născut
din Maria, iar nu Emanuel, deci nu era El Acela pe Care L-a făgăduit
Dumnezeu prin prooroc, ci altul". Sfîntul Silvestru a răspuns: "Sfînta Scriptură
a obișnuit ca, uneori, în loc de nume a pune întîmplările și faptele, precum
și aceasta: Cheamă numele Lui grabnic biruitor; măcar că nimeni nu s-a aflat
niciodată să se cheme cu un nume ca acesta. Însă de vreme ce Hristos avea
să biruiască pe vrăjmași, pentru aceea i se numărau lucrurile Lui pe care avea
să le facă. Același prooroc grăiește și despre Ierusalim: Te vei numi cetate
a dreptății, măcar că nimeni n-a numit niciodată cetatea aceea "cetate a
dreptății", ci o cheamă cu obișnuitul său nume "Ierusalim"; și de vreme ce atunci
Ierusalimul se îndreptase înaintea lui Dumnezeu, de aceea i-a zis în proorocie
cetate a dreptății, din lucrurile ce se făceau într-însa.
Și altele ca acestea pot să se afle în Scriptură, care a dat
nume lucrurilor ce s-au întîmplat. Ascultă pe Baruh, proorocind despre faptul
că Dumnezeu vrea să locuiască cu oamenii: Acesta este Dumnezeul nostru, nu
se va socoti altul afară de El; aflat-a toată calea științei și a dat-o lui
Iacov, sluga Sa, și lui Israel cel iubit de El; iar după aceasta pe pămînt S-a
arătat și cu oamenii a viețuit. Iar că de diavolul avea să fie ispitit,
Zaharia a proorocit așa: Și mi-a arătat mie Domnul pe Iisus, preotul cel
mare, stînd înaintea îngerului Domnului și diavolul sta de-a dreapta Lui, ca
să I se împotrivească. Și a zis Domnul către diavol: Să te certe Domnul
pe tine, diavole.
Iar pentru mîntuirea lui era proorocit în Cartea lui Solomon:
Zis-au în sine cei ce gîndeau nedreptate: Să vînăm cu vicleșug pe drept,
că nu ne este de trebuință și se împotrivește lucrurilor noastre. Iar cum
avea să fie vîndut de ucenicul Său, a spus înainte psal-mistul: Cel ce mănîncă
pîinea mea, a pornit asupra mea vicleșug. Pentru martorii cei nedrepți a
scris înainte: Sculatu-s-au asupra Mea mărturii nedrepte.
Despre răstignirea Lui, zice: Străpuns-au mîinile și picioarele
Mele, numărat-au toate oasele Mele. Același prooroc a grăit și despre împărțirea
hainelor lui Hristos: Împărțit-au lor hainele Mele și pentru cămașa Mea au
aruncat sorți. Același a proorocit și despre adăparea cu oțet, amestecat
cu fiere: Mi-au dat spre mîncare fiere și la sete M-au adăpat cu oțet.
Și iarăși despre îngroparea Lui a spus mai înainte: M-au pus în groapa cea
mai dedesubt. Iacov, strămoșul nostru, văzînd mai înainte aceeași cu duhul,
a zis: Culcîndu-te, ai adormit ca un leu și ca un pui de leu. Acestea
și mai multe mărturii aducîndu-le înainte Sfîntul Silvestru, de la sfinții prooroci,
despre Domnul Hristos, a biruit pe evrei, fiindcă grăia Sfîntul Duh prin gura
lui. El a arătat lămurit că Hristos, născut din Fecioară, este Dumnezeu adevărat.
Evreii ziceau: "Ce nevoie era să se nască Dumnezeu în trup omenesc?
Nu putea într-alt chip să se mîntuiască neamul omenesc?" Sfîntul a răspuns:
"Nu este nimic cu neputință la Dumnezeu, dar se cădea să fie biruit diavolul
de acela care a fost biruit de el. Omul a fost biruit de diavol, nefiind născut
după obiceiul firii, adică nu din amestecare bărbătească, ci din pămînt zidit,
care era ca o fecioară curată, căci încă atunci nu era blestemat de Dumnezeu,
nici nu-l întinase sîngele uciderii de frate, nici vreo ucidere de fiară; apoi
era străin de stricăcioasele trupuri ale morților, nici nu era întinat cu lucruri
necurate, dintr-un pămînt ca acesta, s-a zidit trupul strămoșului, pe care dumnezeiasca
insuflare l-a înviat; deci pe omul acesta născut astfel, după ce l-a biruit
diavolul cel rău întru toate, i se cădea cu adevărat ca și el însuși să fie
biruit de un om.
Iar acesta este Domnul nostru Iisus Hristos, născut nu după
obiceiul și legea firii, ci precum Adam era curat din pămînt, așa și El din
pîntecele cel curat fecioresc era sfînt; și precum acela a înviat cu suflarea
dumnezeiască, așa și Acesta prin Duhul Sfînt, cînd a adumbrit pe Preasfînta
Fecioară, S-a întrupat și S-a făcut Dumnezeu și om desăvîrșit în toate, afară
de păcat, avînd două firi: dumnezeiască și omenească. Deci, omenirea a pătimit
pentru noi, iar dumnezeirea a rămas fără de patimă". Apoi sfîntul a adus asemănarea
aceasta: "Precum un pom luminat de razele soarelui, chiar de s-ar tăia pomul,
raza soarelui nu se taie, tot astfel și omenirea lui Hristos, unindu-se cu Dumnezeirea,
a răbdat patimi, însă Dumnezeirea n-a suferit nimic".
Zicînd Sfîntul Silvestru acestea, împăratul și toată suita l-au
lăudat și au găsit adevărate în întregime toate cele spuse de dînsul; pentru
că acum evreii nu mai aveau de zis nimic împotriva sfîntului.
Atunci vrăjitorul Zamvri a zis către împăratul: "Deși ne biruie
Silvestru cu cuvintele sale, pentru că e foarte învățat și meșter la cuvinte,
pentru aceasta noi nu ne vom depărta de la legea noastră părintească, nici vom
urma Omului, pe Care părinții noștrii L-au dat morții prin sfatul lor obștesc.
Iar că unul este Dumnezeu, pe Care noi Îl cinstim, și altul nu este, eu voi
arăta nu cu cuvîntul, cum face Silvestru, ci sînt gata a arăta cu lucrul, dacă
împăratul va porunci deci, o să aduc aici un bou mare și îndată va ști stăpînirea
ta și toți cei de față cum că nu este alt Dumnezeu în afară de Dumnezeul nostru".
Unul din cei ce stăteau înaintea împăratului, a zis: "Nu departe de zidurile
cetății, în cireada mea, se află un asemenea bou, pe care nimeni nu poate să
pună jugul, nici cu mîna să-l atingă". Și îndată împăratul a trimis să aducă
acel bou.
În același timp Sfîntul Silvestru a întrebat pe Zamvri: "Pentru
ce-ți trebuie boul? Și dacă îl vor aduce, ce poți să faci?" Iar Zamvri a zis:
"Vreau să arăt puterea Dumnezeului nostru, al cărui nume de-l voi șopti boului
la ureche, îndată va muri, căci firea cea muritoare nu poate să sufere numele
lui Dumnezeu, nici nu poate a fi viu boul și să audă acel nume. Părinții noștri
cînd aduceau boii la jertfă, acest nume îl strigau în urechea lor și îndată
scoteau un mare răget, și murind, erau gata spre jertfă". Silvestru i-a zis:
"Dacă numele acela, precum zici, ucide pe toți cei ce-l aud, atunci cum l-ai
învățat tu și n-ai murit?" Zamvri a răspuns: "Nu se cade ție să știi această
taină, de vreme ce ești vrăjmașul nostru".
Împăratul a spus: "Dacă episcopului nu vrei să-i descoperi această
taină, atunci să ne-o spui nouă, căci cu adevărat acest lucru este îndoielnic,
afară numai dacă ar zice cineva că acest nume este scris". Zamvri a răspuns:
"Nici piele, nici hîrtie, nici lemn, nici piatră, nici orice fel de materie
nu poate să ție acel nume scris, căci îndată pier și scriitorii și acea materie
pe care s-ar scrie". Împăratul i-a zis: "Apoi spune cum l-ai învățat singur,
căci este cu neputință a-l învăța, dacă nici nu se grăiește, nici nu se scrie".
Zamvri a răspuns: "Eu, împărate, șapte zile am postit, apoi într-o spălătoare
nouă de argint am turnat apă nouă din izvor și m-am rugat, apoi s-au scris cuvintele
pe apă cu un deget nevăzut, care m-a învățat numele lui Dumnezeu".
Înțeleptul Silvestru a zis: "Dacă astfel, cum spui, ai învățat
numele acela, deci cînd îl grăiești cuiva în ureche, nu auzi tu însuți numele
acela precum și cel căruia îl spui? Apoi cum, auzindu-l singur, nu mori?" Răspuns-a
vrăjitorul: "Ți-am spus că nu ți se cade să știi această taină, fiind vrăjmașul
nostru; deci nu mai este nevoie de cuvinte, cînd cu fapta se cade să arătăm
ceea ce se grăiește; și din două să-ți alegi una: sau tu, chemînd numele Nazarineanului
tău, să omori boul, ca și noi întru Dînsul să credem, sau eu voi zice în urechea
lui numele Dumnezeului nostru și voi omorî pe boul acela, și atunci vei fi dator
să crezi în Dumnezeul nostru".
Aceasta auzind-o cei ce erau de față, au lăudat judecata lui
Zamvri, iar creștinii se îndoiau și sfîntul episcop îi întărea. Împăratul a
zis lui Zamvri: "Se cade ca tu mai întîi să-ți împlinești făgăduința, căci tu
ai făgăduit cu un cuvînt să omori boul". Vrăjitorul a zis: "Dă-mi poruncă, împărate,
și sînt gata a face aceasta, apoi vei vedea puterea Dumnezeului meu". Zicînd
aceasta, s-a apropiat de bou, pe care îl legaseră de coarne cîțiva oameni puternici
cu funii tari și cu mare greutate îl duceau. Deci, apropiindu-se Zamvri de dînsul,
i-a șoptit ceva la ureche și îndată boul, răcnind foarte tare și scuturîndu-se,
a căzut mort. Cei de față, văzînd aceasta, s-au mirat foarte mult, iar evreii,
bătînd din palme au strigat: "Am biruit, am biruit!".
Sfîntul Silvestru a rugat pe împărat ca să poruncească să fie
tăcere. Făcîndu-se tăcere, episcopul a zis către evrei: "Oare aceasta nu este
scris în cărțile voastre, pe care Dumnezeu a grăit-o: Eu voi omorî și voi
face viu, ucide-voi și voi tămădui? Ei au răspuns: "Așa este scris". Silvestru
a zis: "Dacă Zamvri cu numele lui Dumnezeu a omorît boul, apoi cu același nume
să-l și învieze, pentru că Dumnezeu este binefăcător, iar nu răufăcător și aceasta
este firea Lui, adică a face bine, iar a face rău este împotriva firii Sale;
ci voia Lui este ca totdeauna să facă bine. Dacă se întîmplă cîteodată că și
pedepsește pe cineva, pentru folosul altora, aceasta o face pentru faptele noastre
cele rele. Deci, dacă ceea ce nu este în firea lui Dumnezeu, cu înlesnire a
făcut-o Zamvri, cu atît mai vîrtos poate să facă ceea ce este în firea lui Dumnezeu,
adică să învieze boul cu același nume dumnezeiesc prin care l-a omorît, și atunci
eu voi trece la credința lui". Zamvri a zis către împărat: "Încă o dată împărate,
Silvestru voiește să se folosească de cuvinte, care nu sînt de trebuință, după
ce s-a săvîrșit lucrul cel minunat". Iar către Silvestru a zis: "Dacă tu, Silvestre,
ai putere să faci vreo minune cu numele lui Hristos al tău, spune". Silvestru
a răspuns: "De vei voi, îți voi arăta puterea Hristosului meu, cînd, prin chemarea
sfîntului Său nume, voi învia boul acesta, pe care tu l-ai omorît". Zamvri a
zis: În zadar te lauzi, Silvestre, pentru că nu se poate una ca aceasta, adică
să înviezi boul". Împăratul a zis lui Zamvri: "Deci, dacă ceea ce zici tu că
este cu neputință, va putea să o facă Silvestru, atunci vei crede în Dumnezeul
lui?" Zamvri a răspuns: "Cu adevărat, împărate, jur înaintea ta că de voi vedea
acest bou înviat, voi mărturisi că Hristos este Dumnezeu și voi primi credința
lui Silvestru". Acest jurămînt l-au repetat toți evreii.
Atunci episcopul, plecîndu-și genunchii, cu tot dinadinsul s-a
rugat lui Dumnezeu cu lacrimi; apoi, sculîndu-se și ridicînd mîinile către cer,
a strigat în auzul tuturor: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, căruia
cu înlesnire îți este a omorî și a învia, a răni și a tămădui, binevoiește ca
prin chemarea Preasfîntului și de viață făcătorului Tău nume, să redai viață
acestui bou, pe care Zamvri cu chemarea drăcească l-a făcut mort; pentru că
este vremea să se arate minunile Tale pentru mîntuirea multora. Auzi-mă pe mine,
robul Tău, în ceasul acesta, ca să se preamărească Preasfînt numele Tău". După
rugăciune s-a apropiat de bou și a grăit cu glas mare: "De este adevărat Dumnezeul
cel propovăduit de mine, Iisus Hristos cel născut din Fecioara Maria, scoală-te
și stai pe picioarele tale, apoi lepădîndu-ți toată sălbăticia, să fii blînd".
Aceasta zicînd sfîntul, îndată boul a înviat, s-a sculat și
era blînd. Sfîntul a poruncit să dezlege funiile din coarnele lui și i-a zis:
"Du-te de unde ai venit și pe nimeni să nu vatămi, ci blînd să fii; astfel îți
poruncește Iisus Hristos, Dumnezeul nostru". Deci, s-a dus boul cu toată liniștea,
el care mai înainte era neîmblînzit și sălbatic. Aceasta văzînd-o toți, au strigat
într-un glas: "Mare este Dumnezeul cel propovăduit de Silvestru". Iar evreii
cu Zamvri, alergînd la sfîntul și cuprinzîndu-i cinstitele lui picioare, se
rugau ca să mijlocească la Dumnezeu pentru dînșii, ca să-i primească la credința
creștinească. La fel și fericita Elena, deschizînd perdeaua, după care ședea,
ascultînd întrebările și privind la cele ce se făceau, a ieșit și a căzut la
picioarele sfîntului și, mărturisind că Hristos este Dumnezeu adevărat, a cerut
Sfîntul Botez. Și s-a botezat atunci Sfînta Elena, la fel și evreii cu Zamvri;
apoi nenumărată mulțime de popor a crezut în Dumnezeu și s-a unit cu Biserica
lui Hristos.
După aceasta, Sfîntul Silvestru s-a dus cu Sfînta împărăteasă
Elena la Ierusalim, ca să caute Crucea Domnului, care fiind aflată, mulți evrei
au crezut în Hristos și i-a botezat Sfîntul Silvestru. Apoi, întorcîndu-se la
Roma, a viețuit cealaltă vreme a vieții sale în obișnuitele lui osteneli și
în grija pentru Biserica lui Hristos.
Astfel, bine păstorindu-și turma cea cuvîntătoare, a trecut
către Domnul. În episcopie a petrecut 23 de ani și 10 luni (314-335), iar acum
în viața cea nesfîrșită preamărește pe Tatăl, pe Fiul și Sfîntul Duh, pe unul
în Treime Dumnezeu, Căruia și de la noi să-I fie slava în veci. Amin.