Mucenicul lui Hristos, Gordie, era din cetatea Cezareei, născut
din părinți creștini și crescut în dreapta credință creștinească. Venind în
vîrstă desăvîrșită, a fost chemat la oaste și era sutaș, căci și cu trupească
tărie și cu sufletească bărbăție covîrșea pe alții. În acea vreme Liciniu, împăratul
Romei (307-324), a vărsat otrava tiraniei asupra creștinilor și a ridicat mîna
cea luptătoare contra lui Dumnezeu și a Bisericii lui Hristos, căci se trimiteau
porunci și cărți împărătești pretutindeni, în toate tîrgurile și la toate locurile
cele vestite, ca oamenii să nu se închine lui Hristos. Cel care ar fi făcut
împotriva poruncii împărătești, acela trebuia să moară.
Deci, erau puși înaintea lor idoli de piatră și de lemn, ca
oamenii să se închine idolilor ca lui Dumnezeu cel nezidit; iar cei ce nu se
vor supune, să fie siliți cu chinuri. În toată cetatea s-a făcut tulburare,
încît se jefuiau averile creștinilor, se pustiau casele credincioșilor, iar
trupurile lor se sfărîmau; femeile cele drept-credincioase erau tîrîte în mijlocul
cetății, nu era milă de cei tineri, nici cinste pentru cei bătrîni, ci cei ce
nu erau vinovați cu nimic, aceia ca niște tîlhari pătimeau; temnițele erau pline,
iar casele vestite și bogate nu mai aveau locuitori.
Pustietățile se umpleau de cei izgoniți pentru credința în Hristos;
tatăl dădea la moarte pe fiu, fiul pe tată îl chema la judecată, fratele se
ridica asupra fratelui și sluga asupra stăpînului; era o cumplită noapte de
nebunie asupra sufletelor omenești, încît unul pe altul, ca în întuneric, nu
se cunoșteau; iar peste toate acestea, casele de rugăciune erau risipite de
mîinile necuraților, sfintele altare răsturnate și nu era nici un fel de înainte
aducere, nici de tămîie, nici loc spre slujba lui Dumnezeu. Pe toate le cuprinsese
tristețea, ca un nor întunecat. Plăcuții lui Dumnezeu erau prigoniți, creștinii
tremurau de cumplita chinuire, iar diavolii dănțuiau, înșelînd toată lumea cu
sîngele cumplitelor jertfe.
Sfîntul Gordie, văzînd o primejdie ca aceasta, și-a ales izgonirea
de bunăvoie, pentru că, lepădînd brîul ostășesc și slava vieții, precum și toate
cîte erau plăcute oamenilor iubitori de lume și de desfătări, voind mai bine
să locuiască cu fiarele, în locurile pustii și de oameni neumblate, decît cu
închinătorii de idoli, rîvnind în acest chip Sfîntului prooroc Ilie, care văzînd
slujirea de idoli a Sidonului, a fugit în muntele Horeb și a intrat în peșteră,
căutînd să vadă pe Dumnezeu, precum L-a și văzut, atît cît ochiul omenesc putea
să-L vadă.
Într-acest chip Gordie a fugit de gîlcevile cetății, de strigătele
tîrgului și a scăpat de măririle boierești, de judecățile clevetitorilor, vînzătorilor,
cumpărătorilor, mincinoșilor, grăitorilor de rușine, fugind de jocuri și de
glume, de rîsurile ce se fac prin cetăți, avînd auzul și ochii curați și, mai
înainte de toate, fiindu-i inima curățită, putînd să vadă pe Dumnezeu. Apoi
s-a învrednicit dumnezeieștilor descoperiri și a învățat mari taine, nu de la
oameni și nici prin oameni, ci cîștigînd învățător pe Sfîntul Duh al adevărului.
Drept aceea, gîndind la viața sa că este deșartă și scurtă,
ca visul și ca umbra, înseta foarte mult de veșnica petrecere de sus; și, ca
un mare luptător se pregătea mai înainte de luptă, prin foame, prin priveghere,
prin rugăciune și prin învățăturile duhovnicești; și mai ales aștepta ziua aceea,
în care cetatea toată avea să facă praznic necuratului zeu Marte, sau, mai bine
zis, diavolului, care iubea războaiele.
Sosind ziua aceea, s-a adunat la priveliște tot poporul să vadă
alergările cailor, și din locuri înalte priveau toți, încît nu rămăsese în cetate
nici un evreu sau elin, dar și mulți creștini, care viețuiau fără de grijă,
nu se fereau de adunarea deșertăciunii, ci priveau foarte mulți la alergarea
cailor și la meșteșugul călăreților. Slujitorii erau liberi în acea zi și se
adunaseră acolo, iar copiii de la școli alergau la priveliște, unde mai erau
și femei desfrînate și fără de rușine; deci era plină priveliștea de mulțimea
oamenilor fără de rînduială, care priveau cu nesaț la alergarea cailor.
Atunci, viteazul acesta mare la suflet, Gordie, pogorîndu-se
din munte la priveliște, nu s-a temut de popor, nici n-a gîndit în cîte mîini
de războinici se va da singur; ci, alergînd cu neînfricată inimă, cu netemător
suflet - ca prin niște pietre dese sau ca prin copaci mulți - prin poporul cel
ce ședea la priveliște, a stat în mijloc, împlinind cuvîntul Scripturii: Dreptul
ca leul nădăjduiește și de ce să se teamă mai mult? Cu atîta îndrăzneală
stînd în priveliște, a strigat cu mare glas cuvintele proorocului Isaia, zicînd:
Aflatu-m-am celor ce nu mă căutau pe mine, arătatu-m-am celor ce nu întrebau
de mine.
Cu aceste cuvinte a arătat că nu de nevoie este dus, ci de bunăvoie
se dă spre mucenicească nevoință; și într-aceasta a urmat Domnului Hristos,
care S-a dat Însuși evreilor celor ce-L căutau în întunecimea nopții. Apoi,
îndată sfîntul a făcut ca ochii tuturor să se întoarcă spre el, pentru că era
bărbat înfricoșat la vedere; căci pentru petrecerea de multă vreme în munți,
avea capul nespălat și plin de praf, barba lungă, îmbrăcat în haină proastă,
uscat cu trupul și purtînd un toiag. Toate acestea înfricoșau pe cei ce priveau
la dînsul, însă și un dar dumnezeiesc strălucea pe fața lui.
După ce l-au văzut, îndată s-au ridicat de la toți diferite
glasuri: credincioșii băteau din palme de bucurie, iar necredincioșii strigau
asupra judecătorului, să poruncească să-l ucidă. Deci, văzduhul umplîndu-se
de strigăte și de gîlceavă, caii erau defăimați, călăreții de asemenea, și în
zadar umblau, căci nici unul nu voia să vadă altceva, decît numai pe Gordie
și să audă cuvintele lui. Apoi toată priveliștea se umpluse de strigăte, care,
sunînd ca un vînt prin văzduh, acoperiseră zgomotul cailor. După aceea, propovăduitorul
poporului făcînd tăcere, trîmbițele au tăcut, fluierele și organele au încetat,
numai singur Sfîntul Gordie se auzea și se vedea. Acolo la priveliște stătea
și voievodul, rînduind acele alergări și dînd plată pentru întreceri, celor
ce făceau alergările; deci au adus îndată la voievod pe sfîntul și l-a întrebat
cine și de unde este, din ce parte și neam. El a spus toate despre sine, ce
fel de dregătorie a avut, pentru ce a lăsat-o și s-a dus în pustie și pentru
ce s-a întors. "M-am întors, zicea el, să-ți arăt că întru nimic nu socotesc
poruncile tale, iar pe Iisus Hristos Îl mărturisesc că este nădejdea și apărarea
mea; apoi, auzind că tu ești om mai cumplit decît mulți alții, am ales într-adins
această zi și vreme potrivită, pentru împlinirea scopului și făgăduinței mele".
La aceste cuvinte s-a aprins mînia eparhului ca un foc și toată
iuțimea ce era într-însul a întors-o asupra Sfîntului Gordie, zicînd: "Chemați
la mine pe chinuitori! Unde sînt bicele, bețele de plumb și roțile? Îndată să
fie întins pe dînsele și să i se zdrobească trupul, apoi să fie spînzurat pe
lemn, spre chinuire. Să se aducă uneltele morții ca să fie dat fiarelor, să
fie tăiat cu sabie și aruncat în prăpastie. Dar toate acestea sînt puține asupra
omului necurat, care nu o dată este vrednic a pieri cu o moarte, ci de multe
ori". Sfîntul Gordie a răspuns: "Cu adevărat mare pagubă mi-aș fi făcut de n-aș
fi voit să mor pentru Hristos, cu diferite chinuri". La aceste cuvinte ale lui,
voievodul s-a pornit mai mult spre mînie și spre iuțimea sa cea firească și
cu atît s-a făcut mai cumplit, cu cît Sfîntul Gordie se arăta mai îmbărbătat
în chinuri; căci cu nici un fel de chinuri, nici cu arme, n-a putut să-l întoarcă
de la scopul lui, ci spre cer ridicîndu-și ochii, zicea cîntarea psalmistului:
Domnul îmi este ajutor și nu mă voi teme, ce-mi va face omul. Și iarăși:
Nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine ești.
Și altele asemenea zicea, cum învățase din dumnezeieștile cărți,
deșteptîndu-se spre bărbăție și răbdare. Apoi s-a arătat atît de curajos, încît
singur cerea asupra sa chinurile, zicînd: "Pentru ce întîrziați? De ce stați?
Strujiți-mi trupul și în bucăți zdrobiți-l; chinuiți-mă, precum voiți, să nu-mi
răniți buna nădejde, căci cu cît îmi veți înmulți mai mult chinurile, cu atît
mai multe răsplătiri voi lua de la Stăpînul meu; căci nevoia acestei vieți mijlocește
veșnică veselie și voi lua în locul rănilor celor puse pe trupul meu hainele
luminoase, la învierea cea de obște; în loc de necinste, îmi vor înflori cununile,
în loc de osîndirea cu tîlharii, voi petrece cu îngerii. Îngrozirile voastre
sînt semințele pe care voi le semănați în mine, ca, ducîndu-mă, să merg cu bucurie
și să iau cununile mele".
Neputînd voievodul ca prin mînia și chinurile sale să întoarcă
de la credință pe Sfîntul Gordie, a început vicleanul cu cuvinte înșelătoare
spre a-l amăgi; pentru că așa s-a obișnuit diavolul, căci pe cei fricoși îi
îngrozește, iar pe cei tari îi slăbește.
Deci, chinuitorul multe daruri dînd sfîntului și alte măriri
îi făgăduia de la împăratul, zicînd: "Împăratul voiește să-ți dea un cinstit
loc între ostași, averi multe, bogății, măriri și tot ce vei voi". Sfîntul,
auzind de toate aceste făgăduințe, a rîs de nebunia lui, zicînd: "Oare, poți
să-mi dai mie ceva care ar putea să fie mai bun decît împărăția cerurilor?"
Atunci necuratul voievod, poruncind să fie de față soldatul care executa sentința,
cu mîna și cu limba cea rea a dat răspuns pentru tăierea Sfîntului Gordie.
Deci, sfîntul, avînd să fie tăiat înaintea adunării poporului,
l-au înconjurat prietenii și i-au dat cea din urmă sărutare; apoi plîngînd,
îl rugau să nu se dea morții de bunăvoie, ca să nu-și piardă floarea vieții
sale și să nu părăsească acest dulce soare. După aceea îl sfătuiau să se lepede
de Hristos numai din gură. Și ziceau: ''Cu un cuvînt te izbăvești de la moarte,
lepădîndu-te de Hristos din gură, iar din inimă să crezi într-însul, precum
voiești; pentru că nu limba o ascultă Dumnezeu, ci mintea care gîndește și inima.
Și așa dacă vei face, și mînia judecătorului o vei îmblînzi, iar pe Dumnezeu
milostiv către tine Îl vei face''. Dar el stătea ca o piatră în mijlocul mării,
care, lovindu-se și bătîndu-se de valuri, rămîne neclintită; așa era și el nemișcat,
în scopul său cel bun. Precum casa înțeleptului stă pe piatră și nu se risipește
de puterea vînturilor ce suflă, a ploilor și a rîurilor care năvălesc, tot astfel
acest bărbat era tare și nemișcat în credința sa.
Apoi, văzînd cu ochii cei duhovnicești pe diavol, înconjurînd
pe cunoscuții lui și îndemnînd pe unul cu lacrimi, pe altul spre rugăminte și
spre darea sfatului nefolositor, a zis către cei ce plîngeau cuvîntul Domnului:
''Nu plîngeți pentru mine, ci plîngeți pentru vrăjmașii lui Dumnezeu, care prigonesc
pe creștini; pentru aceia zic să plîngeți, care ne pregătesc nouă focul, iar
pentru ei gheena și își adună mînia în ziua judecății. Încetați a mai sfărîma
inima mea, pentru că eu nu numai o dată, ci de multe ori sînt gata a muri, pentru
numele Domnului nostru Iisus Hristos''.
Iar către cei care îl sfătuiau să se lepede de Hristos cu cuvîntul,
a răspuns astfel: "Limba pe care, cu darul lui Hristos, o am nu pot s-o mișc
ca să se lepede de Ziditorul său; deoarece cu inima se crede întru dreptate,
iar cu gura se mărturisește spre mîntuire. Deci, cum mă voi lepăda de Dumnezeul
meu, Căruia din pruncie mă închin, fiind crescut întru sfînta credință? Oare
nu se va cutremura cerul dacă mă voi lepăda de Dumnezeu? Oare nu-și vor ascunde
lumina luminătorii cerești înaintea mea? Pămîntul mă va suferi și nu mă va înghiți
de viu? Nu vă amăgiți. Dumnezeu nu poate fi batjocorit, ci din gurile noastre
ne judecă pe noi, iar din cuvintele noastre ne îndreptează, și tot din cuvinte
ne osîndește. Oare n-ați auzit îngrozirea cea înfricoșată a Domnului? Cel
ce se va lepăda de Mine, înaintea oamenilor, mă voi lepăda și Eu de el înaintea
Tatălui Meu celui din ceruri.
Pentru ce mă sfătuiți să mă lepăd cu gura de Dumnezeul meu?
Oare să-mi lungesc viața sau scap de moarte o vreme sau să adaug cîteva zile
vieții mele? Atunci de viața veșnică mă voi lipsi. Oare ca să scap de duhurile
trupești? Dar acolo nu este durere, nu se vor vedea bunătățile drepților. Aceasta
este nebunie, ca să-și cumpere cineva viața trecătoare cu viața veșnică și să
piară cu sufletul. Așa și pe voi vă sfătuiesc, căci gîndiți rău.
Învățați-vă buna înțelegere și adevărul și, lepădînd minciuna,
să ziceți: "Unul sfînt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl,
amin". Pentru că aceste cuvinte le rostește limba, cînd tot genunchiul se pleacă
întru numele lui Iisus: al celor cerești, al celor pămîntești și al celor de
dedesubt".
Acestea zicîndu-le Sfîntul Gordie, și făcînd semnul crucii pe
dînsul, mergea la moarte fără frică în suflet, neschimbîndu-și fața cea luminoasă.
Apoi s-a așezat la locul hotărît pentru moarte, fiind după sine un gelat, pe
care îl vedea ca pe un înger, în mîinile căruia voia să-și dea sufletul său.
Fiind tăiat, a cîștigat viață fericită, fiind dus ca Lazăr, în glas de bucurie,
la locul de odihnă veșnică, unde, luînd răsplătirea nevoinței sale, slăvește
în veci cu îngerii pe Domnul pentru care a pătimit.