Murind Arcadie, împăratul grecilor (395-408), iar Teodosie,
fiul lui, fiind de opt ani, și deci nedestoinic pentru ocîrmuirea împărăției,
Honoriu, împăratul Romei (395-423), fratele lui Arcadie, a încredințat învățătura
tînărului împărat, precum și ocîrmuirea a toată împărăția grecească unui nobil
dintre cei de frunte, anume Antemie, bărbat înțelept și drept-credincios.
Acesta, pînă la venirea în vîrstă a lui Teodosie, era socotit
de toți împărat, pentru aceea și Sfîntul Simeon Metafrast, începînd a descrie
viața aceasta, zice: "Împărățind drept-credinciosul împărat Antemie". Acest
Antemie avea două fiice: una din ele, mai mică, avea duh necurat încă din scutece,
iar cea mai mare, din tinerețe se îndeletnicea cu rugăciuni pe la sfintele biserici;
iar numele ei era Apolinaria. Venind în vîrsta cea desăvîrșită, părinții ei
voiau s-o însoțească cu bărbat, dar ea se lepăda, zicîndu-le: "Voiesc să merg
la mănăstire, să ascult dumnezeieștile Scripturi și să învăț rînduiala monahală".
Părinții ei îi ziceau: "Noi voim să te căsătorim". Iar ea le răspundea: "Nu
voi să am bărbat, ci nădăjduiesc că pe mine mă va păzi Dumnezeu curată întru
frica Sa, precum a păzit neprihănite pe sfintele Sale fecioare".
Deci, se părea părinților un lucru nou și minunat că în anii
tinerețelor ei grăia unele ca acestea, fiind cuprinsă de o asemenea dumnezeiască
dorire. Apoi Apolinaria a rugat pe părinții ei să-i aducă o monahie care s-o
poată învăța Psaltirea și citirea sfintelor Scripturi.
Împăratul Antemie se mîhnea mult de dorirea ei, pentru că voia
s-o însoțească cu bărbat. Văzînd că fecioara a rămas neschimbată în hotărîrea
sa și nu voia să primească darurile ce-i aduceau tinerii cei de neam mare, care
doreau s-o ia de soție, părinții au zis: "Ce voiești, fiică?" Iar ea a răspuns:
"Mă rog vouă ca să mă dați lui Dumnezeu, că veți lua răsplată pentru a mea feciorie".
Deci, văzînd gîndul ei neschimbat, tare și iubitor de Dumnezeu, a zis: "Voia
Domnului să fie". I-au adus, deci, o monahie iscusită, care a învățat-o a citi
dumnezeieștile cărți.
După aceasta, a zis către părinți: "Rogu-mă vouă, să mă lăsați
ca să văd Sfintele Locuri de la Ierusalim, să mă rog acolo și să mă închin cinstitei
Cruci și Sfintei Învieri a lui Hristos". Dar ei n-au vrut s-o lase, de vreme
ce pe dînsa singură o aveau mîngîiere în casa lor. Apoi o iubeau mai mult decît
pe sora ei cea chinuită de duhul necurat. Însă, după ce i-a rugat multă vreme,
ei s-au învoit s-o lase.
Deci, i-au dat slugi și slujnice multe, aur și argint destul
și i-au zis: "Primește, fiică, acestea și să mergi să-ți împlinești făgăduința
ta, pentru că Dumnezeu voiește să-I slujești Lui ca roabă". Apoi, suind-o într-o
corabie, au sărutat-o și i-au zis: "Pomenește-ne și pe noi, fiică, la Sfintele
Locuri". Ea le-a răspuns: "Precum voi împliniți dorința inimii mele, așa să
împlinească și Dumnezeu cererea voastră, iar în ziua răutății să vă izbăvească".
Astfel, despărțindu-se de părinți, a plecat cu corabia.
Ajungînd la Ascalon, a rămas cîteva zile, din pricina furtunii
de pe mare și a înconjurat toate bisericile și mănăstirile de acolo, rugîndu-se
Domnului și dîndu-le ajutoare. Apoi, aflînd împreună călători, a mers în Sfînta
Cetate a Ierusalimului și s-a închinat Învierii Domnului și cinstitei Cruci,
făcînd rugăciune cu dinadinsul pentru părinții săi. După aceea mergea în toate
zilele la mănăstirile de fecioare, dînd acolo multă milostenie; apoi a început
a libera slugile și slujnicele cele de prisos, milostivindu-se spre dînsele
și încredințîndu-se în rugăciunile acestora.
După cîteva zile, împlinindu-și rugăciunile la Sfintele Locuri
și fiind la Iordan, ea a zis către cei ce erau cu dînsa: "Frații mei, voiesc
să vă liberez și pe voi; dar să mergem mai întîi în Alexandria, să ne închinăm
Sfîntului Mina". Ei au răspuns: "Fie precum voiești, stăpînă".
Deci, cînd s-a apropiat de Alexandria, antipatul s-a înștiințat
de venirea ei și a trimis oameni cinstiți ca s-o întîmpine și să se închine
ei ca unei fiice împărătești; iar ei, neplăcîndu-i cinstea ce i se făcea, a
venit noaptea în cetate și intrînd singură în casa antipatului, i s-a închinat
lui și femeii lui. Iar antipatul cu femeia sa au căzut la picioarele ei, zicîndu-i:
"De ce ai făcut așa, stăpînă? Noi am trimis la tine ca să ne închinăm ție, iar
tu, fiind stăpîna noastră, ai venit la noi plecîndu-te". Fericita Apolinaria
a zis către dînșii: "Voiți să-mi faceți un lucru plăcut?" Ei au răspuns: "Da,
stăpînă". Sfînta zise către dînșii: "Lăsați-mă, nu mă supărați cu cinstea, pentru
că vreau să mă duc să mă închin Sfîntului Mucenic Mina".
Deci, cinstind-o cum se cădea, au liberat-o cu daruri. Fericita
a împărțit acele daruri la săraci, însă a zăbovit în Alexandria, înconjurînd
bisericile și mănăstirile. Apoi a aflat în casa în care găzduia o bătrînă, pe
care miluind-o cu daruri, a rugat-o să-i cumpere în taină o mantie, paraman,
camilafcă, brîu de curea, și toată îmbrăcămintea bărbătească a rînduielii monahicești.
Bătrîna, cumpărîndu-le și aducîndu-le fericitei, a zis: "Dumnezeu să-ți ajute,
maica mea".
Apolinaria, luînd acele haine, le-a ascuns, ca să nu știe despre
ele cei ce erau cu dînsa; apoi a liberat pe celelalte slugi și slujnice, oprindu-și
numai o slugă bătrînă și un eunuc. După aceea, suindu-se în corabie, a mers
la Lemmos; iar de acolo, luînd patru dobitoace, s-a dus la mănăstirea Sfîntului
Mucenic Mina, căruia închinîndu-se și împlinindu-și rugăciunea, a mers la schit
ca să se închine sfinților părinți care erau acolo.
Era seară cînd a pornit în cale și a poruncit eunucului să stea
înapoia căruței; iar sluga cealaltă fiind înainte, cîrmuia dobitoacele; însă
fericita șezînd înăuntru acoperămîntului, și avînd cu sine îmbrăcămintea monahală,
se ruga în sine, cerînd ajutor de la Dumnezeu, pentru scopul său. Căruța a ajuns
într-o vale mlăștinoasă, ce avea lîngă dînsa un izvor, care mai pe urmă s-a
numit "izvorul Apolinariei". Fericita Apolinaria, ridicînd acoperămîntul căruței
și văzînd pe amîndouă slugile dormind, pe eunuc și pe vizitiu, s-a dezbrăcat
de hainele mirenești și s-a îmbrăcat cu hainele monahicești, cele bărbătești,
și a zis către Dumnezeu: "Cel ce mi-ai dat începutul acestui chip, învrednicește-mă
să-l port pînă la sfîrșit, după voia Ta cea sfîntă, Doamne". Apoi, însemnîndu-se
cu semnul Sfintei Cruci, s-a pogorît încet din căruță, pe cînd dormeau slugile
amîndouă și intrînd în luncă, s-a ascuns, pînă ce s-a dus căruța mai departe;
și astfel s-a sălășluit sfînta în pustiul acela, viețuind singură cu Dumnezeu,
pe care L-a iubit. Dumnezeu, văzîndu-i dragostea cea osîrdnică, o acoperea cu
mîna Sa, ajutîndu-i asupra nevăzuților luptători și dîndu-i trupească hrană
din pomii finicului.
Cei din căruța aceea, din care sfînta s-a pogorît în taină,
adică eunucul și bătrînul, după ce au mers mai departe, s-au deșteptat tocmai
cînd se lumina de ziuă. Văzînd căruța deșartă, s-au înspăimîntat foarte, pentru
că vedeau numai hainele stăpînei, iar pe dînsa nu. Se mirau, neștiind unde s-a
dat jos, unde s-a dus și pentru ce și încă dezbrăcîndu-se de toate hainele.
Căutînd-o mult și strigînd-o cu mare glas, după ce n-au putut s-o găsească,
nu se pricepeau ce să facă, decît numai să se întoarcă înapoi. Astfel, întorcîndu-se
în Alexandria, au spus toate antipatului. El, minunîndu-se de lucrul ce i s-a
spus, îndată a anunțat prin scrisoare pe împăratul Antemie, tatăl Apolinariei,
despre toate, cu de-amănuntul, iar hainele fiicei lui, care rămăseseră în căruță,
le-a trimis cu eunucul și bătrînul.
Împăratul, citind scrisoarea nobilului, a plîns foarte mult;
iar mai ales, privind spre hainele iubitei lor fiice, amîndoi, tatăl și mama,
se tînguiau cu nemîngîiere, și împreună cu dînșii plîngeau toți boierii. După
aceea, Antemie mulțumind lui Dumnezeu, a zis: "Dumnezeule, Tu ai ales-o, întărește-o
cu puterea Ta". Plîngînd toți iarăși, unii boieri mîngîiau pe împăratul, zicîndu-i:
"Apolinaria s-a făcut adevărata fimică a bunului Tată, ea acum este adevărata
ramură a Împăratului Cel dreptcredincios". Acestea și mai multe grăind, s-a
potolit puțin tînguirea lui amară. Toți se rugau lui Dumnezeu pentru dînsa,
ca s-o întărească la o viață ca aceea, căci au înțeles că la o viață aspră s-a
dus în pustie, după cum era și adevărat.
Deci, această sfîntă fecioară a petrecut cîțiva ani în acel
loc, unde s-a coborît din căruță, sălășluindu-se în pustietatea din luncă, din
care ieșeau mulțime de țînțari cumpliți, ca un nor. Acolo se lupta cu diavolul
și cu trupul său, care la început era molatec, fiind crescută în casele împărătești;
iar mai pe urmă se slăbise de osteneli, de posturi și de privegheri. Era dogorită
de zăduful zilei și chinuită în tot felul de neîncetatele mușcături ale țînțarilor.
Cînd a voit Domnul ca ea să fie rînduită în ceata Sfinților Părinți celor din
pustie și să fie știută de oameni, spre folosul multora, a făcut-o să plece
din locul acela; căci îngerul Domnului arătîndu-i-se în vis, i-a poruncit să
meargă în schit și Dorotei să se numească. Deci, a ieșit în astfel de chip,
că nimeni nu putea să cunoască ce fel de trup este, bărbătesc sau femeiesc.
Umblînd ea prin pustie, într-o dimineață a întîmpinat-o Sfîntul
Macarie, și i-a zis ei: "Binecuvîntează, părinte". Iar ea încă cerea binecuvîntare
de la dînsul, și binecuvîntîndu-se unul pe altul, au mers la schit. A întrebat
sfînta pe starețul acela: "Părinte, cine ești tu?" El i-a răspuns: "Eu sînt
Macarie". Apoi ea a zis: "Să faci dragoste, părinte, ca să mă lași să locuiesc
între frații tăi". Îndată starețul a dus-o în schit, i-a dat chilie, neștiind
că este femeie, ci socotind că este un famen. Pentru că Dumnezeu nu i-a arătat
lui acea taină, pentru cel mai mare folos ce avea să fie mai pe urmă la toți
și pentru slava Sfîntului Său nume.
Apoi a întrebat-o cum o cheamă, iar ea a răspuns: "Dorotei îmi
este numele și, auzind despre Sfinții Părinți care petrec aici, am venit să
mă fac părtaș al vieții lor, de mă voi afla vrednic". Starețul iarăși a întrebat-o:
"Ce fel de meșteșug ai, frate?" Dorotei răspunse: "Ce-mi vei porunci, părinte,
aceea voi lucra". Deci i-a arătat ei să lucreze la împletituri din rogojini.
Acea sfîntă fecioară trăia acolo, avînd chilie în mijlocul bărbaților, ca un
bărbat și ca unul din părinții schitului, apărînd-o Dumnezeu ca să nu i se afle
firea; apoi se silea să fie neîncetat ziua și noaptea la rugăciune și la lucrul
rogojinilor.
După o vreme a început a fi slăvită de părinți pentru asprimea
vieții sale cu care întrecea pe alții. Ba, ceva mai mult, i se dăduse de la
Dumnezeu darul de a tămădui neputințele, încît numele lui Dorotei era în gurile
tuturor. Pentru că toți îl iubeau pe acest părut Dorotei și ca pe un mare părinte
îl cinsteau. Trecînd vreme îndelungată, diavolul care se afla în fiica cea mai
mică a împăratului Antemie, sora Apolinariei, a început mai grozav a o chinui
și a striga: "De nu mă veți duce în pustie, nu voi ieși dintr-însa". Dar aceasta
cu vicleșug a meșteșugit-o diavolul, ca să dea pe față pe Apolinaria, care locuia
în mijlocul bărbaților și s-o izgonească din schit. Dar Dumnezeu nu-l lăsa ca
să zică ceva de Apolinaria. Deci, chinuia diavolul mereu pe fecioară ca să fie
dusă în pustie.
Atunci boierii au sfătuit pe împărat ca s-o trimită la sfinții
părinți din schit, ca să se roage pentru dînsa. Astfel a făcut tatăl ei, adică
pe fiica sa cea îndrăcită a trimis-o cu mulțime de slugi la părinții pustnici.
Venind ei în schit, a ieșit întru întîmpinarea lor Sfîntul Macarie și i-a întrebat:
"Pentru ce ați venit aici, fiilor?" Iar ei ziseră: "Dreptcredinciosul nostru
împărat Antemie a trimis pe fiica sa, ca voi, rugîndu-vă lui Dumnezeu, s-o tămăduiți
de boală".
Luînd-o starețul de la postelnic, a dus-o la părintele Dorotei
- care era Apolinaria, sora celei îndrăcite -, și i-a zis: "Să faci dragoste,
frate, de vreme ce este fiica împăratului, căci are nevoie de rugăciunile părinților
care sînt aici, precum și de ale sfinției tale, să te rogi pentru dînsa și s-o
tămăduiești; pentru că ție s-a pregătit de la Dumnezeu această faptă bună".
Dorotei auzind aceasta, a început a plînge și a zice: "Cine sînt eu, păcătosul,
ca să gîndiți astfel de mine, ca și cum eu aș avea putere să izgonesc diavolii?"
Îngenunchind, ruga pe starețul, zicînd: "Lăsați-mă, părinte, ca să-mi plîng
păcatele mele cele multe, pentru că eu sînt neputincios, prea simplu și neiscusit
la un lucru ca acesta".
Macarie i-a zis: "Oare nu sînt alți părinți făcători de semne
întru Dumnezeu? Însă acest lucru, ție ți s-a dat". Iar Dorotei a zis: "Fie voia
Domnului". Deci, milostivindu-se spre cea îndrăcită, a luat-o în chilia sa și
a cunoscut-o că este sora ei; apoi plîngînd pentru dînsa și îmbrățișînd-o, îi
zicea: "Bine ai venit la noi, soro". Dar Dumnezeu a astupat gura diavolului
ca să nu vădească pe roaba lui Dumnezeu Apolinaria, ce era în chipul cel bărbătesc;
căci își tăinuia numele firii femeiești în mijlocul bărbaților și se lupta cu
diavolul prin rugăciune.
Într-una din zile, începînd diavolul a chinui mai mult pe fecioară,
s-a sculat fericita Apolinaria ridicîndu-și mîinile spre Dumnezeu și se ruga
cu lacrimi pentru sora sa. Atunci, diavolul nesuferind mai mult puterea rugăciunii,
a răcnit cu glas mare: "Tu izgonindu-mă, ies de aici". Deci, aruncînd pe fecioară,
a ieșit. A-tunci Sfînta Apolinaria, luînd pe sora sa sănătoasă, a dus-o în biserică
și, căzînd la picioarele sfinților părinți, a zis: "Iertați-mă pe mine, păcătosul,
cel ce am greșit mult între voi". Iar ei chemînd pe oamenii împărătești, le-a
dat pe fiica împăratului, tămăduită prin rugăciunea și cu binecuvîntarea lui
Dorotei.
Deci s-a făcut bucurie mare părinților pentru fiica cea tămăduită.
Atunci toată suita se bucura cu împăratul, slăvind pe Dumnezeu de atîta milă,
pentru că vedeau pe fecioară sănătoasă și cu fața frumoasă. Sfînta Apolinaria
mai mult se smerea între părinți și se nevoia peste măsură, apoi s-a făcut purtătoare
de semne desăvîrșită.
După aceasta, diavolul a aflat un alt meșteșug prin care să
mîhnească pe împărat și casa lui s-o necinstească și s-o ocărască, apoi să facă
rău și părutului Dorotei. Deci, a intrat iarăși în fiica împăratului cea tămăduită;
dar tăinuindu-se, nu părea a fi îndrăcită, ci o făcea ca și cum a zămislit,
încît din zi în zi i se mărea pîntecele și, văzînd-o părinții, s-au tulburat
foarte. Aceștia întrebau pe fecioară cu cine a greșit și cine a îngreunat-o.
Iar ea, curată fiind cu trupul și cu sufletul, le zicea: "Nu știu nimic și nu
cunosc de unde îmi este aceasta". Dar părinții, stăruind cu asprime și cu bătaie
silind-o să spună cu cine a păcătuit, diavolul a zis prin gura ei: "Monahul
acela din schit, într-a cărui chilie am găzduit, acela m-a silit și am zămislit
de la dînsul".
Atunci împăratul s-a mîniat foarte și a trimis să piardă schitul.
Mergînd voievodul cu oastea la schit, a zis cu mînie: "Dați-ne pe monahul care
a silit și a îngreunat pe fiica împăratului, dați-l nouă pe acela degrabă, mai
înainte de a nu vă pierde pe voi toți". Aceasta auzind-o toți părinții, s-au
înfricoșat foarte. Iar fericitul Dorotei stînd în mijloc, a zis: "Eu sînt, despre
care voi întrebați, pe mine să mă prindeți, eu sînt singur vinovat; iar pe ceilalți
părinți, ca pe niște nevinovați să-i lăsați în pace". Acestea auzindu-le părinții,
s-au mîhnit și ziceau către Dorotei: "Să mergem și noi cu tine". Pentru că nu-l
credeau pe dînsul a fi vinovat. Fericitul Dorotei zicea către dînșii: "Stăpînii
mei, rugați-vă numai pentru mine; căci eu nădăjduind la Dumnezeu și în rugăciunile
voastre, degrabă mă voi întoarce sănătos la voi".
Deci, l-au dus pe el cu tot soborul în biserică, făcînd pentru
dînsul rugăciune și, încredințîndu-l lui Dumnezeu, l-au dat voievozilor împărătești,
care erau trimiși, pentru că avva Macarie și ceilalți părinți știau că Dorotei
nu este părtaș la nici o răutate. Ducînd pe Dorotei la împărat, a căzut la picioarele
lui, zicînd: "Rogu-mă dreptei voastre credințe ca să-mi îngăduiți și în tăcere
să mă ascultați, a grăi despre fiica voastră; să mergem numai la un loc deosebit,
că eu voi spune vouă toate; căci fecioara nu este prihănită și nici nu s-a făcut
curăției ei vreo silă".
Deci, împăratul și împărăteasa luară pe Dorotei și, fiind singuri,
ea a zis către dînșii: "În numele lui Dumnezeu, mă rog vouă, să-mi făgăduiți,
că după ce veți cunoaște adevărul, aveți să mă lăsați la locul meu". Deci, după
ce i-au făgăduit și au întărit cuvîntul împărătesc, atunci fericita Apolinaria
le-a zis: "Cel ce a tămăduit în numele lui Dumnezeu pe fiica voastră, cu rugăciunile
sfinților părinți, eu sînt, smeritul". Aceasta auzind-o împăratul și împărăteasa,
s-au mirat și au rămas ca muți, tăcînd; apoi, luînd aminte la ea, sfînta a grăit:
"Eu voi adeveri vouă lucrul acesta, iar taina cea neștiută pînă acum, o voi
descoperi pentru preamărirea numelui lui Dumnezeu și spre rușinarea diavolului,
care clevetește pe cei nevinovați".
Aceasta zicînd-o și-a descoperit pieptul și s-a arătat că nu
este fire bărbătească, ci femeiască. Apoi a zis: "Tată, eu sînt fiica Apolinaria".
Acestea auzindu-le părinții, s-au făcut ca morții, de spaimă și de mirare. Cunoscînd
că este fiica lor, s-au bucurat nespus și multe lacrimi de bucurie au vărsat
în ziua aceea. Apoi au adus la fericita Apolinaria pe sora ei, care părea îngreunată,
și i-au zis ei: "Cunoști pe acest monah?" Ea a răspuns: "Cu adevărat acesta
este părintele care m-a făcut sănătoasă în numele lui Dumnezeu".
Căzînd la picioarele sfintei, se ruga să-i tămăduiască și pîntecele
cel umflat. Iar Apolinaria, ridicînd de la pămînt pe sora sa, și-a pus palma
pe pîntecele ei și îndată a fugit diavolul; apoi pîntecele s-a tămăduit și s-a
așezat în măsura sa cea mai dinainte. Aceasta văzînd-o părinții, au preamărit
pe Dumnezeu și au zis: "Cu adevărat aceasta este fiica noastră, Apolinaria".
Atunci s-a făcut plîngere cu bucurie în casa împăratului, despre
două lucruri: întîi că Apolinaria, fiica cea mai mare, de care pînă atunci nu
aveau înștiințare, fără nădejde, s-a aflat; și al doilea, că cealaltă fiică
s-a izbăvit de rușine. Apoi Sfînta Apolinaria a petrecut la părinții ei cîteva
zile, povestind cu amănuntul toate cele despre ea și slăvea pe Dumnezeu pentru
toată rînduiala Sa.
Apoi sfînta, voind să se ducă la locul ei, părinții o rugau
ca să rămînă la dînșii, dar n-au putut s-o înduplece, nici să-și schimbe cuvîntul
lor dat ei, căci mai înainte de descoperirea tainei, se făgăduiseră ca împărați
s-o lase la locul ei. Deci, chiar nevrînd, au liberat pe fiica lor cea iubită,
plîngînd și tînguindu-se; apoi în urmă veselindu-se cu duhul, pentru o fiică
bună ca aceea, care s-a dat spre slujba lui Dumnezeu.
Apolinaria a rugat pe părinții ei ca să îi ajute cu rugăciunile
lor. Ei au zis: "Dumnezeu, Căruia te-ai făcut mireasă, să te păzească întru
dragostea Sa și să te acopere cu mila Sa. Apoi să ne pomenești și pe noi, iubită
fiică, în sfintele tale rugăciuni". Ei voiau să-i dea mulțime de aur ca să-l
ducă în schit, spre trebuința sfinților părinți, dar ea n-a voit să ia, zicînd:
"Părinții mei n-au trebuință de bogățiile acestei lumi, ca să nu cadă din bunătățile
cele cerești". Deci, făcînd rugăciune, mult plîngînd, și sărutînd pe fiica cea
iubită, au lăsat-o să meargă la locul ei, bucurîndu-se și veselindu-se întru
Dumnezeu.
După ce a ajuns în schit, s-au bucurat de dînsa părinții și
frații, că fratele lor Dorotei s-a întors la dînșii întreg și sănătos; de aceea
au făcut în ziua aceea praznic, mulțumind lui Dumnezeu. Însă în schit nu știa
nimeni ce i s-a întîmplat ei la împărat; nici despre firea ei cea femeiască
n-a știut nimeni. Deci, viețuia Sfînta Apolinaria, adică părutul Dorotei, în
mijlocul fraților, ca și mai înainte, în a sa chilie. Iar cu puține zile mai
înainte, văzînd ducerea sa către Dumnezeu, a zis către avva Macarie: "Să faci
dragoste, părinte, de mi se va întîmpla a mă duce din viața aceasta, să nu mă
spele, nici să îngrijească frații trupul meu". Iar starețul i-a zis: "Cum se
poate una ca asta?"
Mutîndu-se ea către Domnul, au mers frații să-i spele trupul
și văzînd că este cu firea femeiască, au strigat, zicînd: "Slavă Ție, Hristoase,
că ai mulți sfinți ascunși!" Apoi, minunîndu-se Sfîntul Macarie că nu i s-a
descoperit lui taina aceasta, a văzut în vis pe cineva, zicîndu-i: "Să nu te
mîhnești că s-a ascuns de tine acea taină; căci se cade și ție ca să fii încununat
cu Sfinții Părinți cei din veac". Cel ce se arătase i-a spus lui numele, viața
și neamul fericitei Apolinaria.
Deșteptîndu-se din somn starețul și chemînd pe frați, le-a spus
vedenia, și toți mirîndu-se, au slăvit pe Dumnezeu cel minunat între sfinții
Săi. Apoi îngrijind de trupul sfintei, l-au îngropat cu cinste în partea dinspre
răsărit a bisericii, în mormîntul Sfîntului Macarie și se făceau multe tămăduiri
de la sfintele ei moaște, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se
cuvine slava, în veci. Amin.