Acest cuvios Eustratie era de neam din părțile Tarsului, născut
din părinți drept-credincioși; tatăl său se numea Gheorghe și mama sa Megheti,
care trăiau în îndestulare de bogăție. Ei crescînd bine întru învățătură pe
copil, acesta, cînd a împlinit 20 de ani ai vîrstei sale, s-a aprins de dumnezeiasca
rîvnă, și lăsîndu-și părinții, a fugit și s-a dus în părțile Olimpului, la mănăstirea
Avgar, unde au strălucit sfinții Grigore și Vasile, unchii lui dinspre maică,
în pustnicie și în toate celelalte fapte bune. Egumenul acelui lăcaș era atunci
Grigore. Deci, fiind primit acolo, și tunzîndu-i părul, a intrat în viața cea
ostenitoare și cinstită a monahilor. Dobîndind această dorire, slujea tuturor
fraților, cu inima osîrdnică și cu cuget smerit. El nu se îngrijea de nimic
din veacul acesta, pentru că nu avea decît o rasă și un cojoc, pe care se culca;
și unde i se întîmpla, acolo se culca, pentru că el nu avea un loc spre odihnă.
Se zice despre dînsul că niciodată nu s-a culcat cu fața în
sus, de cînd s-a lepădat de lume, nici pe partea stîngă a trupului său, în cei
75 de ani, de cînd a început a se nevoi în post. Dar sfîrșindu-se cuvioșii Grigore
și Vasile - unchii lui dinspre maică, care povățuiau pe frați - i s-a încredințat
acestui fericit Eustratie povățuirea lor, plecîndu-se la dorințele obștii.
Cînd cel cu nume de fiară, Leon Armeanul (813-820), care s-a
ridicat asupra drept-credinciosului împărat grec Mihail (811-813), l-a izgonit
din împărăție și se sîrguia iarăși a ridica eresul luptării contra sfintelor
icoane, care eres de mult se stinsese, atunci drept-credincioșii, lăsînd casele
și locașurile lor, acest cuvios, îndemnîndu-l marele Ioanichie, s-a dus în patria
sa.
După ce Biserica iarăși și-a luat podoaba sa prin așezarea și
închinarea la sfintele icoane, atunci sfinții părinți întorcîndu-se la locașurile
lor, s-a întors și dumnezeiescul Eustratie în mănăstirea sa; și aici toată ziua
se ostenea fără pregetare în lucrurile cele trupești, împreună cu frații; iar
noaptea stătea la priveghere fără somn și întru plecările de genunchi. Rugăciunile
erau în gura lui neîncetat.
Cînd se făcea cîntarea cea bisericească, stînd înăuntrul Sfîntului
Altar, de la început pînă la sfîrșit zicea cu osîrdie în sine: "Doamne miluiește".
Minunile făcute de dînsul fiind multe la număr, este cu neputință a le da auzului.
Cînd a venit timpul să se ducă din cele de aici, chemînd pe frații cei de sub
ascultarea sa, le-a zis: "Vremea vieții mele a sosit la sfîrșit; deci, iubiții
mei fii, dați amanetul ce ați luat, știind că toate cele de față sînt vremelnice,
iar cele viitoare vor fi veșnice; sîrguiți-vă a vă învrednici părții celor mîntuiți".
Zicînd acestea, s-a rugat; apoi binecuvîntîndu-i și ridicînd
ochii spre cer, a zis: "În mîinile Tale îmi dau duhul!". Și a adormit întru
Domnul, avînd toți anii vieții sale, 95.
Astfel, ducîndu-se la viața cea fără de sfîrșit, a fost numărat
în cetele cuvioșilor.