În vremea lui Deciu (249-251) și Valerian (253-259), împărații
Romei, erau doi ostași cinstiți, Nearh și Polieuct, din cetatea Melitinei, pămîntul
Armeniei, care împrietenindu-se între ei, aveau atîta dragoste unul către altul,
încît nici între frați nu se afla așa iubire, pentru că fiecăruia din ei i se
părea că în prietenul său își are viața și sufletul.
Nearh era creștin dreptcredincios și în legea Domnului desăvîrșit,
iar alesul Polieuct era elin, neluminat cu credința cea adevărată, însă avea
obiceiurile cele creștinești și se împodobea cu toate faptele bune, fiind în
toate ca un măslin roditor; aceasta numai îi lipsea, căci încă nu era în casa
Domnului. Deci se îngrijea Nearh ca să-l aducă la credința creștinească, adeseori
citindu-i dumnezeieștile Scripturi și arătîndu-i deșertăciunea și urîciunea
închinării la idoli; dar încă nu venise ceasul întoarcerii lui și al mîntuirii,
cel înainte însemnat de Dumnezeu, pînă ce s-a auzit prin tîrguri și prin ulițe
citindu-se porunca cea fără de Dumnezeu a păgînilor împărați, care îi silea
pe toți la închinarea zeilor lor, și-i îngrozea cu chinuri de multe feluri,
dacă s-ar fi aflat cineva nesupus și neascultător.
Atunci Nearh, ca un credincios rob al lui Dumnezeu, înainte
pregătindu-se spre moarte, a început a se mîhni pentru prietenul său Polieuct,
crezînd că acela pe care nădăjduia să-l vadă în viața creștinească se va teme
de porunca și îngrozirea împărătească și va fi întru păgînătatea elinească pînă
în sfîrșit, și deci astfel i se va închide calea spre mîntuire. De aceea, întristîndu-se
foarte și în taină plîngînd pentru pierderea fratelui, se schimbase la față,
încît se părea că este tulburat și mîhnit.
Polieuct, văzînd pe prietenul său astfel de tulburat, îl întreba
de pricina mîhnirii lui, iar acela nespunîndu-i, s-a mîhnit și Polieuct, pentru
că nu suferea să vadă pe prietenul său în întristare și în tulburare. Deci,
stăruind Polieuct prin rugăminte, îi zicea: "Oare, întru ce te-am mîhnit? Care
este greșeala mea împotriva ta? Ce lucru atît de greu ți-am făcut de nu dai
iertare prietenului tău?". Nearh, umplîndu-și ochii de lacrimi și din adîncul
inimii suspinînd, i-a zis: "Cînd mă gîndesc, prietene, la despărțirea și zădărnicirea
dragostei noastre și a prieteșugului, mă mîhnesc și se întristează în mine duhul
meu".
Acestea auzindu-le Polieuct, s-a rănit foarte mult cu inima
și a zis: "Cum se poate să fie aceasta, frate? Pentru ce grăiești niște cuvinte
ca acestea lipsite de nădejde? Cum se poate să fie despărțirea dragostei noastre,
de care nici moartea nu va putea să ne despartă?" Nearh zise: "O! Prea iubitule
prietene, tare mă mîhnești, aceasta îmi tulbură sufletul, căci despărțirea noastră,
pe care am spus-o, este mai grea decît moartea cea firească".
Polieuct, încă neînțelegîndu-i cuvîntul, s-a sculat degrabă
și cuprinzînd cu dragoste pe fratele său, îl ruga cu osîrdie, zicîndu-i: "Spune-mi,
Nearh, spune-mi pe față și mă încredințează, cum va fi acea despărțire a noastră,
pentru că nu pot suferi mai mult tăcerea ta! De vei tăcea și nu-mi vei spune,
apoi îndată vei vedea pe Polieuct al tău zăcînd mort la pămînt fără suflet".
Atunci Nearh a început a grăi: "Prea iubite Polieuct, porunca
cea împărătească, care pretutindeni se citește, ne va aduce despărțirea unuia
de altul; pentru că eu mă țin de credința creștinească, iar tu de păgînătatea
elinească; și cînd mă vor lua la moarte, tu te vei lepăda de mine și mă vei
lăsa".
Auzind aceasta Polieuct, cel cu bună înțelegere, îndată a cunoscut
ce voiește Nearh și, cu darul lui Dumnezeu luminîndu-se, a început a gîndi la
cele dumnezeiești; apoi și-a adus aminte de o vedenie, ce i se făcuse mai înainte
cu cîteva zile, și a zis: "Nu te teme, iubitul meu prieten Nearh, nici o despărțire
nu ne va fi, pentru că am văzut în vedenie pe Hristos, Căruia tu slujești, apropiindu-se
de mine și, luîndu-mi haina, m-a îmbrăcat cu altă haină nouă, al cărei preț
și frumusețe nu este cu putință a o spune, iar nasturii de la haina aceea erau
de aur, apoi și cal înaripat mi-a dat".
Nearh, auzind aceasta, s-a bucurat și tîlcuia vedenia, că lepădarea
hainei celei vechi și îmbrăcarea în cea nouă, este schimbarea sa într-o viață
mai bună; apoi i-a zis: "Se cade ție să lași păgînătatea elinească și să te
îmbraci întru Hristos, prin credința cea dreaptă; iar calul cel înaripat, să
știi că însemnează alergarea cea grabnică spre cer". Și a mai zis către Polieuct:
"Iată, acum ai cunoscut pe Hristos, adevăratul Dumnezeu". Iar el a zis: "Dar
cînd nu L-am cunoscut eu pe El? Oare nu ardeam eu cu inima cînd îmi spuneai
despre El? Cînd îmi citeai Sfînta Evanghelie, oare nu mă minunam de cuvintele
Lui? Numai numele cel creștinesc nu-l aveam, dar cu osîrdia și cu inima eram
creștin; că totdeauna cu rîvnă cugetam, ca, lăsînd idolii cei deșerți, să slujesc
lui Dumnezeu. Deci, ce facem, Nearhe? Pentru ce nu arătăm și nu mărturisim pe
față credința noastră cea întru Hristos?".
Nearh cu dulceață ascultînd cuvintele lui, se înveselea cu duhul;
și temîndu-se să nu înceapă a dori averi, femei și copii sau a sa sănătate,
a început a vorbi cu dînsul despre deșertăciunea acestei lumi, a-i spune de
bunătățile cele nevăzute și de slava care este în ceruri, zicînd: "Mie, Polieucte,
nici bogățiile, nici slava, nici cinstea ostășească, nici orice lucru din cele
lumești nu-mi este mai cinstit și mai dorit decît viața cea întru Iisus Hristos;
pe aceea o doresc, iar celelalte toate îmi sînt de nimic".
Polieuct, ca și cum ispitindu-l, a zis: "Apoi, oare nu iubești
cinstea cea din oaste, pe care o ai tu acum?" Nearh a răspuns: "Socotesc că
încă nu știi, Polieucte, cinstea și slava cea adevărată și fericirea cea nesfîrșită,
pe care Domnul Hristos a pregătit-o robilor Săi". Polieuct a zis: "Tu crezi
că eu nu știu de acele măriri și fericiri care sînt la Hristos, în ceruri.
Dar mie mi se pare că eu acum te-am întrecut pe tine în cele
cerești, de vreme ce în vedenie am luat porfira împărătească cea cerească, precum
ți-am spus; însă te întreb un lucru: se poate oare, fără a primi tainele creștinești,
a se apropia cineva de Hristos și a se face ostaș al Lui?" Nearh a răspuns:
"Să nu te îndoiești despre aceasta, credinciosule prieten; poate Dumnezeu ca
din pietre să ridice fiii lui Avraam, pentru că nici unuia, care vine către
Dînsul, nu-i închide ușa milostivirii Sale, iar celor ce vin mai pe urmă în
via Sa, le dă plată ca și celor ce au lucrat toată ziua.
Așa și tîlharului celui de pe cruce i-a deschis Raiul și pentru
puțină mărturisire, mare plată i-a dat, pentru care alții au vărsat multe sudori".
Auzind aceasta Polieuct, a zis: "Fie voia lui Hristos, adevăratul Dumnezeu;
iată, din ceasul acesta las toate cele deșarte ale lumii și mărturisesc că sînt
rob al lui Hristos, Căruia Îi voi sluji, precum Îi va plăcea. Deci, voi merge
și voi citi porunca cea împărătească, dată asupra creștinilor și asupra Domnului
și Dumnezeului meu Iisus Hristos".
Zicînd astfel, s-a dus în tîrg și, citind scrisoarea cea împără-tească
înaintea tuturor, a defăimat-o și a rupt-o în bucăți. Întor-cîndu-se, a văzut
ducînd pe idoli în templu și oameni închinîndu-se lor; deci, mai întîi a rîs
de nebunia păgînească, apoi, ca și cum mergea spre închinăciune, a pornit către
idoli, și apropiindu-se de ei, apuca cîte un idol și-l trîntea la pămînt, sfărîmîndu-i
pe toți ca pe niște vase; așa că a zdrobit atunci doisprezece zei elinești.
Săvîrșind aceasta, a venit la dînsul tatăl femeii sale, anume
Felix, care era rînduit de împărați pentru a chinui pe creștini, și văzînd sfărîmarea
idolilor, ce se făcuse de Polieuct, s-a mîhnit foarte mult, zicînd: "Vai, mie,
că pierd pe fiii mei; eu care mai înainte eram vestit pentru ei, astăzi fără
de veste rămîn fără dînșii, pentru că nici zeii, nici oamenii nu vor milui pe
Polieuct al meu, care a făcut unele ca acestea".
Polieuct, dănțuind pentru sfărîmarea celor neînsuflețiți, a
zis către socrul său: "De ce te întristezi, tată? Iată cum pe față am arătat
cît sînt de neputincioși zeii voștri și dacă sînt mai mulți de aceștia, să se
aducă aici în mijloc, și vei vedea cum robii lui Hristos îi nimicesc".
Felix a zis: "Atotputernicii împărații noștri au poruncit ca
pe unii ca aceștia să-i ucidem, și de acum tu vei fi mort, pentru că ceasul
uciderii tale a sosit și în alt chip nu poate să fie, căci împărăteasca poruncă
nu se va schimba. Îți îngădui numai ca să mergi în casa ta și să dai cea mai
de pe urmă sărutare femeii și fiilor tăi". Sfîntul a zis: "Ce grijă am eu de
femeie și copii, cînd acum nu iau în seamă cele pămîntești, ci caut spre cele
cerești și gîndesc la cele nepieritoare. De va voi fiica ta să mă urmeze, fericită
va fi, iar de nu, apoi rău va pieri cu idolii voștri".
Auzind Felix aceasta de la ginerele său, a plîns pentru dînsul,
zicînd: "Vai mie, iubitul meu fiu Polieuct, că și pe tine te-a înșelat puterea
lui Hristos cea vrăjitoare". Sfîntul Polieuct a zis: "Aceasta nu o tăinuiesc,
căci El m-a chemat la cunoștința adevărului pentru El, cu dumnezeiasca Sa dreaptă
cea atotputernică m-a scos din întuneric la lumină, din moarte la viață și din
rătăcire m-a povățuit la calea cea dreaptă, apoi m-a învrednicit a mă numi și
a fi ostaș al Lui".
Sfîntul grăind unele ca acestea, l-au apucat chinuitorii și
l-au bătut peste gură; iar el întru nimic nu socotea bătaia. Venind femeia lui,
a plîns pentru dînsul, împreună cu tatăl său Felix; iar Sfîntul zicea către
socrul său: "O, prea nelegiuitule slujitor al idolilor necurați, pentru ce te
sîrguiești cu lacrimile tale cele înșelătoare și cu ale fiicei tale, ca să mă
abați de la mărturisirea lui Hristos? Pentru ce plîngi pe Polieuct, cînd se
cade ca mai mult pentru tine să plîngi? Căci slujind vremelnicilor împărați,
veșnicului foc te vei da". Femeia sfîntului, anume Paulina, tînguindu-se, zicea
către dînsul: "Ce ți s-a nălucit, iubitul meu bărbat, Polieuct? Cum te-ai amăgit
și te-ai pornit ca să sfărîmi pe cei doisprezece zei ai noștri?"
Sfîntul, zîmbind, a zis către dînsa: "Dacă am biruit și am
sfărîmat eu singur doisprezece idoli, acum tu nu ai la cine să mai scapi. Ascultă-mă,
Paulino, și cunoaște pe unul, adevăratul Dumnezeu, Care este în ceruri și Aceluia
să te închini și te sîrguiește ca să schimbi viața aceasta vremelnică cu cea
veșnică".
Acestea și mai multe grăind sfîntul către femeie, mulți din
cei necredincioși stînd împrejur ascultau cu bucurie cuvintele lui și cunoscînd
puterea tainei s-au umilit și au crezut în Hristos. Apoi, adunîndu-se judecătorii
cetății cu toți sfetnicii, au pus pe Sfîntul Polieuct înaintea judecății lor
și pe de o parte cu îmbunări, iar pe de alta cu îngroziri, se sîrguiau ca iarăși
să-l întoarcă la păgînătatea idolească. Dar de vreme ce n-au putut să izbutească,
au hotărît asupra lui pedeapsă cu moartea, ca să ia sfîrșit prin sabie.
Atunci, sfîntul, mergînd la moarte cu bucurie nespusă, încredința
poporul care mergea împrejur că vorbește cu un tînăr prea luminat, care îl întărește
și-i poruncește să uite toate cele lumești; dar nimeni nu putea să vadă pe acel
tînăr decît numai sfîntul mucenic. Apoi, văzînd între popor pe fericitul Nearh,
prietenul său, și după Dumnezeu, tată, a strigat către dînsul: "Mîntuiește-te,
iubitul meu prieten, și să-ți aduci aminte de așezămîntul dragostei cel întărit
de noi".
Zicînd acest din urmă cuvînt, și-a plecat sub sabie sfîntul
său cap și s-a botezat în sîngele său, fiind tăiat pentru Iisus Hristos. Acest
Sfînt Polieuct s-a mucenicit în Melitina, cetatea Armeniei, pentru înmulțirea
Bisericii luptătoare și pentru împlinirea celei biruitoare din cer, întru cinstea
și mărirea lui Hristos Dumnezeu, Care este capul întregii Biserici, Căruia cu
Tatăl și cu Sfîntul Duh I se cuvine cinstea și mărirea în vecii nesfîrșiți.
Amin.