Pe Cuviosul Teodosie l-a odrăslit satul Mogarion, care se află
în părțile Capadochiei, din părinți binecredincioși; tatăl său se numea Proeresie,
iar mama sa Evloghia, care l-au crescut cu bunele obiceiuri și cu învățătura.
Ajungînd la înțelepciunea cea desăvîrșită și învățînd dumnezeiasca Scriptură
bine, i s-a poruncit ca să citească din sfintele cărți în biserică, către popor;
pentru că era dulce grăitor și iscusit cititor, ca nimeni altul.
Deci, citind cuvintele învățătoare spre folosul celor ce ascultau,
el singur a tras mari foloase pentru că, luînd aminte la ceea ce a poruncit
Domnul lui Avraam, ca să iasă din pămîntul și din neamul său; iar altă dată,
gîndind la cele pe care le sfătuiește Evanghelia, adică să lase tată, mamă și
frați, pentru viața veșnică, el se aprindea cu inima și ardea cu duhul, ca pe
toate să le părăsească și să urmeze lui Hristos pe calea strîmtă și anevoioasă.
La acestea totdeauna gîndind, se ruga, zicînd: "Povățuiește-mă,
Doamne, în calea Ta și voi merge întru adevărul Tău". Apoi, încredințîndu-se
lui Dumnezeu, a luat calea către Ierusalim, pe vremea împărăției lui Marchian,
care era aproape de sfîrșitul vieții lui, și pe cînd se adunase în Calcedon
Sinodul al patrulea, a toată lumea al Sfinților Părinți, contra lui Dioscor
și a lui Eutihie.
Mergînd prin Antiohia, Fericitul Teodosie a dorit să vadă pe
Cuviosul Simeon, cel ce stătea pe stîlp, voind să se învrednicească de binecuvîntarea
lui. Deci, a mers acolo, și cînd era aproape de stîlp, a auzit pe cuviosul strigînd:
"Bine ai venit, omule al lui Dumnezeu, Teodosie". El, cum a auzit că acela îl
cheamă pe nume, s-a mirat, căci niciodată nu-l văzuse și nu-l știa, și, căzînd
în genunchi, s-a închinat părintelui cel înaintevăzător. Apoi s-a suit la sfînt,
din porunca lui și a căzut la cinstitele lui picioare. Iar el, cuprinzînd pe
tînărul cel insuflat de Dumnezeu, l-a sărutat și i-a proorocit că va fi păstor
al oilor cuvîntătoare și pe mulți va răpi de la lupul cel vrăjmaș și i-a spus
mai înainte multe altele ce aveau să se întîmple; apoi, binecuvîntîndu-l, l-a
slobozit.
Teodosie, întărindu-se cu binecuvîntarea cuviosului și sfintele
lui rugăciuni avîndu-le la călătorie, ca ale unui povățuitor și păzitor, a mers
pe calea ce-i era înainte și a ajuns în Sfînta Cetate a Ierusalimului, pe vremea
patriarhiei lui Iuvenalie.
Străbătînd toate locurile de acolo și închinîndu-se sfintelor
biserici, se gîndea pe care din două vieți să înceapă: pe cea singuratică, sau
pe a celor ce se mîntuiesc de obște; și a socotit că în singurătate se va liniști,
neștiind însă că și acolo se va lupta cu duhurile vicleșugului și că nu este
fără de primejdie. "Dacă cei ce ostășesc în lume nu sînt atît de pricepuți încît
la începutul luptelor să se arunce în foc, fiind încă neiscusiți și nedeprinși,
cu atît mai mult eu - zicea sfîntul întru sine -, neînvățînd încă mîinile mele
spre luptă și degetele mele la război, nici de sus fiind încins cu putere, cum
voi îndrăzni să aleg singurătatea împotriva începătoriilor, puterilor și stăpînitorilor
lumii întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății celor de sub
cer?
Se cade, mai întîi să mă împărtășesc cu sfinții nevoitori și
să învăț de la părinți cum mă voi lupta cu vrăjmașii cei nevăzuți; apoi, după
o vreme, să adun roadele cele ce cresc în singurătate și liniște".
Socotind acestea cu înțelepciune, pentru că avea într-însul
pe lîngă alte fapte bune, și înțelegerea cea desăvîrșită, care știe pe toate
să le socotească bine, îndată și-a căutat un povățuitor. În acea vreme era mai
iscusit între părinții ce viețuiau împrejurul Ierusalimului, un stareț oarecare,
anume Longhin, care avea chilia sa lîngă turnul ce se numea de cei vechi "al
lui David", unde, închizîndu-se, lucra cu iubire de osteneală, mierea cea dulce
a bunătăților.
Mergînd fericitul Teodosie la acest stareț a făcut începutul
ostenelilor monahicești și, lipindu-se de acel stareț cu tot sufletul, se povățuia
de dînsul la toată fapta bună; pentru că acel cuvios era mare cu cuvîntul și
cu fapta. După multă vreme, a fost mutat de către stareț, chiar fără voia sa,
la locul ce se numea vechea ședere; și aceasta pentru următoarea pricină: o
femeie dreptcredincioasă și văduvă cinstită, anume Glicheria, fiind slujitoare
a lui Hristos, a zidit în acel loc o biserică Preacuratei Stăpînei noastre Născătoare
de Dumnezeu, și stăruia cu dinadinsul, cu multă rugăciune, pe lîngă Cuviosul
Longhin, ca să dea voie lui Teodosie să locuiască lîngă biserica cea din nou
zidită; dar mucenicul nu voia la început a se despărți de părintele său, însă
fiind ascultător, s-a sălășluit acolo, după porunca părintelui; de aici a străbătut
pretutindeni vestea de bunătățile lui, pentru că fapta bună face arătat pe cel
ce o săvîrșește, precum și lumînarea aprinsă arată noaptea, pe cel ce o poartă.
Au început a veni la dînsul cei ce căutau folos și se adunau cei ce voiau ca
să fie următori ai vieții lui.
Viețuind fericitul acolo cîtăva vreme, s-a supărat de neodihnă,
pentru că nu suferea să fie slăvit de oameni; deci s-a dus de acolo la un munte,
unde era o peșteră, în care pînă astăzi se află sfintele lui moaște; aici, precum
se povestește de cei vechi, s-au odihnit de cale și au dormit acei trei magi,
care au mers la Hristos, în Betleem, cu daruri, și s-au întors pe altă cale
la țara lor. Deci, în acea peșteră s-a mutat Cuviosul Teodosie.
Această mutare a lui acolo a fost cu dumnezeiască rînduială,
ca astfel în acel loc să se ridice acea mărită lavră și să se adune pentru Hristos
Dumnezeu cete de oști duhovnicești. Fericitul, schimbîndu-și locul petrecerii
sale, și-a schimbat totodată și viața, începînd a călători pe o cale mai strîmtă.
Dorința lui era să împlinească totdeauna poruncile Domnului, iar mai vîrtos
era atît de cuprins de dragostea dumnezeiască, încît toate sufleteștile puteri
spre nimic din cele ale lumii nu le încorda, fără numai spre Unul Dumnezeu,
ca să-L iubească din tot sufletul, din toată inima și cu tot cugetul.
O asemenea dragoste avea în osteneli și nevoințe, încît nu va
putea nimeni să o spună cu amănuntul. Rugăciunea lui era neîncetată, privegherea
de toată noaptea, lacrimile din ochi totdeauna curgeau ca din niște izvoare;
apoi ținea postul fără măsură, pentru că 30 de ani n-a gustat nici pîine, ci
mînca numai fructe de finic, sau linte, sau ierburi și rădăcini de pustie, și
de acelea foarte puține, numai să nu moară de foame. Cînd nu se găsea acea hrană
prin pustie, hrana lui erau sîmburi de curmale, muiați în apă; iar sufletul
neîncetat își hrănea cu cuvîntul lui Dumnezeu, săturîndu-l cu dumnezeiasca rîvnă
dinăuntru.
Cu viața aceasta a strălucit ca o stea luminoasă și a fost știut
de cei ce locuiau în Palestina, căci este cu neputință a se ascunde cetatea
stînd deasupra muntelui; și veneau la dînsul unii dintre cei iubitori de bunătăți,
voind mai mult să aibă împreună cu dînsul acea pustnicească și liniștită viață
în peșteră, decît cea luminată din cetăți. Deci, la început avea șapte ucenici;
știind că celor ce încep a viețui după Dumnezeu nu le este mai de folos altceva
decît pomenirea morții, care este adevărata filosofie, le-a poruncit să sape
un mormînt, ca, privind spre dînsul, să-și aducă aminte de moarte, ca și cum
ar avea-o înaintea ochilor; iar după ce s-a gătit mormîntul, s-a dus părintele
să-l vadă și, stînd deasupra mormîntului, a zis către ucenicii săi ca și cum
ar glumi, iar cu ochii sufletești văzînd mai înainte cele ce aveau să fie: "Iată,
fiilor, mormîntul este gata, dar oare este cineva din voi gata de moarte, ca
să-l primească mormîntul acesta?".
Acestea zicînd sfîntul, un ucenic din cei ce erau de față, anume
Vasile, cu rînduiala de preot, apucînd înaintea altora, a căzut în genunchi
înaintea starețului, și plecîndu-și fața la pămînt, cerea binecuvîntarea ca
să moară și să fie pus în acel mormînt, zicînd: "Binecuvîntează-mă, părinte,
ca eu să înnoiesc mormîntul, eu să fiu mort mai înainte de frații care se gîndesc
la moarte". Atunci starețul s-a învoit.
Vasile intrînd în mormînt, sfîntul a poruncit a se face pomenire
pentru Vasile, ca pentru un mort, împlinind cîte poruncește legea pentru cei
răposați, la trei zile, la patru zile, la nouă zile și la patruzeci de zile.
Sfîrșindu-se pomenirea toată, s-a sfîrșit și fericitul Vasile, neavînd nici
o boală trupească, ci adormind și odihnindu-se ca întru-un somn dulce, a trecut
către Domnul.
Trecînd 40 de zile de la îngroparea lui, starețul a văzut pe
Vasile la pravilă, arătîndu-se între frați și cîntînd cu cîntăreții; apoi s-a
rugat lui Dumnezeu ca să li se deschidă ochii și celorlalți, să vadă pe cel
ce se arătase, și, văzîndu-l unul din frați, anume Aetie, de bucurie s-a repezit
să-l cuprindă cu mîinile, dar cel ce s-a arătat era de necuprins și îndată s-a
făcut nevăzut. Apoi, ducîndu-se, zicea în auzul tuturor: "Mîntuiți-vă, părinților
și fraților, mîntuiți-vă, zic; iar pe mine nu mă veți mai vedea aici".
Aceasta a fost întîia mărturie a bunătăților Cuviosului Teodosie,
căci avea un astfel de ucenic gata de moarte, cu a lui povățuire, și după moartea
cea trupească arătîndu-se viu cu sufletul, după cuvîntul Domnului din Evanghelie:
Cel ce crede în Mine, de va și muri, viu va fi. Despre celelalte daruri
minunate ale starețului, ce i s-au dat de la Dumnezeu, cuvîntul de față le va
arăta.
Sosind praznicul Învierii lui Hristos, ucenicii sfîntului, care
erau în acea vreme 12, se mîhneau că nu aveau ce să mănînce la praznic, nici
pîine, nici unt și nimic altceva din cele de mîncare; iar ceea ce era mai de
întristare, era că nici dumnezeiasca Liturghie nu putea să se săvîrșească, la
un praznic ca acela luminat, nefiind prescuri, nici vin de slujbă, încît rămîneau
lipsiți și de împărtășirea Sfintelor Taine; deci, cîrteau puțin între dînșii
asupra cuviosului, în taină. El, avînd neîndoită nădejde spre Dumnezeu, a poruncit
fraților să împodobească bine dumnezeiescul Altar și să fie fără de grijă, apoi
le-a zis: "Cel ce a hrănit pe Israil de demult în pustie și mai pe urmă cu puține
pîini a săturat multe mii de oameni, Acela se va îngriji și de noi; pentru că
și acum ca și înainte, atît cu puterea, cît și cu purtarea de grijă, același
Dumnezeu este în veci".
Acestea le-a grăit cuviosul cu nădejde și îndată s-au împlinit
cuvintele lui; precum de demult lui Avraam i-a stat de față - în Muntele Horeb
-, berbecele gata spre jertfă, așa și acestui fericit stareț, prin purtarea
de grijă a lui Dumnezeu i s-au gătit toate cele de trebuință. Căci, apunînd
soarele, a venit un iubitor de Dumnezeu la peștera lor, aducînd de la casa lui,
pustnicilor din pustie, doi catîri încărcați cu fel de fel de hrană și cu prescuri
și vin, spre săvîrșirea dumnezeieștilor Taine.
Văzînd acestea, ucenicii fericitului, s-au bucurat și au cunoscut
de ce dar s-a învrednicit de la Dumnezeu starețul lor. Deci, au prăznuit cu
veselie Paștele, iar hrana adusă le-a fost destulă în cele cincizeci de zile.
După aceea, fiind iarăși lipsă de hrană, frații se mîhneau, chinuindu-se de
foame.
Un oarecare bărbat bogat făcea într-acea vreme milostenii multe
tuturor mînăstirilor celor din Palestina, iar locașul lui Teodosie, care era
în peșteră, îl trecea cu vederea, neștiindu-l, și prin acesta Dumnezeu îi încerca
credința; deci, supărau frații pe părintele ca și pe sine și pe dînșii să se
facă cunoscuți înduratului bogat, ca să ia și ei, ca și celelalte mînăstiri,
milostenie spre hrană.
Cuviosul Teodosie, nevoind nicidecum să fie cunoscut de cineva
din mireni și nădăjduind nu spre oameni, ci spre Dumnezeu, care deschide mîna
Sa și satură pe tot cel viu de bunăvoie, mîngîia pe ucenicii săi și-i învăța
ca în răbdare să aștepte mila lui Dumnezeu, nădăjduind spre Acela Care satură
tot sufletul cel flămînd; pentru că, dacă dă hrană dobitoacelor celor necuvîntătoare
și puilor corbilor, celor ce-l cheamă pe El, cu atît mai vîrtos făptura Sa cea
înțelegătoare și cuvîntătoare nu o va lipsi de hrana cea trebuincioasă.
Astfel, mîngîind sfîntul pe frații cei împuținați cu sufletul,
a venit cineva la el, aducînd un dobitoc încărcat cu multe bucate, și acela
mergea nu la peștera lui Teodosie, ci aiurea, ca să dea bucatele ce aducea;
iar cînd era aproape de peșteră și voia să treacă de ea, dobitocul a stat și
nu mergea mai departe din loc; deși era bătut de stăpînul său, totuși stătea
nemișcat în loc, ca piatra; deci, cunoscînd omul acela că voia lui Dumnezeu
și puterea nevăzută țineau dobitocul de stătea nemișcat, i-a slăbit frîul și
l-a lăsat ca să meargă unde va voi. Dobitocul, ca și cum ar fi fost tras cu
mîna, a mers drept la locașul Cuviosului Teodosie, care era în peșteră. Deci,
cunoscînd omul bunavoire a Domnului și purtarea de grijă pentru robii Săi, a
dat toate bucatele cuviosului stareț și ucenicilor lui. Într-acea vreme au încetat
ucenicii sfîntului a se mai împuțina cu sufletul și se sîrguiau să fie rîvnitori
nădejdii și credinței celei tari către Dumnezeu, precum și către părintele lor.
Înmulțindu-se frații în toate zilele, pentru că izvoarele darurilor
de care era plin Sfîntul Părinte chema la sine multe suflete care iubeau fapta
bună, pe care ar putea cineva să-i numească cerbi înțelegători și doritori de
izvoarele cele duhovnicești; căci mulți senatori și bogați au venit să locuiască
cu dînsul. Însă peștera fiind strîmtă pentru a încăpea atît de mulți, frații
rugau pe cuviosul ca să lărgească mînăstirea afară de peșteră și să facă loc
mai mare oilor celor cuvîntătoare. Ei ziceau: "Nu te îngriji, părinte, de cele
pentru zidirea mînăstirii, ci numai poruncește, căci mîinile noastre sînt de
ajuns".
Atunci văzînd sfîntul că este silit să fie păstor la o turmă
mai mare și se tulbură liniștea, se muncea de felurite gînduri, pe de o parte
nevrînd să lase liniștea, ca pe o adevărată maică, iar pe de alta îngrijirea
pentru frați o socotea a fi mai mare lucru; pentru că omul este dator să viețuiască
nu numai pentru el însuși, ci mai mult pentru aproapele, pentru care lucru însuși
Hristos Domnul a fost pildă, adunînd ucenici și apoi, fiind păstor oilor celor
cuvîntătoare, Și-a pus chiar sufletul pentru dînsele.
Acestea gîndind Cuviosul Teodosie, nu pricepea de ce să se țină?
De liniște, ori de grija pentru mîntuirea fraților; deci, uneori se ducea cu
gîndul la una, iar alteori spre cealaltă. Atunci, ce a făcut fericitul? Toate
le-a îndreptat spre Dumnezeu, Care poate pe amîndouă să le aducă spre folos;
pentru ca și de roadele liniștii să nu se păgubească, și nici plata pentru mîntuirea
și îngrijirea fraților să n-o lase. De vreme ce nu în singurătatea trupului,
ci în bunăstare și în alinarea inimii, se săvîrșește viața monahicească.
Cuviosul avea în minte și proorocia Sfîntului Simeon Stîlp-nicul,
care îi proorocise despre păstorirea oilor celor cuvîntătoare.
Însă el încredința voii lui Dumnezeu lucrul ce avea să înceapă
și Lui se ruga ca să-i arate cu încredințare, de îi va fi plăcută zidirea mînăstirii,
și cu semn de minune să-i arate locul pe care să se pună temeliile locașului.
Luînd o cădelniță și umplînd-o de cărbuni stinși, a pus tămîie
și umbla prin pustie, rugîndu-se astfel:
"Dumnezeule, Cel ce prin multe și mari minuni ai încredințat
pe Israel și pe plăcutul Tău Moise, prin felurite semne, ca să primească începătoria
peste poporul Tău; după aceea toiagul l-ai prefăcut în șarpe, iar mîna ai umplut-o
de lepră și apoi ai însănătoșit-o; Cel ce ai schimbat apa în sînge și sîngele
iarăși în apă cu înlesnire l-ai prefăcut; Cel ce ai dat lui Ghedeon prin lînă
semnul biruinței, Făcătorule al tuturor și Atotțiitorule; Cel ce lui Iezechia,
prin umbra cea întoarsă înapoi pe trepte, i-ai încredințat adăugire de viață;
Cel ce rugăciunile lui Ilie le-ai ascultat și foc din cer ai trimis, pentru
întoarcerea necredincioșilor și ai ars lemnele, jertfele și pietrele; Tu și
acum același Dumnezeu ești, ascultă-mă pe mine, robul Tău, și-mi arată locul
unde va fi plăcut Stăpînirii Tale, ca să se ridice sfînta biserică și să se
facă locaș robilor Tăi și ucenicilor mei. Vei arăta aceasta cu adevărat, în
locul unde se vor aprinde acești cărbuni de la sine, în slava Ta, spre cunoștința
multora și spre încredințarea adevărului".
Acestea și altele asemenea grăindu-le în rugăciune, înconjura
locurile pe care le vedea, unele mai cuviincioase decît altele pentru mînăstire;
și a ocolit mult pămînt pustiu pînă la locul ce se numea Cutil și pînă la malurile
iezerului celui cu smoală, avînd acei cărbuni stinși în cădelniță. Cînd a văzut
că nu se aprind, nici dorirea lui nu se împlinea, a gîndit să se întoarcă la
peșteră.
Deci, întorcîndu-se și nefiind departe de peșteră - o! cine
va lăuda după vrednicie puterea Ta, Nemuritorule Împărate! -, îndată a ieșit
din cădelniță fum binemirositor, căci cărbunii s-au aprins. Atunci a cunoscut
sfîntul că acela este locul unde binevoiește Dumnezeu să zidească locașul, arătînd
nu cu graiul, ci prin minune. Îndată ucenicii sfîntului s-au apucat de lucru,
punînd temelia; apoi au zidit biserica, chiliile, ograda și locaș larg degrabă
au făcut, cu ajutorul Celui Preaînalt; deci, lavra Cuviosului Teodosie s-a făcut
vestită și slăvită și într-însa s-a început viață de obște.
A dat Domnul în lavra aceea toată îndestularea, încît cei ce
locuiau într-însa se îmbogățeau nu numai cu duhovnicești bogății de lucruri
bune, ci și de cele trupești nu se simțea trebuință; și era acolo odihna nu
numai a monahilor, ci și a mirenilor, străinilor, călătorilor, săracilor, scăpătaților,
bolnavilor și neputincioșilor. Deoarece Cuviosul Teodosie era milostiv, iubitor
de oameni și îndurat, arătînd că este din inimă tuturor părinte, tuturor prieten
iubit, tuturor rob și slujitor osîrdnic, curățind rănile bolnavilor, mîngîind
pe cei leproși, adăpîndu-i și făcîndu-le toată slujirea.
Apoi arăta mare dragoste spre cei ce veneau de pretutindeni,
ospătîndu-i, odihnindu-i și cu toate trebuințele îndestulîndu-i; astfel, cuviosul
era adăpostire de obște a tuturor, de obște primitor, de obște casă, de obște
ospăț, de obște vistierie a neputincioșilor, flămînzilor, săracilor și a străinilor;
pentru că toți se îndulceau de dragostea aceluia, de mila și de îndurările sale
și nu era nimeni trecut cu vederea de dînsul. Aceasta au văzut-o cei ce slujeau
la mese în mînăstire, căci uneori se întîmpla a se pune 100 de mese într-o zi,
pentru toți cei ce veneau, străini și săraci; atît era de iubitor de străini
Cuviosul părinte Teodosie.
Dar Dumnezeu Însuși, fiind dragoste și văzînd atîta dragoste
către aproapele în plăcutul Său, i-a binecuvîntat mînăstirea lui; căci într-însa,
fiind puțină hrană, se înmulțea nevăzut și sătura multe mii de oameni.
Odinioară, fiind foamete în Palestina și mulțime de săraci și
scăpătați adunîndu-se de pretutindeni la porțile mînăstirii, ca să-și ia obișnuita
milostenie, ucenicii s-au întristat și au spus fericitului că n-au atîta hrană
ca să dea tuturor care cereau; iar el, căutînd cu mîhnire asupra lor, le-a defăimat
necredința și le-a zis: "Îndată să deschideți porțile, ca toți să intre". Deci,
intrînd săracii și scăpătații, au șezut la rînd. Cuviosul a poruncit ucenicilor
ca să pună pîine înaintea lor și, mergînd ucenicii mîhniți la cămara cu pîine,
crezînd că nu vor afla nimic: o! minune, deschizînd cămara, au găsit-o plină
de pîini, pentru că mîna lui Dumnezeu, purtătorul de grijă al tuturor, a umplut-o
pentru credința robului Său.
Atunci frații au lăudat pe Dumnezeu pentru o minune ca aceasta
și s-au minunat de nădejdea cea mare a părintelui lor. Făcîndu-se praznic în
mînăstirea lor, în ziua Adormirii Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, și la
praznic venind mult popor și nefiind bucate îndeajuns pentru toată mulțimea,
Cuviosul Teodosie căutînd spre cer și puține pîini binecuvîntînd, a poruncit
să le pună înaintea mulțimilor; înmulțindu-le Dumnezeu, a săturat poporul, precum
s-a săturat odinioară din cele cinci pîini, ba încă și pentru cale și-au luat
merinde.
Frații, adunînd prisosul rămas, multe coșnițe au umplut, pe
care păstrîndu-le, au mîncat din ele mult timp. De multe ori, mii de oameni
fiind adunați la mînăstire, încît se părea că nici fîntînile nu vor fi destule
spre adăparea atîtor suflete, toți erau hrăniți cu mîinile hrănitorului celui
milostiv. Apoi a zidit cuviosul multe case pentru străini și multe bolnițe,
pentru monahi și deosebite pentru mireni, precum și pentru cei prea îmbătrîniți
în osteneli. Ba încă cerceta și pe cei ce erau în munți și în peșteri și se
îngrijea de dînșii ca un tată de copiii săi, miluindu-i cu îndurările. Drept
aceea, le purta de grijă de toate cîte trebuiau corpului și sufletului, învățîndu-i
și dojenindu-i și pe mulți izbăvindu-i de înșelăciunea satanei.
Dar în locașul cuviosului erau frați nu numai de un neam și
de o limbă, de aceea a făcut și alte biserici în care fiecare neam să binecuvînteze
pe Dumnezeu în graiul său. Drept aceea, în biserica cea mare a Preacuratei Născătoare
de Dumnezeu erau grecii, într-a doua erau iviriții, iar într-a treia armenii,
care cîntau în limbile lor rînduiala bisericească, de șapte ori pe zi, după
cum zice David: De șapte ori în zi Te-am lăudat, Doamne.
Însă pentru cei bolnavi biserica era deosebită. În vremea împărtășirii
cu Preacuratele Taine, toți frații din toate bisericile se adunau în biserica
cea mare, în care cîntau grecii, și împreună se împărtășeau.
Deci, toți frații petrecători aici, fiii cuviosului părinte,
pe care duhovnicește i-a născut și în învățătură păstorește i-a crescut și la
faptă bună i-a povățuit, erau în număr de 693, din care mulți erau conducători
de la alte mînăstiri, învățîndu-se aici ocîrmuirea cea bună de la Sfîntul Teodosie,
cel plin de duhovnicească înțelepciune, care își păștea turma, nu certînd-o
cu toiagul, ci cu cuvîntul păstorind-o; adică cu cuvîntul cel dres cu sare,
care mișca sufletul și străbătea pînă la adîncul minții; căci cu cuvîntul și
cu fapta învăța singur, făcîndu-se pildă a turmei. Pentru aceea, cînd sfătuia
cu dragoste sau certa pe cineva, era înfricoșător. Cu toate acestea era iubit
de toți și dulce la vorbă.
La dînsul era minunat și lucrul acesta, că fiind neînvățat în
înțelepciunea cea din afară, nici iscusit în cărțile elinești, dădea învățătură
cu atîta îndestulare de cuvinte, încît nici dacă ar fi îmbătrînit cineva în
cărți și ar fi străbătut desăvîrșit învățătura retoricească cu vorbire frumoasă,
nu putea să se asemene lui. Pentru că învăța nu din înțelepciunea cea omenească,
ci din darul lui Dumnezeu, care grăia către dînsul precum către proorocul Ieremia
în taină: Iată, am dat cuvintele Mele în gura ta.
Apoi, fericitul grăia de la dînsul multe cuvinte alese, iar
altele din cuvintele apostolești, din așezămintele Sfinților Părinți și din
cuvintele cele pustnicești ale Marelui Vasile, al cărui urmaș era cu viața,
și rîvnitor al Scripturilor celor de Dumnezeu înțelepțite, ale acestui sfînt.
Este bine și de folos să pomenim o învățătură a lui, din cele multe și mari;
adică aceasta:
"Rogu-mă vouă, fraților, zicea el, pentru dragostea Domnului
nostru Iisus Hristos, care S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre, să ne îngrijim
de sufletele noastre, să ne întristăm pentru deșertăciunea acestei vieți trecătoare,
să ne îndreptăm spre cele viitoare, în mărirea lui Dumnezeu și a Fiului Său;
să nu petrecem în lenevire și slăbănogire, trecîndu-ne vremea de astăzi în trîndăvie
și amînînd începerea lucrului celui bun pînă mîine, ca nu cumva să fim aflați
fără fapte bune, de către Cel Care cere sufletele noastre și ne vom lipsi din
cămara cea de bucurie; atunci în deșert vom plînge pentru vremea vieții cea
trecută rău, tînguindu-ne, cînd nici un folos nu va fi celor ce se căiesc. Acum
este vremea bine primită; acum este ziua mîntuirii, acesta este veacul pocăinței,
iar cel viitor al răsplătirii. Acesta este al lucrării, iar acela al răsplătirii.
Acesta este al răbdării, iar acela al mîngîierii.
Acum Dumnezeu este ajutător al celor ce se întorc din calea
cea rea, iar atunci va fi înfricoșător întrebător al faptelor omenești, al cuvintelor
și al gîndurilor, înaintea Căruia nu este cu putință a se tăinui. Acum să ne
îndulcim de îndelunga Lui răbdare, iar atunci vom cunoaște dreapta Lui judecată,
cînd vom învia, unii spre munca veșnică, iar alții spre viața veșnică; și vom
lua fiecare după faptele noastre. De ce întîrziem dar să ne supunem lui Hristos,
Celui ce ne-a chemat în cereasca Lui împărăție? Oare să nu ne trezim? Oare să
nu ne întoarcem de la viața cea deșartă, spre evangheliceasca desăvîrșire?
Va veni ziua Domnului cea înfricoșată și de spaimă, în care
cei ce vor fi de-a dreapta lui Dumnezeu și prin fapte bune se vor apropia de
El, vor fi primiți în Împărăția cerească, iar pe cei de-a stînga, care vor fi
lepădați pentru lipsa faptelor bune, îi va acoperi focul gheenei, întunericul
cel veșnic și scrîșnirea dinților.
Noi zicem că sîntem doritori de cereasca împărăție, iar pentru
ca s-o cîștigăm nu ne îngrijim; și neostenindu-ne cîtuși de puțin la împlinirea
poruncilor Domnului, în deșertăciunea minții noastre nădăjduim să cîștigăm cinstea
cea întocmai ca a acelora care pînă la moarte s-au nevoit împotriva păcatului".
Așa învățînd cuviosul pe ucenicii săi, îi povățuia să aibă multă
sîrguință spre mîntuire. Însă acum este vremea să pomenim și de rîvna lui pentru
dreapta credință; pentru că, deși era blînd cu obiceiul către toți, însă unde
se făcea nedreptate dreptei credințe, acolo el era ca un foc arzător sau ca
o sabie tăietoare, armă nebiruită asupra celui potrivnic.
În acea vreme împărățea Anastasie (491-518), cel ce luase sceptrul
după Leon cel Mare (457-474) și după Zenon (474-491); împărăția aceluia se părea
ca un rai de plăcere, dar mai pe urmă s-a arătat ca un cîmp pustiu, pentru că
se făcuse ca unii din păstorii care risipesc și pierd turma lor și cu apă tulbure
își adapă oile, fiindcă s-a vătămat cu eresul lui Eutihie și al lui Sever cel
fără de minte; astfel, tulbura Biserica lui Dumnezeu, lepădînd al patrulea Sinod
sobornicesc al Sfinților Părinți, cel din Calcedon (451); apoi izgonea pe episcopii
cei dreptcredincioși de pe scaunele lor, iar pe cei rău slăvitori îi punea în
locurile acelora; precum și pe mulți din cei dreptcredincioși plecîndu-i spre
a sa rătăcire, pe unii cu îngroziri, iar pe alții cu cinste și cu daruri.
Acela a îndrăznit cu meșteșugul lui cel înșelător a se atinge
și de acest stîlp nemișcat întru credință, de Cuviosul părintele nostru Teodosie.
Vicleșugul era astfel: Anastasie a trimis 30 de litre de aur cuviosului, ca
și cum ar fi spre hrana și îmbrăcămintea săracilor și spre trebuința bolnavilor,
iar în fapt el vîna voința cuviosului pe care toată Palestina îl asculta și
sfatul său îl urma; iar marele părinte, cunoscînd vicleșugul împăratului, s-a
făcut ca un vultur zburător în nori, neajuns de nimeni, căci cuviosul mai ales
vîna pe împărat, care voia să-l prindă pe el.
Deci, aurul cel trimis nu l-a lepădat, ca să nu arate că defaimă
credința împăratului și să nu dea pricină mîniei lui; ba încă prin milostenia
făcută din aurul acela să-i mijlocească de la Dumnezeu milă, povățuindu-l pe
calea cea dreaptă. Dar întru nimic n-a sporit milostenia, de vreme ce nu cu
dreptate, ci cu vicleșug a fost trimis aurul. Însă împăratul nădăjduia să aibă
pe Teodosie la un gînd cu sine, de vreme ce luase aurul, dar deșartă i-a fost
nădejdea lui.
Pentru că venind vremea în care împăratul, prin scrisorile sale,
cerea de la cuviosul mărturisirea credinței - însă o mărturisire cum el nădăjduia,
unită cu a lui Eutihie și a lui Sever -, atunci cuviosul, adunînd pe toți cetățenii
pustiului, ca un bărbat puternic și povățuitor de oaste duhovnicească, a stat
cu tărie împotriva păgînătății eretice.
Împăratului i-a răspuns prin scrisoare astfel: "Cînd aceste
două ne stau în față, împărate, adică, ori cu urîciune voind a viețui fără minte,
ori a muri cu cinste, urmînd dogmelor celor drepte ale sfinților, să știi că
moartea mai mult o cinstim, pentru că nu primim dogmele cele noi, ci urmăm așezămintele
părinților celor care au fost mai înainte; iar pe cei care voiesc a născoci
altele, pe aceia cu dreaptă credință îi lepădăm și îi dăm blestemului și din
cei hirotoniți de cei fără de minte, nu primim pe nici unul. Să nu ne fie nouă
aceasta, Hristoase, Împărate!
Iar de s-ar întîmpla ceva într-aceasta, punînd martor al adevărului
pe Dumnezeul cel hulit de dînșii, împotrivă vom sta pînă la sînge; și precum
pentru patrie, astfel și pentru dreapta credință ne vom pune cu plăcere sufletele
noastre, chiar de am vedea Sfintele Locuri pierdute prin foc. Pentru că, ce
trebuință este numai de nume, adică să se numească locuri sfinte, cînd acea
sfințenie suferă de la eretici ocară cu fapta. Drept aceea, noi nicidecum nu
voim, nu numai să grăim, dar nici să gîndim ceva împotriva sfintelor soboare
a toată lumea. Dintre care cel dintîi a fost împodobit cu trei sute optsprezece
părinți, care s-au adunat la Niceea, contra lui Arie și anatemei dîndu-l pe
ticălosul acela, l-au înlăturat de la trupul Bisericii, de vreme ce necredinciosul
dogmatiza pe Fiul lui Dumnezeu străin de ființa Tatălui și aducea dogmele nedreptei
credințe.
Al doilea sinod, prin îndemnarea dumnezeiască s-a adunat la
Constantinopol, contra lui Macedonie, care grăia hule asupra Duhului Sfînt.
Al treilea s-a adunat la Efes, contra lui Nestorie cel cu limba necurată, care
hulea trupul lui Hristos cel luat din Preacurata Fecioară. După aceasta s-a
adunat în Calcedon soborul celor trei sute trei zeci de purtători de Dumnezeu
părinți, care au grăit întocmai cu sinoadele cele dintîi, iar pe cele grăite
de cei de mai înainte le-au întărit; apoi, pe ticălosul și hulitorul Eutihie,
împreună cu Dioscor, l-a înlăturat de la sfințitul și bisericescul trup și apostoleasca
credință au întărit-o; iar pe tot cel ce gîndea cele potrivnice l-a socotit
străin de Biserica lui Hristos.
În fața acestor sinoade să se aprindă asupra noastră foc, să
se ascută sabie și moartea cea mai amară să ne pună nouă în față, iar mai ales,
de se poate, nenumărate morți să fie, noi nicidecum nu ne vom lepăda de dreapta
credință adevărată, nici prin eres nu vom necinsti cele ce părinții bine le-au
primit. Martori să ne fie sudorile și nevoințele cele multe, pe care le-au suferit
Sfinții Părinți pentru credință. Ci acelea vor rămîne tari și nemișcate pentru
noi, ca și pentru aceia cărora cu cuviință este a urma pe Dumnezeu, iar pacea
lui Dumnezeu, care covîrșește toată mintea, să fie povățuitoare și păzitoare
stăpînirii tale."
Cu această scrisoare cuviosul a arătat rîvna sa pentru dreapta
credință. Citind aceasta împăratul, s-a rușinat și s-a mai potolit puțin; apoi
și războiul cel dinăuntru asupra celor dreptcredincioși a încetat o vreme. După
aceea, a scris cuviosului cu smerenie, aruncînd asupra altora pricina tulburării
bisericești, zicînd: "La acest lucru nou nu sîntem noi pricinuitori, omule al
lui Dumnezeu, pentru care cu îndrăzneală chemăm ca martor ochiul lui Dumnezeu
cel atotvăzător; ci de la aceia iese atîta tulburare, care mai mult decît alții
se cădea să cinstească dogmele. Căci ei, dorind fiecare ca să se arate și cu
cuvîntul și cu vrednicia mai întîi, unul pe altul se întrec și caută să ne atragă
și pe noi către ei. Înștiințat lucru să fie cuvioșiei tale, că unii din monahi
și din clerici, părîndu-li-se a înțelege drept niște sminteli ca acestea, au
pornit sîrguindu-se, precum am zis, ca să se arate pe ei mai întîi".
După aceasta, trecînd puțină vreme, iarăși s-a întărîtat împăratul,
avînd nestatornicie, și s-a ridicat asupra dreptei credințe. Deci, iarăși s-au
dat în toate părțile, cum și în sfînta cetate a Ierusalimului, porunci împărătești,
care lepădau sfintele soboare, dar mai ales pe cel din Calcedon. Atunci, iarăși
s-a arătat duhovnicescul ostaș, Cuviosul Teodosie, care era acum bătrîn cu anii,
însă avea putere de tînăr. Căci toți de frică tăcînd și cei mai mulți învoindu-se
cu împăratul, cuviosul venind din locașul său, a intrat în sfînta biserică cea
mare a Ierusalimului; apoi, urcîndu-se acolo unde este obiceiul preoților a
face citire către popor și cu mîna făcînd semn de tăcere, cu mare glas a strigat:
"Dacă nu socotește cineva pe cele patru sfinte sinoade a toată lumea, întocmai
ca și pe cele patru Evanghelii, anatema să fie".
Acestea zicîndu-le, ca un înger a înspăimîntat pe popor și nici
unul din potrivnici n-a îndrăznit să zică vreun cuvînt. Apoi, chemînd pe ucenicii
săi cei mai aprinși în credință, umbla prin cetăți și prin sate, pierzînd eresul
și întărind buna credință. Aflînd împăratul despre acest lucru, l-a pedepsit
cu izgonire, neștiind ticălosul că se apropia sfîrșitul său. Deci, cuviosul
a fost trimis în surghiun, iar împăratul Anastasie în curînd s-a lipsit de viața
cea pămîntească, vremelnică. Atunci, îndată mărturisitorul lui Hristos, Teodosie,
s-a întors în locașul său, împreună cu toți ceilalți care au pătimit izgoniri
pentru dreapta credință. Agapit, episcopul Romei vechi și Efrem, episcopul Antiohiei,
au scris către dînsul, fericindu-l cu multe laude pentru răbdarea ce a arătat
și pentru izgonirea ce a suferit pentru adevărata credință, încît era gata să
sufere și moarte.
Acum este vremea să trecem la povestirea minunilor Sfîntului
Teodosie.
În timpul acela, cînd porunca păgînă a împăratului Anastasie
se punea de față, în cetatea Ierusalimului erau adunați toți părinții din locașurile
Palestinei. Cuviosul Teodosie, precum am zis, venind acolo cu ucenicii săi,
și tot soborul acesta fiind în locul ce se cheama Ierotion. În acel loc este
un scaun mare, zidit de marele Constantin, unde în toți anii se făcea înălțarea
cinstitei Cruci a Domnului.
Atunci, o femeie oarecare, avînd în sînurile sale o durere pe
care doctorii o numeau carchin (cancer), pătimind de multă vreme și neavînd
nici o ușurare de la ei, a venit acolo și stătea întristată aproape de ceata
sfinților; apoi, apropiindu-se de unul din ei (acesta era Cuviosul Isidor, care
mai pe urmă a fost egumen al locașului Suchiei), i-a arătat, plîngînd, boala
sa și l-a întrebat dacă este în acel sobor Cuviosul Teodosie și cum este el
la chip. Isidor i-a arătat cu degetul pe sfînt; deci, ea mergînd către dînsul,
nu într-alt chip, ci ca și femeia aceea căreia îi curgea sînge și care s-a atins
de marginea hainei Domnului, așa și dînsa și-a descoperit pieptul și s-a atins
în taină de haina monahicească ce era pe cuviosul și îndată a cîștigat tămăduire.
Aceasta nu s-a tăinuit de cuviosul, căci întorcîndu-se către
femeie, i-a zis: "Îndrăznește fiică, căci Stăpînul meu a zis: Credința ta
te-a mîntuit". Fericitul Isidor cu sîrguință a alergat la femeie, vrînd
să vadă minunea ce se făcuse; și a văzut că nici un semn nu se mai afla în acel
loc, unde erau rănile netămăduite.
După moartea împăratului Anastasie și după întoarcerea din surghiun
a cuviosului părinte, obiceiul lui era ca să meargă în Betleem pentru rugăciuni.
Odinioară, vrînd să se odihnească de oboseală, s-a abătut din cale la locașul
Cuviosului Marchian; iar el, cu dragoste primind pe doritul oaspete, nu avea
cu ce să-l ospăteze - pentru că într-acea vreme nu avea nici pîine, nici grîu,
și după îndestulată vorbă duhovnicească, cînd a fost vremea mesei, Marchian
a poruncit ucenicilor săi ca, fierbînd linte, s-o pună înaintea lor.
Teodosie, înțelegînd sărăcia cea mare în care se afla Marchian,
a poruncit ucenicilor săi să aducă pîinile ce le adusese de acasă în traistă
pentru călătorie și să le pună înainte. Plecînd ucenicii, Cuviosul Marchian
a zis către Cuviosul Teodosie: "Să nu te superi pentru aceasta părinte, că ți-am
făcut ospăț sărac, nici să te mîhnești că n-am pus pîine înainte, pentru că
sîntem foarte mult lipsiți și n-avem grîu nicidecum".
Zicînd el aceasta, minunatul Teodosie a căutat spre barba lui
Marchian și a văzut un grăunte de grîu, care nu se știe de unde căzuse în barbă,
pe care luîndu-l încetișor cu dreapta și cu fața veselă zîmbind, i-a zis: "Iată
grîul; deci cum ziceți că grîu nu aveți?" Fericitul Marchian luînd cu bucurie
grăuntele din mîinile lui Teodosie, ca pe o sămînță bine roditoare, a poruncit
să-l ducă în jitniță, crezînd că binecuvîntarea Sfîntului Teodosie, fără osteneală,
va aduce rod mai mult decît holdele cele lucrate.
Aceasta s-a și întîmplat, pentru că a doua zi după plecarea
lui Teodosie, ucenicii vrînd să deschidă ușile jitniței, au găsit-o plină cu
grîu, încît nici ușile nu se puteau deschide. Deci, Marchian a trimis la Cuviosul
Teodosie, înștiințîndu-l despre minunea ce se făcuse, mulțumindu-i pentru înmulțirea
grîului. Cuviosul i-a răspuns: "Nu eu, ci tu, părinte, ai înmulțit grîul, căci
din barba ta s-a luat acel grăunte".
Altă dată o femeie cinstită din Alexandria a venit la locașul
Cuviosului Teodosie, cu micul său fiu, care văzînd pe sfîntul părinte de departe,
a strigat către mama sa, arătînd cu degetul spre fericitul: "Acesta m-a izbăvit
de înecare în puț, ținîndu-mă de mînă ca să nu mă afund în apă". Iar mama, căzînd
la picioarele cuviosului, a zis: "Pruncul acesta, jucîndu-se cu alții, a căzut
din nebăgare de seamă în puțul cel mai adînc și socoteam că s-a înecat acolo
și a murit.
Deci, tînguindu-ne pentru dînsul ca după un mort, am slobozit
un om în puț, ca să scoatem din apă trupul pruncului, iar el s-a aflat viu,
șezînd deasupra apei. Mirîndu-ne, și întrebîndu-l cum de nu s-a afundat în apă,
el ne-a spus că un monah bătrîn, arătîndu-se, l-a apucat de mînă și-l ținea
deasupra apei. Deci, eu de atunci luîndu-mi pruncul, înconjor cetățile, satele,
munții și pustiile, pînă ce voi afla pe acel părinte; și iată te-am aflat pe
cuvioșia ta, pe care te-a cunoscut pruncul meu, cel mîntuit de înecare prin
tine".
O altă femeie, pătimind grele dureri în toți anii după nașterea
copiilor pe care îi năștea morți, deși mult roditoare, tot nu avea fii; ea era
mult roditoare, căci năștea adeseori, dar fără fii, căci rodul era mort mai
înainte de a ieși din pîntece. Deci, a rugat cu lacrimi pe Cuviosul părinte
Teodosie, ca și el să se roage pentru dînsa, să înceteze pierzarea fiilor care
se nasc dintr-însa și să i se ușureze durerile cele grele.
L-a mai rugat pe cuviosul, că de va naște vreun prunc de parte
bărbătească, să-i dea voie, să-i pună numele Teodosie. Că zicea: "De vei porunci
ca acela care are să se nască din mine să se cheme cu numele tău, nădăjduiesc
că va fi viu pruncul".
Cuviosul s-a învoit la cererea ei și a făcut rugăciune către
Dumnezeu cu dinadinsul pentru dînsa; cînd era să nască, n-a avut durerile de
mai înainte, ci a născut mai ușor, și cel născut era viu și de parte bărbătească;
apoi l-a numit cu numele cuviosului; iar înțărcîndu-l și mai crescînd puțin,
l-a dus în locașul cuviosului părinte și l-a dat lui Dumnezeu spre călugărie.
Asemenea și altă femeie din Betleem, întristîndu-se pentru copiii
săi, care mureau, cînd a numit pe pruncul născut după numele cuviosului, l-a
avut viu și a crescut sănătos cu trupul, făcîndu-se om iscusit, fiind un zidar
ales.
Odată supărau pe oameni în Palestina omizile și lăcustele, dar
cuviosul era foarte bătrîn în acea vreme, neputînd nici a umbla; însă a poruncit
ucenicilor să-l aducă în cîmp, unde se făcea pierzarea roadelor pămîntului;
acolo a certat lăcustele și omizile, zicînd: "Așa vă poruncește vouă Stăpînul
vostru cel de obște al tuturor, să nu pierdeți ostenelile omenești și să nu
mîncați hrana săracilor". Îndată lăcustele s-au dus ca un nor, iar omizile au
pierit.
Altă dată frații aveau trebuință de haine, încît erau foarte
lipsiți și dezbrăcați și-l supărau pe cuviosul, venind la el; iar el nu avea
ce să le dea, ca să-și cumpere haine și-i era milă. Însă după făgăduința Stăpînului
a toate, grăia către dînșii: Nu vă îngrijiți de ziua de mîine, ci căutați
mai întîi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, căci toate celelalte
se vor adăuga vouă; pentru că Tatăl vostru cel ceresc știe de ce aveți trebuință
mai înainte de cererea voastră.
Așa mîngîind sfîntul pe frați, a venit un bărbat necunoscut
de nimeni, care nici n-a spus cine-i și de unde este. Acesta a dat cuviosului
o sută de galbeni pentru trebuința mănăstirească și s-a dus. Cuviosul, mulțumind
lui Dumnezeu pentru o purtare de grijă ca aceea, a dat galbenii pentru îmbrăcămintea
fraților și s-au îndestulat toți cu haine multă vreme.
Iulian, păstorul Bisericii Vostriei, care la începutul vîrstei
sale învățase de la cuvios citirea cărților, a spus despre dînsul: "Am venit
odată - zice el -, cu cuviosul părinte în Vostria; și iată o femeie vestită
cu răutatea, întîmpinîndu-ne, a căutat spre cuvios cu mînie și l-a numit înșelător
și mincinos; dar îndată a ajuns-o pedeapsa lui Dumnezeu, căci, deodată căzînd,
a murit.
Mi s-a întîmplat, spunea același Iulian, a merge pe lîngă o
mînăstire în care erau monahi cuprinși de eresul lui Sever, care, văzîndu-ne,
au început a da în toaca bisericii spre adunarea fraților, mai înainte de obișnuita
vreme a cîntării; iar cuviosul, înțelegînd că vrea să ne facă oarecare asupreală,
s-a aprins cu dreaptă mînie și proorocește a zis cuvîntul Stăpînului nostru
Hristos: Nu va rămîne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească.
N-a zăbovit împlinirea cuvintelor sale, căci, puțină vreme trecînd, au năvălit
agarenii (arabii) noaptea la mînăstirea aceea, și, luînd toate ce se aflau într-însa
și robind pe toți monahii, au ars mînăstirea și s-a risipit acel loc, după proorocia
sfîntului.
Un comite al ostașilor greci de la răsărit, care se numea Chiric,
îndrăzneț la războaie și cucernic spre Dumnezeu, mergînd asupra perșilor, s-a
dus mai întîi în Ierusalim să se închine la Sfintele Locuri și să cîștige ajutorul
lui Dumnezeu asupra vrăjmașilor; el a venit și în locașul lui Teodosie, de vreme
ce, străbătînd pretutindeni slava pentru sfințenia cuviosului părinte, îi atrăgea
pe toți la dînsul. Drept aceea, vorbind mult cu sfîntul, s-a folosit de la dînsul;
pentru că a auzit din sfințita lui limbă ca să nu nădăjduiască numai spre arcul
său, nici să se bizuiască pe zecile de mii de ostași, ci pe unul Dumnezeu să-L
știe de ajutător și să nădăjduiască spre puterea Lui nebiruită, căruia și este
cu înlesnire să facă aceasta: adică, unul să gonească o mie, iar doi să biruiască
zeci de mii.
Dintr-o învățătură ca aceasta, comitele acela a cîștigat mare
dragoste către sfînt și a cerut de la dînsul rasa pe care o purta, s-o aibă
ca pe o pavăză în războaie. Deci, cînd oastea grecească a luptat cu perșii și
se făcea mare măcel, comitele fiind îmbrăcat în rasa Cuviosului Teodosie, era
nevătămat de săgeți, de sulițe și de săbii și a arătat multă vitejie.
După sfîrșitul războiului, a venit iarăși la cuviosul și i-a
spus: "Pe tine însuți, părinte, te-am văzut ajutîndu-mi în război și făcîndu-mă
înfricoșat vrăjmașilor, pînă ce am biruit puterea persană". Nu numai comitelui
aceluia s-a arătat marele nostru părinte, fiind departe, ci și la alți mulți
se arăta în multe locuri, aducîndu-le grabnic ajutor; unora în corăbii, primejduindu-se
în mijlocul valurilor și al furtunilor, altora prin pustietăți rătăcind și altora,
scoțîndu-i din gurile fiarelor sălbatice. Drept aceea, unora în vis, iar altora
în vederea ochilor le sta în față, scoțîndu-i din primejdii.
Dar nu numai oamenilor le era grabnic ajutător, ci și dobitoacelor
celor necuvîntătoare; astfel, odată un străin mergea cu catîrul și întîmpinîndu-l
în cale un leu, s-a repezit la catîr, neuitîndu-se spre om, vrînd să rupă și
să mănînce catîrul; deci, omul tremurînd, a chemat cu mare glas numele cuviosului,
zicînd: "Ajută-mi, omule al lui Dumnezeu, Teodosie". Atunci leul, auzind de
numele sfîntului, s-a întors și a fugit în pustie.
Să pomenim ceva și despre înainte-vederea cuviosului. El a poruncit
odată, nu cu mult înainte de sfîrșitul său, ca să lovească în toacă spre adunarea
fraților. Adunîndu-se frații la dînsul, a suspinat, a lăcrimat și le-a zis:
"Este trebuință a ne ruga, părinților și fraților, este trebuință a ne ruga,
căci văd că mînia lui Dumnezeu s-a pornit spre partea Răsăritului".
După aceasta, trecînd șase sau șapte zile, s-a auzit că a căzut
Antiohia în urma unui mare cutremur al pămîntului și a căzut chiar în vremea
aceea cînd cuviosul, văzînd mînia Domnului, poruncea fraților să se roage.
Apoi, Cuviosul părintele nostru Teodosie s-a apropiat de fericitul
sfîrșit, zăcînd pe patul durerii un an întreg. Era rugăciunea neîncetată în
gura lui, încît, chiar dormind, buzele lui se mișcau și grăiau psalmii și rugăciunile
cu care se obișnuise. Cînd sfîntul voia să se deștepte, afla psalmul în gura
sa, încît se împlinea cu dînsul cuvîntul lui David: Noaptea se înalță cîntarea
de la mine. Apoi necontenit învăța și pe frați la fapte bune.
Mai înainte cu trei zile de sfîrșitul său, a chemat trei episcopi
iubiți ai săi și, spunîndu-le ducerea sa către Dumnezeu, le-a dat sărutarea
cea de pe urmă; iar ei plîngeau și se tînguiau pentru despărțirea de el. După
aceasta, a treia zi, rugîndu-se lui Dumnezeu, și-a dat duhul, viețuind peste
105 ani. Iar mutarea lui a cinstit-o Dumnezeu cu minunea aceasta: un om, anume
Ștefan, de neam din Alexandria, era îndrăcit de multă vreme; acela, după mutarea
cuviosului, atingîndu-se de patul lui, s-a izbăvit de chinuitorul său și s-a
făcut sănătos.
Auzindu-se pretutindeni despre sfîrșitul Sfîntului Teodosie,
s-a adunat din toate părțile mulțime de popor, precum și monahi din mînăstiri.
Apoi a venit și Preasfințitul Petru, întîiul stătător al Ierusalimului,
cu episcopii săi, și au îngropat cu cinste sfîntul trup al Cuviosului, în peștera
în care viețuise de la început, întru slava Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia
se cuvine închinăciune, împreună cu Tatăl și Sfîntul Duh, în veci. Amin.