Cuviosul părinte Maxim, care a trăit la anul 1320, era din Lampsac,
din părinți de neam bun, binecredincioși și îmbunătățiți, care fiindcă erau
lipsiți de fii, rugau totdeauna pe Dumnezeu cu lacrimi ca să le dea un fiu;
și, ascultîndu-le Dumnezeu rugămintea lor, le-a dat pe fericitul Maxim, pe care
din Sfîntul Botez l-au numit Manuil.
Apoi, socotindu-l părinții lui ca pe un dar al lui Dumnezeu,
cum era cu adevărat, îl creșteau cu multă dragoste și sîrguință, și-l învățau
sfintele cărți. Cînd a ajuns copilul în vîrstă, l-au adus și l-au băgat în biserica
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Rămînînd Manuil în biserica aceasta, cînta
cu dulce glas și cu dor dumnezeiesc, rugînd pe Născătoarea de Dumnezeu cu multă
umilință pentru mîntuirea lui.
Și, într-adevăr, el părea un alt Samuil, sporind cu vîrsta și
cu darul, fiind lăudat și iubit de toți, căci nu avea cugete copilărești, ci
de la începutul vîrstei avea minte bărbătească; și mergea adeseori la niște
bătrîni cuvioși, care se linișteau acolo aproape, să audă de la dînșii sfătuiri
de suflet folositoare, petrecînd împreună cu dînșii și slujindu-le cînd el era
slobod, căci încă se afla întru supunerea părinților săi, și se povățuia de
dînșii spre petrecere plăcută lui Dumnezeu. Apoi, dumnezeiescul dor aprinzîndu-se
în inima lui, îl silea să iasă din lume și să meargă la liniște, ca să se îmbrace
cu sfînta schimă a monahilor. Pentru aceasta, de multe ori se dezbrăca de hainele
sale cele lumești și îmbrăca cu acelea pe săraci, iar el tremura de frig. Încă
și pîine pe ascuns dădea celor flămînzi cu multă îndestulare; și pentru ca să-și
ascundă fapta lui cea bună, se prefăcea înaintea părinților lui și înaintea
altor cunoscuți și rudenii că este nebun; însă fapta lui cea bună nu se tăinuia.
Astfel el într-acest chip se nevoia spre faptele bune, prin
care însemna că va avea mai pe urmă viață mai înaltă și mai presus de cele văzute.
Dar părinții lui au uitat că l-au dăruit lui Dumnezeu și se pregăteau să-l însoare
și să-l lege cu legăturile lumii, ca să vadă pe lîngă ei pe doritul lor fiu
și să se bucure de dînsul cît vor trăi. Dar bunul Manuil hrănind în mintea sa
gîndurile dumnezeiești, la 17 ani ai vîrstei sale, a părăsit pe părinții săi
și lumea, cum și toate cele din lume, ducîndu-se în muntele ce se numește Ganu,
unde s-a îmbrăcat în chipul monahicesc, numindu-se Maxim, din Manuil, și s-a
supus unui bătrîn iscusit și lucrător de fapte bune, cu numele Marcu, ca să
învețe petrecerea cea monahicească.
Căci se arăta celor bătrîni procopsit și vrednic în toate, în
post, în priveghere, în rugăciune, în culcare pe jos, întru toată aspra petrecere
și întru defăimarea lucrurilor deșarte și chiar a trupului său; el era iubit
de toți, dar de starețul lui era certat pentru covîrșitoarea și necurmata petrecere
aspră ce avea.
Însă n-a trecut mult și starețul lui, care a strălucit cu fapta
bună în toată Macedonia, s-a dus la veșnicile lăcașuri. Iar dumnezeiescul Maxim
ducîndu-se de acolo, a trecut prin Macedonia și prin munții de prin laturile
cele de aproape, căutînd să afle un bătrîn îmbunătățit, precum era cel dintîi,
și Dumnezeu i-a împlinit dorința sa. Căci, ducîndu-se în Muntele Papichiu, a
aflat bărbați sfinți asemenea celor care locuiau sus pe dealuri, în peșteri
și prin locuri pustii și nu aveau la ei nimic altceva, afară de rasele cele
vechi, ce le purtau.
Petrecînd împreună cu dînșii multă vreme, a întrupat în sine
toate faptele bune cele mai presus de om, precum primește ceara cea moale chipurile
peceților. Apoi s-a dus la Constantinopol, unde văzînd acele frumoase biserici
și închinîndu-se sfintelor moaște care erau puse acolo, a alergat la biserica
Preasfintei Stăpînei noastre Născătoare de Dumnezeu, care se numea Odighitria,
ca să vadă minunile cele mari ce se făceau acolo. Deci, văzîndu-le și închinîndu-se
lor, mult s-a minunat și se gîndea cît de mare slavă are în ceruri Născătoarea
de Dumnezeu; apoi rămînînd de tot uimit, a petrecut toată noaptea în biserică;
și era fără încălțăminte în picioare, fără acoperămînt pe cap, purtînd numai
o rasă de păr. Si din vederea lui cea umilită, se părea tuturor a fi un nebun;
căci se prefăcea și el ca și acel mare Andrei, cel nebun pentru Hristos. Deci,
toți se minunau de dînsul și-l socoteau într-adevăr nebun pentru Hristos.
Aflînd despre dînsul marele împărat Andronic Paleologul (1282-
1328), l-a chemat la palatul împărătesc și a început a vorbi cu dînsul, în fața
multora. Iar dumnezeiescul Maxim a răspuns către împărat, spunîndu-i multe din
cuvintele Sfîntului Grigorie, cuvîntătorul de Dumnezeu, după cum avea obicei,
și din dumnezeieștile Scripturi. Retorii cei mai iscusiți se minunau de dînsul,
cum de știe cuvintele Sfîntului Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu, precum și
cealaltă scriptură. Dar fiindcă nu învățase gramatica, nu așeza cuvintele bine
și după meșteșugul gramaticii; atunci marele logofăt Caniclie a zis către cei
ce erau de față: "Glasul este al lui Iacob, iar mîinile sînt ale lui Isav".
Auzind acestea cuviosul, a plecat îndată de acolo, numindu-i
deșerți de minte și nebuni și nu s-a mai dus la curtea împărătească. Iar la
Sfîntul Atanasie, care era atunci patriarh, se ducea adeseori și-i asculta cu
bucurie dulcile lui cuvinte, numindu-l noul gură-de-aur. Iar patriarhul cunoscînd
fapta lui cea bună, s-a sîrguit mult ca să-l pună în chinovia pe care o ridicase
el în Constantinopol.
Cuviosul n-a voit să se ducă și să se depărteze de biserica
Născătoarei de Dumnezeu din Vlaherne, în ale cărei curți el petrecea în foame,
sete, priveghere și în veghere de toată noaptea, cu rugăciuni, cu lacrimi și
cu suspinuri necontenite, nevoindu-se în toate nopțile; iar ziua se făcea nebun
cel cu adevărat înțelept, ca vîntul plăcerii oamenilor să nu-i scuture roadele
faptei bune.
După ce a zăbovit acolo vreme destulă, s-a dus la Tesalonic,
ca să se închine marelui Dimitrie, izvorîtorul de mir; și împlinindu-și dorul
său, de acolo s-a dus în Sfîntul Munte al Athonului, înconjurîndu-l și închinîndu-se
la sfintele mănăstiri; iar mai pe urmă s-a dus și la Sfînta Lavră a Sfîntului
Atanasie.
Aici, citind viața și nevoințele sfîntului acestuia, precum
și pe ale Sfîntului Petru Atonitul, s-a minunat de liniștirea lui Petru și de
viața cea chinovicească a lui Atanasie; deci, gîndindu-se la sîrguința pe care
au avut-o amîndoi spre a păzi poruncile lui Dumnezeu, a dorit să petreacă în
locul acela și să urmeze nevoințele amîndurora. Dar mai înainte de a începe
viața aceasta, cugetătorul de Dumnezeu a întrebat pe sfinții părinți care pustniceau
acolo ce petrecere să aibă mai întîi. Iar ei l-au sfătuit să se supună starețului
și să se iscusească după cum se cuvine în isprăvile fericitei ascultări și pe
urmă, după ce va pune temelie bună pe piatra lui Hristos, adică pe dumnezeiasca
smerenie, care este începutul și rădăcina tuturor faptelor bune, atunci să se
nevoiască și singur în liniște.
Acestea dacă le-a auzit cuviosul, s-a supus egumenului și s-a
sălășluit acolo împreună cu ceilalți frați. Deci, mai întîi a început slujbele
cele mai de jos și mai proaste, după cum este obiceiul, apoi a fost rînduit
să cînte în strana bisericii pentru slava lui Dumnezeu. Căci încă de cînd era
tînăr el se învăța Psaltirea, și cîntînd cu pricepere, își înălța mintea către
Dumnezeu și vărsa multe lacrimi de umilință.
Același lucru îl făcea și cînd citea cuvintele sfinților, fiind
cu totul uimit, minunîndu-se de nemărginita iubire de oameni a lui Dumnezeu,
Care ne-a dat un dar ca acesta, prin Sfîntul Duh, ca astfel să-L înțelegem,
fiind noi încă cu trupul; apoi avea pururea inima aprinsă de focul dorului dumnezeiesc,
care locuia într-însul. Pentru aceasta, deși era în mijlocul multora, era ca
și cum s-ar fi întîmplat în pustietate; așa că niciodată nu se împiedica de
la rugăciunea minții, adică de a zice din inimă: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul
lui Dumnezeu, miluiește-mă" - rugăciune pe care o făcea neîncetat, mișcîndu-se
totdeauna în inima sa, lucru care este rar, și cu greu de aflat la alții.
Dar fericitul a dobîndit din copilărie un dar ca acesta al rugăciunii,
prin fapta lui cea bună și prin evlavia ce o avea către Preasfînta Născătoare
de Dumnezeu. Fiind el în ascultarea mînăstirii și făcînd toate cele poruncite
cu sîrguință, ducea o viață aspră, asemenea celei de mai înainte, cînd era în
biserica din Vlaherne; și nu avea nici chilie în lavră, nici vreun alt lucru
din cîte sînt pentru odihna trupească, ci numai hrana cea de nevoie și-o lua
de la trapeză și mînca cu înfrînare, numai cît să trăiască; iar șederea o avea
în strănile din tinda bisericii, fiindcă se nevoia cu nedormirea de toată noaptea
și cu privegherea, după obiceiul său.
Precum Muntele Sinai a chemat pe Moise, Carmelul pe Ilie, iar
pustia pe Ioan Botezătorul, tot într-acest chip și pe Cuviosul Maxim l-a chemat
Atonul, floarea munților, ca să înflorească drept într-însul, după cum zice
psalmistul, ca un finic, și să rodească rodurile Sfîntului Duh. Căci în Duminica
Sfinților Părinți, care este după dumnezeiasca Înălțare a lui Hristos, Dumnezeul
nostru, i s-a arătat Născătoarea de Dumnezeu, avînd în brațe pe Domnul, și i-a
zis: "Urmează-mi, prea credinciosule Maxime, și suie-te deasupra Athonului,
să iei darul Sfîntului Duh, după cum dorești". Văzînd el această dumnezeiască
vedenie de două și de trei ori, a lăsat Lavra cea mare și după șapte zile s-a
suit pe creștetul muntelui, în Sîmbăta Cincizecimii sau a Rusaliilor, și a petrecut
toată noaptea treaz, împreună cu alți monahi, care s-au dus după dumnezeiasca
Liturghie. Dumnezeiescul Maxim a rămas singur acolo trei zile și trei nopți,
rugîndu-se necontenit Domnului și Născătoarei de Dumnezeu, cu rugăciunea minții.
Dar cine poate povesti ispitele pe care le-a uneltit vrăjmașul asupra sfîntului,
ca să-l izgonească de acolo?
Astfel se arătau fulgere și trăsnete, încît se clătina Muntele
Atonului și se desfăceau pietrele și stîncile; însă toate acestea se făceau
prin nălucirea diavolilor, în vremea nopții, ca să-l înfricoșeze. Ba încă și
ziua se auzeau glasuri sălbatice și tulburări mari, ca și cum ar fi fost acolo
aproape mulțime de oameni grozavi, care se suiau prin toate părțile muntelui
spre vîrf și se porneau asupra sfîntului cu prăștii și cu sulițe, ca să-l pogoare
din vîrful muntelui; fiindcă nu sufereau blestemații să locuiască sfîntul acolo,
dar toate acestea se arătau cu nălucire.
Însă dumnezeiescul Maxim avînd în sine darul Sfîntului Duh nu
se temea nicidecum, nici se îngrijea de aceasta; ci se îndeletnicea și se sîrguia
numai în rugăciunea minții, rugînd pe Domnul și pe Născătoarea de Dumnezeu,
ajutătoarea și părtinitoarea lui, care i s-a arătat cu multă mărire ca o împărăteasă,
înconjurată de mulți boieri tineri, ținînd în brațele sale pe Fiul ei și Ziditorul
a toate.
Și cunoscînd-o sfîntul prin orbitoarea și dumnezeiasca lumină,
care strălucea și lumina împrejur toate părțile acelea, apoi adeverindu-se deplin
că nu era amăgire diavolească, ci vedenie dumnezeiască și arătare adevărată
a Născătoarei de Dumnezeu, i-a grăit cu bucurie, zicînd: "Bucură-te cea cu dar
dăruită, Domnul este cu tine", și altele ca acestea; după aceea, căzînd, s-a
închinat Domnului și Născătoarei de Dumnezeu, auzind acestea de la Preasfînta
Născătoare: "Primește dar asupra diavolilor, cinstite pătimitorule, și locuiește
în Muntele Atonului; căci aceasta este voia Fiului meu, ca să te sui la vîrful
faptei bune și să te faci dascăl și povățuitor al multora, ca să-i mîntuiești".
După aceasta, i s-a dat și pîine cerească, spre hrana și întărirea
firii, fiindcă era de atîtea zile flămînd și nemîncat; și îndată ce a luat pîinea
și a băgat-o în gura sa, l-a înconjurat de sus o lumină dumnezeiască și a auzit
laudă îngerească. Iar Născătoarea de Dumnezeu s-a suit în ceruri și bună mireasmă
a rămas în vîrful muntelui, încît sfîntul a rămas uimit, căci nu voia să se
coboare de acolo și să se lipsească de acea bună mireasmă și de acea strălucire;
cu toate acestea, după trei zile, s-a pogorît din porunca Născătoarei de Dumnezeu,
și s-a dus la biserica ei, ce se numește Panaghia, și petrecînd acolo cîteva
zile, s-a suit iarăși în vîrf și a sărutat locul acela în care stătuse cu slavă
Născătoarea de Dumnezeu și cerea iarăși cu lacrimi dumnezeiasca ei arătare.
Însă lumină nu a mai văzut, iar bună mireasmă a mirosit fără de sațiu, ca și
mai înainte, și s-a umplut de bucurie și de veselie negrăită. Aceasta a urmat
de trei ori, cînd s-a suit în vîrf, dar pe Născătoarea de Dumnezeu n-a mai văzut-o
ca întîia oară.
De atunci s-a coborît la poalele muntelui, ca proorocul Ilie
în Carmel, și acolo aflînd un monah bătrîn, i-a spus ceea ce a văzut și a auzit
în vîrful muntelui. Bătrînul auzind acestea, a socotit că s-a rătăcit dumnezeiescul
Maxim și că toate acelea le-a văzut prin nălucire diavolească, numind rătăcit
și amăgit pe luminătorul și povățuitorul celor rătăciți; și de atunci toți îl
numeau rătăcit, și întorcîndu-se de către dînsul, îl goneau, ca să nu se apropie
de cineva. Dar acest nerătăcit luminător a primit cu mare bucurie a se numi
rătăcit, iar nu sfînt; ba încă se prefăcea totdeauna că este rătăcit, și cînd
vorbea cu alții se făcea că este nebun, ca să piardă părerea cea trufașă și
să rodească smerita cugetare, care păzește în om darul Sfîntului Duh.
Pentru aceasta nu locuia într-un loc cu ceilalți, ci ca un rătăcit
se muta din loc în loc; și oriunde se ducea, își făcea o colibă mică din iarbă
și din frunze, cît numai să încapă trupul lui cel mult pătimitor; după puțină
vreme o ardea și se ducea într-altă parte și își făcea alta. Apoi, iubea atît
de mult lipsa și sărăcia, încît nu avea niciodată nici sapă, nici traistă, nici
scaun, nici masă, nici oală, nici făină, nici untdelemn, nici vin, nici pîine,
nici altceva din cele trebuitoare omului; ci aproape ca un om fără de trup își
petrecea viața prin locuri pustii și neumblate.
Și numai o colibă mică își făcea, precum am zis, și după ce
petrecea puțină vreme într-însa, o ardea și pleca de acolo; pentru aceasta se
și numea rătăcit și "cavsocalivitis" (arzător de colibe), deși mulți nu cunoșteau
dumnezeiescul dar care îl acoperea și locuia într-însul și nici nădejdea care
îl înroura și rugăciunea cea necontenită, care îl îndulcea.
Dar cine poate să spună foamea și setea pe care le răbda, goliciunea,
frigul, înghețurile iernii, arșițele verii, petrecînd fără acoperămînt de casă,
fără a doua haină, desculț, neavînd de la nimeni nici o cercetare, fără numai
dacă era silit de nevoia firii, a merge vreodată la vreun frate ca să-și mîngîie
corpul cel mult chinuit cu puțină pîine și sare și cu puțin vin, dacă s-ar fi
aflat. Ar putea să zică cineva că pentru dînsul a spus Hristos în Sfînta Sa
Evanghelie: Căutați la păsările cerului, că nici seamănă, nici seceră, nici
adună în hambare, și Tatăl vostru le hrănește pe ele. Căci acest sfînt era
ca o pasăre a cerului sau, mai bine zis, ca un fără de corp locuia în pustie.
Și, într-adevăr, de-a pururea acest pomenit Maxim, după cum zice Apostolul Pavel,
și-a răstignit trupul cu patimile și cu poftele.
Cine să nu se minuneze de o petrecere îngerească ca aceasta?
Cine să nu se înspăimînteze auzind nevoințele lui mai presus de om; adică răbdarea
lui cea mare, privegherea de toată noaptea, lacrimile cele de-a pururea curgătoare,
necurmata rugăciune, metaniile cele multe, lovirea capului său de pămîntul pietros,
liniștea, blîndețea și smerenia lui; pentru aceea și locaș al Sfîntului Duh
s-a făcut ca un alt Petru Atonitul și ca alt Atanasie cel Mare, cărora se nevoia
să le urmeze din toate puterile sale; sau, mai bine zis, pe începătorii monahilor,
pe Pavel, zis Tebeul și pe marele Antonie i-a rîvnit și la înălțimile faptelor
bune ale acelora a ajuns.
Pentru aceasta și mintea lui, ca și a acelora, vedea descoperirile
tainelor dumnezeiești. Dar acestea cînd s-au făcut cunoscute și s-au arătat
altora? Atunci, cînd el s-a făcut cunoscut că nu este rătăcit la minte și cînd
a petrecut împreună cu alți sfinți bătrîni și mari sihaștri, care se minunau
și se cucereau de dumnezeiescul Maxim, pentru nevoințele lui cele mari, pe care
îl bănuiseră cum că ar fi rătăcit, după cum mai înainte s-a spus; iar cînd au
petrecut împreună cu dînsul, au cunoscut dumnezeiescul dar, care locuia într-însul;
și de atunci nu-l mai numeau rătăcit și înșelat, ci-i ziceau cinstitul Maxim
și luminătorul cel prea strălucit.
Într-acea vreme a venit la Sfîntul Munte și Cuviosul părintele
nostru Grigorie Sinaitul și așezîndu-se în schitul ce se numește Magula, s-a
făcut dorit și iubit tuturor părinților Sfîntului Munte, și mai ales liniștitorilor,
pentru că era dascăl minunat al liniștei și al rugăciunii; și a făcut cunoscut
tuturor foarte bine meșteșugurile și măiestriile diavolilor, lucru care este
foarte rar și anevoie de aflat.
Pentru aceasta, alergînd la dînsul toți liniștitorii, se învățau
de la el tainele sfintei rugăciuni, precum și care sînt semnele cele nerătăcitoare
ale darului și care ale înșelăciunii vrăjmașului? Iar unii dintr-înșii i-au
spus și despre Cuviosul Maxim, povestindu-i petrecerea lui supraomenească și
nebunia lui cea prefăcută.
Auzind acestea dumnezeiescul Grigorie, s-a minunat și a poftit
să-l vadă și să vorbească împreună cu el. Deci, a trimis cîțiva dintre ucenicii
săi ca să cheme pe fericitul Maxim la dînsul. Ducîndu-se trimișii la coliba
lui și negăsindu-l acolo, l-au căutat în zadar prin împrejurimi, timp de două
zile, fiindcă era vreme de iarnă și el locuia prin peșterile din desișurile
pustiei. Deci, ostenindu-se mult, au mers la chilia Sfîntului Mamant, ca să
se odihnească puțin, și a sosit acolo îndată și Sfîntul Maxim cel căutat, care
a hiretisit pe toți cei ce se aflau acolo, numind pe fiecare după numele său;
și mai înainte a spus dorința Cuviosului Grigorie, cum că voiește să plece din
Sfîntul Munte și să meargă la Paroria, cum și multe de acestea. Iar frații cei
trimiși i-au adus la cunoștință dorința starețului lor și el îndată a plecat
împreună cu dînșii la Grigorie, cîntînd psalmul: Ridicat-am ochii mei la
munți, de unde va veni ajutorul meu, și celelalte.
Cînd a ajuns la chilia lui Grigorie, dumnezeiescul Maxim a zis
către cei trimiși: "Bătrînul acum se odihnește, fiind foarte obosit de rugăciune;
pentru aceasta liniștiți-vă și voi puțin, și eu asemenea mă voi odihni, pînă
voi vedea pe bătrînul". Și așa au intrat în pădure, rugîndu-se cu lacrimi și
cîntînd astfel: "Să se îndrepteze Doamne pașii mei înaintea Ta și să nu mă stăpînească
toată fărădelegea".
Săvîrșind tot psalmul, a fost chemat de dumnezeiescul Grigorie
și îndată a mers. După ce au vorbit acolo cu toții despre diferite lucruri,
Grigorie a scos pe ceilalți afară și a oprit la sine pe purtătorul de Dumnezeu
Maxim, vrînd să se înștiințeze de la dînsul chiar, de toate cele auzite de la
alții.
Deci, fiind întrebat Cuviosul Maxim de dumnezeiescul Grigorie,
despre petrecerea și lucrarea cea duhovnicească, Sfîntul Maxim a răspuns: "Iartă-mă,
că eu sînt omul rătăcit și înșelat". Iar bătrînul a zis: "Lasă acum acestea,
și spune-mi pentru Domnul fapta ta cea bună, ca să mă luminez, iar de nu, măcar
să vorbim împreună despre fapta cea bună și să ne folosim unul altuia, căci
eu nu voi arăta cele grăite de tine la ceilalți, care împiedică pe aproapele
cu cuvintele cele rele și neiscusite, căci eu iubesc pe aproapele ca pe mine
însumi. Deci, spune-mi mă rog pentru Domnul, fapta ta cea bună".
Atunci dumnezeiescul Maxim i-a arătat cîte a făcut și cîte a
pătimit din tinerețele lui, adică dumnezeiasca rîvnă, care o avea pentru Dumnezeu,
fugirea de lume, supunerea lui, nebunia cea prefăcută, nevoințele cele sihăstrești,
înfricoșata vedere a Născătoarei de Dumnezeu, lumina care l-a înconjurat atunci
cînd era în creștetul Atonului, și care și alte dăți l-a înconjurat, cum și
ispitele diavolilor.
Iar dumnezeiescul Grigorie, întrerupînd pe cuviosul din cuvîntarea
lui, i-a zis: "Spune-mi, te rog, rugăciunea minții, prea cinstite părinte".
Cuviosul zîmbind puțin, i-a zis lui: Nu voi ascunde de tine, părintele meu,
minunea Născătoarei de Dumnezeu, care a făcut-o cu mine. Eu din tinerețele mele
aveam multă credință către Doamna mea de Dumnezeu Născătoare, și o rugam cu
lacrimi să-mi dea darul rugăciunii din inimă, și într-una din zile, mergînd
la biserica ei, după cum aveam obiceiul, am rugat-o iarăși cu nemăsurată fierbințeală
a inimii mele; și cînd sărutam cu dragoste sfînta ei icoană, îndată am simțit
în inimă o fierbințeală ce mi-a venit de la sfînta ei icoană, care nu mă ardea,
ci mă răcea și mă îndulcea, pricinuind sufletului meu mare umilință.
De atunci, părinte, a început mintea mea să zică neîncetat rugăciuni
și inima se veselea cu pomenirea lui Iisus și a Sfintei de Dumnezeu Născătoare,
făcînd totdeauna pomenirea lor; din acea vreme niciodată n-a lipsit rugăciunea
aceasta din inima mea: "Iartă-mă, părintele meu". Iar dumnezeiescul Grigorie
a zis către dînsul: "Spune-mi sfinte, ți-a urmat vreodată după rugăciunea aceasta:
"Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă", vreo arătare dumnezeiască
sau vreun alt rod al Sfîntului Duh?" Sfîntul Maxim a zis către dînsul: "O! părinte,
pentru acestea mă duceam prin locurile pustii și doream liniște totdeauna, pentru
ca să dobîndesc mai mult darul rugăciunii prin dragoste covîrșitoare către Dumnezeu
și pentru înălțarea minții către Domnul".
Iar Sfîntul Grigorie a zis către dînsul: "Rogu-te, părinte,
să-mi spui, ai toate acestea pe care mi le-ai spus?" Atunci dumnezeiescul Maxim
a zîmbit și a zis către dînsul: "Dă-mi să mănînc și nu mai cerceta nevrednicia
mea". Iar Sfîntul Grigorie a zis către dînsul: "O! de aș avea și eu nevrednicia
ta, sfinte; însă te rog să-mi spui, cînd se înșală mintea ta, ce vede cu ochii
cei gînditori? Și atunci poate mintea împreună cu inima să grăiască rugăciune?"
Iar dumnezeiescul Maxim a răspuns: "Ba nu poate, căci cînd vine
darul Sfîntului Duh în om, atunci încetează rugăciunea, fiindcă se stăpînește
mintea cu totul de darul Sfîntul Duh și nu mai poate să lucreze cu puterile
ei, ci rămîne nelucrătoare și se supune numai Sfîntului Duh; căci, unde voiește
sfîntul o duce, ori în aerul nematerialnic al dumnezeieștii lumini, ori într-o
altă vedenie oarecare nepovestită, ori cum se întîmplă de mai multe ori, întru
vorbirea dumnezeiască; și în scurt, precum voiește Domnul cel Sfînt, așa mîngîie
pe robii Săi, și după cum se cuvine fiecăruia, așa îi dă și drumul lui.
Ceea ce spun, poate să vadă cineva la proorocii și apostolii
care s-au învrednicit a avea atîtea vedenii, măcar că oamenii îi batjocoreau
și îi credeau rătăciți, beți și ieșiți din minte. Astfel proorocul Isaia a văzut
pe Domnul pe scaun înălțat și pe Serafimi stînd împrejurul Lui. Iar întîiul
Mucenic Ștefan a văzut cerurile deschise și pe Iisus stînd de-a dreapta Tatălui
și alții au văzut altele.
Într-acest chip și acum robii lui Hristos se învrednicesc a
avea vedenii de multe feluri, pe care unii nu le cred și nici nu le primesc
în nici un chip că sînt adevărate și socotesc că sînt niște rătăciri, iar pe
cei care le văd îi cred că sînt rătăciți. Dar mă minunez foarte mult de aceasta,
cum oamenii aceia s-au întunecat și au orbit și ca niște orbi cu sufletul nu
cred ce a făgăduit nemincinosul Dumnezeu prin gura proorocului Ioil, acolo unde
zice: "Voi vărsa darul Duhului meu peste tot credinciosul și peste robii și
roabele mele". Acest dar l-a dat Domnul nostru și-l dă și acum, și-l va da pînă
la sfîrșitul veacului tuturor credincioșilor robilor Săi, după făgăduirea Sa.
Deci, cînd darul acesta al Sfîntului Duh ar veni în cineva,
nu-i arată cele obișnuite, nici cele simțite ale lumii acesteia, ci îi arată
ceea ce n-a văzut niciodată, nici le-a zărit; și atunci mintea omului aceluia
învață de la Sfîntul Duh taine înalte și scumpe, pe care după cum zice dumnezeiescul
Apostol Pavel, ochiul trupesc al omului nu poate să le vadă, nici mintea nu
poate să le înțeleagă de la sine vreodată.
Pentru ca să înțelegi cum le vede mintea noastră, ia aminte
la ceea ce voiesc să zic. Ceara cînd este departe de foc, este tare și se prinde
de mîna omenească, iar după ce o pui în foc se topește și acolo se aprinde și
toată se face lumină - dar nu este chip să nu se topească în foc și să nu se
facă ca apa -, așa și mintea omului, cînd este singură, neunită cu Dumnezeu,
înțelege acelea cîte sînt ale puterii ei; iar cînd se va apropia de focul dumnezeirii
și de Duhul cel Sfînt, atunci se stăpînește cu totul de acea dumnezeiască lumină,
făcîndu-se toată lumină, și acolo în Sfîntul Duh se aprinde și se topește de
dumnezeieștile vederi, și nu este chip acolo în focul dumnezeirii să gîndească
cele trupești și cele ce ar voi.
Atunci dumnezeiescul Grigorie a zis către dînsul: "Mai sînt
și alte asemenea, părintele meu, care sînt ale rătăcirii și ale înșelării".
Iar marele Maxim i-a răspuns, zicînd: "Altele sînt semnele înșelării și altele
ale darului; căci duhul cel rău al înșelăciunii, cînd se apropie de om, îi tulbură
mintea și îl sălbăticește, îi face inima aspră și o întunecă, îi pricinuiește
temere, frică și trufie, îi slăbănogește ochii, îi tulbură creierii, îi înfiorează
tot trupul, îi arată cu nălucire în ochii lui lumină nu strălucită și curată,
ci roșie, și îi face mintea uimită și diavolească, și-l îndeamnă să zică cu
gura lui cuvinte necuvioase și hulitoare. Și acela care vede însuși duhul înșelăciunii
de mai multe ori, se iuțește și este plin de mînie, și smerenia nu o știe cu
totul desăvîrșit, nici plînsul cel adevărat și lacrimile, ci totdeauna se fălește
cu isprăvile lui și, fără sfială și frică de Dumnezeu, se află în patimi și
își iese cu totul din minți, ajungînd la pierzare desă-vîrșită, din care înșelăciune
să ne izbăvească Domnul pentru rugăciunile tale.
Iar semnele darului sînt acestea: cînd se apropie de om darul
Sfîntului Duh, îi adună mintea, îl face să fie luător aminte și smerit, îi aduce
înainte pomenirea morții, a păcatelor, a judecății ce va să fie și a muncii
veșnice, și face sufletul lui lesne umilitor, a plînge și a se tîngui, îi face
și ochii lui blînzi și plini de lacrimi și cu cît se apropie de om, îl îmblînzește
în sufletul lui și-l mîngîie prin sfintele patimi ale Domnului nostru Iisus
Hristos, și prin nemărginita Lui iubire de oameni, pricinuind în mintea lui
astfel de vedenii înalte și adevărate; întîi, despre puterea necuprinsă de minte
a lui Dumnezeu, cum adică cu un cuvînt a adus toate făpturile dintru neființă
în ființă.
Al doilea, despre puterea Lui cea nemărginită, care ține, ocîrmuiește
toate și are purtare de grijă pentru toate. Al treilea, necuprinderea și neînțelegerea
Preasfintei Treimi, și despre noianul cel neurmat și neajuns al dumnezeieștii
Ființe și celelalte. Iar atunci cînd se înalță mintea omului la acea dumnezeiască
lumină, inima lui se face blîndă și izvorăște roadele Sfîntului Duh: bucuria,
pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, milostivirea, dragostea, smerenia și celelalte,
primind sufletul lui o bucurie nepovestită".
Acestea după ce le-a auzit Sfîntul Grigorie, a rămas uimit și
se minuna de cele ce grăia dumnezeiescul Maxim; de aceea nu-l mai numea om,
ci înger pămîntesc. Apoi l-a rugat mult, zicîndu-i: "Încetează, te rog, de a-ți
mai arde coliba ta și odihnește-te într-un loc, ca să faci mai mult rod, folosind
și pe mulți alții, ca un preaiscusit în fapta bună; căci iată, te-a ajuns bătrînețea,
iar moartea vine de multe ori fără de vreme.
Pentru aceasta, împărțește talentul, adică darul pe care l-ai
luat și dumnezeiasca sămînță a învățăturii tale dă-o poporului lui Dumnezeu,
prin șederea ta la un loc, mai înainte pînă nu te va ajunge sfîrșitul vieții,
ca să iei în ceruri plată mai multă, pentru folosul altora. Căci Domnul, dînd
apostolilor darul Preasfîntului Duh, nu i-a trimis să-și petreacă viața lor
în munți, ci la oameni, ca să se împărtășească și ei din darul acelora și cei
păcătoși să se facă sfinți, prin sfințenia acelora.
Pentru aceasta a zis către dînșii: "Astfel să strălucească lumina
voastră înaintea oamenilor, și nu înaintea pietrelor". Deci, strălucească și
lumina ta înaintea oamenilor, ca să vadă lucrurile tale cele bune și să slăvească
pe Tatăl nostru Cel din ceruri. Lasă acum prefacerea ta că ești nebun, căci
se pricinuiește sminteală celor ce nu știu isprăvile tale cele bune. Deci, ascultă
sfătuirea mea, și fă precum îți zic, ca un prea bun prieten și frate al tău.
Căci "frate pe frate ajutîndu-se, sînt ca o cetate îngrădită și întărită", zice
dumnezeiasca Scriptură.
Aceste sfaturi ale dumnezeiescului Grigorie învățîndu-le și
ceilalți bătrîni, asemenea și ei l-au sfătuit și l-au înduplecat să șadă într-un
loc. Deci, dumnezeiescul Maxim, aflînd o peșteră care este aproape de a lui
Isaia, ca de trei mile, a făcut acolo o îngrăditură lată de un stînjen și lungă
de unul, fără pietre, fără lemne, fără scînduri și fără piroane, ci numai cu
ramuri și cu buruieni, după obiceiul lui; și i se părea că a făcut chilie. Acolo
s-a așezat și de aici înainte n-a mai ars-o, ci a petrecut toată viața sa cu
obișnuita lui nevoință și sărăcie, neavînd nici măcar un ac sau cît de puțină
pîine, păstrîndu-și tot aceeași sihăstrie mai presus de om, ca un fără de trup.
După aceea și-a săpat mormîntul aproape de chilia sa, și în
toate zilele mergînd acolo, în vremea Utreniei, plîngea singur și cînta imnurile
jalnice ce se cîntă la morți, după asemănarea aceasta: "Cela ce ai împodobit
cerul cu stelele, ca un Dumnezeu", pe care imnuri singur le-a alcătuit.
Deci, șezînd în chilia sa, se nevoia cu aceeași nevoință mai
presus de om. Iar diavolii adunîndu-se, făceau război cu sfîntul în fiecare
zi și se sîrguiau să-l izgonească din locul acela; dar în deșert se osteneau
blestemații, căci erau goniți de rugăciunea cuviosului cea fierbinte și ca un
fum se risipeau. Apoi o putere dumnezeiască cu totul nebiruită îl acoperea de
aici înainte; putere care se arată în chip de foc celor vrednici de o vedere
ca aceasta, și arde de tot pe vrăjmașii lui.
De aceea, el vindeca pe mulți numai cu cuvîntul său, și pe diavoli
îi izgonea din oameni, precum am cunoscut acest lucru prea adevărat; după aceea,
trimitea pe oameni în pace să meargă la locurile lor, poruncindu-le să se depărteze
de vorbirea de rău, de nedreptate, de jurămîntul strîmb, de beție, de desfrînare,
să postească de carne, să dea milostenie după putere, și să se curețe de tot
păcatul prin pocăință; și într-acest chip să se împărtășească cu Preacuratele
Taine la praznicele cele mari și vestite, ca să fie totdeauna sănătoși.
Încă și pe un monah, anume Mercurie, l-a îndemnat odată cuviosul
ca să izgonească pe dracul dintr-un îndrăcit; și acolo, înaintea cuviosului,
a certat Mercurie pe duhul cel rău și viclean, cu numele lui Iisus Hristos,
și cu preaslăvire a tămăduit pe cel îndrăcit. Iar pe un ucenic al unui stareț,
care era supărat rău de un diavol, întîlnindu-l în cale cuviosul, i-a poruncit
să păzească ascultarea desăvîrșită către bătrînul său, să se depărteze de brînză,
de vin și de necurăție și se va tămădui în numele lui Iisus Hristos. Și, o!
minune, mergînd după cuvîntul acesta, s-a tămăduit.
Într-una din zile au mers la cuviosul niște monahi din lavră
pentru sfat, iar împreună cu dînșii a mers și un mirean; cum a văzut cuviosul
pe mirean, l-a izgonit de departe, zicîndu-i că este achindinean (Achindin era
un eretic) și necredincios, cu toate că nu-l știa nimeni altul că este astfel,
pînă în ceasul acela. Iar sfîntul se împotrivea lui Achindin și-l numea cacochindinos
(adică primejdios), și îndrăcit, părtaș la tot eresul și slujitor al lui Antihrist;
pentru aceasta pe niște eretici ca aceștia îi izgonea și-i anatematiza cuviosul
pe față.
Alți monahi iarăși au mers la cuviosul și, cum i-a văzut de
departe, a strigat cu glas mare: "Alungați înapoi pe masalianul, zicîndu-i pe
nume, și apoi să veniți la mine". Acest lucru auzind acei monahi, s-au cutremurat
și izgonind din tovărășia lor pe rău credinciosul acela masalian, au mers la
sfîntul.
Un monah voia să călătorească la Constantinopol cu un caiac
al Tesalonicului, pentru o trebuință; iar cuviosul nu l-a lăsat, spunîndu-i
mai înainte primejdia. Dar după trei zile de la pornire, s-a scufundat în mare
caiacul acela cu toți oamenii. Alt caiac a venit în limanul Lavrei, și oamenii
acelui caiac au mers la cuviosul, avînd cu ei și un om îndrăcit, care avea pe
diavolul nesăturării, căci mînca cît mănîncă cinci oameni și tot nu se sătura.
Pe acesta aruncîndu-l la picioarele cuviosului, l-au rugat ca
să-l izbăvească de acest duh; atunci sfîntul luînd o bucată de pîine uscată,
a dat-o celui ce pătimea, zicîndu-i: "În numele Domnului nostru Iisus Hristos
numai atît să mănînci, că te vei sătura, și să fii în pace". De atunci înainte
s-a izbăvit acel om de diavolul nesațiului, și nu mînca mai mult decît măsura
dată de sfînt. Pentru aceasta, lepădîndu-se de lume și de cele din lume, s-a
făcut monah și s-a sălășluit aproape de sfîntul; apoi, povățuindu-se de dînsul,
a sporit cu darul lui Dumnezeu în fapta cea bună și s-a făcut un monah preaiscusit.
Un monah, anume Varlaam, ucenic al unui bătrîn oarecare, a fost
ocărît de cuviosul pentru neascultarea ce o arăta către bătrînul său, și i-a
zis: "Pentru aceste greșeli ale tale, vei avea un rău sfîrșit și ai să mori
înghețat de frig". Lucru care s-a și întîmplat; căci s-au împlinit cele zise
mai înainte de cuviosul. Unui alt monah, cu numele Atanasie i-a spus cuviosul
mai înainte că va fi omorît de ismailiteni; și s-a întîmplat și această proorocire
a cuviosului. Atît era de bogat fericitul prin darul Sfîntului Duh, încît și
cele ce erau departe le vedea, ca și cum ar fi fost aproape și cele ce aveau
să fie, le cunoștea mai înainte și le spunea, ca și cum ar fi fost de față.
Apoi chiar și venirea împăraților a cunoscut-o mai înainte,
și a zis: "Împărații grecilor voiesc să vie la mine ca să audă proorocie și
să ia mai înainte înștiințare de cele ce vor să fie, iar nu ca să se folosească".
După puțin timp au venit la dînsul Ioan VI Cantacuzino (1347-1354) și Ioan V
Paleologul (1341-1391), care atunci împărățeau împreună, cărora le-a proorocit
cuviosul toate cîte avea să li se întîmple, povățuindu-i să îndure toate neplăcerile
ce au să vie asupra lor.
Apoi le-a dat învățătură și i-a îndemnat la fapte folositoare
de suflet și potrivite împăraților, pe care nu le arătăm aici, pentru scur-tarea
istoriei. Iar cînd au plecat de acolo împărații, fiind petrecuți de sfîntul,
a zis către Cantacuzino: "Iată egumenul mînăstirii!"
Iar către Ioan Paleologul a zis: "Stăpînește, nestăpînitule,
și nu te înșela; căci împărăția ta va fi mică și slabă și-ți va aduce multe
tulburări". După aceasta le-a zis: "Bucurați-vă și mergeți în pace". Trecînd
puțină vreme, a trimis în Constantinopol lui Ioan Cantacuzino o bucată de pîine
uscată, o ceapă și un usturoi.
Prin aceasta i-a vestit de mai înainte, că se va face monah
și va mînca astfel de hrană; ceea ce s-a și întîmplat, căci după puțin timp,
fiind silit de Ioan Paleologul, s-a făcut monah, fără voia sa, și atunci cînd
mînca pîine și ceapă, și-a adus aminte de proorocia Cuviosului și se minuna.
Asemenea și Ioan Paleologul, aducîndu-și aminte de proorociile cuviosului, după
ce s-au împlinit toate cele proorocite, s-a minunat, lăudîndu-l foarte mult.
Preasfințitul patriarh Calist, mergînd în Serbia cu tot clerul
său, pentru unirea și pacea Bisericii, și trecînd prin Sfîntul Munte al Atonului,
a mers la locul Sfîntului Maxim, ca să-l vadă; iar cuviosul a ieșit întru întîmpinarea
lui și a luat binecuvîntare de la dînsul; iar după sărutare a zis în glumă către
cei ce erau de față: "Bătrînul acesta a pierdut pe baba sa" și altele; și după
ce au vorbit mult timp împreună, l-a petrecut cîntînd: "Fericiți cei fără prihană
în cale, care umblă în legea Domnului".
Prin aceasta le vestea moartea și îngroparea lor acolo, lucru
care s-a și întîmplat; căci mergînd patriarhul cu clerul său în Serbia, după
un scurt timp, au murit cu toții acolo, fiind otrăviți, după cum spun cei mai
mulți, iar după cum scriu bizantinii, din pricina văzduhului, și s-au îngropat
acolo, în biserica serbilor. Deci, s-a împlinit proorocia cuviosului, care a
făcut-o pentru împărați și pentru patriarh.
Un sihastru cu numele Metodie, mergînd într-o zi la cuviosul,
a văzut o lumină dumnezeiască strălucind împrejurul lui și n-a îndrăznit a se
apropia de dînsul, pînă cînd i-a poruncit cuviosul.
Se mai povestește de mulți un lucru minunat despre cuviosul,
cum că primea pîine cerească. Odată, în vreme de iarnă, a mers bolnicerul lavrei,
anume Grigorie, spre cetatea lui, împreună cu alt frate și, de multă zăpadă
ce căzuse, era acoperit locul și urme de om nu se vedeau nicăieri; dar, făcînd
drum cu multă osteneală, au mers la locul cuviosului, avînd cu ei pîine, vin
și altele trebuitoare pentru mîngîiere.
Intrînd în coliba lui, au văzut pîine caldă și curată, din care
ieșea miros atît de plăcut, încît a umplut coliba lui de bună mireasmă; iar
ei, cercetînd să vadă dacă se află în colibă vreun semn de foc, și neaflînd,
au rămas uimiți, minunîndu-se de acea pîine cerească. Deci, căzînd la picioarele
sfîntului, cereau să le dea și lor o bucată din acea pîine.
Milostivindu-se cuviosul, a tăiat jumătate din pîine și le-a
dat, zicînd căre dînșii: "Mîncați și luați aminte să nu spuneți cuiva din cele
ce ați văzut, cît voi trăi eu". Încă și apă de băut a dat prietenilor săi, după
cum martor îmi este Dumnezeu, că mai pe urmă, după adormirea cuviosului, ne-au
spus nouă unii din cei ce s-au împărtășit din această băutură cerească. Iar
alți frați ne-au spus cum că apa mării, cu rugăciune o făcea dulce și o bea.
Altă dată, în vremea culesului de vii, au mers la dînsul doi
monahi, și după ce au băut puțin, cuviosul a luat o bucată de pîine și le-a
dat, zicînd: "Duceți-vă mai degrabă la mînăstirea lui Dorotei, ca să nu vă primejduiți
pe cale de furtună"; iar ei se minunau că le-a zis că are să fie furtună, pentru
că aerul și timpul erau liniștite, și nori nu se vedeau nicidecum. Cu toate
acestea, mai înainte ca ei să ajungă la mînăstirea lui Dorotei, cerul s-a schimbat
într-un chip înfricoșat și s-a stîrnit un vînt, urmat de o mulțime de fulgere
și trăsnete și a căzut atîta grindină și ploaie tulburătoare, încît a încetat
desăvîrșit culesul, iar viile cele neculese le-a prăpădit și le-a făcut ca și
pe cele culese; acestea văzîndu-le acei doi monahi, au strigat; "Doamne, miluiește".
Și propovăduiau pretutindeni proorocia cuviosului.
Altă dată a venit la cuviosul un învățat din Constantinopol
și, îndată ce l-a văzut cuviosul i-a cunoscut gîndurile cele rele pe care le
hrănea acel om și a început să-l certe, zicînd: "Unde ai văzut tu nevoințele
și luptele sfinților, cum și darurile pe care le dă lor Dumnezeu? Încît hulești
asupra lor, zicînd că sfinții au avut puține nevoințe, iar cei ce scriu viața
lor le fac laude și le adaugă fapte neadevărate, pe care nu le-au făcut. Apoi
și darul minunilor pe care l-au luat îl socotești că este mincinos. Încetează
cu niște gînduri ca acestea satanicești, ca să nu întărîți pe Dumnezeu, să trimită
un trăsnet asupra ta și să te ardă de tot. Pentru că sfinții s-au afierosit
cu totul lui Dumnezeu, încît toate faptele lor le-au făcut pentru Dumnezeu și
spre plăcerea Lui. Și cine poate scrie cu dinadinsul toată viața fiecărui sfînt,
precum a fost? Sau cine o știe cu amănuntul? Ci numai puține din cele multe
se scriu, ca să fie spre mărturia sfîntului.
Asemenea socotesc unii, că și darul Sfîntului Duh, care s-a
dat sfinților, nu este numai atît cît se vede, ci este bogat, neajuns și neînțeles,
încît covîrșește toată mintea. Numai dacă vrei să fii cu adevărat înțelept,
lasă nebuna cuvîntare a elinilor și îndeletnicește-te, precum zice David, ca
să cunoști pe Dumnezeu și, prin cunoștință și prin liniștea cea duhovnicească,
să te împrietenești cu Dumnezeu, pe cît vei putea; și atunci vei cunoaște darul
Sfîntului Duh, cum și minunile cele dumnezeiești și neînțelese ale lui Dumnezeu.
Și astfel te vei minuna și te vei umili, după ce vei cunoaște în ce întuneric
erai mai înainte, căci fără de lumină nu se cunoaște întunericul. Deci, vino
la lumina liniștii și rugăciunii și vei fugi singur de întuneric; apoi atunci
vei vedea și vei cunoaște darul și puterea sfinților și vei dori să-l dobîndești
și tu".
Acestea auzindu-le cărturarul, s-a înfricoșat și s-a cutremurat;
căci i-a spus gîndurile cele ascunse ale lui și, folosindu-se foarte mult de
cuvintele cuviosului, și-a îndreptat gîndirea cea hulitoare pe care o avea,
și de aici înainte îndrepta și pe alții cu prea înțeleapta învățătură a sfîntului.
"Și eu însumi, zice scriitorul vieții acestuia, martor îmi este
Dumnezeu, nu voi ascunde ceea ce am văzut la cuviosul, fiindcă m-am făcut și
eu cunoscut cu dînsul și am avut împreună petrecere cu el.
Într-o zi am pornit de la Sfînta Mînăstire a Vatopedului, împreună
cu alt frate, și am mers la coliba lui, dar neaflîndu-l acolo, mă mîhneam și
căutam împrejur, ca să văd pe cel dorit; apoi suindu-mă puțin dinapoia colibei
lui și căutînd spre drumul lui Isaia, iată că l-am văzut pe el departe de noi,
ca de două mile, și toată calea aceasta este cu greu de umblat, fiind un loc
pietros și drum întocmit nu avea.
Dar, o! minune, am văzut pe sfîntul că s-a înălțat de la pămînt
sus în cer și, ca un vultur înaripat, zbura pe deasupra pădurii celei dese și
a pietrelor celor mari și venea spre mine. Deci, văzîndu-l zburînd într-acest
fel, m-am cutremurat și am strigat: "Mare ești, Doamne!" Iar de frică m-am tras
puțin înapoi, și într-o clipeală de ochi a sosit și sfîntul acolo, unde stăteam
eu. Dar ce cînta eu nu am înțeles, însă mă minunam. Am căzut deci la picioarele
lui și l-am primit. Iar el m-a întrebat de cînd am venit în locul acesta? Apoi,
apucîndu-mă de mînă, m-a dus în coliba lui; și după aceea m-a învățat și m-a
sfătuit mult, zicîndu-mi: "Caută să nu spui cuiva ceea ce ai văzut, atît cît
voi fi în această viață.
Să știi că ai să fii egumen al mînăstirii și ai să pătimești
multe. Însă rabdă, urmînd lui Hristos, Care a fost spînzurat pe lemn; căci El
îți va fi ajutător întru ispitele care vor fi spre mărturia pătimirii tale".
Și toate acestea mi s-au împlinit, după proorocia sfîntului".
Însă și aceasta pe care am văzut-o eu însumi, nu voi s-o tac:
Un monah, cu numele Iacob, l-a rugat pe sfîntul ca să-i facă carte de milostenie,
prin care să-și scoată din robie pe fratele său. Tăcînd puțin cuviosul, i-a
zis cu asprime: "Du-te de scoate cei șaizeci de galbeni, pe care îi ai ascunși
în zidul turnului, și-i dă spre răscumpărarea fratelui tău. Apoi, nu fi lacom
și mincinos și să nu te mai robești iarăși cu această patimă". Iar Iacob, auzind
aceasta, a mărturisit adevărul și cerînd iertăciune de la cuviosul pentru îndrăzneala
lui, a dobîndit-o pe aceasta.
Altă dată un mirean a venit la cuviosul și-l ruga cu plîngere:
"Sfinte al lui Dumnezeu, ajută-mi, căci un preot m-a blestemat și a murit, iar
acum nu știu ce să fac, eu ticălosul". Sfîntul milostivindu-se de dînsul, i-a
zis: "Mergi la mitropolitul Veriei, care stăpînea ca un arhiereu pe preotul
acela ce a murit, și să te ierte după legile creștinești".
Acest lucru s-a și făcut, căci a dobîndit de la dînsul iertare.
Și în același ceas a zis unui monah: "Du-te și tu către preotul Ioan, ca să
te ierte, mai înainte pînă nu moare, căci te-a blestemat cînd l-ai ocărît și
l-ai lovit cu un ciomag". Iar monahul, minunîndu-se că i-a spus greșeala lui,
s-a dus împreună cu mireanul în Veria și a luat iertare.
Odată arhiereul Traianopolei a plecat cu diaconul său ca să
meargă la cuviosul, vrînd să-l ispitească de are cu adevărat mai înainte vedere;
pe drum a luat rasa diaconului său și s-a îmbrăcat cu dînsa. Și astfel arhiereul
a mers la dînsul, ca un diacon, apoi a zis către sfîntul: "Binecuvintează, părinte;
arhiereul este afară și de voiești, poruncește să vină înăuntru". Iar sfîntul
a zis către dînsul: "Tu ești arhiereul, și tu să mă binecuvîntezi; deci, nu
te mai preface, căci eu eram acolo deasupra locului în care ați făcut înțelegerea".
Si aceasta zicînd, a făcut metanie și l-a binecuvîntat arhiereul, apoi l-a sărutat,
și foarte mult s-a minunat.
Sfîntul zicea încă și aceasta despre cuviosul și de Dumnezeu
purtătorul Nifon Athonitul, căci deasupra colibei lui era o peșteră mică, și
într-o zi a intrat în peșteră și a dormit, iar după ce s-a sculat din somn a
șezut și a văzut dinaintea peșterii o femeie împodobită; dar cunoscînd vicleana
lucrare a diavolului, a făcut de trei ori semnul cinstitei Cruci, și îndată
s-a făcut nevăzută.
Apoi spunea și despre sine, că într-o zi de luni a venit un
monah pe care nu l-am văzut niciodată și a șezut înaintea colibei mele și era
cu totul slab de multa înfrînare, iar marți dimineața, a venit la mine și am
vorbit împreună; dar neavînd pîine sau altceva, ca să mîncăm amîndoi, am ieșit
și am șezut mai sus de coliba mea pînă joi dimineață, și iarăși a venit la mine
și am vorbit împreună, apoi iarăși a ieșit și a stat în locul cel dintîi pînă
sîmbătă dimineață. Atunci am ieșit și eu pentru puțină odihnă trupească, și
de atunci nu l-am mai văzut".
Deci, după ce a petrecut cuviosul părintele nostru Maxim 14
ani în peștera aceea, mai înainte zisă, unde își avea coliba sa, aproape de
Panaghia, a ieșit de acolo și a venit aproape de Sfînta Lavră, numai ca să audă
duhovniceștile organe, adică clopotele, și acolo și-a făcut o colibă mică, și
într-însa a șezut pînă la sfîrșitul vieții sale.
Sînt și alte multe povestiri despre dumnezeiescul Maxim, adică
mai înainte - vederi și faceri de minuni mari în învățături de Dumnezeu înțelepțite,
prin care povățuia pe mireni, pe monahi și pe fiecare om de orice stare; cu
toate acestea este cu neputință ca să le scriem pe toate, fiind o mulțime.
Iar acestea pe care le-am scris, sînt asemenea ca și cum am
fi umplut un pahar cu apă din mare, pe lîngă noianul mării, dar și aceste puține
sînt destule ca să cunoască creștinii cum că nu numai în vremea aceea de demult
preamărea Dumnezeu pe sfinții Săi; ci și acum și în toată vremea pe toți care
Îl slăvesc pe El prin locurile cele bune îi preamărește cu semne și minuni,
care sînt ca niște arvune ale slavei cea de-a pururea vecuitoare, pe care au
s-o dobîndească întru Împărăția cerurilor. De aceea, trecînd pe cele mai multe,
venim acum către preasfințitul sfîrșit al sfîntului, ca să sfîrșim și povestirea
cea despre dînsul.
Un oarecare monah, care se numea Nicodim, a mers la cuviosul
pentru folosul sufletesc; iar sfîntul a zis către dînsul: "Frate Nicodime, eu
acum degrabă o să mor". Deci, după aceea i-a arătat și ziua adormirii sale,
iar pe aceia care aveau să se afle la îngroparea lui, i-a spus mai înainte pe
nume. Și, cînd a sosit ziua aceea, pe care mai înainte i-a spus-o, Cuviosul
Maxim a adormit, fiind de 95 de ani, în a 13-a zi a lunii ianuarie, și a fost
îngropat în mormîntul pe care el însuși și l-a săpat, aproape de coliba lui.
Îngroparea lui s-a făcut chiar de aceia pe care el însuși mai
înainte i-a spus, că adică nu se va face întru arătare și cu mulțime de popor.
A dat poruncă îngropătorilor să nu mute într-alt loc moaștele lui, nici să ia
cineva o părticică dintr-însele, ci să le lase întregi și ascunse în mormînt,
ca să nu se slăvească de oameni.
Iar după ce s-au înștiințat despre adormirea cuviosului toți
părinții Sfîntului Munte foarte mult s-au mîhnit și plîngeau că s-au lipsit
de un dascăl ca acesta de Dumnezeu înțelepțit și de un luminător prea strălucit
ca acesta, propovăduindu-i totdeauna pretutindeni vitejiile lui cele duhovnicești
și dumnezeieștile lui daruri; făcînd în fiecare an pomenirea sfîntului cu cinste
și cu e-vlavie, precum se cuvine sfinților.
Și așa au slăvit și slăvesc pe pămînt oamenii pe Cuviosul Maxim
cu cinste, iar sus în ceruri este slăvit de îngeri, care primind preacuratul
și sfîntul lui suflet, l-au așezat în corturile sfinților și l-au preamărit
cu negrăita și neînțeleasa lumină a dumnezeirii; iar acum stă înaintea lui Hristos,
pe Care din tinerețele lui L-a dorit și se bucură împreună cu îngerii și cu
sfinții cei din veac, rugîndu-se neîncetat pentru noi.
Dar pentru ca să se arate că darul Sfîntului Duh petrece nedespărțit
de sfintele lui moaște, nu a lipsit de a se face minunile cele mari; căci un
oarecare monah, cu numele Dionisie, care se poreclea Condostefanos, fiind bolnav
de durere de cap multe zile, a alergat la mormîntul cuviosului și rugîndu-l
cu credință și cu lacrimi, ca să-i dea sănătate, a adormit puțin; apoi, deșteptîndu-se,
s-a făcut sănătos și preamărea pe sfîntul.
Și luînd în mîinile sale puțină țărînă de la mormîntul sfîntului,
i se părea lui ca niște mir minunat și s-au umplut de bună mireasmă negrăită
simțurile sale.
Chiar și eu însumi, zice scriitorul vieții acestuia, care mai
înainte am văzut pe sfîntul zburînd în văzduh, îmbolnăvindu-mă foarte rău și
ajungînd aproape de moarte, deznădăjduindu-mă de viață, am chemat cu lacrimi
în ochi pe sfîntul întru ajutor, și în somn arătîndu-mi-se, m-a făcut sănătos,
slăvind pe Dumnezeu, împreună și pe sfîntul, căci mort fiind, am înviat.
Un ieromonah îmbunătățit, cu numele Nifon, împreună cu alt oarecare
sihastru au mers la mormîntul sfîntului și, săpînd, au luat o părticică din
sfintele lui moaște, și atîta bună mireasmă a ieșit dintr-însele, încît n-au
putut să o sufere; pentru aceea, ștergînd cu un burete udat cu apă acea bucățică
mică pe care au luat-o, și-au uns cu credință și cu evlavie simțirile lor. După
aceea, au pus-o iarăși la locul ei, ca să păzească porunca cuviosului, care
zisese să rămînă întregi și nelipsite sfintele lui moaște; apoi, luînd țărînă
numai, au astupat mormîntul ca mai înainte, slăvind pe Dumnezeu, care așa preamărește
pe sfinții Săi.
După aceea mult veselindu-se, mergeau în fiecare zi la mormîntul
sfîntului și se împărtășeau de bună mireasmă, întru slava lui Hristos, Dumnezeul
nostru, Căruia se cuvine toată mărirea, cinstea și închinăciunea, împreună cu
Părintele Său cel fără de început și cu Preasfîntul și de viață Făcătorul Său
Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.