Împărățind Liciniu păgînul (307-324), și sîrguindu-se să placă
foarte mult zeilor săi necurați, a dat poruncă grea asupra tuturor creștinilor:
ca să fie urmăriți prin cetăți și prin sate și oricine va afla vreun creștin
și va spune despre el împăratului, să fie răsplătit, învrednicindu-se de mare
cinste.
De aceea, toți se sîrguiau spre cercetarea și prigonirea creștinilor,
ca să fie plăcuți împăratului. De acel Liciniu - pe cînd el ședea odată și făcea
judecată la un loc înalt - s-a apropiat unul din ostași, zicîndu-i: "Este aici
un creștin, anume Ermil, care are, după regula creștinătății sale, rînduiala
diaconiei și care slujind de demult lui Hristos, rîde de zeii noștri și de tine,
împărate, și întru nimic te socotește".
Auzind acestea Liciniu, a poruncit ca îndată să-l caute și să-l
prindă. Deci trimișii aflară pe sfîntul rugîndu-se și ridicîndu-și mîinile spre
Domnul Dumnezeul său; iar el înștiințîndu-se că este prins, spre a fi judecat
și chinuit pentru Hristos, s-a umplut de bucurie și de veselie; apoi a mers
cu ostașii, nu cu sila fiind dus, ci ca și cum avea a primi cinste, alerga cu
sîrguință și a stat înaintea împăratului cu multă îndrăzneală. Văzîndu-l împăratul,
i-a zis: "Spune cu adevărat, ești creștin, cum am auzit despre tine?" El a răspuns:
"Cu slobod glas mărturisesc, nu numai că sînt creștin, ci despre aceasta adeverez
că sînt sfințit Dumnezeului celui nevăzut, și înaintea Lui slujesc în rînduiala
diaconiei".
Împăratul a zis: "Să fii diacon, adică slujitor și la ai noștri
zei". Iar mucenicul rîzînd de cuvintele lui, i-a zis: "O! împărate, mi se pare
că ești surd sau nebun! Eu ți-am spus că slujesc Dumnezeului Celui nevăzut,
iar nu idolilor voștri, care sînt văzuți, căci ei nu văd nici nu știu ce sînt,
ca să le fie cineva diacon, dar pe care tu, înșelîndu-te, îi cinstești ca pe
niște zei, fiind pietre și lemne cu totul surde și neînsuflețite, lucruri de
mîini omenești, de care se cade mai ales a rîde decît a li se închina cineva".
Atunci împăratul n-a suferit vorba lui, ci îndată a poruncit
să bată pe mucenic peste obraz cu niște unelte de aramă, pregătite spre muncire,
iar chinuitorii să strige: "Nu fi îndrăzneț cu limba, Ermile! Cinstește pe împărat,
jertfește zeilor, și te izbăvește de munci". Iar el fiind bătut tare, se arăta
ca și cum nu simțea durerea; ci dimpotrivă defăima slăbiciunea tiranului. Apoi
cu glas mai tare a strigat, zicînd: "Răni fără sfîrșit vei lua și înfricoșata
mînă a lui Dumnezeu o vei cunoaște, căci lăsînd pe Ziditorul tău, iei aminte
la zeii cei surzi și muți și, ce este mai rău, te silești a atrage și pe alții
la aceeași pierzare, ca unul ce urăște mîntuirea lor".
După aceasta, împăratul a poruncit să-l ducă la temniță trei
zile, nădăjduind că se va gîndi și se va căi de îndrăzneala sa. Iar mucenicul
mergînd, cînta: "Domnul îmi este ajutor și nu mă voi teme ce-mi va face mie
omul". Și intrînd în temniță, a cîntat: "Cel ce paști pe Israel, ia aminte;
Cel ce povățuiești ca pe o oaie pe Iosif, Cel ce șezi pe heruvimi, arată-te
și vino ca să ne mîntuiești pe noi".
Domnul n-a trecut cu vederea pe robul Său, ci a trimis un înger,
mîngîindu-l și întărindu-l pe el. Apoi îngerul i-a zis: "Ermile, îndrăznește,
grăiește și nu tăcea, iar de acum nu te teme, căci vei birui îndată meșteșugurile
dușmanului, și de sus vei primi cunună prea luminoasă pentru pătimire". Astfel
Dumnezeu a înarmat pe ostașul Său spre nevoință, l-a încins cu putere, a învățat
mîinile lui la război, și a dat arc de aramă în brațele lui și pavăză de mîntuire.
Iar după trei zile, Liciniu împăratul, șezînd iarăși la judecată,
a pus de față pe Ermil, zicîndu-i: "Oare te-ai căit și vei voi acum ca să aduci
jertfă zeilor, ca să fii slobod de chinurile cele pregătite ție? Sau tot aceeași
nebunie te cuprinde, și de bunăvoie vrei să te dai pierzării?"
La aceasta ostașul lui Hristos, pentru cinstea Domnului, care
l-a înarmat cu îndrăzneală, a răspuns: "Ți-am spus odată, împărate; se cădea
ca să fie de ajuns cuvintele mele cele dintîi, și mai mult să nu mă întrebi;
pentru că am pe Dumnezeu în cer, Căruia și slujesc, și Căruia pe mine însumi
mă sîrguiesc a mă aduce jertfă; căci de la El nădăjduiesc mare ajutor". Zis-a
împăratul: "Atunci voi vedea de-ți va ajuta Cel ce locuiește în cer".
Și îndată a poruncit la șase ostași vîrtoși, să-l ia și întinzîndu-l
la pămînt, să-l bată fără cruțare". Deci, fiind bătut ucenicul, răbda ca un
fără de trup și se ruga lui Dumnezeu, zicînd: "Doamne, Dumnezeul meu, care pentru
mine ai răbdat răni și bătăi, în zilele lui Pilat din Pont; Însuți întărește-mă
pe mine, care iarăși pătimesc pentru Tine, ca să pot săvîrși această alergare
de acum; ca fiind părtaș patimilor Tale, să mă fac vrednic răsplătirii Tale
celei veșnice".
Sfîntul astfel rugîndu-se, îndată s-a auzit un glas de sus,
zicîndu-i: "Amin, Amin, zic ție, Ermile; după trei zile te vei izbăvi din aceste
primejdii și vei primi mare răsplătire pentru pătimirea ta". Acest glas a adus
mucenicului mare îndrăznire și întărire; iar chinuitorilor le-a pricinuit mare
frică și cutremur. Pentru că aceia au căzut la pămînt și nu mai puteau să facă
nimic; chiar și împăratul s-a cutremurat, dar n-a voit să cunoască puterea lui
Dumnezeu și a poruncit ca iarăși să ducă pe mucenic în temniță.
Atunci era străjer la temniță Stratonic, căruia i se poruncise
să păzească pe mucenic. Iar acest Stratonic era în taină creștin și prieten
al Sfîntului Ermil, de care se rănea cu inima, văzîndu-l în munci; dar se înveselea
cu duhul de îndrăzneala și de tăria lui, însă el singur nu îndrăznea să se dea
la niște pătimiri ca acestea. Iar Sfîntul Ermil intrînd în temniță, cînta, zicînd:
Domnul este luminarea mea și Mîntuitorul meu, de cine mă voi teme? Domnul
este păzitorul vieții mele, de cine mă voi înfricoșa? Atunci a strălucit
asupră-i o lumină cerească și iarăși a auzit un glas, poruncindu-i să îndrăznească
și făgăduindu-i că va avea sfîrșitul pătimirilor, după trei zile.
A doua zi chinuitorul șezînd iarăși la judecată, a adus la cercetare
pe Sfîntul Ermil, care a stat înainte cu fața luminoasă, cu ochii veseli și
cu inima plină de bucurie. Dar tiranul Liciniu clătinînd capul și rîzînd de
mucenic, i-a zis: "Spune-ne nouă la ce ți-a folosit temnița cea întunecoasă
și vremea cea petrecută în pătimire? Te-a învățat oare să te supui legii împărătești?
Și să dai zeilor cinstea cea cuviincioasă sau încă va fi trebuință de chinuri
împotriva inimii tale atît de împietrite?" Mucenicul i-a răspuns: "Temnița cea
întunecată mi-a mijlocit mare lumină și acum sufletul meu este în pace și în
bucurie și în negrăită lumină, care îmi dă bună nădejde de cîștigarea bunătăților
ce vor să fie; iar eu mă minunez foarte, cum întunericul care este în tine nu
primește nici o schimbare, ci totdeauna întunecă ochii tăi cei sufletești ca
să nu vadă adevărul".
Astfel mustrînd sfîntul rătăcirea împăratului, acesta a strigat:
"Spre nimic altceva, precum văd, nu te-ai deprins, decît numai să ocărăști pe
față cu neînfrînata ta limbă, cu îndrăznețul tău suflet și cu nebunia ta; însă
să ne răspunzi cu încredințare, vei jertfi zeilor și te vei supune poruncii
noastre? Sau vei lua muncile cele vrednice după faptele tale?". Mucenicul lui
Hristos, Ermil, i-a răspuns: "Ai auzit răspunsurile mele, împărate, și nimic
mai mult nu vei auzi de la mine. Fă de acum ceea ce voiești și săvîrșește cu
lucrul ceea ce ai gîndit".
Și mîniindu-se Liciniu, a poruncit să întindă pe sfînt gol la
pămînt și să-l bată cu bețe pe pîntece. Iar sfîntul în bătăile ce i se aduceau
avea întărire pe Hristos, către Care ridicînd ochii cei sufletești se ruga:
"Dumnezeule, ia aminte spre ajutorul meu; Doamne grăbește ca să-mi ajuți". Iar
tiranul aprinzîndu-se de mînie pentru multa răbdare a sfîntului, a poruncit
ca să-i rupă pîntecele lui cu unghii de vultur, ca să vadă cu ochii săi cele
dinăuntrul lui.
Iar mucenicul zicea: "Inima și trupul meu s-au bucurat de Dumnezeul
cel viu, ca de seu și de grăsime să se umple sufletul meu, și cu buze de bucurie
Te va lăuda gura mea".
Stratonic, văzînd pe Sfîntul Ermil, prietenul său, chinuit astfel
fără de omenie și pîntecele lui fiind rupt, a început a plînge; dar văzîndu-l
unii din cei ce stăteau acolo, îndată au spus împăratului că Stratonic, străjerul
temniței, pe față se arată că este părtaș al rătăcirii creștinești, și prieten
cu Ermil; căci se milostivește și plînge pentru dînsul. Împăratul chemînd pe
Stratonic, îl întrebă: "Ești prieten al lui Ermil?".
Stratonic nevrînd a minți, fiind ucenic al adevărului, și văzînd
că acum venise vremea nevoinței sale, a mărturisit că este prieten al lui Ermil
și că este creștin; deci, defăimă pe idoli ca niște neînsuflețiți și pe închinătorii
lor ca pe niște nebuni, și numai pe Unul Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pămîntului
îl preamări.
Atunci împăratul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să bată pe
Stratonic cu bețe peste tot corpul gol. Dar acesta fiind bătut, își ridica ochii
către Sfîntul Ermil, prietenul său, și zicea: "Roagă-te lui Hristos pentru mine,
Ermile, ca să-mi dea putere să-mi păzesc credința tare și nemișcată și să fiu
mai presus decît toți chinuitorii mei". Apoi rîdea de Liciniu și-l îndemna ca
să înceteze a se închina idolilor celor orbi și neînsuflețiți și să se teamă
de pedeapsa adevăratului Dumnezeu, în ale Cărui mîini este înfricoșat lucru
a cădea. Dar au bătut pe sfînt pînă ce a tăcut, fiind slăbit de răni. După aceea
a poruncit împăratul ca pe amîndoi, pe Stratonic și pe Ermil, să-i arunce în
temniță.
Deci, Sfîntul Stratonic se ruga, zicînd: "Doamne, să nu pomenești
fărădelegile mele cele dintîi". Apoi, amîndoi grăiau către Dumnezeu: "Ajută-ne
Dumnezeule, Mîntuitorul nostru, pentru mărirea numelui Tău Celui sfînt". Atunci
ei au auzit un glas dumnezeiesc, zicînd: "Alergarea ați săvîrșit, credința ați
păzit, și de acum s-a pregătit vouă cununa dreptății, pe care dimineață o veți
lua". A doua zi, aduseră iarăși pe Ermil la judecată, și Liciniu l-a întrebat:
"Vei jertfi idolilor?".
Sfîntul a răspuns: "Cele ce întîi ți-am spus, acelea și astăzi
îți repet; pentru aceea arde, taie și chinuiește-mă cum voiești, pentru că am
învățat a nu mă teme de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă".
Deci, a poruncit tiranul ca să spînzure pe sfînt de un lemn și cu cuțitele să-i
împungă trupul. Iar sfîntul, într-acea mare durere, neîncetat se ruga: "Fii
mie ajutor, Dumnezeule, Mîntuitorul meu". Apoi a auzit un glas de sus: "Nu te
teme, căci cu tine sînt Eu, Dumnezeul Tău."
După aceasta, împăratul a judecat pe Sfîntul Ermil, ca să fie
înecat în Dunăre; iar pe Sfîntul Stratonic aducîndu-l, îl îndemna să jertfească
idolilor, ca să nu pătimească și el ca prietenul său; dar fericitul Stratonic
a răspuns: "Cu adevărat, ticălos aș fi dacă m-aș supune poruncii tale celei
nebune; și cum aș voi eu ca să rămîn viu, cînd prietenul meu moare pentru Hristos?"
Liciniu a zis: "Atunci voiești să mori cu Ermil?" Sfîntul Stratonic a răspuns:
"Foarte mult doresc; pentru că se cuvine ca prietenii cei adevărați să îndure
primejdia împreună și de bunătăți iarăși împreună să se îndulcească. Și ce va
fi mai dulce pentru noi, decît a pătimi și a muri pentru Hristos?".
Văzînd împăratul Liciniu că nimic nu sporește, a osîndit pe
Sfîntul Stratonic la același fel de moarte, ca să fie înecat în Dunăre cu Ermil.
Pe cînd duceau pe amîndoi sfinții spre înecare, ei cîntau cu
veselie: Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pămînt pace, întru oameni
bunăvoire. Și ducîndu-i ostașii la Dunăre, i-au pus în mreje și i-au aruncat
în adîncul apei.
Astfel Dunărea a primit trupurile sfinților mucenici, iar cerul
a sălășluit sufletele lor întru acoperămintele sale. Apoi a treia zi, s-au aflat
la mal sfintele lor trupuri, pe care credincioșii le-au îngropat cu cinste,
ca la 18 stadii departe de cetatea Singhidon (Belgrad), punîndu-i pe amîndoi
într-un mormînt, ca toate să le fie de obște, ca prieteni: de obște mărturisirea
pentru Hristos, de obște temnița, de obște chinurile, de obște înecarea, de
obște îngroparea trupurilor lor, de obște și mărirea în ceruri; cu darul și
cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl
și cu Sfîntul Duh, se cuvine toată mărirea, cinstea și închinăciunea, acum și
pururea, și în vecii vecilor. Amin.