După cea dintîi ucidere a cuvioșilor părinți, trecînd ani mulți,
a fost la poalele Muntelui Sinai, în zilele Cuviosului Nil Pustnicul, iarăși
năvălirea barbarilor care locuiau în pustia ce se întindea de la Arabia, pînă
în Egipt și care se învecinează cu Marea Roșie și cu Iordanul; iar locuința
acelor barbari nu era în cetăți și case, ci în corturi și în tabere; căci trecînd
din loc în loc, acolo petreceau mai mult, unde găseau apă bună și pășune pentru
dobitoacele lor. Și se hrăneau nu din lucru din mîini sau din neguțătorie, nici
din lucrarea pămîntului, nici din vînarea fiarelor, ci mai ales din război;
pentru că toate uneltele lor erau: sabie, arc și suliță și toată sîrguința lor
era ca să năvălească asupra satelor străine și să facă războaie la drumuri.
Cuvioșii părinți, care și-au ales viață singuratică pentru Dumnezeu,
locuiau în pustiul Sinai, trăind unii în peșteri și în crăpăturile pietrelor,
alții zidindu-și chilii mici în niște locuri aproape de ape; iar alții petreceau
lîngă biserică, hrănindu-se cu verdețuri crude, cu finice și cu alte poame ce
se află acolo; pentru că puțini dintr-înșii mîncau pîine, căci mare înfrînare
și postire aveau: unul mînca o dată pe zi, altul a doua sau a treia zi, iar
altul în toată săptămîna numai o dată își întărea trupul neputincios cu hrană.
Viața tuturor era asemenea cu a îngerilor, căci, defăimînd cele trupești ale
lor, se îngrijeau pentru sufletele lor și se sîrguiau să placă Domnului, căruia
cu osîrdie îi slujeau, arzînd cu duhul și mărindu-L ziua și noaptea; pentru
că rugăciunea și cîntarea de psalmi erau în gurile lor neîncetat, iar în ziua
duminicii toți se adunau într-o biserică și acolo făcînd rugăciuni de toată
noaptea, se împărtășeau cu dumnezeieștile Taine, apoi intrînd iarăși în chiliile
lor, se linișteau.
Atunci era între dînșii și Cuviosul Nil, pustnicul, care mai
întîi a fost eparh în Constantinopol, și a avut, din cinstită însoțire, doi
fii; apoi, sfătuindu-se cu a sa soție, au lăsat lumea. Pe aceea au tuns-o în
mînăstire de fecioare în rînduiala monahicească, împreună cu o fiică, iar el
luînd pe celălalt fiu, Teodul, au mers în Muntele Sinai și a fost singur văzător
al primejdiei care s-a adus de barbari și a scris mai pe urmă cum au fost uciși
sfinții părinți.
Petrecerea Cuviosului Nil era în munte și avea obicei de a cerceta
pe părinții care locuiau acolo împrejur. Drept aceea, odată s-a pogorît din
munte, de la locul său, cu fiul, și au mers la părinții care erau în locul numit
la Sfîntul Rug, unde masa fiind pusă înainte seara, preotul acelui loc, fericitul
Teodul, a zis către frați: "Cine știe de ne vom mai aduna iarăși înainte de
moarte la această masă". Aceasta o zicea văzînd mai înainte cu duhul ispita
care avea să fie.
În ziua următoare, după cîntarea Utreniei, au năvălit barbarii
deodată în sfîntul loc și, precum cîinii cei turbați, au înconjurat locașul;
și cu glasuri fără de rînduială umplînd văzduhul, înfricoșau pe cei ce erau
înăuntru. Apoi s-au repezit la cămările în care era adunată puțină hrană pentru
pustnici, căci poame uscate pentru iarnă erau acolo, spre întărirea mult ostenitelor
trupuri ale robilor lui Dumnezeu; deci, acea hrană au răpit-o mai întîi barbarii,
după aceea, au alergat la biserica, în care se adunaseră părinții, și, scoțîndu-i
pe toți de acolo, i-au dezbrăcat de rase și spre ucidere i-au pus în rînd, după
cum erau mai bătrîni de ani.
Întîi preotului sfîntului loc, fericitul Teodul, care a pus
masa în seara dinainte, i-au poruncit să-și plece grumajii spre tăiere. Doi
barbari cu săbiile scoase, privind cu ochii mînioși, stăteau împrejurul cuviosului.
El plecîndu-se sub sabie, întru nimic n-a arătat că se teme, ci numai cu cuvinte
blînde a zis: "Binecuvîntat este Domnul". Deci lovind într-însul amîndoi barbarii,
unul după altul, i-au făcut o rană de la spate pînă la fălci, iar alta de la
umeri pînă la piept; și astfel dumnezeiescul bărbat a căzut la pămînt. Apoi
a apucat pe celălalt bătrîn, care locuia împreună cu prezbiterul, și pe acela
l-au ucis. Mai era acolo un copil care slujea prezbiterului; aceluia i-a poruncit
să adune niște semințe vărsate pe pămînt, ca și cum vrînd să-l cruțe pe el,
ca pe un folositor de slujbă; iar acela plecîndu-se jos și adunînd, un bărbat
stînd dinapoi și scoțînd sabia în taină, a lovit pe copil și l-a ucis.
Atunci fiind uciși și alți părinți, unii din barbari au arătat
cu mîna celorlalți monahi ca să fugă, astfel voind Dumnezeu. Cei ce erau cu
trupul mai tari și puteau să fugă, au fugit prin văi, în muntele unde era cu
greu barbarilor să se apropie.
Deci putînd și fericitul Nil să scape cu cei ce fugeau, s-a
izbăvit de moarte; iar Teodul, fiul său, a rămas în mîinile barbarilor, dar
fiind foarte frumos la față, nu l-au ucis, ci l-au luat legat cu ei, vrînd să-l
dea spre jertfă luceafărului pe care îl cinsteau în loc de Dumnezeu.
Pentru că ei nu știau pe unul Dumnezeu, Ziditorul tuturor, și
nici idolilor nu se închinau, nici pe vreunul din zeii păgînești nu-l cinsteau,
numai luceafărului îi slujeau și aceluia totdeauna îi aduceau ca jertfă lucrurile
cele mai bune, iar mai ales pe tinerii cei frumoși robiți îi înjunghiau lui,
mai înainte de răsăritul soarelui. Deci, pe fiul lui Nil l-au cruțat.
Ei au prădat și alte locașuri monahicești ce erau împrejur și,
pe mulți sfinți părinți ucigîndu-i prin diferite locuri, s-au dus. Iar Nil pustnicul,
pentru ducerea în robie a fiului și pentru cumplita moarte a cuvioșilor părinți,
privind din înălțimea muntelui, se tînguia cu nemîngîiere și zicea în plîngerea
sa: "O! fericiți și de trei ori fericiți părinți, unde sînt acum ostenelile
înfrînării voastre?
Unde este răbdarea cea din toate zilele a necazurilor? Oare
ați luat cununa nevoințelor voastre celor multe? Oare acestea sînt răsplătirile
vieții monahicești celei lungi? Oare în deșert ați făcut alergarea ce se afla
înaintea voastră?
Oare cu adevărat este că pe bunătate să o moștenească necazul,
căci, ucigîndu-vă pe voi, v-a lăsat fără de ajutor purtarea de grijă a lui Dumnezeu
și n-a stat dreptatea împotriva ucigașilor pentru nevinovăția voastră, ci avea
tărie mîna cea necurată asupra trupurilor celor sfinte? Pentru că se lăuda răutatea
și cu totul se înveselea, ca și cum desăvîrșit ar fi biruit pe adevăr?
Cum nu și-a aprins rugul văpaia sa cea de demult și n-a ars
pe cei fără de lege? Cum pămîntul nu și-a deschis gura sa și nu i-a înghițit
pe ei, precum altă dată pe Core cu toată adunarea lui? Cum au tăcut trîmbițele,
fulgerele și tunetele cele înfricoșate, care au fost oarecînd asupra Sinaiului
și n-au îngrozit pe cei necurați?
Și n-a grăbit izbîndirea celui Atotputernic, pentru că nici
pe cei chinuiți nu i-a izbăvit cu mîna Sa cea tare; ca astfel barbarii văzînd
minunile, să cunoască puterea lui Dumnezeu cea nebiruită. Deci, sfinții părinți
în rugul și în muntele pe care s-a dat oarecînd legea, au căzut fără ajutor,
ca niște jertfe necuvîntătoare.
Unde era atunci puterea care a adunat în mare pe egipteni și
adîncul apei l-a făcut lor mormînt? Unde era grindina de piatră ce a ucis pe
cei de alt neam, care se luptau împotriva israelitenilor, și fără sînge și osteneală
a dat poporului Său biruință asupra vrăjmașilor? Unde și-a ascuns ajutorul Său
Cel Preaînalt, Cel ce a încuiat gurile leilor, ca să nu se atingă de Daniil
și a stins puterea focului, ca să arate dreapta credință a tinerilor din Babilon?
Iar bunătățile acestea ale robilor Săi, cum le-a tăinuit, lăsîndu-i pe ei fără
de apărare și făcîndu-i să fie socotiți cu totul nevrednici de ajutor".
Acestea le grăia fericitul din durerea inimii și din multa mîhnire.
Pentru că sufletul împresurîndu-se de grele necazuri, s-a obișnuit a grăi multe
cuvinte uneori, și nu după judecată. Căci ajutorul lui Dumnezeu de multe ori
lasă pe cei drepți, dîndu-i chinuitorilor spre diferite feluri de chinuri, ca
adică să se arate fapta bună a lor ca aerul de lămurită, și credința lor ca
o făclie să strălucească, ca să primească la cer mari daruri. Pentru că fără
îndoială și acești cuvioși cu cei mai dinainte părinți uciși s-au numărat în
ceata sfinților mucenici, și acum se preamăresc întru împărăția lui Hristos.
Apoi, plecîndu-se ziua spre seară, Nil Cuviosul, cu ceilalți
monahi care erau cu dînsul, luînd îndrăzneală, s-au pogorît din munte, ca să
îngroape trupurile sfinților celor uciși. Venind, au aflat pe Cuviosul Teodul,
prezbiterul, încă răsuflînd, iar starețul zicea către dînșii: "Să nu vă tulbure
pe voi această ispită ce s-a întîmplat asupra noastră, pentru că satana are
obicei să ceară de la Dumnezeu să-i dea voie a pofti pe cei care se sîrguiesc
să placă lui Dumnezeu, precum a cerut asupra lui Iov să-i aducă ispite și pe
ai cărui fii i-a pierdut.
Dar punătorul de nevoință știe pentru ce dă potrivnicului pe
nevoitorii săi, ca mai luminoase răsplătiri să dăruiască celor ce rabdă cu bărbăție,
căci și lui Iov i-a răsplătit îndoit pentru cele ce le-a pierdut; ba încă și
mai mari bunuri le dă, ceea ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit și la
inima omului nu s-a suit, pe acelea le-a gătit celor ce-L iubesc și care rabdă
pentru El."Unele ca acestea grăindu-le starețul, și dînd sărutarea cea mai
de pe urmă celor ce se întîmplaseră acolo, și-a dat sfîrșitul, apoi l-au îngropat
cu ceilalți ucenici, fiind întuneric de noapte.
Într-acel ceas, un tînăr, care era slugă a boierului Maghedon,
care pentru trebuințele poporului se nevoia, scăpînd de la barbari, a alergat
la dînșii. Pe acel boier l-au prins barbarii pe drum cu fiul său și, jefuindu-l
de toate cele ce avea la dînsul, mai întîi au ucis pe fiul său înaintea ochilor
lui, apoi și pe el l-au omorît. Iar tînărul acela prin fugă s-a izbăvit și a
venit în locașul cel prădat, tremurînd de frică, ca și cum ar fi avut în urma
sa pe cei ce-l izgoneau.
Pe acel tînăr îl întreba Sfîntul Nil cum a scăpat. Iar el a
zis: "Eu împreună cu fiul tău eram legați și barbarii aseară vorbeau despre
noi (precum mi-a spus în taină unul din cei robiți care înțelegea limba lor)
și se sfătuiau ca pe noi amîndoi, adică pe mine și pe fiul tău să ne aducă jertfă
luceafărului, cînd acela va răsări dimineața; pentru aceea au pregătit un altar,
aducînd pietre și lemne.
Iar eu am spus despre aceasta fiului tău, zicîndu-i: "De nu
ne vom izbăvi cu fuga, apoi nu va mai răsări soarele pentru noi". El temîndu-se
ca să nu fie prins, a rămas acolo, zicînd: "Dacă Dumnezeu a voit așa, apoi nu
vom putea scăpa de moarte și a ne tăinui, chiar de s-ar ascunde cineva și în
locuri îndepărtate și ascunse".
Eu, fiind noapte adîncă, cînd am văzut pe barbari adormiți tare,
căci foarte rău s-au îmbătat de cu seară, cu pîntecele pe pămînt tîrîndu-mă,
am ieșit din tabăra lor departe; apoi pe picioare sculîndu-mă, am început a
fugi și alergam ca un întraripat, alungîndu-mă frica, pentru că mă temeam ca
nu cumva, simțind ei, să mă ajungă; încît frica și cutremurul mă ține și acum,
căci tirania barbarilor cea cumplită pe care am văzut-o, este și acum în mintea
mea ca și cum aș vedea-o aici, înaintea ochilor".
Deci, spunea tînărul acela despre junghierea multor sfinți părinți,
zicînd:
"La un loc verde, aflînd barbarii apă, au stat să se odihnească
și iată au văzut în munte o peșteră mică, spre care pornind, au scos de acolo
pe un bătrîn cu chipul cinstit, pe care scoțîndu-l din munte, l-au ucis cu pietre.
Apoi, mergînd puțin, au prins un monah tînăr, galben la față și uscat și l-au
ucis și pe acela cu pietre.
După aceasta, au aflat un loc care avea mulți copaci și o peșteră
mică, în care locuia un pustnic tînăr de ani și bătrîn cu vitejia sufletului,
căruia cînd îi porunceau să iasă afară și haina sa să le-o dea lor, le răspundea:
"Casa în care m-am ostenit să-mi fie mie mormînt; deci intrați aici și mă ucideți,
iar de haina mea nu mă voi dezbrăca, ca să-mi văd singur goliciunea, pe care
pînă astăzi n-am văzut-o; dar cînd mă veți ucide, atunci singuri veți lua haina
de pe mine, mort fiind eu și neștiind nimic".
Apoi iarăși îi ziceau ca să le arate mînăstirile cele ascunse
în pustiul acela, și făgăduiau să-l lase viu. El le-a răspuns: "Deși știu locurile
unde sfinții bărbați locuiesc, însă nu voi spune vouă, pentru că nu voiesc ca
să fiu vînzător al robilor lui Dumnezeu". Așa stînd el cu bărbăție împotriva
barbarilor, s-au mîniat nelegiuiții și intrînd înăuntru cu săbiile, l-au tăiat
bucăți.
Mergînd mai departe, au văzut trei părinți mergînd prin pustie
și îndată, repezindu-se la dînșii, i-au tăiat. Apoi, de departe au văzut două
mînăstiri care nu aveau multă depărtare între ele; drept aceea, despărțindu-se,
au alergat la ele, iar ce au făcut acolo, cum au închis pe părinți, nu știu
- a zis tînărul acela ce scăpase -, decît numai am văzut de departe un monah
alergînd, pe care barbarii fugărindu-l l-au rănit cu săgețile; apoi slăbind
și căzînd, l-au omorît cu săbiile și cu sulițele.
După aceasta eu am fugit noaptea, precum mai înainte am zis:
Iar fiului tău, zicea către Nil, după fuga mea, ce i s-a întîmplat, Dumnezeu
știe, căci l-am lăsat abia viu, și n-avea nădejde de viață, căci cu adevărat
era să moară cînd va răsări luceafărul, înjunghiat fiind ca jertfă.
Acestea auzindu-le Nil, o! cît de mult plîngea și se tînguia
de moartea fiului său, dar mai ales că era să fie înjunghiat și adus ca jertfă
păgînilor, striga către Dumnezeu, zicînd: "Să nu lași Doamne, Dumnezeul părinților
mei, pentru dumnezeiasca Maică, care întru curăție Te-a născut pe Tine și pentru
a Ta bunătate, ca să piară fiul meu de către barbari".
Dumnezeu cu rînduiala Sa a păzit întreg pe tînărul Teodul, pentru
că barbarii au dormit pînă cînd s-a ridicat soarele; apoi deșteptîndu-se, de
vreme ce luceafărul cel de dinainte acum se ascunsese și văzînd că unul din
tinerii cei gătiți spre jertfă a fugit, n-au făcut obișnuitele jertfe, ci au
dus în țara lor pe tînărul care rămăsese.
După aceasta, cei ce locuiau în Faran au trimis pe oamenii lor
la Aman, voievodul barbarilor, jeluindu-se asupra tîlharilor cum că, năvălind
în vremea așezămîntului de pace, atîta răutate au făcut. În acea vreme Nil fericitul,
cu părinții care rămăseseră, s-a dus în pustie, să caute trupurile părinților
celor uciși, ca să le îngroape.
Deci, au fost înjunghiați: Proclu în Vetramv și Ipatie în Ghet,
Isaac în mînăstirea ce se numea Salail, Macarie și Marcu în cea mai dinafară
pustie; iar Veniamin după Elimom, Eusebiu în Tol, Ilie în Aza, pe care încă
l-au aflat suflînd, apoi, ducîndu-l în chilie, l-au pus acolo, iar ei s-au întors
spre îngroparea altora. La întoarcere, l-au aflat și pe acela mort lîngă vasul
de apă. Pentru că, din cauza multelor răni însetînd, cînd a gustat apă, îndată
căzînd, și-a dat duhul. Deci, îngropîndu-i pe toți, pe cîți au putut să-i afle,
s-au dus în Faran, vrînd să știe ce veste se va aduce de la voievodul barbarilor.
Iar ei intrînd în cetate, s-au întors, trimișii aducînd de la voievodul scrisori
de pace, în care făgăduia ca îndată să pedepsească cu moarte pe cei ce au îndrăznit
a face unele ca acestea. Faranilor le poruncea să vină la dînsul fără temere,
și pe robiții lor, pe cîți îi vor afla vii, să-i ia fără de răscumpărare.
Deci, adunîndu-se faranii, au mers la voievodul barbarilor,
cu care a mers și fericitul Nil, vrînd ca să știe despre fiul său, dacă este
viu sau în robie sau a murit de mîinile barbarilor; și s-a înștiințat că este
viu, vîndut în cetatea Eluziei, pentru că episcopul cetății aceleia l-a răscumpărat
și l-a făcut cleric.
Pentru toate acestea singur Cuviosul Nil în al său cuvînt povestește
pe larg. Ducîndu-se acolo cuviosul, și-a aflat fiul întreg și sănătos și mult
mîngîindu-se, mulțumea lui Dumnezeu. Și l-a primit cu dragoste episcopul, care
l-a și silit să primească rînduiala de prezbiter, iar pe amîndoi, adică pe Nil
Cuviosul, cu Teodul fiul lui, cu cinste i-au liberat la locul lor.
Ei întorcîndu-se la petrecerea lor cea dintîi în Muntele Sinai,
au viețuit ani destui, bineplăcînd Stăpînului lor, Domnului nostru Iisus Hristos
și s-au învrednicit a fi cu cetele cuvioșilor părinți în cer, slăvind pe Dumnezeu,
în veci. Amin.