În vremea împărăției dreptcredinciosului împărat Leon cel Mare
(457-474), era în Constantinopol - care se numește Roma cea nouă -, un om cu
dregătoria de stratilat (general), bogat și cinstit, anume Eutropiu, avînd de
soție pe Teodora. Acela avea trei fii, dintre care pe doi i-a pus în slujba
împărătească și cinstite dregătorii le-a mijlocit, iar pe al treilea, cel mai
mic, anume Ioan, l-a dat la învățătura cărții și la toată înțelepciunea cea
retoricească și a filozofilor.
Fiind copilul Ioan de 12 ani, s-a arătat isteț la minte, mai
mult decît toți vîrstnicii săi, încît chiar și dascălii se minunau de istețimea
lui și de înțelegerea lui cea desăvîrșită, fiind tînăr de vîrstă. Și nu numai
la cea din afară, ci și la cea duhovnicească filozofie se arăta ales ucenic.
Căci lucrînd întru dînsul Sfîntul Duh, era blînd, fără răutate
și smerit, iar cînd îi prisosea vreme de la învățătură, se îndeletnicea, nu
cu jucării copilărești, precum este obiceiul tinerilor, ci întru citirea cărților
celor de Dumnezeu insuflate. Apoi, la bisericile lui Dumnezeu cu sîrguință alerga
la rugăciune, pentru că inima lui se înfierbînta cu văpaia dumnezeieștii dragoste,
și în cugetul lui se aprindea foc.
Așa sîrguindu-se el spre dumnezeiasca slujbă, s-a întîmplat
de a intrat un monah în casa în care fericitul Ioan învăța și pe care văzîndu-l
copilul l-a întrebat, zicînd: "De unde ești, părinte, și unde mergi?". Iar monahul
i-a răspuns: "Din Mînăstirea Neadormiților sînt și merg la Ierusalim, ca să
mă închin Sfintelor Locuri". Mînăstirea aceea a Neadormiților, Achimiților,
era în Bitinia, în partea Răsăritului, care este în Asia Mică, zidită de fericitul
Marcel. Și aprinzîndu-se Ioan cu duhul, a început a-l întreba despre viața monahicească,
de rugăciune și de post, de cîntarea cea neadormită, cum și de alte nevoințe
și osteneli, care cuvinte îi păreau lui Ioan mai dulci decît mierea.
Monahul văzînd pe copil cinstit și înțelept, i-a spus cu de-amă-nuntul
obiceiurile și rînduielile mînăstirii sale, iar Ioan ascultînd cu luare-aminte
povestirile monahului, i-a zis: "Părinte, te vei întoarce iarăși în mînăstirea
ta sau vei rămîne la Ierusalim?" Monahul i-a răspuns: "Am poruncă de la egumenul
meu să mă întorc; deci de va voi Domnul, închinîndu-mă la Sfintele Locuri, mă
voi întoarce". Atunci Ioan apucînd de mîna dreaptă pe monah, i-a zis: "Părinte,
un cuvînt duhovnicesc am să-ți spun". Și ducîndu-l la un loc deosebit, i-a zis:
"Ascultă-mă, părinte, mă rog ție, ca milostiv să fii mie, căci
am mare trebuință să scap de lumea asta mult tulburătoare și să slujesc lui
Hristos; dar părinții mei gîndesc de mine altfel, pentru că mă iubesc mai mult
decît pe frații cei mai mari; ei se îngrijesc de mine pentru o dregătorie mare
și vor să mă căsătoresc, iar eu ascultînd de multe ori cuvîntul lui Dumnezeu
în biserică și citind singur cărțile, am înțeles că toate cele ale lumii sînt
deșarte, afară de una care este de folos, ca adică lepădîndu-mă de lume, să
slujesc lui Hristos în chipul cel monahicesc; deci, te jur pe Dumnezeu cel ce
voiește mîntuirea noastră, ca, întorcîndu-te, să mă iei de aici și să mă duci
în mînăstirea ta".
Auzind acestea monahul și cunoscînd într-însul chemarea dumnezeiască,
a făgăduit cu jurămînt, ca, întorcîndu-se, să-l ia; și așa s-au despărțit.
După ducerea monahului aceluia la Ierusalim, fericitul Ioan
dorind să fie următor vieții evanghelicești, a rugat pe părinții săi a-i scrie
o Evanghelie, din care să poată învăța cuvintele lui Hristos și a face lucruri
plăcute Lui. Părinții, văzînd asemenea dumnezeiască osîrdie a fiului lor spre
Sfînta Scriptură, se bucurau foarte, și îndată au găsit un bun scriitor, ca
să scrie frumos o Evanghelie; apoi au ferecat-o cu aur și au împodobit-o cu
pietre scumpe, ca nu numai dulceața cuvintelor lui Hristos, scrise înăuntru,
să atragă pe fiul lor cu osîrdie la citire, dar și podoaba cărții din afară.
Și așa pregătindu-i Evanghelia, i-au dat-o, iar el luînd-o, cu dragoste o citea
cu luare-aminte și se îndulcea cu inima de cuvintele lui Hristos și din zi în
zi se aprindea de mai mare dragoste de Dumnezeu, așteptînd cu osîrdie pe monahul
acela de la Ierusalim, căruia îi descoperise taina inimii sale.
Trecînd multe zile, a venit monahul cel așteptat și văzîndu-l
Ioan, s-a bucurat foarte. Și i-a zis monahul: "Iată, fiule, m-am întors pe la
tine, precum am făgăduit, ca să te iau la mînăstire, de vei voi". Fericitul
Ioan a răspuns: "Mulțumesc lui Dumnezeu că te-ai întors sănătos și m-a învrednicit
a te vedea iarăși pe sfinția ta; deci, iată eu sînt gata de drum, dar ce să
facem dacă nu vor voi părinții mei să mă lase, pentru că știu pe maică-mea jalnică
și cînd va auzi că voiesc să mă duc de la dînșii, va umplea pămîntul cu lacrimi
și mă va opri cu sila și astfel îmi va curma dorința mea.
Deci, mă rog ție, părinte, să ieșim de aici în taină, ca să
nu știe nimeni din cunoscuții mei despre plecarea mea și să nu-mi priceapă drumul".
Monahul a zis: "Să facem așa cum voiești, fiule, ca să împlinească Dumnezeu
dorința inimii tale". Și așa s-au dus spre malul mării, la limanul corăbiilor
și, găsind o corabie, au rugat pe cîrmacii ei să-i ducă la locașul Neadormiților;
iar cîrmaciul cerea de la dînșii aur mult pentru chirie, căci zicea: "Eu aștept
pînă ce-mi va umple cineva corabia cu multă marfă, ca de acolo să-mi iau obișnuita
chirie". Ioan l-a întrebat: "Cîtă chirie iei pentru corabia ta încărcată?" Cîrmaciul
răspunse: "O sută de galbeni iau!" Ioan i-a zis: "Frate, să aștepți trei zile
și eu voi închiria corabia ta".
Apoi, sfătuindu-se cu dînsul, s-a dus. Iar Ioan a zis către
monah deosebit: "Chiria corăbiei este mare, iar mie a mă duce de la părinți
și a nu fi știut de dînșii, îmi este mult mai bine; deci, voi merge la părinți
și voi ruga să-mi dea aur, ca pentru o trebuință oarecare". Monahul i-a răspuns:
"Mergi, fiule, și Domnul să-ți îndrepteze capul tău cel bun după voia Sa".
Deci, mergînd Ioan în casa sa, a zis către mama sa: "Doamnă,
maica mea, un dar voiesc să cer acum de la voi, dar nu îndrăznesc". Maică-sa
i-a răspuns: "Cere, fiul meu, tot ce dorești". Ioan a zis: "Toți vîrstnicii
mei care învață cu mine nu odată sau de două ori, ci de multe ori m-au chemat
cu dînșii la masă, iar eu niciodată nu i-am chemat la mine și nu le-am răsplătit
cinste pentru cinste; de aceea, mă rușinez foarte mult și nu mai pot de acum
nici la școală să mă duc; deci mă rog vouă să-mi dați atîția bani cît să ajungă
pentru facerea ospățului prietenilor mei". Maică-sa i-a răspuns: "Așteaptă,
fiule, pînă dimineață și voi spune tatălui tău ca să-ți dea cele de trebuință".
Deci a spus bărbatului său toate cuvintele lui Ioan, iar el
iubind foarte mult pe fiul său, i-a dat 100 de galbeni. Aceasta s-a făcut cu
rînduiala lui Dumnezeu, ca scopul cel bun al sfîntului copil să fie întru săvîrșire.
Drept aceea, tatăl dînd aurul fiului, a pus lîngă dînsul o slugă credincioasă,
poruncindu-i, ca dinadinsul să ia aminte, ca să nu risipească ca un copil pe
lucruri netrebuincioase aurul ce i s-a dat. Ioan luînd cei 100 de galbeni și
pe slugă, s-a bucurat și s-a dus cu dînsul la țărm, zicînd: "Să căutăm pește
bun să cumpărăm". Și apropiindu-se de corabie, a trimis pe slugă la școală,
zicînd : "Du-te să vezi, dacă s-au adunat copiii și să te întorci iarăși la
mine.
Ducîndu-se sluga, Ioan a intrat în corabie cu monahul și dînd
chiria, a pornit de la țărm. Ioan a luat cu el și Evanghelia pe care i-o făcuseră
părinții, și citind-o, se mîngîia. Întorcîndu-se sluga de la școală, căuta pe
Ioan la mal și nu l-a găsit; apoi, socotind că era acasă, s-a dus la părinții
săi, care întrebau de Ioan și îndată au început a-l căuta pretutindeni multe
zile, nu numai în Constantinopol, dar și în locurile de prin jur, însă nu l-au
găsit nicăieri; deci, s-a făcut plîngere și tînguire mare în casa lui Eutropiu,
pentru Ioan, iubitul lor fiu.
Mergînd Ioan pe mare, Dumnezeu i-a sporit calea, pentru că a
scos vînturi din vistieriile Sale și le-a poruncit să sufle spre ajutorul corăbiei,
apoi degrabă a sosit la sfîntul locaș al Neadormiților; în care intrînd, a spus
monahul acela egumenului și fraților toate cele despre tînărul Ioan, strălucirea
și bunul neam al părinților lui, dragostea lor către dînsul, boieria cea mare
și nunta ce se aștepta, spunînd apoi cu cîtă credință și osîrdie caută să se
îmbrace în chipul monahicesc și să slujească Domnului.
Egumenul văzînd pe băiat foarte tînăr, i-a zis lui: "Fiule,
nu vei putea suferi ostenelile și postirile monahicești, căci ești încă tînăr,
și la noi este obiceiul, ca să nu călugărim îndată pe cel ce vine, ci mai întîi
să-l ispitim multă vreme, de cumva nu se află leneș și răzvrătit; deci, de vei
voi ca să fii monah la noi, se cade ție ca mai întîi fără chipul monahicesc
să fii aici destulă vreme, să privești la viața noastră și să te ispitești pe
tine însuți de vei putea un jug ca acesta să-l porți sau nu. Iar fericitul Ioan
a căzut la picioarele egumenului cu multe lacrimi, zicîndu-i: "Rogu-mă ție părinte,
ca astăzi să mă călugărești pe mine, să nu cauți la tinerețele mele, ci la osîrdnica
mea dorire; căci cu toată inima doresc să mă îmbrac în chipul cel îngeresc al
vostru. Deci, nu trece rugăciunea mea, ci pentru Preasfînta cea de o ființă
și de viață făcătoarea Treime, primește-mă și mă numără în ceata monahilor".
Egumenul văzînd o dorire ca aceasta a lui și lacrimile, și înainte văzînd darul
Sfîntului Duh ce avea într-însul, îndată l-a primit și l-a tuns, poruncindu-i
a petrece în mînăstireștile ascultări și a se povățui de iscusiți bătrîni.
Cîștigîndu-și dorirea, toate cele poruncite lui cu sîrguință
și cu smerenie le făcea, și îndreptîndu-se întru nevoințele monahicești din
zi în zi și din putere în putere sporea; apoi, în scurtă vreme atît de mult
a sporit în faptele bune, încît a întrecut și pe ceilalți monahi, călugăriți
mai dinainte, și tuturor s-a făcut chip de neîncetată rugăciune către Dumnezeu,
de ascultare fără cîrtire, de postirea cu răbdare și fără măsură; pentru că
adeseori se ținea numai cu împărtășirea preacuratelor și de viață făcătoarelor
lui Hristos Taine, iar altceva nimic mai mult nu gusta în multe zile, încît
și egumenul se minuna și zicea către dînsul: "Fiule, fiind tînăr, pentru ce
ți-ai luat asupră-ți osteneli ca acestea? Ferește-te ca nu slăbind cu trupul
din postul cel fără de măsură și vătămîndu-ți sănătatea ta, nelesnicios să te
faci spre nevoințele viitoare și spre slujba măririi lui Hristos". Iar el, cu
obișnuita smerenie închinîndu-se, răspundea: "Iartă-mă, sfinte părinte, pe mine
netrebnicul rob și te roagă pentru mine leneșul, ca să-mi dea Domnul să încep
nevoința și să-mi întărească neputința mea".
Astfel nevoindu-se fericitul Ioan șase ani, în locașul acela,
s-a sculat asupra lui vrăjmașul diavol, urîtorul binelui, vrînd să-l slăbească
întru nevoințe, să întindă curse picioarelor lui, și să-l împiedice dintr-o
alergare bună ca aceea, în calea poruncilor Domnului; drept aceea, i s-a făcut
dor de părinții săi, încît de jale i se cuprinse inima, aducîndu-și aminte de
dragostea cea mare a tatălui și a maicii, pe care o aveau către dînsul, și-i
zicea gîndul: "Ce fac acum părinții tăi fără tine? Cît de mult necaz, întristare
și plîngere au pentru tine, căci te-ai dus neștiut de ei? Tatăl plînge, maica
se tînguiește, frații se întristează, rudeniile și vecinii doresc de tine și
toată casa tatălui tău este în mîhnire pentru tine".
Încă îi aducea aminte vicleanul de bogăția și slava părinților,
de cinstea fraților lui și de diferite feluri de deșertăciuni lumești îi aducea
lui aminte; ziua și noaptea neîncetat îl tulbura cu gînduri ca acestea, încît
acum slăbise cu trupul și abia era viu; pe de o parte, pentru înfrînarea cea
mare și nevoințele monahicești, iar pe de alta, pentru tulburarea gîndurilor,
se uscase ca un vas de lut virtutea lui și trupul lui era ca o trestie de vînt
clătinîndu-se.
Egumenul, văzîndu-l slăbind, i-a zis: "Au nu ți-am spus eu ție,
fiule, că Dumnezeu nu cere de la robii Săi osteneală fără măsură, ci voiește
ca fiecare după puterea sa să-i slujească Lui întru slava numelui Său celui
sfînt? Iar tu, fiule, nu m-ai ascultat și iată acum ai slăbit postind fără măsură
și ridicînd sarcină mai mare decît puterea ta". Răspuns-a Ioan: "Nu postul m-a
uscat părinte, nici nevoința m-a slăbit pe mine, ci gîndurile cele aduse de
la vicleanul, prin care mă tulbură de multă vreme ziua și noaptea".
Apoi a mărturisit egumenului toate gîndurile sale despre părinți
și despre casă. Iar egumenul a zis lui: "Au nu ți-am spus, fiule, de la început,
că nevoințele monahicești sînt mari, ostenelile multe și ispitele vrăjmașului
nespuse?" Acestea zicîndu-le egumenul, a lăcrimat și a plîns destul pentru Ioan.
Iar Dumnezeu Cel ce toate le rînduiește spre folos prin oarecare tăinuită încredințare,
a pus gînd în inima egumenului ca să nu oprească pe Ioan a merge la părinți,
pentru că avea să facă minunate întru dînsul voile Sale; deci, egumenul a binecuvîntat
pe Ioan ca să meargă unde va voi și l-a învățat să se ferească cu dinadinsul
de cursele vrăjmașului, ca să fie calea lui fără prihană. Iar Ioan a zis: "Deși
la părinții mei mă voi duce, însă și acolo cu ajutorul lui Dumnezeu și cu rugăciunile
voastre voi sfărîma capul vrăjmașului meu și neputincios îl voi arăta pe el".
Deci, a mers în chilia sa, ca să se pregătească de drum; și
nu alta era pregătirea lui fără numai rugăciunile, lacrimile, suspinurile, plecările
genunchilor, ca să nu-l dea Domnul spre bucuria vrăjmașului, ci singur să-i
îndrepte calea după voia Sa cea bună și desăvîrșită, precum știe și precum voiește.
A doua zi, venind la egumen, îl ruga pe el căzîndu-i la picioare,
ca să nu se mînie asupră-i pentru ieșirea lui din mînăstire, ci să-i dea împreună
cu binecuvîntarea cea părintească și sfintele sale rugăciuni în călătorie. Atunci
egumenul a adunat pe toți frații la sine și le-a spus că Ioan voiește să se
ducă de la dînșii; deci le-a poruncit să se roage pentru dînsul. Iar Ioan a
zis către frați: "Știu că diavolul voiește să mă scoată din locul acesta sfînt,
pentru vederea părinților mei, însă nădăjduiesc spre Dumnezeu și spre sfintele
voastre rugăciuni, că și pe părinți voi vedea și peste diavolul voi trece cu
picioarele mele, iar înșelăciunea lui o voi călca".
Mergînd toți în biserică, au făcut rugăciune cu lacrimi pentru
Ioan. Egumenul binecuvîntîndu-l, a zis: "Mergi, fiule, în numele Tatălui și
al Fiului și al Sfîntului Duh și ai cu tine pe Domnul nostru Iisus Hristos,
împreună călătorind și îndreptîndu-ți calea după a Sa voie". La fel și toți
părinții ridicîndu-și mîinile lor, l-au binecuvîntat și pe toți sărutîndu-i,
le-a zis: "Mîntuiți-vă, părinților și fraților, mîntuiește-te și tu însoțire
binecuvîntată, mîntuiți-vă bunilor nevoitori, cei ce cu dragoste m-ați primit
întru însoțirea voastră, de care acum mă lipsesc, nevrednic fiind să viețuiesc
cu niște oameni ca aceștia plăcuți ai lui Dumnezeu". Deci, acestea zicîndu-le,
a ieșit din mînăstire și a mers în calea sa.
Ducîndu-se depărtare de o stadie, s-a uitat înapoi și văzînd
mînăstirea, a plîns cu amar. Apoi, căzînd în genunchi, se ruga lui Dumnezeu,
tînguindu-se și udînd pămîntul cu lacrimile. Și după rugăciunea cea multă sculîndu-se,
iarăși s-a dus, încredințîndu-se pe sine lui Dumnezeu, spre a Lui purtare de
grijă și apărare. Iar în cale i s-a întîmplat a vedea un om sărac, îmbrăcat
în zdrențe, către care Sfîntul Ioan a zis: "Te văd frate, că ai haină veche
și foarte ruptă; deci mă rog ție ca să mi-o dai mie, iar tu să iei pe a mea,
căci este mai bună". Săracul s-a bucurat de aceasta și îndată dezbrăcîndu-și
haina cea ruptă, a dat-o lui Ioan, iar Ioan i-a dat în locul ei haina sa cea
bună.
Apropiindu-se fericitul Ioan de Constantinopol, a văzut casa
părinților săi și s-a aruncat cu fața la pămînt, rugîndu-se și zicînd: "Doamne,
Iisuse Hristoase, nu mă lăsa pe mine". Atunci era seară și a așteptat fericitul
Ioan la acel loc, pînă ce s-a făcut noapte. La miezul nopții, venind înaintea
porții părinților săi, iarăși s-a aruncat la pămînt, zicînd: "Doamne Iisuse
Hristoase, iată casa părinților mei, pe care am dorit s-o văd, dar să nu pierd
pentru dînsa din darul Tău, mă rog Ție, Stăpîne: trimite-mi de sus ajutor și
putere, ca să biruiesc pe diavolul și să nu mă lași biruit și ispitit de el,
ci să faci ca în acest loc să-mi sfîrșesc bine viața mea". Astfel rugîndu-se,
a petrecut pînă la ziuă.
Apoi, făcîndu-se ziuă, s-au deschis porțile și a ieșit vătaful
casei, care era mai mare peste ceilalți slujitori, și văzînd pe sărac îmbrăcat
în zdrențe, i-a zis lui: "Cine ești tu și de unde vii? Pentru ce ai îndrăznit
a veni aici? Să te duci de aici degrabă, că iată stăpînii mei vor să iasă".
Fericitul Ioan a zis către dînsul cu smerenie: "Iată, precum mă vezi, sînt om
sărac, neavînd unde să-mi plec capul; deci mă rog ție, stăpînul meu, milostiv
să-mi fii și să nu mă gonești de aici, ci să mă lași în gunoiul acesta, pentru
că eu nu voi face nici un rău nimănui; iar tu vei cîștiga de la Dumnezeu milă,
de mă vei milui și nu mă vei împiedica să rămîn aici". Atunci, sluga milostivindu-se
spre dînsul, l-a lăsat acolo. După puțină vreme, au ieșit părinții lui din casă,
mergînd la palatul împărătesc; văzîndu-i pe ei fericitul, cu totul s-a umplut
de lacrimi și a zis în sine: "Iată, cu voia lui Dumnezeu văd pe părinții mei,
dar nu te vei bucura diavole, pentru că, cu darul Domnului meu, întru nimic
socotesc săgețile tale cele înfocate asupra mea".
Apoi, suspinînd, iarăși a zis către Dumnezeu: "Doamne, Iisuse
Hristoase, nu mă lăsa pînă în sfîrșit". Și a petrecut acolo într-un unghi ce
era lîngă porți, zăcînd în gunoi, ca Lazăr și ca Iov. Iar tatăl său, văzînd
pe nevoiașul sărac zăcînd lîngă porți, a început a-i trimite din masa sa bucate,
zicînd: "Mare este răbdarea săracului acesta, că rabdă gerul și zăduful, frigul
și ploaia, fără acoperămînt; cu adevărat a unuia ca acesta este Împărăția cerului.
Și puternic este Dumnezeu ca și pe noi să ne mîntuiască prin el; deci, pentru
aceea l-a trimis la noi, ca, făcîndu-i milă, singuri să ne învrednicim a fi
miluiți de Dumnezeu; și cine știe de nu într-o sărăcie ca aceasta petrece iubitul
nostru fiu Ioan, despre care nu știm unde se află? Deci, să facem săracului
acestuia aceea ce am voi ca să facă cineva fiului nostru".
Într-una din zile a ieșit maica lui afară din curte și, văzînd
pe Ioan săracul în zdrențe întinate tăvălindu-se prin gunoi, s-a scîrbit de
el foarte mult și a zis către slugi: "Luați pe omul acesta urît, pentru că nu
pot umbla, cît îl voi vedea pe aici". Și îndată, luîndu-l slugile, l-au dus
într-alt loc, iar fericitul privea de departe spre poarta tatălui său. Odată,
văzînd pe vătaful casei ieșind pe poartă, l-a chemat la sine și i-a zis: "Rogu-mă
ție, stăpînul meu, precum din început ai făcut milă cu mine, așa și acum milostivește-te
spre mine și fă-mi o colibă mică, ca să nu mă vadă stăpîna voastră și apoi să
am și puțin acoperămînt".
Vătaful, ascultîndu-i rugămintea, i-a făcut degrab o colibă,
nu mare, întru care petrecea sfîntul, rugîndu-se neîncetat. Și în toate zilele
tatăl lui îi trimitea hrană, pe care el cu mulțumire primind-o, o împărțea la
alți săraci, care veneau la dînsul, iar el în foame și sete petrecea întotdeauna
și și-a uscat trupul său de înfrînarea cea mare și de atîta post, încît era
cu putință a-i număra alcătuirea oaselor. Într-o răbdare ca aceasta a petrecut
Cuviosul Ioan trei ani, nespunînd părinților săi cum că el este fiul lor.
După trei ani, prea bunul și iubitorul de oameni, Domnul nostru
Iisus Hristos, căutînd spre smerenia și răbdarea robului Său și vrînd să pună
sfîrșit durerilor și ostenelilor lui, i S-a arătat în vedenie, zicîndu-i: "Bucură-te,
Ioane, cel ce te-ai asemănat iubitului Meu ucenic, Ioan feciorelnicul, că ai
lăsat toate și întru feciorie curată Mi-ai urmat Mie; iată acum s-a sfîrșit
alergarea și durerile tale cele multe, că după trei zile vei veni la Mine și
întru odihna cuvioșilor te vei sălășlui". Deșteptîndu-se Ioan din vedenie, a
început cu plîngere a se ruga Domnului, zicînd: "Mulțumescu-ți Ție, Doamne Dumnezeul
meu, că pe mine nevrednicul vrei să mă învrednicești odihnei drepților; dar
mă rog Ție Stăpîne, să-ți aduci aminte și de părinții mei și să-i miluiești
după mare mila Ta, iar păcatele lor să le cureți, că Tu însuți ești bun și milostiv".
Astfel rugîndu-se, a chemat pe slujitorul cel mai înainte pomenit,
pe vătaful casei părinților săi și i-a zis: "Dintru început pînă într-acest
ceas mi-ai fost milostiv; deci, rogu-mă ție, stăpînul meu, ca să fii milostiv
pînă în sfîrșit, căci un lucru poftesc de la tine, să mergi și să spui stăpînei
voastre astfel: "Săracul acela, pe care ai poruncit să-l gonim de la poartă,
se roagă ție prin mine, zicînd: "Să nu mă defăimezi pe mine, săracul, ci aducîndu-ți
aminte de Stăpînul Hristos, să binevoiești a veni la mine, căci eu am ceva de
trebuință să-ți spun".
Deci, mergînd sluga, a spus stăpînei sale cuvintele săracului.
Iar ea a zis: "Au doară și săracul are să vorbească cu mine? Eu nici a căuta
spre dînsul nu pot, iar el voiește să vorbească cu mine?". Și a spus bărbatului
său despre aceasta, iar bărbatul i-a zis: "Mergi, femeie, să nu te scîrbești
de săraci, pentru că pe aceștia i-a ales Dumnezeu". Iar ea nu l-a ascultat și
nu voia să meargă. Deci, Cuviosul Ioan iarăși a trimis, zicînd: "După trei zile
eu mor, iar dacă tu nu voiești să mă vezi și să vorbești cu mine, multă jale
vei avea". Ea nici așa nu voia să-l asculte pe sărac, însă se lupta cu gîndul,
zicînd întru sine: "Ce voiește săracul acela să-mi spună?". După aceasta, abia
s-a hotărît a merge la dînsul, auzind că i se apropiase moartea, vrînd să afle
ceva nou de la el.
Deci, a ieșit din casă și a poruncit slugilor să-l aducă înaintea
sa, pentru că Cuviosul Ioan nu putea să meargă cu picioarele, căci era foarte
bolnav; de aceea a fost adus înaintea maicii sale și și-a acoperit fața ca să
nu fie cunoscut de dînsa; apoi a început a grăi către dînsa astfel: "S-a sfîrșit
slujirea ce-mi faceți mie, Doamnă, și s-a pregătit vouă răsplătire pentru milostenie,
precum a zis Domnul în Evanghelie: De vreme ce ați făcut unuia dintre acești
frați mai mici ai mei, Mie ați făcut. Iar eu ca un sărac, neavînd nimic,
voi să-ți las o binecuvîntare, dar mai întîi te rog să-mi juri că vei face ceea
ce îți voi zice și așa vei lua binecuvîntarea". Iar ea cu jurămînt a făgăduit
că va face ceea ce va zice.
Atunci Cuviosul Ioan a zis: "Rogu-mă, ție doamnă, ca după moartea
mea să poruncești să mă îngroape în acel loc unde este coliba mea, și să nu
mă acopere cu alte haine decît cu aceste zdrențe în care sînt acum, pentru că
sînt nevrednic de un loc mai cinstit și de o îmbrăcăminte mai bună".
Zicînd acestea, a scos din sîn Evanghelia și i-a dat-o ei, zicînd:
"Aceasta să-ți fie ca mîngîiere în această viață, iar în veacul viitor să-ți
fie bună călătorie, cum și bărbatului tău și stăpînului meu". Ea, luînd Evanghelia,
o întorcea într-o parte și într-alta, zicînd: "Aceasta este asemenea cu acea
Evanghelie pe care bărbatul meu a ferecat-o cu aur pentru fiul nostru". Deci,
alergînd, a arătat-o bărbatului său, iar el cunoscînd-o, a zis: "Cu adevărat
aceasta este pe care am dat-o iubitului nostru fiu. Să-l întrebi de unde o are
și dacă nu știe de fiul nostru Ioan".
Ducîndu-se amîndoi la dînsul, îl întrebară, zicînd: "Te jurăm
cu Sfînta și de viață făcătoare Treime, să ne spui de unde ai luat Evanghelia
aceasta și unde este fiul nostru Ioan?". Iar de trei ori fericitul, cunoscînd
că era în ceasul de pe urmă al ducerii sale din acestea de aici, apoi și pentru
acele jurăminte, a judecat că este cu dreptate să mărturisească taina cea ascunsă;
și suspinînd din adîncul inimii sale, a zis, lăcrimînd: "Eu sînt Ioan cel căutat
de voi și aceasta este Evanghelia aceea pe care mi-ați dat-o, cînd voiam să
mă duc de la voi; eu am fost pricinuitorul mîhnirii voastre, însă Evanghelia
dată de voi m-a învățat să iubesc mai mult pe Hristos, decît pe voi, părinții
mei, și să iau asupră-mi jugul Lui cel bun".
Auzind acestea, părinții lui au privit cu dinadinsul trăsăturile
feței lui și cunoscînd după semn, după glas și după altele asemenea, că el era
cu adevărat, au rămas fără de glas mult timp, ca și cum ar fi fost muți; după
ce și-au venit în simțiri, nu știau ce să facă mai întîi; să se veselească că
l-au aflat, ori să se tînguiască de moartea lui.
Deci, cuprinzîndu-l și îmbrățișîndu-l, se căinau și se tînguiau
cumplit, zicînd: "O! mult dorite și mult chinuite fiule! O! durere a inimii
noastre! O! rană a născătorilor tăi! O! acule care ai pătruns astăzi în sufletele
noastre! O! cît ai rănit inimile noastre, acum cînd te-am aflat, mai mult decît
înainte, cînd ai fugit de la noi! Că atunci nădejdea întoarcerii tale ne da
oarecare așteptare, ce îndulcea amărăciunea întristării, iar acum ai luat de
la noi și această mîngîiere a nădejdii și ai întors întru mîhnire acea puțină
mîngîiere a noastră! Mai bine ar fi fost dacă te-ai fi săvîrșit în tăcere și
nu te-ai fi arătat că ești viu; atunci n-ai fi făcut rana mai mare, nici patima
mai usturătoare. O! aflare mai nenorocită decît pierzarea! O! față dorită, care
ai mîhnit atît pe cei ce te-au dorit! Se cădea să te arăți cînd ai venit, că
aveam vreme să ne bucurăm și să ne înveselim de întoarcerea ta, sau măcar să
te fi săvîrșit așa pe ascuns, să nu fii cunoscut; acum nu știm ce să facem:
aflarea ta să o prăznuim, ori de moartea ta să ne tînguim. O, nenorociții de
noi, cei mai ticăloși decît toți ticăloșii, noi îl aveam în mîinile noastre
și goneam pe acela pe care îl căutam prin toată lumea cu atîta sîrguință! O!
înconjurare a stelelor! O! soare a tot văzătorule! Ce fel de lucru vezi astăzi?
Cîte suspinuri, cîte bocete și izvoare de lacrimi trebuiesc la o durere ca aceasta
nemăsurată; ce piatră, ce fier, care altă fire va fi mai tare a suferi un rău
ca acesta neasemuit?"
Acestea și altele asemenea acestora ziceau părinții lui Ioan,
vreme de patru ceasuri, și mai ales mamă-sa cea mîhnită și îndurerată, care
își aducea aminte de urîciunea și defăimarea ce i-a făcut-o prin necunoștința
lui - după cum s-a zis mai sus -, atunci se tînguia cu jale și cu mîngîiere,
smulgîndu-și părul capului și bătîndu-și pieptul și fața. Iar cuviosul slăbind
cîte puțin, și-a dat sufletul în mîinile lui Dumnezeu, fiind pe brațele lor
bunul biruitor.
Atunci toată cetatea s-a umplut de mirare și toți îl plîngeau
și se înspăimîntau de atîta răbdare neîntrecută și neurmată a pustnicului. Iar
maică-sa, biruindu-se de dragoste, a uitat porunca cuviosului și jurămîntul
cu care se jurase lui, și dezbrăcîndu-l de haina cea ruptă și veche, l-a îmbrăcat
în haine strălucite și scumpe. Dar, o! minune și dor fierbinte către Hristos,
că chiar și semnele pătimirilor și luptelor le poftea sihastrul și le avea mai
iubite decît cele scumpe de la maică-sa; deci, îndată s-au cuprins mădularele
ei de slăbănogire și a rămas cu totul nemișcată. O! vedere străină și prea înfricoșată.
Tatăl cuviosului văzînd-o slăbănogită și cu totul nemișcată, i-a adus aminte
porunca copilului și cum a luat de pe dînsul hainele cele strălucite și l-a
îmbrăcat iarăși cu cele rupte, îndată s-a tămăduit maică-sa.
Astfel s-a arătat copilul înțelepțitor al părinților săi, arătînd
Dumnezeu că nu numai copiii sînt datori a păzi poruncile părinților lor, dar
și ei pe ale copiilor lor, cînd cererile lor vor fi după Dumnezeu. Deci, s-a
îngropat viteazul nevoitor chiar în coliba lui, după cum a poruncit, cunoscînd
ei, că pe cele așa smerite le primește strălucirea corturilor de sus.
Apoi au zidit și o sfîntă biserică în locul colibei, pe mormîntul
cuviosului, și au înzestrat-o cu jumătate din averea lor, iar cealaltă au împărțit-o
săracilor, ca să fie și pomul asemenea rodului. Viețuind ei bine și cu viață
îmbunătățită, s-au dus în împărăția cerului; și acum se veselesc veșnic cu prea-
cuviosul lor fiu și cu toți sfinții. Apoi au fost și ei îngropați în biserica
cea zidită de dînșii pe mormîntul fiului lor.
Așa a fost viața Sfîntului și Cuviosului Ioan Colibașul; astfel
au fost nevoințele și răbdarea lui, care pentru Hristos le-a suferit; aceasta
a fost lupta lui cu diavolul, pe care biruindu-l, a luat acum cununa biruinței
în cer, în Biserica celor ce prăznuiesc, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos,
căruia se cuvine slava, în veci. Amin.