Cuviosul Antonie, viețuind în pustiul Egiptului cu ucenicii
săi, după cum ne-au povestit Macarie și Plotin, ucenicii lui, care l-au și îngropat,
că la nouăzeci de ani ai vieții bătrînului, i-a venit dor să se ducă în pustia
cea mai dinăuntru, ca să vadă dacă s-ar afla vreun rob al lui Dumnezeu, care
mai înainte de dînsul să se fi sălășluit în pustia aceea, și să fi ales o viață
ca a lui, depărtată de oameni; deci, într-acel pustiu, cinci ani rugîndu-se
lui Dumnezeu, ca să nu-i treacă cu vederea rugăciunea lui, într-o zi a auzit
un glas, zicîndu-i: "Antonie, este un rob al lui Dumnezeu mai înainte și mai
desăvîrșit decît tine, la care de vei merge, îl vei afla în pustia cea mai dinăuntru.
Deci, scoală-te degrabă și te sîrguiește a merge la dînsul, mai înainte de a
se duce el către Domnul!"
Acestea auzindu-le bătrînul, îndată luîndu-și toiagul său cel
de finic, s-a dus degrabă în pustie, să apuce în viață pe cel dorit, de care
i se vestise lui. Fiind arșița mare la amiază, încît și pietrele ardeau în acea
pustie, și neștiind calea care duce către sfîntul cel arătat lui, bătrînul a
slăbit cu trupul, dar nu și cu duhul, căci nu s-a întors din calea ce o începuse
și se ruga lui Dumnezeu, zicînd: "Doamne, Dumnezeul meu, povățuiește-mă în calea
cea dreaptă, și învrednicește-mă a vedea în trup pe robul tău, și să nu mă lași
să pier în această pustie".
Deci, nu după multă vreme, a văzut un om cu asemănare de cal,
pe care făcătorii de stihuri îl numesc centaur, pe care văzîndu-l, s-a înarmat
cu mîntuitorul semn al Crucii și cu îndrăzneală l-a întrebat: "Ascultă tu, în
care parte locuiește robul lui Dumnezeu?". Iar fiara plecîndu-se la cuvîntul
sfîntului și neputînd să grăiască cu glas, i-a arătat cu mîna partea în care
trebuia să meargă spre robul lui Dumnezeu, apoi a fugit cu grabă de la Cuviosul
Antonie. Bătrînul s-a minunat de chipul cel de fiară și mergea spre partea unde
i-a arătat acesta cu mîna. Însă întru aceasta ori diavolul, spre înfricoșarea
lui s-a închipuit, ca să împiedice drumul sfîntului, ori cu adevărat era centaur,
precum spun grecii, că în acea pustie se găseau niște fiare ciudate ca acestea;
iar această fiară Dumnezeu a trimis-o pentru povățuirea robului său.
Venind la un loc pietros, a văzut o altă fiară, care avea asemănare
omenească pînă la brîu, iar cealaltă parte a trupului era de fiară, adică picioare
de capră și coarne în cap. De vederea acesteia minunîndu-se bătrînul și cu credință
neîndoită fiind înarmat, fără frică a întrebat, zicînd: "Cine ești tu?" Iar
fiara, aducîndu-i poame de finic din cale, ca semn de pace, îi zicea: "Sînt
un muritor din cei ce locuiesc în pustie, pe care neamurile cele întunecate
cu rătăcirea numindu-ne satiri, între zeii lor ne-au cinstit. Dar sînt trimis
de la turma mea, să slujesc ție ca să te rogi pentru noi Stăpînului celui de
obște, pe care l-am cunoscut că a venit în lume și în tot pămîntul a ieșit vestirea
lui".
Unele ca acestea grăind fiara, ostenitul călător își uda fața
sa cu lacrimi de bucurie; căci se bucura de slava lui Hristos și de pierzarea
satanei și se minuna, cum a putut să înțeleagă vorba satirului. Lovind cu toiagul
în pămînt, zicea: "Vai ție, cetatea Alexandriei, care în loc de Dumnezeu cinstești
sluțeniile! Vai ție, cetate păcătoasă, în care din toată lumea s-au adunat diavoli!
Ce răspuns vei da, căci și fiarele mărturisesc puterea lui Hristos, iar tu nălucirile
cele din pădure ca pe zei le cinstești".
Acestea zicîndu-le sfîntul, fiara a fugit în pustie. Despre
acea fiară nimeni să nu socotească că este lucru neadevărat, fiindcă și în vremea
împăratului Constanțiu (337-361) o fiară ca aceea, cu asemănare omenească, ce
se numea satir, a fost dusă vie în Alexandria, spre marea mirare a tot poporul;
iar după ce a murit, ca să nu putrezească îndată trupul ei, îmbălsămîndu-l,
l-au trimis în Antiohia, la împărat, ca să-l vadă.
Acum să ne întoarcem la povestirea dinainte. Umblînd bătrînul
prin acea pustie neumblată, nimic altceva nu vedea fără numai urme de fiară,
ostenindu-se în călătorie două zile și petrecînd cealaltă noapte în rugăciune,
nu știa unde să se întoarcă. Apoi luminîndu-se de ziua a treia, a văzut o leoaică
suindu-se spre vîrful muntelui cu multă grabă, căreia de departe urmîndu-i,
a venit aproape de peștera în care locuia Sfîntul Pavel, plăcutul lui Dumnezeu.
Văzînd bătrînul peștera, s-a bucurat, iar cel ce locuia într-însa,
simțind venirea lui Antonie, a închis ușa. Bătrînul apropiindu-se, a bătut,
dar nu i s-a răspuns, însă el stătea afară, bătînd fără spor. Deci, văzînd că
nu i se deschide ușa, a căzut înaintea peșterii și pînă la al șaptelea ceas
s-a rugat să i se dea voie să intre înăuntru, ca să vadă pe acela pe care cu
atîta osteneală l-a căutat. El zicea: "Deschide-mi, robule al lui Hristos, deschide-mi;
tu știi cine și de unde sînt și pentru ce am venit, toate le știi, Dumnezeu
descoperindu-ți ție. Deci și eu știu că nu sînt vrednic să văd sfînta ta față,
însă de nu te voi vedea, nu mă voi duce de aici; nu te ascunde pe tine, căci
Dumnezeu te-a arătat mie. Pe fiare le primești, iar pe om pentru ce îl gonești?
Te-am căutat și te-am aflat, bat ca să mi se deschidă, iar de nu-mi vei deschide,
apoi voi muri pe pragul tău și vei îngropa aici trupul meu".
Și altele multe grăind el cu lacrimi și ca pe un nemilostiv
socotindu-l, păcătosul lui Dumnezeu a răspuns dinăuntrul peșterii, zicîndu-i:
"Cine ești tu, care plîngi aici? Te minunezi că nu-ți deschid și te lauzi că
vei muri pe prag?" Așa zicîndu-i sfîntul, a deschis ușa și cuprinzîndu-se unul
pe altul, se sărutau cu lacrimi și pe nume se chemau; pentru că Dumnezeu fiecăruia
dintre ei le descoperise numele. Șezînd ei, părintele Antonie a zis: "Bucură-te
Pavele, vasul alegerii și stîlpul cel de foc, locuitorule al pustiei".
Zis-a lui și Avva Pavel: "Bine ai venit soare, care luminezi
toată lumea, povățuitorule al celor ce se mîntuiesc, gura lui Dumnezeu, care
din pustie ai făcut cetăți și pe diavolul l-ai gonit dintr-însa. De ce te-ai
ostenit atîta pentru un om păcătos și nevrednic? Iată, vezi un bătrîn învechit
de zile și cu căruntețile acoperite; vezi un om care îndată va fi praf și cenușă,
dar de vreme ce dragostea toate poate să le facă, spune-mi, te rog, cum se află
neamul omenesc acum? Cum împărtășește lumea? Se mai află cei ce se țin de rătăcirea
idolilor, și mai sînt prigoniri asupra creștinilor?". Iar Antonie a zis: "Cu
rugăciunile tale lumea se ține; prigoanele contra creștinilor au încetat și
Biserica laudă pe adevăratul Dumnezeu. Dar de vreme ce ai pomenit de prigoane,
mă rog ție pentru Domnul, să nu ascunzi de mine cele despre tine și toate să-mi
spui: pentru care pricină ai ieșit din lume și ai venit în această adîncă pustie?".
Iar Sfîntul Pavel a început a-i spune: "Eu m-am născut în Tebaida
și am avut o soră, pe care părinții, fiind încă vii, au însoțit-o cu bărbat;
iar pe mine m-au învățat carte elinească și latinească, precum și dreapta credință,
singuri ei fiind drept-credincioși. Dar sfîrșindu-și nevrednica viață, ne-au
împărțit averea, care era foarte multă; iar după moartea lor, bărbatul sorei
mele, fiind lacom, a poftit și partea mea, și gîndea să mă dea ca pe un creștin
la păgînul voievod spre chinuire, ca astfel prăpădindu-mă din acestă viață,
să-mi ia moștenirea. Atunci erau împărații Deciu (249-251) și Valerian (253-259),
care chinuiau pe toți cei ce mărturiseau pe Hristos, și era frică mare prin
toată Tebaida, de vreme ce erau cumplite chinuri.
În acea vreme a fost prins de păgîni un tînăr creștin, pe care
l-au chinuit mult; dar după ce n-au putut să-l întoarcă de la credința lui Hristos,
mai pe urmă l-au pus într-o grădină mult înflorită și frumos mirositoare, întinzîndu-l
pe un pat frumos, cu fața în sus; apoi i-au legat mîinile și picioarele cu frînghii
moi și ducîndu-se toți, au trimis la dînsul o fecioară tînără, ca să-l poată
înșela spre amestecarea necurată; iar necurata fecioară cuprinzîndu-l și sărutîndu-l,
ba încă lucrul cel mai de rușine, ce mi-e greu a-l spune, căutînd părțile cele
ascunse ale trupului său, îl îndemna spre păcatul cel necurat; dar ce a făcut
viteazul pătimitor, care suferise atîtea chinuri?
Văzîndu-se amăgit de patimă și simțînd tulburarea trupului întru
sine, a strîns tare cu dinții limba sa, a tăiat-o și a aruncat-o în obrazul
desfrînatei și îndată cu durerea cea mare a potolit patima; iar cu sîngele a
umplut obrazul și hainele acestei femei și astfel, cu darul lui Hristos, a biruit
amăgirea.
Încă și pe un alt tînăr care era neclintit în credința crești-nească,
după multe chinuri, l-au uns cu miere peste tot trupul gol și l-au pus în arșița
soarelui, avînd mîinile legate la spate, ca rănindu-se de albine, de viespi
și de gărgăuni, să fie silit a jertfi idolilor; dar răbdătorul de chinuri cel
viteaz, deși era rănit peste tot trupul și plin de sînge, încît nici chip de
om nu avea, de Hristos nu s-a lepădat.
Acestea văzînd eu, iar bărbatul sorei mele mîniindu-se mai mult,
încît nici lacrimile sorei, nici legătura rudeniei n-au putut să-l domolească,
i-am lăsat aceluia toate și am fugit în această pustietate; apoi venind încet,
povățuindu-mă de Dumnezeu pînă aici, am aflat această peșteră, în care aveam
și apă înăuntru și cunoscînd că Dumnezeu mi-a dat acest loc spre petrecere,
m-am sălășluit aici și petrec avînd hrană de finice, iar haina din frunze".
Sfîntul povestind acestea, iată a zburat un corb aruncîndu-i
o pîine întreagă, pe care punînd-o înaintea lor încetișor, a zburat în văzduh.
Atunci, fericitul Antonie minunîndu-se de aceasta, Sfîntul Pavel a grăit: "Iată,
Domnul a trimis prînz, nouă, robilor săi, fiind milostiv și iubitor de oameni.
Iată, sînt 70 de ani de cînd primesc jumătate de pîine, iar de la a ta venire
Domnul Hristos a îndoit merticul ostașilor Săi. Deci, luînd sfinții acea pîine,
se invitau unul pe altul ca s-o binecuvînteze și s-o frîngă, unul pe altul mai
mare făcîndu-se cu cinstea.
Sfîntul Pavel cinstea pe Cuviosul Antonie ca pe un oaspete,
iar Cuviosul Antonie cinstea pe Sfîntul Pavel ca pe stăpînul casei și ca pe
unul mai bătrîn cu anii; și era între dînșii întrecere de iubire. Apoi, fericitul
Pavel a apucat pîinea de o parte, iar pe cealaltă parte a pus-o în mîinile părintelui
Antonie și îndată pîinea singură s-a frînt prin mijloc și fiecare și-a luat
partea sa.
Drept aceea, șezînd lîngă izvor, robii lui Hristos au mîncat
și s-au săturat, și au băut din izvorul acela apă curată și foarte dulce; după
aceea, făcînd mulțumire, au șezut iarăși și au vorbit toată noaptea pînă dimineața.
Iar făcîndu-se ziuă, Sfîntul Pavel a zis prietenului Antonie: "De mult mi-a
arătat Dumnezeu mie, frate, că sălășluiești în părțile acestea și voiam să te
am slujitor cu mine, ca împreună să slujim sfîntului nostru, dar fiindcă vremea
adormirii mele a venit, pe care totdeauna am așteptat-o, dorind ca să viețuiesc
cu Hristos, de aceea Domnul te-a trimis la mine, ca să îngropi smeritul meu
trup și să-l dai pămîntului".
Acestea auzind Antonie, tînguindu-se cu lacrimi, zicea: "Nu
mă lăsa, părinte, singur, ci primește-mă împreună călător cu tine". Iar el a
zis: "Nu ți se cade să cauți singur ale tale, ci pe cele ce sînt ale aproapelui;
deci, de folos îți este ca, lepădînd greutatea trupului, să urmezi Mielului
la ceruri; apoi și celorlalți frați le este de folos, ca de la tine încă să
se mai povățuiască și să se mai întărească; dar te rog spre a te sîrgui și a
merge în mînăstirea ta și să-mi aduci mantia pe care Atanasie episcopul ți-a
dăruit-o, ca să învelești cu aceea trupul meu". Aceasta o dorea fericitul Pavel,
nu că acea mantie îi trebuia - pentru că nu se îngrijea dacă trupul se va îngropa
gol sau acoperit, căci în pămînt putrezește, el care atîta vreme cu frunze de
finic se îmbrăca, - ci, ca fără tulburare, sufletul lui să iasă din trup, de
aceea îl trimitea la mînăstire pe părintele Antonie.
Drept aceea, Antonie s-a minunat auzindu-l pe el grăind despre
Atanasie și despre mantia aceluia, ca și cum vedea pe Însuși Hristos în Pavel
și pe Dumnezeu care locuia într-însul cinstind; apoi nimic mai mult nu îndrăznea
a răspunde, ci tăcînd și lăcrimînd, i-a sărutat fața și mîinile și se sîrguia
a săvîrși porunca; deci, chiar nevrînd, a pornit la mînăstire, deși era obosit
cu trupul, iar cu duhul biruia anii bătrîneților sale. Venind el în chilia sa,
l-au întîmpinat cei doi ucenici ai lui, zicîndu-i: "Unde ai zăbovit atîta vreme,
părinte?" Iar el a răspuns: "Vai mie, fiii mei, vai mie păcătosului, care sînt
numai de formă monah și numai nume de monah port; dar am văzut pe Ilie, am văzut
pe Ioan în pustie, cum și pe Pavel în Rai l-am văzut".
Deci, vrînd ucenicii ca să audă ceva mai mult de la dînsul și
rugîndu-l ca cu încredințare să le spună lor despre aceasta, el punîndu-și mîna
la gură, a zis: "La tot lucrul este vreme, adică vreme a grăi și vreme a tăcea".
Apoi, luîndu-și mantia și hrană de cale neluîndu-și, iarăși a ieșit, alergînd
degrab în pustie, vrînd să apuce viu pe sfîntul, pentru că se temea ca nu cumva
zăbovind el, Sfîntul Pavel să-și dea datoria Domnului fără de dînsul.
Iar a doua zi, la al treilea ceas, mergînd Avva Antonie, a văzut
în văzduh cetele îngerești și soboarele proorocilor și ale apostolilor, iar
în mijloc era sufletul Sfîntului Pavel, mai curat decît soarele, suindu-se spre
cer; atunci îndată a căzut la pămînt și presărîndu-și capul cu nisip, se tînguia
și striga: "Pentru ce, Pavele, m-ai lăsat? Pentru ce te duci fără sărutarea
cea de pe urmă? Atît de tîrziu te-ai făcut cunoscut mie și atît de repede ai
plecat de la mine?".
Pe urmă, fericitul Antonie adeverea că a trecut cu atîta grăbire
pe cealaltă cale, ca și cum ar zbura prin văzduh înaripat, încît nici călcarea
pe pămînt n-o simțea de alergarea cea repede, și îndată s-a aflat în peșteră;
acolo văzînd pe sfîntul cu genunchii plecați și cu mîinile în sus ridicate,
apoi avînd capul drept în sus, socotea că este viu și face rugăciune și stătea
cu dînsul împreună. Dar trecînd un ceas, și de vreme ce nu auzea glasul cel
de rugăciune, nici obișnuitele suspinuri, s-a apropiat de dînsul și l-a aflat
mort; deci, a înțeles că trupul sfîntului bărbat dă și după moarte datornica
închinăciune.
Cu multă plîngere și tînguire sărutînd sfîntul lui trup, l-a
învelit cu mantia cea adusă și a început a cînta psalmii cei cuviincioși de
îngropare, după obiceiul creștinesc; și nu se pricepea cum ar putea să îngroape
pe sfîntul, de vreme ce nu adusese nici o unealtă, ca să sape mormîntul și zicea
întru sine: "Oare la mînăstire să mă întorc după unelte, cale de trei zile,
sau aici să rămîn? Dar nimic fără unelte nu pot să fac. Deci, voi rămîne aici
și voi muri, precum se cade, lîngă ostașul Tău, Hristoase, și căzînd, îmi voi
da răsuflarea cea de pe urmă alături de el".
Unele ca acestea gîndindu-le el cu mintea, iată doi lei din
pustia cea mai dinăuntru veneau răcnind, ca și cum plîngeau pentru lipsa sfîntului.
Iar Antonie mai întîi s-a înfricoșat puțin, după aceea văzînd pe fiare blînde
ca mielușeii, tăvălindu-se lîngă trupul sfîntului și arătînd jalnică tînguire,
se mira de bunul obicei al fiarelor acelora; iar ei au început cu unghiile lor
a săpa pămîntul și săpînd groapa destul, iarăși au venit la trupul sfîntului,
ca și cum i-ar fi dat cea mai de pe urmă sărutare; apoi, venind la Cuviosul
Antonie, îi lingeau mîinile și picioarele lui, ca și cum cereau rugăciune și
binecuvîntare de la dînsul. Iar cuviosul lăuda pe Hristos, căci și fiarele slăvesc
pe Dumnezeu, și zicea: "Doamne, fără de a Cărui voie nici frunza din copac și
nici una din păsări nu cade pe pămînt, dă fiarelor acestora binecuvîntarea Ta,
precum știi Tu". Și făcînd cu mîna, le-a poruncit să se ducă în pustie.
Deci, ducîndu-se fiarele, Avva Antonie a îngropat cinstitul
trup al Sfîntului și Cuviosului părinte Pavel, întîiul viețuitor al pustiei,
care avea anii vieții lui o sută și treisprezece. După îngroparea sfîntului,
Avva Antonie a petrecut noaptea următoare deasupra mormîntului lui, plîngînd
și rugîndu-se. Iar a doua zi, întorcîndu-se la mînăstirea sa, a luat haina Sfîntului
Pavel cea împletită cu frunze de finic și venind în chilia sa, a spus toate
cu de-amănuntul ucenicilor săi, spre folos. Iar haina aceea de frunze de finic
atît de mult o cinstea, încît numai de două ori se îmbrăca cu dînsa, la praznicul
Sfintelor Paști și în ziua Cincizecimii.
Cu ale acestor Cuvioși părinți, Pavel și Antonie și cu sfintele
lor rugăciuni, ne rugăm să ne învrednicească și pe noi în partea plăcuților
Săi, Hristos Dumnezeul nostru, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, I
se cuvine cinste și slavă, în veci. Amin.