Patria acestui cuvios Macarie era Egiptul, iar satul său se
numea Ptinapar. Părinţii lui erau de un nume cu cei mai vechi dintre sfinţi,
strămoşii Avraam şi Sara, pentru că Avraam era numele tatălui lui Macarie, avînd
treapta de preot, şi maica lui se numea Sara. De vreme ce erau neroditori, se
depărtaseră de traiul însoţirii, însă cu duhul erau tot uniţi.
Ei îşi înfrumuseţau viaţa cu înfrînarea şi cu postul, cu rugăciunile
şi cu privegherea, cu milosteniile şi cu primirea de străini şi cu multe alte
fapte bune. Dar făcîndu-se prin voia lui Dumnezeu năvălirea neaşteptată a barbarilor
asupra Egiptului, şi averile lor răpindu-se din mîinile acelora, au sărăcit
foarte mult şi se gîndeau să iasă din patria lor.
Dar într-o noapte, dormind Avraam, i s-a arătat sfîntul patriarh
Avraam, cinstit la vedere şi luminat cu frumuseţe, strălucindu-i hainele ca
soarele; deci, acela mîngîindu-l şi zicîndu-i să aibă nădejde spre Domnul, l-a
sfătuit ca să nu se depărteze cu totul de părţile Egiptului, ci să se mute numai
în satul ce se numeşte Ptinapar, care este în hotarele Egiptului, şi să nu se
lipsească de unirea cu soţia lui, de vreme ce, zicea Sfîntul Avraam, "Dumnezeu
voieşte să vă binecuvînteze cu rod fericit, precum m-a binecuvîntat şi pe mine,
care eram străin în pămîntul Canaan, dîndu-mi fiu la bătrîneţe".
Preotul Avraam deşteptîndu-se din somn, a spus soţiei sale Sara
vedenia sa. Şi amîndoi au dat laudă lui Dumnezeu; apoi nezăbovind, s-au mutat
în satul Ptinapar. Nu era departe acel sat de pustia Nitriei, şi, precum se
vede, dumnezeiasca rînduială a mutat acolo pe părinţii lui Macarie, ca astfel
fiul lor care avea să se nască, să iubească mai cu înlesnire viaţa pustnicească.
Petrecînd Avraam cu soţia sa în satul Ptinapar, s-a întîmplat
că s-a îmbolnăvit rău şi aştepta să moară. Dar, într-o noapte, zăcînd pe patul
durerii şi adormind puţin, a avut o vedenie în acest fel: I se părea că vede
pe îngerul lui Dumnezeu ieşind din altar şi, apropiindu-se de dînsul, îi zise:
"Avraame, Avraame, scoală-te de pe patul tău." Iar el i-a răspuns: "Sînt bolnav,
Doamne, şi nu pot să mă scol." Iar îngerul luîndu-l de mînă, cu veselie zicea
către dînsul, cu glas blînd: "Dumnezeu te-a miluit.
El a izgonit boala de la tine şi-ţi dăruieşte binecuvîntarea
Sa, pentru că femeia ta Sara va naşte un fiu, numit cu numele "fericirii", care
va fi locaşul Sfîntului Duh şi îngereşte pe pămînt va vieţui şi printr-însul
mulţi se vor duce la Dumnezeu." Într-această vedenie bolnavul deşteptîndu-se,
îndată a simţit că este cu totul sănătos, şi sculîndu-se, umbla plin de frică
şi de bucurie; iar toate cele văzute şi grăite de înger în vedenie le-a spus
soţiei sale Sara.
Apoi cum că aceea era adevărată, îl încredinţa schimbarea lui
din durerea cea mare întru desăvîrşita sănătate, şi împreună au mulţumit lui
Dumnezeu, preamilostivului şi de bine dătătorului său. După aceasta, Sara a
zămislit la bătrîneţe şi venind vremea a născut un fiu de parte bărbătească
şi i-au pus numele Macarie, care se tîlcuieşte "fericit" şi l-au luminat pe
el cu Sfîntul Botez.
Venind copilul în vîrstă desăvîrşită şi dumnezeieştile cărţi
bine deprinzîndu-le, părinţii lui, ca şi cum uitaseră sfătuirea îngerească din
vedenia cea despre dînsul, au voit ca să-l însoţească cu femeie chiar şi nevrînd;
dar el cu totul se lepăda, dorind să se însoţească cu neîntinata mireasă, adică
cu viaţa cea fericită; însă fiind silit, s-a supus la părinteasca voie, punînd
bun sfat în minte.
Şi săvîrşindu-se ospăţul cel de nuntă, tînărul Macarie fiind
dus în casă, s-a prefăcut că e bolnav ca şi cum îi venise deodată rău, şi neatingîndu-se
de a sa mireasă, a ieşit curat din casă, ridicîndu-şi către Dumnezeu ochii inimii
şi către El punînd nădejdea, se ruga cu putere, ca să-i ajute degrabă spre a
putea să se dezlege de viaţa lumească şi să se facă monah.
Într-una din zile, s-a întîmplat unora din ai lor ca să meargă
la Muntele Nitriei, ca să aducă de acolo nitru (adică silitră); pentru că acolo
se află multă de aceasta şi de aceea muntele se numeşte Nitria; deci, a mers
cu dînşii şi Macarie, după porunca părinţilor săi, şi venind la iezerul Nitriei,
s-a abătut puţin din cale, vrînd să se odihnească; apoi a adormit, şi în vis
i se părea că vede un bărbat minunat, strălucind cu lumina şi zicînd către dînsul:
"Vezi, Macarie, aceste locuri pustii, priveşte-le, pentru că se cade ţie ca
în aceste pustietăţi să te sălăşluieşti". După vedenia aceasta, Macarie deşteptîndu-se,
gîndea la cele ce i s-au zis de către cel văzut şi nu pricepea ce să fie; pentru
că într-acea vreme încă nu erau vieţuitori în pustie, afară de marele Antonie
şi în alt loc în pustia cea mai dinăuntru era Pavel Tebeul, neştiut de nimeni.
Deci, a treia zi, întorcîndu-se din Nitria acasă, a aflat pe
mireasa sa bolnavă de friguri, şi fiind aproape de sfîrşit, a şi murit înaintea
ochilor lui şi întru feciorie curată s-a dus la veşnica viaţă. Iar Macarie s-a
încredinţat lui Dumnezeu şi se gîndea la a sa moarte, zicînd în sine: "Macarie,
ia aminte şi te îngrijeşte pentru sufletul tău, pentru că se cade şi ţie ca,
după puţină vreme, să laşi viaţa aceasta".
Macarie neîngrijindu-se de nimic pămîntesc, era pururea în casa
Domnului, nevoindu-se cu citirea dumnezeieştilor cărţi. Părinţii văzîndu-i o
viaţă ca aceea, nu mai îndrăzneau să pomenească de nume femeiesc înaintea feţei
lui, ci se bucurau de curăţia vieţii lui. Avraam, tatăl lui, îmbătrînind foarte
şi căzînd în boală, era lipsit de vedere, din cauza bătrîneţii şi a bolii, de
aceea îi slujea fericitul Macarie cu osîrdie şi cu dragoste; apoi s-a mutat
din viaţă bătrînul plin de zile şi s-a dus către părinţii săi.
Trecînd şase luni după mutarea tatălui său Avraam, s-a sfîrşit
întru Domnul şi Sara, maica lui Macarie. El dînd pe părinţii săi obişnuitei
îngropări creştineşti, era acum liber de toate; şi a împărţit toate cele rămase
de la părinţi la cei ce aveau nevoie de ajutor. Dar era mîhnit că nu avea cui
să-şi descopere tainele inimii sale şi să afle sfat bun, unde să se ducă şi
de cine să fie povăţuit la viaţa cea plăcută lui Dumnezeu şi se ruga Lui cu
osîrdie să-i trimită un povăţuitor bun, care ar putea să-i arate calea mîntuirii.
Sosind pomenirea unuia din sfinţi, căruia după obiceiul părinţilor
săi, voia să-i săvîrşească praznicul, el a gătit prînz nu numai pentru vecini,
dar mai ales pentru cei săraci şi scăpătaţi. Atunci, stînd în biserică la cîntare,
a văzut un monah bătrîn intrînd în biserică, cărunt la păr, avînd barbă pînă
la brîu, galben la faţă de pustnicie, foarte cinstit la vedere şi al cărui chip
dinăuntru, adică al sufletului, era înfrumuseţat cu podoabele faptelor bune.
Monahul nu era departe de satul acela, şi îşi avea chilia sa
pustnicească la un loc liniştit, nearătîndu-se la nimeni; iar într-acea vreme,
Dumnezeu rînduind aşa, monahul a venit la biserica ce era în sat, pentru împărtăşirea
cu prea curatele Taine. Pe acest monah l-a rugat Macarie ca, după săvîrşirea
dumnezeieştii Liturghii, să intre în casa lui, la masa cea de obşte; iar după
masă şi după ospătarea de ajuns a tuturor, ducîndu-se fiecare la locul său,
Macarie a oprit puţin pe monah şi luîndu-l de-o parte a căzut la picioarele
lui şi i-a zis: "Să nu mă opreşti ca dimineaţă să vin la sfinţia ta, pentru
că voiesc să te am sfetnic bun în viaţa mea". Bătrînul i-a răspuns: "Să vii,
fiule, cînd vei voi". Şi a plecat.
A doua zi s-a dus Macarie la bătrîn şi i-a spus toate tainele
inimii sale, cum doreşte cu toată osîrdia să slujească Domnului; şi a rugat
pe bătrîn să-l povăţuiască ce se cade să facă. Bătrînul l-a întreţinut în ziua
aceea la el cu vorbe folositoare de suflet, şi apunînd soarele, i-a dat puţină
pîine cu sare, apoi i-a zis să se odihnească. Stînd singur la rugăciune şi avîndu-şi
mintea sus, fiind noapte adîncă, s-a făcut o vedenie şi a văzut un sobor de
monahi cu chipuri albe şi avînd aripi, care înconjurînd pe Macarie, ziceau:
"Scoală-te, Macarie, şi începe slujba cea poruncită de la Dumnezeu; nu aştepta
altă vreme, că bărbatul leneş nu se luptă cu isteţime, iar cel nesîrguitor dobîndeşte
preţul celui leneş.
Văzînd acestea dumnezeiescul bătrîn, dimineaţa le-a spus lui
Macarie şi liberîndu-l, i-a zis: "Fiule, ceea ce voieşti să faci, fă mai degrabă,
că te cheamă Dumnezeu pentru mîntuirea multora; de aceea, de acum să nu te leneveşti
la lucrurile cele plăcute lui Dumnezeu". Deci, învăţîndu-l mult despre rugăciune,
priveghere şi post, l-a liberat cu pace. Fericitul Macarie întorcîndu-se acasă,
a împărţit la săraci toate ale sale, nelăsînd nimic pentru trebuinţa sa.
După puţine zile, liberîndu-se de toate grijile vieţii şi rămînînd
singur ca un sărac, s-a dus iarăşi la bătrîn, dîndu-se cu totul Domnului pentru
slujirea cea bună. Iar bătrînul primind cu dragoste pe dumnezeiescul tînăr Macarie
şi arătîndu-i începuturile vieţii monahiceşti cele liniştitoare şi învăţîndu-l
a împleti coşniţe, lucru cuviincios mîinilor monahilor, i-a făcut chilie în
alt loc, nu departe de el; pentru că acel părinte dorea să vieţuiască singur
în numele lui Dumnezeu şi a dus în acea chilie pe ucenic, dîndu-i cuviincioasele
porunci despre rugăciune, despre hrană, şi despre lucrul mîinilor.
Astfel fericitul Macarie a început în numele lui Dumnezeu a
alerga pe calea cea sfîntă a vieţii monahiceşti; şi sporind din zi în zi în
legea Domnului, s-a întîmplat după cîtăva vreme că a venit în satul acela episcopul
părinţilor acelora şi aflînd despre fericitul Macarie de la locuitorii satului,
l-a chemat la el şi cu sila l-a făcut cleric la biserica aceea, deşi era încă
tînăr. Dar nu după multe zile supărîndu-se Macarie de slujirea aceasta prin
care i se tulbura liniştea, a fugit de acolo şi s-a sălăşluit într-un sat oarecare;
şi venind la dînsul un om neînvăţat, dar cucernic, îi slujea luînd lucrul mîinilor
lui şi vînzîndu-l, îi aducea hrană. Dar diavolul nesuferind a se vedea învins
de monahul cel tînăr, se înarma asupra lui şi lupta cu multe feluri de meşteşuguri,
aducîndu-i uneori necuviincioase gînduri, iar alteori năvălind asupra lui prin
năluciri şi înfricoşări; pentru că priveghind el în rugăciunea de noapte, diavolul
cutremura casa din temelie, iar alteori închipuindu-se în şarpe şi tîrîndu-se
pe pămînt, se repezea asupra lui. Iar fericitul Macarie îngrădindu-se cu rugăciune
şi cu semnul Sfintei Cruci, socotea întru nimic meşteşugirile lui, grăind ca
David: Nu mă voi teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua şi nici
de lucrul ce umblă în întuneric.
Deci, neputînd vicleanul să biruiască pe cel nebiruit, a aflat
asupra lui o meşteşugire ca aceasta: Un bărbat din locuitorii satului aceluia
avea o fiică, pe care un tînăr i-o cerea spre nelegiuită însoţire; dar fiindcă
era sărac şi neînvăţat, de aceea părinţii se mîndreau faţă de tînărul acela,
nevrînd să dea pe fiica lor după dînsul. Dar fecioara iubea pe tînăr şi aprinzîndu-se
de asemenea cu dragoste, s-a unit în taină şi s-a aflat fecioara avînd în pîntece;
deci întrebînd ea pe acel tînăr ce răspuns ar putea să dea părinţilor, acela,
avînd înlăuntru pe învăţătorul răutăţii, i-a zis: "Spune că sihastrul acela
ţi-a făcut aceasta".
Ea ascultînd sfatul vicleanului şi-a ascuţit limba sa de şarpe
asupra nevinovatului monah, căci cînd au cunoscut părinţii că fecioara este
însărcinată, bătînd-o, au început a o întreba: "Cu cine ai căzut în păcat?"
Ea a răspuns: "Cu sihastrul vostru, pe care-l socotiţi că este sfînt; căci odată,
aflîndu-mă afară din sat şi apropiindu-mă de locul unde petrece el, m-a întîmpinat
în cale şi mi-a făcut silă, iar eu de ruşine şi de frică, nu l-am spus la nimeni
pînă acum".
Prin aceste cuvinte ca de nişte săgeţi lovindu-se părinţii şi
rudeniile ei, au pornit cu toţii asupra sfîntului şi au alergat la chilia lui,
umplînd văzduhul de strigare şi de cuvinte dosăditoare; apoi scoţîndu-l din
chilie, l-au bătut mai multă vreme şi l-au dus cu dînşii în sat. Aducînd multe
vase lepădate, ulcele înnegrite, toarte de ulcioare, şi legîndu-le într-o funie,
le-au spînzurat de grumajii lui şi-l purtau prin sat cu negrăită batjocură,
bătîndu-l, împingîndu-l, trăgîndu-l de păr, călcîndu-l cu picioarele şi strigînd:
"Acest monah a necinstit pe fecioara noastră; apucaţi-l toţi şi-l bateţi".
Din întîmplare, trecea pe acolo un cinstit bărbat, care văzînd
ceea ce se făcea, a zis celor ce-l băteau: "Pînă cînd veţi bate fără de vină
pe străinul monah, neştiind dacă lucrul este adevărat? Pentru că socotesc că
este năpastă, iar nu lucru adevărat". Dar aceia nu-l ascultau şi îşi arătau
răutatea lor. Însă iubitorul de Hristos, cel ce pentru Dumnezeu slujea pe Macarie,
mergînd în urma celui purtat astfel, se ruşina, plîngea şi nu putea să-l apere
şi să scoată pe Macarie din mîinile lor pe care ca nişte cîini îl înconjuraseră.
Apoi, aceia întorcîndu-se către slujitorul său, se porneau cu dosădiri şi cu
ocări, zicîndu-i: "Sihastrul căruia îi slujeşti, iată ce a făcut".
Şi l-au bătut pe Macarie cu beţele, pînă ce şi-au săturat mînia
şi iuţimea, încît se tăvălea pe cale aproape mort. Iar părinţii acelei fete
ziceau: "Să nu-l lăsăm pînă ce nu ne va da garant, că va hrăni pe fecioara noastră,
pe care a îngreunat-o". Iar Macarie abia fiind viu, a zis către slujitorul său:
"Fii garant pentru mine, omule".
Acesta gata fiind să moară pentru dînsul, s-a obligat astfel;
şi luînd pe Macarie, abia a putut să-l ducă la chilia lui, neputînd să meargă
de bătăile cele cumplite. Tămăduindu-se, puţin după aceasta a început a se nevoi
la lucru, zicînd în sine: "Macarie, ai femeie şi copii, deci nevoie îţi este
ca ziua şi noaptea să lucrezi, ca să-i hrăneşti". Şi lucrînd coşniţe, le vindea
prin mîna slujitorului şi trimitea fecioarei preţul ce lua pentru hrană.
Apoi, venind ziua să nască, a ajuns-o dreapta judecată a lui
Dumnezeu, pentru că a grăit fărădelege asupra dreptului şi nu putea să nască.
Pentru aceea a pătimit multe zile şi nopţi, cu amar strigînd de durerea cea
mare, de vreme ce nu putea să iasă dintr-însa pruncul; însă şi pe părinţii ei
îi durea inima văzînd-o într-o suferinţă ca aceea şi nepricepîndu-se, ziceau:
"Ce să fie aceasta?" Iar ea atunci, chiar nevrînd, a spus adevărul, strigînd;
"Amar mie, ticăloasa, care sînt vrednică de mii de morţi, căci asupra dreptului
acestuia am adus clevetire şi am minţit că este vinovatul stricăciunii mele;
el este nevinovat, iar tînărul care a voit să mă ia, acela mi-a făcut acestea".
Deci, auzind părinţii aceasta şi toţi vecinii au rămas uimiţi,
pentru că a venit asupra lor ruşine şi frică şi pentru că pe robul lui Dumnezeu,
monahul cel nevinovat, l-au chinuit atît de rău; apoi au strigat: "Vai nouă!"
Atunci s-a înştiinţat despre aceasta tot satul şi toţi s-au
adunat cu mic cu mare la curtea omului aceluia şi auzeau cele ce se spuneau
despre fecioară şi cum că sihastrul este nevinovat; deci se ocărau singuri,
pentru că toţi au pus mîinile cu nemilostivire asupra sfîntului. Şi s-au sfătuit
cu părinţii fecioarei să meargă la robul lui Dumnezeu şi să cadă cu plîngere
la picioarele lui, cerîndu-i iertare; ca nu cumva să-i ajungă mînia lui Dumnezeu
pe toţi, pentru chinuirea lui cea fără de vină.
Auzind aceasta slujitorul şi garantul lui Macarie, a alergat
degrabă la sfînt cu veselie şi i-a zis: "Bucură-te, părinte Macarie, pentru
că bună şi luminoasă ni s-a arătat nouă ziua de astăzi, de vreme ce ocara cea
dintîi a prefăcut-o Dumnezeu în slavă şi eu de acum voi fi liber de garanţie,
iar tu te-ai arătat fără patimă, drept şi preaslăvit pătimitor; căci acea femeie
nedreaptă, care a adus năpastă asupra ta, şi fiind tu nevinovat te-a clevetit,
a ajuns-o judecata lui Dumnezeu şi nu poate să nască.
Acum a spus cum că nu tu eşti vinovat, ci un oarecare tînăr;
deci, toţi locuitorii satului, de la mic pînă la mare, vor să vină la tine cu
pocăinţă, ca să proslăvească pe Dumnezeu pentru întreaga înţelepciune şi răbdarea
ta, şi să ceară de la tine iertare, ca să nu vină vreo pedeapsă de la Dumnezeu
asupra lor, căci te-au chinuit pe tine".
Auzind acestea smeritul cugetător Macarie, cu greu le-a ascultat,
nevrînd cinstea şi slava omenească; căci mai cu voie îi era lui necinstea decît
să primească cinste de la oameni. Şi venind noaptea, s-a sculat şi a fugit de
acolo şi s-a dus întîi la Muntele Nitriei, unde cîndva dormind, a avut vedenia.
Acolo a petrecut trei ani într-o peşteră şi s-a dus apoi la Muntele Faran, la
marele Antonie, care petrecea pustniceşte în nevoinţă, pentru că auzise de dînsul,
pe cînd era în lume, şi dorea să-l vadă.
Şi fiind primit de Cuviosul Antonie cu dragoste, Macarie i s-a
făcut ucenic de aproape şi a petrecut la dînsul vreme îndelungată, povăţuindu-se
la desăvîrşită viaţă întru fapte bune; deci era următor întru toate părintelui
său, care a arătat multe nevoinţe şi atît de mult a sporit în viaţa monahicească,
încît a întrecut pe ceilalţi fraţi; pentru care era numit de dînşii "tînăr bătrîn".
Căci în anii tinereţelor sale, a arătat viaţă bătrînească şi se lupta ziua şi
noaptea cu diavolii, care uneori se închipuiau în diferite chipuri şi năluciri,
ca nişte ostaşi înarmaţi, călare pe cai.
Apoi îndreptîndu-se spre război, cu sălbăticie năvăleau asupra
lui cu chiote, gîlceavă şi cu tulburări, fiind fără număr, voiau ca să-l ucidă.
Iar uneori în chip nevăzut aduceau gînduri necurate asupra lui şi cu toate meşteşugirile
se sileau să clatine şi să dărîme zidul cel întemeiat de Hristos.
Dar nicidecum n-au putut să vatăme pe luptătorul cel care a
luat pe Dumnezeu de ajutor, şi zicea ca David: Aceştia în căruţe şi pe cai,
iar eu numele Domnului voi chema; că aceia să fie împiedicaţi şi să cadă, iar
eu întru Dumnezeu voi avea putere. El va defăima pe vrăjmaşii mei, adică pe
diavolii cei ce mă supără.
Într-o noapte, dormind fericitul, l-au împresurat o mulţime
de diavoli, deşteptîndu-l şi zicîndu-i: "Scoală-te şi cîntă cu noi şi nu dormi".
Iar cuviosul cunoscînd meşteşugirile drăceşti, nu se sculă şi le răspunse: Duceţi-vă
de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, cel gătit tatălui vostru şi
vouă. Iar ei au zis: "Aduci astfel de hulă asupra noastră, şi cu dosădire
ne răspunzi nouă?".
Grăit-a sfîntul: "Care din diavoli scoală pe cineva la slujba
lui Dumnezeu sau îl învaţă la fapte bune?" Iar ei grăind multe şi nesuferind
ca să fie nebăgaţi în seamă de dînsul, văzînd că nu puteau să-l scoale, toţi
cu mînie s-au pornit asupra lui şi au început a-l bate. Iar sfîntul a strigat:
"Hristoase, ajută-mi şi mă izbăveşte de aceştia, că m-au înconjurat ca nişte
cîini mulţi şi au deschis asupra mea gura lor". Şi îndată mulţimea diavolească
a pierit cu sunet.
Iar pe cînd cuviosul aduna din pustie frunze de finic, ducîndu-le
în chilie spre facerea coşniţelor, l-a întîmpinat diavolul în cale cu o seceră
şi voia să-l lovească, dar n-a putut şi i-a zis lui: "Multe nevoi rabd eu de
la tine, o! Macarie, căci nu pot să te biruiesc; însă toate cele ce tu le faci,
le fac şi eu: posteşti tu şi eu nicidecum nu mănînc; priveghezi tu, şi eu deloc
nu dorm; dar una este cu care mă biruieşti pe mine"; deci i-a zis Macarie: "Care
este una aceea?" Răspuns-a diavolul: "Smerenia ta; pentru aceea nu pot să stau
împotriva ta".
Fericitul Macarie, avînd 40 de ani de la naşterea sa, a luat
de la Dumnezeu darul tămăduirilor şi al proorociei, cum şi stăpînire asupra
necuratelor duhuri; apoi s-a învrednicit treptei preoţeşti şi a fost conducător
părinţilor celor ce vieţuiau în schit. Iar pentru hrana şi băutura lui cum postea,
nu se cuvine a grăi multe; de vreme ce nici între cei mai lipsiţi de grijă monahi
nu se putea afla acolo îmbuibare sau mîncăruri mai bune, pe de o parte pentru
lipsa cea mare a celor de trebuinţă, iar pe de alta pentru rîvna cea dumnezeiască
a multor părinţi care petreceau acolo; căci fiecare urma unul altuia în viaţa
cea pustnicească, iar mai ales se sîrguiau a se întrece.
Despre alte nevoinţe ale acestui ceresc bărbat se povestea între
părinţi cum că neîncetat era întru înălţarea minţii către Dumnezeu şi cea mai
multă vreme se lipea de Dumnezeu cu mintea decît de lucrurile lumii aceştia.
Apoi cerceta pe părintele şi pe învăţătorul său, Antonie cel Mare, şi de dînsul
mult se povăţuia, vorbind cu dînsul cuvinte duhovniceşti. În urmă, s-a învrednicit
după fericitul sfîrşit al lui Antoniea lua de la cei doi ucenici ai aceluia,
ca o bogată moştenire, toiagul cu care îşi sprijinise trupul său neputincios,
din cauza bătrîneţelor şi nevoinţelor pustniciei; iar cu toiagul a luat duhul
îndoit, precum Elisei l-a luat de la Ilie şi făcea minuni mari, pe care acum
este vremea a le povesti.
Un egiptean iubitor de păcate, fiind rănit de pofta păcatului
spre o femeie străină, frumoasă la chip, dar neputînd s-o plece spre desfrînare,
pentru curăţia ei şi pentru cinstea şi dragostea pe care o avea pentru bărbatul
său, s-a dus la un fermecător, rugîndu-l ca să facă pe femeia aceea să-l iubească;
ori cu farmecele sale să facă pe bărbatul ei ca s-o urască şi s-o gonească;
fermecătorul acela a luat multe daruri de la egiptean şi a făcut obişnuitele
sale meşteşu-giri, sîrguindu-se cu multe farmece ca să înşele pe acea femeie
curată, spre desfrînare.
Apoi neputînd să înduplece mintea ei cea nemişcată spre acea
faptă rea, a fermecat ochii celor ce căutau la dînsa; şi a făcut aşa ca tuturor
celor ce o vedeau să li se pară că nu este femeie cu faţă de om, ci animal parte
femeiască; deci, intrînd bărbatul în casă, cînd a văzut-o întru asemănare de
animal, s-a spăimîntat, şi nu pricepea ce este, pentru că vedea că pe patul
lui se odihneşte un animal. Vorbea cu dînsa şi nu putea să audă nici un răspuns,
decît numai o vedea mîniindu-se. Însă ştia că este femeia lui şi a cunoscut
răutatea pizmaşului, cum că era prefăcută de oameni răi întru asemănare de dobitoc,
de care lucru era în mare mîhnire şi plîngea.
Chemînd preoţi în casa sa, le-a arătat pe femeia lui, dar nici
aceia nu puteau cunoaşte ce avea: cum şi pentru ce s-a prefăcut în animal. Căci
şi ochii acelora ca nişte fermecaţi vedeau animal; şi trecuseră trei zile de
cînd i se făcuse ei aceasta şi nici un fel de hrană nu primea, pentru că nici
ca animalul nu primea fîn, nici ca omul nu putea să mănînce pîine. Apoi, bărbatului
ei i-a venit în minte s-o aducă în pustie, la Cuviosul părinte Macarie.
Deci, punînd pe dînsa frîul ca pe un animal, s-a dus, luînd
după sine pe femeia sa întru asemănare de animal. Pe cînd se apropia de chilia
cuviosului, fraţii ce stăteau afară, au început a cîrti asupra lui, întrebîndu-l
pentru ce vrea să intre în mînăstire cu acel animal? Iar el a zis către dînşii:
"Am venit aici, ca animalul acesta să cîştige mila de la Domnul cu rugăciunile
Sfîntului Macarie".
Şi întrebîndu-l monahii: "De ce pătimeşte?" Omul a zis: "Acest
animal pe care îl vedeţi este femeia mea şi cum s-a prefăcut nu ştiu; iată acum
sînt trei zile de cînd nici un fel de hrană nu gustă nicidecum". Iar fraţii
auzind acestea, au mers să spună sfîntului, căruia acum i se descoperise şi
se ruga lui Dumnezeu pentru dînsa.
Fraţii spunîndu-i despre acest lucru şi arătîndu-i dobitocul
cel adus, sfîntul a zis către dînşii: "Voi singuri sînteţi dobitoace, de vreme
ce aveţi ochi răi, iar ea precum este făcută, aşa rămîne femeie şi nu este schimbată
întru altă fire; ci aşa se pare ochilor voştri cei înşelaţi de farmece". Deci,
sfinţind apă, a turnat pe capul ei, rugîndu-se, şi îndată a făcut-o să fie în
chipul său cel dintîi; încît toţi cei ce căutau la dînsa au văzut-o că este
femeie, cu faţă de om.
Apoi, poruncind să-i dea ei să mănînce, a făcut-o femeie sănătoasă.
Şi au mulţumit lui Dumnezeu, bărbatul şi femeia, cum şi toţi cei ce vedeau această
minune. Apoi, sfîntul a învăţat pe femeie, ca adeseori să meargă la sfînta biserică
şi să se împărtăşească cu preacuratele lui Hristos Taine; căci pentru aceea,
zicea el, a venit asupra ta acea ispită, fiindcă cinci săptămîni au trecut,
de cînd ai fost părtaşă dumnezeieştilor Taine. Astfel învăţîndu-i şi sfătuindu-i
pe amîndoi, i-a liberat în pace. Asemenea şi o altă fecioară, prefăcută în animal
de vrăjitori, aducînd-o părinţii ei la sfîntul, a tămăduit-o cu rugăciunea.
Iar pe o altă fecioară, plină de răni, prin ungerea cu untdelemn sfinţit, a
făcut-o sănătoasă.
Deci, mulţi supărau pe cuviosul, unii pentru rugăciuni şi binecuvîntări
şi pentru folosirea de învăţătură de la dînsul, iar alţii pentru tămăduiri;
pentru aceea sfîntul şi-a săpat o peşteră adîncă în chilie, ca de o jumătate
stadie, şi se ascundea de cei ce veneau la dînsul fără vreme, cînd îi întrerupeau
gîndirea la Dumnezeu şi rugăciunea.
Atîta dar avea de la Dumnezeu, încît învia şi morţi. Un monah
oarecare, şezînd în preajma Nilului, s-a lipit de el diavolul mîndriei. Deci,
întîi l-a rătăcit de la adevărata credinţă şi l-a adus la cugetarea celor ce
se numeau Ierachteni, care ziceau că Mîntuitorul n-a luat trup omenesc, nici
că înviază trupul nostru cu care ne-am îmbrăcat şi că trei începători sînt:
Dumnezeu, materia şi răutatea. Astfel a atras la răzvrătirea a 500 de suflete.
Şi a putut face aceasta căci grăia multe bîrfeli de acest fel către mulţi. Apoi
şi diavoli a scos, după cum se spune de Domnul nostru în Sfintele Evanghelii:
Căci vor da semne şi minuni, încît ar fi fost cu putinţă să amăgească
şi pe cei aleşi; căci cu domnul diavolilor, într-adevăr, scotea pe diavoli,
pentru pierzarea sufletelor.
Deci, episcopul acelui loc a venit cu clerul său la părintele
Macarie, robul lui Dumnezeu, şi rugîndu-l, îi zise: "Vino şi ajută-ne; căci
dacă pînă trăieşti tu nu vom curăţi vecinătatea noastră, toţi se vor lipi de
dînsul şi întru pierzare se vor duce". Iar sfîntul a zis către dînsul: "Iată
că vin, dar fiind om simplu, ce pot să fac eu?" Episcopul stăruia, rugîndu-l:
"Eu aşa cred că, dacă va veni Dumnezeu, va împăca Biserica Sa; căci eu de multe
ori avînd gînd să vin, am fost împiedicat de treburile eparhiei; iar acum, numai
suferind pierzarea poporului, şi încă temîndu-mă de osînda lui Dumnezeu, care
zice: Sîngele lor din mîinile voastre îl voi cere; de aceea am venit
la tine, căci Dumnezeu m-a trimis.
Atunci Avva Macarie sculîndu-se, a mers cu dînsul şi a venit
la amăgitorul acela, pe care, cînd l-a văzut bătrînul, a zis episcopului: "Acesta
are un diavol din cei stăpînitori şi ai cunoscut că acesta nu este locul meu.
Împotriva acestor duhuri nu m-am luptat deloc, căci sînt două cete de diavoli,
una este care aduce plăcerile şi dezmierdările în trupul omului, iar alta care
amăgeşte sufletele, dar care este foarte lesne de biruit. Aceste duhuri le rînduieşte
satana la vrăjitori şi amăgitori, ca şi la începătorii de eresuri". Episcopul
a zis: "Este trebuinţă de rugăciune din adîncul inimii, căci cuvîntul nu are
nici o putere".
Deci, i-a poruncit să iasă la dînşii; iar el ieşind, episcopul
i-a zis: "Cum de n-ai venit de atîta vreme la noi?" Iar el a răspuns: "Pentru
că nu credeţi drept". Zis-a către dînsul Sfîntul Macarie: "Dar tu crezi bine?"
Iar el a zis: "Foarte bine". Sfîntul i-a zis: "Care este aceea pe care noi nu
o cugetăm bine?" El a răspuns: "Fiindcă ziceţi că trupul a înviat; şi încă mai
ziceţi că şi Dumnezeu a luat asupră-şi trup şi oase". Bătrînul i-a zis: "Dacă
zicem de la noi, rău zicem, iar dacă astfel a grăit adevărul, tu pentru ce grăieşti
împotrivă? Cu toate acestea noi vom spune ţie cum credem şi dacă te vei îndupleca,
bine vei face; iar dacă nu, tu însuţi vei primi pedeapsa de la Dumnezeu, pe
ale cărui dogme le lepezi". El a zis: "Eu întîi să-ţi spun credinţa mea". Iar
sfîntul a zis: "Credinţa rea nici să nu se numească credinţă".
Deci, a poruncit episcopului să zică Simbolul credinţei şi episcopul
a zis: Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl, Atotţiitorul; şi celelalte de
aici înainte, cum şi alte graiuri de la apostolul. Atunci s-a ruşinat ereticul
şi neavînd ce să răspundă, a zis către Sfîntul Macarie: "Mie nu-mi grăi credinţa
cea din cuvinte, ci să mergem la morminte şi tu să înviezi cu trupul pe unul
din cei ce zac acolo şi voi crede că bine cugetaţi, ori eu să scot suflet fără
de trup, şi să vă ruşinez pe voi". Şi întorcîndu-se Sfîntul Macarie, a zis episcopului:
"Mare este răul, căci şi pe Dumnezeu îl ispitim, ca pentru un îndrăcit să se
facă atît de mare semn". Zis-a episcopul: "Ba nu părinte, ci pentru o eparhie
întreagă".
Atunci au mers la morminte şi a venit şi Ierachtenul să cheme
pe diavol. Şi mult făcîndu-şi rugăciunea lui cea ereticească, nu putea să scoată
nici un suflet fără trup din mormînt. Atunci diavolul n-a ieşit ca mai înainte,
căci îi sta împotrivă Duhul cel Sfînt. Şi cînd a văzut că nimic n-a putut face,
le-a zis: "Pentru necredinţa voastră nu poate să iasă". Episcopul a zis: "Dacă
am fi fost rău-credincioşi, atunci mai vîrtos trebuia să iasă, ca să mustre
necredinţa noastră".
Iar bătrînul rugîndu-se în sine, netăgăduind nimic, a plecat
genunchii la pămînt, după ce a stat un ceas la rugăciune; împreună cu toţi care
erau de faţă, s-a ridicat, şi lovind cu toiagul cel de finic un mormînt, pentru
că toiegele monahilor celor de acolo sînt de finic, a înviat un om din mormînt,
nu vreunul care a murit de curînd, ci unul mort de mult.
Această minune văzînd-o Ierachteanul, a leşinat şi ieşind diavolul
dintr-însul, el a căzut la picioarele sfîntului, împreună cu tot poporul care
era de faţă, şi cerea să-l ucidă; dar nu i-a lăsat sfîntul, ci l-a luat cu sine
în pustie şi l-a izbăvit de rătăcire. Apoi, întrebînd pe cel ce a înviat dacă
ştie pe Hristos, el a zis că n-a auzit despre El nici cînd trăia. Deci, sfîntul
botezîndu-l, l-a avut cu sine trei ani şi apoi cu adevărată moarte a răposat,
încît se potrivea şi la el cuvîntul Domnului, că nici acesta n-a greşit, nici
părinţii lui; ci ca să se arate slava lui Dumnezeu într-însul.
Iar episcopul a întrebat pe Sfîntul Macarie dacă s-a suit în
inima lui vreun cuget de slavă omenească, cînd a văzut înaintea lui atîta popor,
faţă de o minune atît de mare? El a răspuns: "O inimă care are îndeletnicire
a căta spre slava oamenilor, unul ca acesta pe Dumnezeu încă nu L-a cunoscut,
şi ceea ce face, ca un om o face; iar cel ce s-a învrednicit de insuflarea lui
Dumnezeu, întru multă nevoinţă se află, temîndu-se să nu cadă.
Unul ca acesta numai o credinţă are, de a ieşi din trup, iar
slava omenească nici în gînd nu-i vine. Deci, o pildă ca aceasta îţi zic: "Închipuieşte-ţi
pe cineva că umblă pe mare şi priveşte spre cer în soare; unul ca acesta dacă
ar vedea locul pe unde umblă, s-ar scufunda. Astfel cel ce priveşte la slava
lui Dumnezeu, slava cea de la oameni o nesocoteşte. Iar dacă împrejurul acesteia
s-ar întoarce, cade din aceea şi căzînd astfel, se biruieşte de multe patimi".
Apoi Cuviosul Macarie a înviat încă şi un alt mort, pentru care
părintele Sisoe povestea aşa: "Am fost în schit cu părintele Macarie şi a sosit
vremea secerişului; atunci, mergînd la seceriş noi şapte, iată o văduvă aduna
spice după noi şi plîngea neîncetat; apoi chemînd Macarie pe stăpînul holdei
aceleia, l-a întrebat: "Ce are această bătrînă de plînge mereu?" Iar el a spus
lui Macarie că bărbatul ei luînd de la cineva un zălog, a murit fără veste,
nespunîndu-i ei unde a pus ceea ce a luat şi voieşte stăpînul zălogului aceluia
ca s-o ia pe ea în robie cu copiii ei". Şi i-a zis Macarie lui: "Să-i spui ei
ca să vină la noi, unde ne odihnim la amiază". Cînd a venit văduva aceea, a
zis către dînsa bătrînul: "Întotdeauna plîngi astfel?" Ea a spus lui: "Bărbatul
meu a murit grabnic; el luase de la cineva nişte aur să-l păstreze, dar nu mi-a
spus unde l-a ascuns". Zis-a către dînsa bătrînul: "Vino ca să ne arăţi mormîntul
bărbatului tău".
Deci luînd pe fraţi, a mers cu dînsa, apoi sosind la mormînt,
bătrînul a zis către văduvă: "Du-te la casa ta". Şi rugîndu-se, a strigat bătrînul
pe cel mort, zicînd către dînsul: "Unde ai pus vistieria cea străină?" Iar el
a răspuns din mormînt: "În casa mea am ascuns-o, sub picioarele patului meu".
Şi a zis lui bătrînul: "Dormi iarăşi pînă la ziua învierii".
Iar fraţii văzînd aceasta, au căzut de frică la picioarele lui.
Şi le-a zis lor bătrînul: "Nu pentru mine s-a făcut aceasta, pentru că eu sînt
un nimic; ci pentru văduvă şi sărăcia ei a făcut Dumnezeu lucrul acesta. Însă
să ştiţi aceasta, că Dumnezeu voieşte ca sufletul să fie fără păcat, şi cel
ce va cere de la El, va lua". Apoi, mergînd, a spus văduvei unde se află vistieria.
Iar ea luînd-o, a dat-o stăpînului ei şi s-a mîntuit de robie pe sine şi pe
fiii ei; şi toţi cei ce auzeau aceasta, au preamărit pe Dumnezeu.
Încă şi un al treilea mort a înviat Cuviosul părinte Macarie;
despre care scrie Rufin prezbiterul, astfel: "Odinioară, în locurile cele de
aproape fiind făptuită o ucidere, se punea vina asupra unui nevinovat şi acela
a alergat în chilia sfîntului, însă au mers în urma lui şi cei ce voiau să-l
prindă ca pe un ucigaş. Şi voiau să-l dea la judecata cea legiuită.
Deci, acela se lepăda şi se jura că este nevinovat de sîngele
celui ucis, iar ei stăruiau făcîndu-l vinovat. Şi făcîndu-se de amîndouă părţile
multă vorbă şi sfadă, i-a întrebat Macarie unde este îngropat cel ucis. Şi sculîndu-se,
a mers cu dînşii la mormînt; apoi plecîndu-şi genunchii, s-a rugat mult şi a
zis către cei ce stau de faţă: "Acum va arăta Domnul dacă este acesta cu adevărat
vinovat de uciderea despre care ziceţi". Şi a strigat cu mare glas, chemînd
pe nume pe cel ucis, iar el a răspuns din mormînt.
Sfîntul a zis către dînsul: "În numele lui Iisus Hristos, zic
ţie să ne spui nouă dacă ai fost ucis de omul acesta?" Iar acela cu glas foarte
lămurit a răspuns din mormînt, încredinţîndu-i că n-a fost ucis de acela, pe
care-l năpăstuiesc fără vină. Atunci, toţi mirîndu-se de o minune ca aceea,
au căzut la pămînt. Apoi, căzînd la picioarele lui, ca iarăşi să întrebe pe
cel ce zăcea în mormînt, cine l-a ucis. Atunci le-a zis cuviosul: "Despre aceasta
nu-l voi întreba, pentru că destul este mie ca să izbăvesc de năpastă pe cel
nevinovat; iar a da judecăţii pe cel vinovat, nu este lucrul meu".
Odinioară a fost adus la cuviosul un tînăr de care se plîngea
maică-sa că era îndrăcit; acesta era legat şi ţinut de doi oameni. El avea în
sine pe diavolul îmbuibării, căci mînca trei pîini mari şi bea un vas de apă,
nu tocmai mic; însă toate cele mîncate nu erau nimic, căci ca într-un foc se
mistuia hrana şi băutura într-însul. Deci, acel tînăr, cînd nu-i da maică-sa
atît de mult să mănînce, el striga la ea; de aceea plîngea maica lui şi ruga
pe Cuviosul Macarie ca să miluiască pe fiul ei şi să-l tămăduiască de o boală
ca aceea.
Cuviosul a început a face rugăciuni cu dinadinsul către Dumnezeu,
pentru dînsul; şi după întîia şi a doua zi, i-a fost mai uşor tînărului şi cerea
mai puţin să mănînce. Deci, a zis sfîntul către maica lui: "Cît voieşti ca să
mănînce fiul tău?" Ea a zis: "Zece litre de pîine". Iar sfîntul ocărînd-o, i-a
zis: "De ce atît de mult ai cerut, o! femeie?" Deci, şapte zile postind fericitul
şi rugîndu-se pentru acel tînăr, a izgonit pe diavolul dintr-însul, şi l-a făcut
ca cu trei litre de pîine să se sature; şi apoi i-a poruncit ca nu în deşert
să stea, ci să se ostenească lucrînd cu mîinile. Astfel, cu darul lui Dumnezeu,
desăvîrşit sănătos a dat pe tînăr maicii lui şi i-a liberat cu pace.
Oarecînd cuviosul a ieşit din schit la locul Terinut, şi înserînd,
a intrat într-un mormînt elinesc să se culce; deci, erau acolo oase elineşti
vechi şi luînd unul, l-a pus căpătîi lui. Diavolii văzînd îndrăzneala lui, s-au
mîniat asupră-i şi au vrut să-l îngrozească, strigînd cu glas femeiesc: "O!
cutare, mergi în baie să te speli?" Şi a răspuns alt demon din oasele cele moarte,
care zăcea sub capul bătrînului, zicînd: "Un străin am deasupra mea şi nu pot
să vin". Bătrînul neînfricoşîndu-se, cu îndrăzneală bătea osul acela, zicîndu-i:
"Scoală-te şi te du, dacă poţi". Auzind acestea diavolii, au strigat cu mare
glas, zicînd: "Ne-ai biruit cu totul", şi au fugit ruşinaţi.
Apoi, umblînd prin pustie, părintele Macarie a aflat o căpăţînă
de om uscată zăcînd pe pămînt, pe care cînd a întors-o cu toiagul său, se părea
că dă oarecare glas căpăţîna aceea. Deci, a întrebat-o bătrînul cine este? Şi
căpăţîna a zis: "Eu am fost începător al slujitorilor idoleşti, care au locuit
în acest loc, iar tu eşti părintele Macarie, cel plin de Duhul lui Dumnezeu;
pentru că tu, cînd te rogi, milostivindu-te spre cei ce sînt în muncă, ei simt
oarecare uşurare". Şi a zis bătrînul: "Care este uşurarea sau munca voastră,
spune mie?" Răspuns-a cu suspinare, zicînd: "Pe cît este de departe cerul de
la pămînt, atît de mare este focul în al cărui mijloc sîntem noi de la picioare
pînă la cap, cu totul arzîndu-ne; şi nu este cu putinţă cuiva din noi ca să
vadă faţa altuia, iar cînd te rogi pentru noi, ne vedem puţin unul pe altul
şi aceasta este pentru noi uşurare".
Acestea auzindu-le bătrînul, a lăcrimat şi a zis: "Vai de ziua
în care va fi călcat omul poruncile lui Dumnezeu". Şi iarăşi a întrebat pe căpăţîna
aceea: "Au, este altă muncă mai mare?" Răspuns-a căpăţîna: "Sînt altele cu mult
mai adînci sub noi". Şi întrebînd bătrînul, a zis: "Cine se află întru acele
adînci munci?" Căpăţîna a răspuns: "Noi sîntem cei ce n-am cunoscut pe Dumnezeu
şi acum simţim milostivirea Lui, măcar cît de puţin; iar aceia care cunoscînd
pe Dumnezeu, s-au lepădat de El şi n-au păzit poruncile Lui, cu mai grele şi
mai grozave chinuri sînt chinuiţi sub noi". Iar Sfîntul Macarie luînd căpăţîna
aceea, a îngropat-o în pămînt şi s-a dus.
După aceasta, cuviosul bătrîn vieţuia deosebit, avînd chilie
în pustia cea mai mare; şi era o mînăstire mai jos de el, într-o altă pustie,
avînd monahi mulţi. Deci, şezînd bătrînul lîngă cale, a văzut odinioară pe diavolul
mergînd în chip de om şi avînd o haină lăţoasă; iar la fiecare laţ spînzura
cîte o tigvuliţă; apoi a zis către el bătrînul: "Unde mergi, răule?" Acela a
spus: "Mă duc să tulbur pe fraţi". Bătrînul l-a întrebat iarăşi: "Ce sînt tigvuliţele
acestea pe care le porţi?" Diavolul răspunse: "Duc gustări fraţilor". Bătrînul
zise: "În toate acestea sînt gustări?" El a răspuns: "Da, pentru că de nu-i
va fi plăcut cuiva una, îi dau alta şi pe toate la rînd, ca fiecare să aibă
cîte una".
Acestea zicînd, s-a dus; iar bătrînul a rămas, păzind calea,
pînă se va întoarce. Atunci, văzîndu-l întorcîndu-se, i-a zis: "Ţi-a mers bine?"
El a răspuns: "Rău, căci unde mi-e bine mie?" Bătrînul îi zise: "Pentru ce?"
Acela a răspuns: "Deoarece toţi monahii mi s-au făcut potrivnici şi nimeni nu
m-a primit". Bătrînul zise: "Dar pe nici unul dintr-înşii nu-l ai prieten?"
Diavolul răspunse: "Am numai pe un monah care mă ascultă şi cînd mă duc la dînsul,
se învîrteşte ca paiaţa înaintea mea". Bătrînul l-a întrebat cum este numele
monahului aceluia?" Diavolul răspunse: "Teopempt". După aceasta s-a dus.
Sculîndu-se Avva Macarie, s-a dus în cea mai de jos pustie,
la mînăstirea aceea. Fraţii de acolo auzind, i-au ieşit cu ramuri în întîmpinarea
lui şi fiecare dintr-înşii îşi gătea chilia, socotind că bătrînul va găzdui
la dînsul. Iar el a întrebat: "Cine este Teopempt?". Pe acesta văzîndu-l, a
intrat la dînsul în chilie, iar el a primit pe părintele, bucurîndu-se; şi cînd
au început a vorbi singuri, i-a zis bătrînul: "Cum petreci, frate?" Acela răspunse:
"Bine, cu rugăciunile tale". Bătrînul zise: "Nu te supără pe tine oarecare gînduri
rele?" Fratele răspunse: "Acum îmi este bine"; pentru că se ruşina să-şi mărturisească
gîndurile sale de ruşine. Atunci i-a zis bătrînul: "De mulţi ani postesc, nevoindu-mă,
şi toţi mă cinstesc, dar într-aceşti ani ai bătrîneţei mă supără necuratul duh
al desfrînării". La aceasta Teopempt a răspuns: "Cu adevărat părinte, şi eu
sînt foarte mult stăpînit de duhul desfrînării".
Bătrînul cercă şi celelalte gînduri pierzătoare ale sufletului
aceluia, pînă ce fratele i le-a spus pe toate. După aceasta, cuviosul a întrebat
pe frate: "Cum posteşti?" El răspunse: "Pînă la al nouălea ceas". Grăit-a sfîntul:
"Să posteşti pînă seara, să flămînzeşti şi să înveţi pe de rost părţi din Evanghelie
şi din alte sfinte cărţi, ca să te îndeletniceşti totdeauna în gîndirea lui
Dumnezeu; şi de-ţi va veni gînd rău, să nu-l primeşti şi niciodată să nu te
cobori cu mintea în jos, ci totdeauna să ai aminte sus, şi-ţi va ajuta Dumnezeu".
Aşa întărind părintele pe acel frate, s-a dus în pustia sa.
Şi cînd ţinea calea, a văzut iarăşi pe acel diavol mergînd, şi i-a zis: "Unde
mergi?" Diavolul răspunse: "Mă duc să tulbur pe fraţi". Zicînd aceasta, a trecut
alături. Dar cînd s-a întors, i-a zis sfîntul: "Cum sînt fraţii?" Diavolul răspunse:
"Toţi mi s-au făcut potrivnici şi acela pe care mai înainte îl aveam prieten
şi mă asculta, nu ştiu cine l-a răzvrătit şi nu mă ascultă nicidecum; căci s-a
făcut mai potrivnic decît toţi şi m-am jurat că nu mă mai duc acolo, decît numai
după o lungă vreme". Zicînd acestea, s-a dus, iar sfîntul s-a întors la chilia
sa.
Odată au venit la Cuviosul Macarie în schit doi tineri străini,
unul bărbos, iar la altul abia începea mustaţa; aceştia l-au întrebat: "Unde
este chilia lui Avva Macarie?" El le-a zis: "Ce voiţi de la dînsul?" Ei îi ziseră:
"Am auzit despre dînsul şi despre viaţa părinţilor care sînt în schit; deci
am venit să-l vedem". Bătrînul le-a spus: "Eu sînt". Ei s-au închinat lui pînă
la pămînt şi au zis: "Aici voim să petrecem". Bătrînul văzîndu-i că sînt dintre
tinerii bogaţi, le-a zis: "Nu veţi putea să şedeţi aci". Cel mai tînăr răspunse:
"De nu ne vei lăsa să petrecem aici, atunci ne vom duce aiurea".
Bătrînul a zis în mintea sa: "Pentru ce să-i gonesc, căci se
vor sminti? Deci, să-i primesc, pentru că singură osteneala pustiei îi va face
ca de voie să fugă de aici". Şi a zis către dînşii: "Veniţi şi vă faceţi chiliuţe,
dacă puteţi". Apoi le-a dat o secure şi o coşniţă plină de pîine şi sare, şi
ducîndu-i departe, le-a arătat un loc pe o piatră vîrtoasă şi le-a zis: "Aici
să vă zidiţi chiliuţa, aducînd lemne din luncă şi să şedeţi"; pentru că socotea
bătrînul, că vor fugi de osteneală. Apoi au întrebat tinerii aceia pe Macarie:
"Ce lucrează monahii?" Bătrînul le-a răspuns: "Împletituri". Şi luînd mlădiţe,
începea a împleti din capăt, zicîndu-le: "Aşa să faceţi coşniţe şi să le daţi
la paznicii bisericeşti, iar aceia vă vor aduce pîine şi sare". Apoi cuviosul
s-a dus la dînşii, iar ei cu răbdare mare făceau toate cele poruncite, şi n-au
venit la părintele lor trei ani.
Aducîndu-şi aminte Avva Macarie de dînşii, a zis în sine: "Care
să fie oare lucrarea lor de nu vin la mine, să mă întrebe nimic?" Alţii de departe
vin, iar aceştia care petrec mai aproape n-au venit, căci acei doi fraţi la
nimeni nu mergeau, fără numai la biserică, ca să primească împărtăşirea preacuratelor
Taine.
Deci, bătrînul s-a rugat lui Dumnezeu, postind o săptămînă,
ca să-i arate lui lucrarea lor, şi după acea săptămînă s-a dus la dînşii, să
vadă cum locuiesc; şi bătînd el în uşă, i-au deschis, apoi ei văzînd pe omul
lui Dumnezeu, i s-au închinat pînă la pămînt, iar bătrînul făcînd rugăciune,
a şezut. Apoi făcînd cel mai mare semn ca să iasă cel mai tînăr, acela a şezut
împletind coşniţe; iar în ceasul al nouălea a intrat bătînd cel mai mic şi făcînd
puţină fierbătură, a pus înainte masă şi trei bucăţi de pîine.
Pe urmă, a zis bătrînul: "Veniţi să mîncăm". Şi au mîncat, mulţumind
Domnului; după aceea, a adus apă cel mai tînăr şi au băut, iar după ce a înserat,
a zis părintelui: "Te vei duce părinte de aici?" El le-a răspuns: "Nu, ci aici
mă voi odihni". Ei i-au aşternut o rogojină într-un colţ sub chilie, iar în
celălalt s-a odihnit singur pe rogojină şi s-a înnoptat. Sfîntul Macarie se
ruga lui Dumnezeu să-i arate fapta lui cea bună; deci, s-a desfăcut acoperămîntul
chiliuţei; făcîndu-se lumină, cei doi fraţi nu vedeau lumina, ci li se părea
că doarme bătrînul; şi îmboldind cel mai mare pe cel mai mic, s-au sculat amîndoi,
şi, închinîndu-se, şi-au ridicat mîinile spre cer, rugîndu-se în taină.
Atunci Cuviosul Macarie a văzut pe demoni ca muştele, venind
la cel mai mic şi unele se aşezau pe buzele lui, iar altele pe ochi; dar îngerul
lui Dumnezeu, avînd o armă de foc, gonea de la dînsul pe demoni, iar de cel
mai mare nici nu putea să se apropie; apoi despre ziuă iarăşi amîndoi s-au odihnit.
Iar Cuviosul Macarie s-a făcut ca şi cum s-ar fi deşteptat din
somn, şi toţi s-au sculat. Apoi a zis cel mai mare frate: "Părinte, vei voi
ca să citim cei 12 psalmi?" Avva a răspuns: "Da". Şi a cîntat mai întîi cel
mai tînăr şi după fiecare stih ieşea lumină de foc din gura lui şi se suia la
cer. Apoi a început a cînta şi cel mai mare, şi ieşea din gura lui foc ca o
funie ce ajungea pînă la cer. După sfîrşirea psalmilor, bătrînul vrînd să se
ducă, le-a zis: "Rugaţi-vă pentru mine". Iar ei s-au închinat lui pînă la pămînt,
tăcînd; şi aşa se depărtă de dînşii. Şi a cunoscut că cel mai mare este desăvîrşit
întru bunătăţi, iar cu cel mai mic încă se lupta vrăjmaşul. Şi nu după multe
zile, a adormit întru Domnul cel mai mare, iar după dînsul, a treia zi, a murit
şi cel mai mic. Şi cînd veneau unii din părinţi la Avva Macarie, îi ducea la
chiliuţa celor doi fraţi şi le zicea: "Veniţi de vedeţi locul în care s-au nevoit
robii cei mari ai lui Hristos".
Odată, cuviosul rugîndu-se lui Dumnezeu, s-a auzit un glas,
care îi zise: "Macarie, încă n-ai venit la măsura celor două femei, care vieţuiesc
împreună în cetatea cea de aproape". Deci, auzind de aceasta bătrînul, şi-a
luat toiagul şi a mers la cetatea zisă, şi găsind casa lor, a bătut în uşă.
Atunci, odată a ieşit una dintre ele şi l-a primit cu mare bucurie.
Apoi, bătrînul pe amîndouă chemîndu-le, le-a zis astfel: "Pentru
voi am suferit atîta osteneală, venind din pustia cea depărtată, ca să înţeleg
lucrurile voastre, pe care să mi le spuneţi, netăinuindu-le". Femeile i-au răspuns
bătrînului: "Crede-ne, sfinte părinte, că noi sîntem păcătoase şi trăim cu bărbaţii
noştri, deci ce fel de lucruri cauţi de la noi?" Iar bătrînul stăruia rugîndu-le,
să-i arate rînduiala vieţii lor.
Ele fiind silite, au zis: "Noi nici un fel de rudenie nu avem
între noi şi s-a întîmplat de s-au însoţit cu noi doi fraţi, şi cu dînşii petrecînd
împreună 15 ani într-o casă, cuvînt rău sau necurat n-am zis una către alta,
nici ne-am sfădit cîndva; ci în pace pînă acum vieţuim şi ne sfătuim cu un gînd,
ca lăsînd pe soţii cei trupeşti, să mergem în ceata sfinţilor feciori, care
slujesc lui Dumnezeu, dar n-am putut să înduplecăm pe bărbaţii noştri să ne
lase, deşi i-am rugat cu foarte multe lacrimi. Drept aceea, necîştigîndu-ne
dorirea, am pus aşezămînt între Dumnezeu şi între noi, ca nici un fel de cuvînt
deşert să nu zicem deloc pînă la moartea noastră".
Acestea auzind Sfîntul Macarie, a zis: "Cu adevărat, nici fecioare,
nici femei măritate, nici monah, nici mirean, ci hotărîrea cea bună o caută
Dumnezeu, primind-o ca pe însăşi fapta şi după alegere, trimite fiecăruia pe
Sfîntul Duh, care lucrează şi îndreptează viaţa tuturor celor ce vor să se mîntuiască".
În zilele acestui Cuvios Macarie Egipteanul, a strălucit cu
fapte bune în aceleaşi pustietăţi şi alt cuvios, Macarie Alexandrianul, care
era prezbiter în mînăstirea ce se numea Chelie; iar acel loc era în pustie,
între Nitria şi între schit. Acel fericit Macarie Alexandrianul venea adeseori
la Sfîntul Macarie Egipteanul şi de multe ori umblau împreună prin pustie, pentru
că aveau mare dragoste între ei.
În acea vreme, împărăţind rău-credinciosul Valens, arianul (364-378),
a fost prigonire mare asupra celor dreptcredincioşi pentru că a venit în Alexandria
un oarecare Luciu, episcop arian, cu oaste multă, şi l-a izgonit de pe scaun
pe fericitul episcop Petru, care a fost după Sfîntul Atanasie cel Mare. Apoi
a trimis şi în pustie, ca să izgonească pe toţi sfinţii părinţi; dar mai întîi
a gonit pe cei doi Macarie, pe care, luîndu-i ostaşii noaptea şi punîndu-i în
corabie, i-au dus departe, la un oarecare ostrov, în care era necunoscut numele
lui Hristos Dumnezeu, dar unde idolii se cinsteau ca nişte zei.
În acel ostrov, la un slujitor idolesc, era o fiică îndrăcită,
care simţind venirea Sfîntului Macarie şi a celorlalţi cuvioşi părinţi, a alergat
înaintea lor, strigînd: "Pentru ce aţi venit aici? Căci acest ostrov este vechea
noastră locuinţă". Iar ei făcînd rugăciune, au izgonit pe diavolul dintr-însa
şi au făcut-o sănătoasă. Aceasta văzînd-o tatăl ei, slujitorul idolilor îndată
a crezut în Hristos şi s-a botezat; şi tot poporul din ostrovul acela a primit
sfînta credinţă şi lor le-au făcut o sfîntă biserică.
Dar înştiinţîndu-se despre aceasta răucredinciosul episcop Luciu,
s-a ruşinat că a izgonit din locaşurile lor nişte sfinţi şi trimiţînd în taină,
a întors iarăşi la locurile lor pe fericiţii Macarie şi pe toţi ceilalţi părinţi.
Deci, iarăşi a primit pe Sfîntul Macarie Egipteanul în pustia schitului, iar
pe alexandrianul în locul cel mai de sus pomenit, ce se numea Chelie, şi fiecare
din părinţi s-a dus la locaşul său.
Dar, de vreme ce la Cuviosul părintele nostru Macarie Egipteanul
veneau mulţi de pretutindeni, unii pentru învăţătură, iar alţii pentru tămăduiri,
şi o mulţime de bolnavi se adunau la dînsul, de aceea, a fost de trebuinţă ca
să zidească o casă de oaspeţi, ca într-însa să se odihnească străinii şi bolnavii;
pe care casă a şi făcut-o. Deci, în toate zilele pe cîte unul din bolnavi ungînd
cu sfîntul untdelemn, îl făcea sănătos şi-l libera; de aceea nu-i tămăduia pe
toţi îndată, ca ceilalţi zăbovind la dînsul cîteva zile, nu numai trupului,
ci şi sufletului să-şi cîştige tămăduire, ascultînd cuvintele lui cele de Dumnezeu
insuflate.
Atunci a pus pe unul din fraţi să slujească în casa de oaspeţi,
dar acela fiind îndemnat de diavol, se biruia de patima iubirii de averi şi
tăinuia de la săraci o parte; iar Cuviosul Macarie îl învăţa, zicîndu-i: "Frate
Ioane, ascultă-mă şi primeşte învăţătura mea, care-ţi va fi de folos", iar Ioan
nu l-a ascultat pe sfîntul, şi n-a încetat din obiceiul cel rău; şi a fost că
după moartea sfîntului, la 15 sau la 20 de ani, acel frate tot slujea Iudei,
care a pus într-însul iubirea de argint, şi partea săracilor la sine o trăgea;
deci, tot trupul lui s-a umplut de lepră, şi nu numai averea cea adunată, ci
şi sufletul său în ticăloşie şi-a pierdut.
Odată, cuviosul mergînd de la schit la Muntele Nitriei, şi apropiindu-se,
a zis ucenicului său: "Mergi puţin înaintea mea". Mergînd ucenicul, l-a întîmpinat
un slujitor idolesc venind şi adu-cînd un lemn mare, iar fratele striga către
dînsul: "Ascultă, diavole, unde mergi?" Şi întorcîndu-se sjujitorul, l-a bătut
aşa de tare, încît abia l-a lăsat viu. Şi luîndu-şi lemnul, a fugit.
Pe cînd fugea el, l-a întîmpinat Avva Macarie, şi i-a zis: "Mîntuieşte-te
iubitorule de osteneală, mîntuieşte-te". Iar el mirîndu-se, zise către avva:
"Ce lucru vezi la mine, de-mi urezi astfel de cuvinte?". Răspuns-a bătrînul:
"Că te văd ostenindu-te". Iar sjujitorul răspunse: "M-am uimit părinte de cuvintele
tale, că te-am cunoscut că eşti omul lui Dumnezeu; iar un alt monah m-a ocărît
şi eu l-am bătut pînă la moarte". Şi căzînd sjujitorul idolesc la picioarele
sfîntului, îi zise: "Nu te voi lăsa părinte, pînă ce nu mă vei face creştin
şi monah".
Şi mergînd cu Sfîntul Macarie la fratele ce zăcea abia viu,
s-a dus la biserica din Muntele Nitriei şi văzînd părinţii Nitriei pe sjujitorul
idolesc cu Cuviosul Macarie, s-au minunat; apoi botezîndu-l, l-a făcut monah
şi mulţi dintre elini s-au făcut creştini. Avva Macarie zise: "Cuvîntul cel
rău şi pe cei buni îi făcea răi, iar cuvîntul cel bun şi pe cei răi îi făcea
buni".
Cuviosul fiind în locaşul lui Avva Pamvo, i-au zis bătrînii:
"Spune un cuvînt fraţilor, pentru folos". Iar el a început a grăi: "Iertaţi-mă,
că nu sînt încă monah, însă am văzut monahi, pentru că stînd eu în schit în
chilia mea, m-a silit gîndul să merg în pustia cea dinăuntru, ca să văd ce este
acolo; şi m-am luptat cu gîndul cinci ani, temîndu-mă ca nu cumva să fie ispitire
de la diavol şi, nelăsîndu-mă acel gînd, m-am dus în pustia cea depărtată şi
am aflat o baltă cu apă şi un ostrov în mijloc.
Apoi au venit fiarele pustiei să bea apă şi am văzut printre
ele şi doi oameni goi, iar eu m-am înfricoşat, pentru că-mi părea că sînt duhuri.
Ei însă, dacă m-au văzut că m-am înfricoşat, mi-au zis: "Nu te teme, că şi noi
sîntem oameni". Apoi i-am întrebat: "De unde aţi venit în pustia aceasta?" Şi
ei au zis: "Sîntem din viaţa de obşte şi, sfătuindu-ne, am venit aici; deci
acum sînt 30 de ani de cînd am ieşit din mănăstire. Unul din noi este egiptean,
iar altul libian". Şi m-au întrebat şi ei, zicîndu-mi: "Cum este lumea acum?
Rîul dă apă la vremea lui? Pămîntul se îndestulează cu obişnuitele roduri?"
Şi le-am zis: "Da". Apoi i-am întrebat, cum pot să fiu monah? Atunci ei mi-au
zis: "De nu se va lepăda omul de toate cele ce sînt pe lume, nu poate să fie
monah". Eu le-am zis: "Neputincios sînt şi nu pot să fiu ca voi". Ei mi-au zis:
"De nu poţi să fii cum sîntem noi, şezi în chilie şi plînge-ţi păcatele". Şi
iarăşi i-am întrebat: "Cînd vine iarna, nu îngheţaţi? Iar vara nu se ard de
soare trupurile voastre?" Ei au răspuns: "Dumnezeu ne-a făcut rînduiala aceasta,
ca nici iarna să nu pătimim de ger, nici vara de arşiţă". Pentru aceasta v-am
spus vouă fraţilor, că încă nu m-am făcut monah, ci am văzut monahi.
Fiind întrebat de oarecare părinţi Avva Macarie, cum a slăbit
- căci nu numai cînd postea, ci şi cînd mînca, trupul lui totdeauna era uscat
-, le răspunse: "Lemnul acela cu care se întorc vreascurile care ard, se aprinde
şi el de foc; aşa şi omul, dacă şi-ar adînci mintea în frica lui Dumnezeu, şi
de înfricoşata întrebare şi focul gheenei totdeauna şi-ar aduce aminte, atunci
frica aceea îi mănîncă trupul şi îi usucă oasele".
Iarăşi l-au întrebat pe el fraţii: "Avvo (părinte), cum ne vom
ruga?" Zis-a lor bătrînul: "Nu este trebuinţă de cuvinte multe, ci numai de
a ridica mîinile şi a zice aşa: "Doamne, precum voieşti şi precum ştii, miluieşte-mă".
Şi de va năvăli războiul păcatelor, se cade a zice: "Doamne miluieşte". Acela
ştie cele ce sînt nouă de folos şi va face milă cu noi". Apoi l-a întrebat Avva
Isaia, zicînd: "Spune-mi un cuvînt de folos, părinte". Zis-a bătrînul: "Fugi
de oameni". Iar el a zis: "Şi ce este dacă voi fugi de oameni?" Iar bătrînul
răspunse: "Şezi în chilia ta şi plîngi păcatele tale". Iar lui Pafnutie, ucenicul
său, i-a zis: "Să nu asupreşti pe nimeni, nici să cleveteşti pe nimeni; deci,
păzindu-le acestea, te vei mîntui". Iarăşi a zis: "Să nu te odihneşti în chilia
fratelui celui ce are minte rea".
Apoi a venit la dînsul un frate oarecare şi i-a zis: "Avvo,
spune-mi un cuvînt prin care să mă mîntuiesc". Zis-a lui bătrînul: "Mergi la
morminte şi grăieşte de rău pe cei morţi". Deci, a mers fratele şi grăia de
rău, apoi şi cu pietre a bătut mormintele; după aceea venind, a spus bătrînului;
iar acela l-a întrebat: "Nimic nu ţi-au spus?" Zis-a el: "Nu". Atunci îi zise
bătrînul: "Mergi şi îi laudă pe ei".
Deci, a mers şi a început cu laude a ferici pe cei morţi, zicîndu-
le: "Apostoli, sfinţi şi drepţilor!" Apoi întorcîndu-se, a spus bătrînului că
i-a lăudat. Iar bătrînul i-a grăit: "Nimic nu ţi-au răspuns?" A zis el: "Nu".
Bătrînul a zis: "Vezi că nici cînd i-ai grăit de rău nu ţi-au spus ceva împotrivă,
nici cînd cu laude i-ai fericit, nu ţi-au zis ţie ceva; aşa şi tu, de vei voi
să te mîntuieşti, să fii ca un mort, nici ocărîndu-te, să nu te mînii, nici
cinstindu-te să nu te înalţi şi atunci te vei mîntui".
Apoi spuneau fraţii despre acest fericit părinte, că de venea
cineva din fraţi la dînsul, ca la un sfînt şi om mare, nimic nu vorbea cu dînsul;
iar dacă un frate, ca şi cum întru nimic socotindu-l, îi zicea; "Avvo, cînd
ai fost în lume şi furai silitră de o vindeai, nu te băteau cei mai mari ai
tăi?" Despre acestea, dacă îi zicea lui cineva, cu acela vorbea cu bucurie,
răspunzîndu-i la toate întrebările lui.
Odată au trimis bătrînii din Muntele Nitriei, în schit, la Avva
Macarie, zicînd: "Avvo, ca să nu se ostenească toată mulţimea fraţilor venind
la tine, vino tu singur la noi, mai înainte pînă a nu te duce către Domnul".
Şi mergînd Cuviosul Macarie la Nitria, s-au adunat la dînsul toţi şi l-au rugat
bătrînii să spună un cuvînt fraţilor; iar el plîngînd, a zis către dînşii: "Să
plîngem fraţilor şi ochii noştri să verse lacrimi, care ne curăţesc pe noi mai
înainte, pînă ce nu mergem acolo, unde lacrimile vor arde trupurile în chinuri".
Atunci plîngeau toţi; apoi, căzînd cu feţele la pămînt, ziceau: "Roagă-te pentru
noi, părinte".
Acest părinte Macarie, cînd era în Egipt, a aflat odinioară
un tîlhar în chilia sa, apucîndu-i lucrurile ce avea şi era şi dobitocul lui
legat afară, pe care punea cele ce luase. Iar cuviosul s-a făcut că este străin
de casă şi ajuta străinului a scoate din casă şi a le pune pe dobitoc; apoi
l-a petrecut cu pace, zicînd întru sine: "Nimic aducînd în lumea aceasta, arătat
este că nici nu putem duce ceva de aici. Domnul a dat, şi precum El bine a voit,
aşa a şi făcut, bine este cuvîntat Dumnezeu întru toate". Despre acest Cuvios
Macarie ziceau părinţii că s-a făcut ca un fericit, căci Avva Macarie acoperea
neputinţele omeneşti pe care le vedea.
S-a dus odată unul din ucenicii Cuviosului Macarie în cetate,
ca să vîndă lucrul mîinilor sale, coşniţele şi rogojinile, şi l-a întîmpinat
acolo o femeie desfrînată, care văzînd frumuseţea tînărului, s-a rănit de el
şi l-a chemat la sine, ca şi cum voia să cumpere coşniţele pe care le vindea;
iar el necunoscînd gîndul ei cel viclean, a intrat în casă, iar femeia luînd
o coşniţă, întreba cu cît voieşte s-o vîndă?
Apoi spunînd vorbe desfrînate către dînsul, se ispitea, ca şi
de demult egipteanca, ca să înşele spre păcat pe Iosif cel curat, iar fratele
văzîndu-se în primejdie, pentru că era aproape de căderea în păcat, şi-a întors
mintea spre cer, zicînd întru sine: "Cel ce ai izbăvit pe proorocul Tău din
pîntecele chitului, Hristoase Împărate, şi pe mine din marginea pierzării şi
din moartea aceasta sufletească izbăveşte-mă, cu rugăciunile plăcutului Tău,
ale lui Macarie, părintelui meu". Şi îndată a fost răpit de o mînă nevăzută,
precum odinioară Avva a fost luat de îngeri, şi în chilia sa s-a dus; iar acolo
a aflat pe Sfîntul Macarie rugîndu-se lui Dumnezeu pentru dînsul, ca din primejdia
ce era de faţă, să se izbăvească ucenicul său, pentru că ştia ceea ce se făcea
şi pe cele de departe ca şi pe cele de aproape le vedea cu ochii minţii, deci,
văzînd pe ucenicul său, a zis: "Mulţumire să dăm, o! fiule, iubitorului de oameni
Dumnezeu, căci din gura balaurului şi din porţile iadului Te-a izbăvit, răpindu-te
cu dumnezeiasca Sa putere din căderea în păcat şi aducîndu-te în chilie, precum
odinioară a adus pe Apostolul Său, Filip".
Astfel rugăciunile cuviosului acestuia puteau mult spre Dumnezeu.
Oarecînd, singur fiind răpit prin văzduh, s-a aflat la o mare depărtare; - pentru
că ducînd coşniţe de la schit, se ostenise -, apoi a şezut şi s-a rugat, zicînd:
"O! Dumnezeule, Tu ştii că am slăbit". Şi îndată s-a aflat lîngă rîul unde voia
să meargă.
Dar acum este vremea ca să povestim şi despre fericitul sfîrşit
al fericitului Cuvios Macarie, despre care Serapion, scriitorul vieţii lui,
povesteşte în acest chip: Pentru că vremea morţii i-a sosit, deci se cădea şi
acestuia, om fiind, să slujească datoriei fireşti; căci era gîrbovit de bătrîneţe,
vieţuind 97 de ani. Însă nu fără ştire i-a fost lui sfîrşitul, pentru că de
faţă stîndu-i doi bărbaţi preacinstiţi, i-au zis: "Bucură-te, o! Macarie!"
Şi unul dintr-înşii era Sfîntul Antonie, povăţuitorul pustiei,
iar altul Sfîntul Pahomie, învăţătorul vieţii monahiceşti. Aceştia i-au zis
lui: "Hristos ne-a trimis, ca bine să-ţi vestim sfîrşitul tău cel de bucurie;
pentru că de acum peste nouă zile vei trece la viaţa cea pururea fiitoare, şi
vom veni şi noi în ziua aceea la tine şi cu bucurie te vom lua cu noi, ca înaintea
scaunului Stăpînului să stai împreună cu noi şi să te îndulceşti de hrana cea
fără de moarte". Apoi zicîndu-i "pace ţie", s-au făcut nevăzuţi de la ochii
lui. Iar dumnezeiescul Macarie chemînd pe ucenicii săi, le-a zis: "Vremea ieşirii
mele, o! fiilor, iată a sosit, iar pe voi bunătăţii Domnului vă încredinţez;
deci, să păziţi rînduielile părinteşti şi predaniile pustniciei".
Apoi, unora, pe care îi ştia că le sînt mai bune faptele, le-a
încredinţat îngrijirea pentru cei ce intraseră de curînd în viaţa monahicească,
care cu duhovniceasca vîrstă erau încă prunci. Şi punîndu-şi pe dînşii mîinile
şi învăţîndu-i din destul, apoi rugîndu-se pentru dînşii, se pregătea de moarte.
Deci, sosind ziua a noua, un heruvim cu mulţime de îngeri stînd
înaintea dumnezeiescului părinte, i-a zis: "Scoală-te, urmă-torule al lui Dumnezeu
şi mergi cu noi la viaţa veşnică; ridică-ţi ochii tăi împrejur şi vezi cîte
cete din cei fără trupuri şi de sfinţi s-au trimis ţie de la Atotţiitorul, ca
să te aducă la Sine. Vezi soborul apostolilor, adunarea proorocilor, mulţimea
mucenicilor, ceata arhiereilor şi a pustnicilor, unirea cuvioşilor şi a drepţilor.
Deci, dă-mi sufletul tău, care mi-a fost dat mie de Dumnezeu ca să-l păzesc
în trup, iar acum, despărţindu-se din legăturile trupeşti, ca pe o bogăţie să-l
iau cu cinste şi trecîndu-l prin puterile cele potrivnice, să-l duc înaintea
dumnezeiescului scaun al Stăpînului, ca să se veselească cu toţi sfinţii cei
din veac".
Acestea grăindu-le acel înfricoşat heruvim, fericitul Macarie
sărutînd pe toţi cei ce erau lîngă dînsul şi pentru dînşii rugîndu-se, şi-a
ridicat ochii şi mîinile în sus, zicînd cel mai de pe urmă cuvînt: În mîinile
Tale, Doamne, îmi dau duhul meu. Şi astfel şi-a dat fericitul său suflet,
lăsînd multă plîngere ucenicilor. Apoi, adaugă Serapion şi aceasta, pe care
a auzit-o de la Cuviosul Pafnutie, care era unul din ucenicii lui Macarie: că
acel sfînt suflet, fiind ridicat de heruvimi şi spre cer suindu-se, unii din
părinţi priveau cu ochii sufleteşti spre diavolii cei din văzduh cum stau departe
şi strigau: "O! de ce slavă te-ai învrednicit, Macarie".
Iar Sfîntul le răspundea: "Nu, căci încă mă tem, pentru că nu
mă ştiu de am făcut vreun lucru bun". Apoi vrăjmaşii cei ce erau în văzduh,
strigau: "Cu adevărat ai scăpat de noi, Macarie". Iar el le zicea: "Ba nu, căci
îmi mai trebuie ceva ca să scap". Şi fiind acum înăuntrul porţilor cereşti,
diavolii plîngînd, strigau: "A scăpat de noi, a scăpat!". Iar el cu mare glas
le-a răspuns: "Cu adevărat am scăpat de meşteşugirile voastre, cu puterea Hristosului
meu fiind îngrădit". Astfel a fost viaţa, sfîrşitul şi mergerea la veşnica viaţă
a Cuviosului părintelui nostru Macarie.
Dar se mai află despre acest cuvios părinte, cuvinte şi povestiri
în Pateric şi pe aiurea; deci cel ce va voi, poate să caute acolo; slăvim pe
Tatăl nostru şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, unul Dumnezeu cel slăvit întru Sfinţii
săi, în veci. Amin.
