Sfînta Muceniță Agnia s-a născut în Roma cea veche, din părinți
creștini, și a fost crescută de dînșii întru buna credință; iar în anul al treisprezecelea
al vieții sale, prin moartea cea vremelnică a scăpat de aici și viața cea nesfîrșită
a aflat-o; deci pe singur Dătătorul de viață L-a iubit și de Acela din tinerețe
s-a lipit. Tînără era cu anii, dar bătrînă cu înțelegerea cea desăvîrșită, tînără
cu trupul, iar în sufletul ei era înțelepciunea căruntețelor; era frumoasă la
față, dar mai frumoasă cu credința. Aceasta cu dragostea dulcelui ei Iisus,
Celui ce S-a născut din curată Fecioară, rănindu-se, fecioria sa a logodit-o
Lui și afară de El pe nimeni altul n-a voit să-L aibă sieși logodnic.
Fiind de bun neam și prea frumoasă, prin frumusețea sa a atras
la sine ochii și inima oarecărui tînăr, care era fiul lui Simfronie, eparhul
cetății; încît cînd se întorcea de la școala fecioarelor, văzînd-o acela, îndată
s-a robit spre dragostea ei; și degrabă întrebînd și aflînd casa părinților
ei, multe daruri a început a-i trimite ei și multe îi făgăduia, voind să-i fie
mireasă și să se u-nească cu dînsul prin nuntă. Iar Sfînta Agnia toate darurile
acelea le lepăda ca pe niște gunoaie, întru nimic socotindu-le și spunînd că
ea este logodită Mirelui Celui mai bun, de la Care are darurile cele înalte
și mai scumpe și Aceluia mireasă fiind, nu poate să-l lase pe El și să-și schimbe
dragostea și credința ei.
Dar tînărul, din zi în zi cu mai mare dragoste se apropia de
dînsa și se zicea despre el că este mai cinstit și mai bogat decît alți tineri
de bun neam; dar socotind că fecioara mai mari daruri voiește de la dînsul,
i-a trimis mai multe și mai scumpe decît cele dintîi, adică pietre și mărgăritare,
podoabe și haine de mult preț; și el însuși le-a adus la dînsa, rugînd-o pe
de o parte singur, iar pe de alta prin cunoscuți, prieteni și vecini, ca pe
nimeni mai mult decît pe el să nu cinstească, știindu-i numele cel bun al său,
bogățiile, casele și moștenirile cărora ea poate să fie stăpînă, de va voi să
se logodească cu el.
Atunci, pe față a început a-i grăi lui sfînta: "Du-te de la
mine aprinzătorule al văpăii păcatului, pătimașule neiubitor al curăției și
mîncarea cea pregătită morții celei veșnice; depărtează-te de la mine, de vreme
ce te-a întrecut pe tine alt iubitor al meu, care fără de asemănare mai mari
frumuseți mi-a dăruit și cu inelul credinței Sale m-a logodit, dar tu nici cu
neamul, nici cu dragostea nu poți să te asemeni Lui.
Acela a pus pe mine podoaba cea scumpă a înfrumusețării celei
duhovnicești, dreapta mea și grumazul meu le-a înveselit cu pietre de mai mult
preț, a pus în urechile mele cercei de mărgăritare fără de preț și m-a încins
cu mărgăritare de lumină strălucitoare. El a pus semn în fața mea, ca astfel
pe nici un iubitor să nu-l voiesc decît pe El. M-a îmbrăcat cu haină țesută
cu aur și cu nenumărate podoabe m-a înfrumusețat, și arătîndu-mi și o comoară
fără de preț, a făgăduit ca să mi-o dea mie, de voi păzi credința către El;
deci nu pot să caut spre altcineva, ca să nu necinstesc pe iubitul meu cel dintîi,
nici nu pot să-L las pe Acela cu care, prin legătura dragostei tare sînt legată,
al Cărui bun neam este mai înalt, puterea mai mare, podoaba mai frumoasă, dragostea
mai dulce, tot dorul covîrșind, Cel care a pregătit mie acum cămara, al Cărui
glas este dulce.
Acum a plecat din gura Lui lapte și miere, acum cu brațele Sale
cele curate m-a cuprins pe mine, inima Lui cu inima mea acum S-a unit și sîngele
Lui a înfrumusețat fața mea, Cel a Cărui Maică este o Fecioară nenuntită, Căruia
îngerii Îi slujesc și soarele și luna de frumusețea Lui se minunează, care prin
porunca Lui morții înviază, prin atingerea Lui bolnavii se tămăduiesc și ale
Cărui bogății niciodată nu se împuținează și vistieriile nu-L ispitesc. Aceluia
Unul îi păzesc credința și Lui cu toată osîrdia mă încredințez; și cînd Îl am
pe Acela tovarăș, fecioară rămîn, iubindu-L, fără prihană sînt, și atingîndu-mă
de El, curată rămîn; nici nu voiesc să fac după nuntă fii, ci mă duc unde nu
este durere și roadele bune în toate zilele se înmulțesc".
Auzind acestea nebunul de tînăr, mai mult s-a cuprins cu nesățioasa
dragoste către dînsa și bolind cu inima, din rănirea de dragoste a căzut în
grea boală de jale și de mîhnire; deci, pe pat zăcînd și din adîncul inimii
cu greu suspinînd, și-a arătat la doctori rana inimii sale. Iar tatăl lui, cînd
a auzit acestea, cercetînd pricina bolii, îndată a trimis la fecioară și la
părinții ei, dorind să o logodească ca mireasă fiului lor. Iar ea s-a lepădat
ca și întîi, zicînd: "Nicidecum nu mă voi lepăda de Cel mai înainte logodnic
al meu".
Dar eparhul cu mînie întreba cu dinadinsul: cine este cel ce
voiește să se asemene cu fiul său și să-mi defăimeze casa? Atunci cineva din
cei ce stăteau de față i-a spus că Agnia este din tinerețe creștină și de vrăjile
creștinești atîta este înșelată, încît pe Hristos, pe care creștinii Îl au ca
Dumnezeu, Îl socotește că îi este ca și logodnic. Acestea auzindu-le eparhul,
s-a bucurat, de vreme ce putea, fiind judecător, ca pe cea nevinovată de pedeapsă
să o judece pentru necinstirea zeilor săi și nădăjduia ca, cu puterea sa, să
o silească spre însoțirea cu fiul lui.
Drept aceea, îndată trimițîndu-și slugile, a adus-o înaintea
judecății sale păgînești. Unde mai întîi cu momiri, apoi cu îngroziri se ispitea
și se nevoia să o întoarcă de la Hristos și de la fecioria cea făgăduită Lui.
Însă fecioara lui Hristos nici de momire nu se înșela, nici de îngrozire nu
se înfricoșa; ci, fiind îmbărbătată cu mintea, de cel ce o înfricoșa și de cel
ce o momea își bătea joc.
Văzînd Sofronie eparhul o bărbăție ca aceea a fecioarei, spre
părinții ei s-a întors și cu ei despre logodnic a vorbit foarte mult. Dar de
vreme ce erau de bun neam, necutezînd ca să le facă lor silire, îi sfătuia ca
cu adevărat să îndemne pe fiica lor spre nuntă; dar ei se lepădau, zicînd: "Noi,
o! eparhule, nu putem a o îndemna, căci precum din copilăria ei îi știm gîndul,
aceasta niciodată nu o vom face, nici de la scopul său cîndva nu se va întoarce".
Atunci eparhul iarăși punînd înainte pe fecioara la judecată și multe vorbindu-i
despre dragostea trupească și de însoțire, cînd a părăsit tot cuvîntul cel amăgitor
și momitor, la sfîrșit a zis: "Din două una să-ți alegi ție: sau să te unești
cu nunta fiului meu, sau zeiței Vesta, dacă dorești fecioria să-ți păstrezi,
întru veșnică slujbă să te dai; căci niște fecioare ca acestea îi trebuiesc
ei".
La aceste cuvinte ale aceluia, fericita Agnia a răspuns: "Dacă
pe fiul tău, care este răzvrătit de nebuna poftă, dar ca om are minte și poate
vedea, umbla și gusta bunătățile lumii acesteia, eu însă nu pot, pentru Hristos
al meu, nici măcar a căuta spre dînsul, apoi cum aș putea să cinstesc pe idolul
cel surd, mut, neînsuflețit și nepriceput? Și, ca să nu fac strîmbătate Atotputernicului
Dumnezeu, capul meu nu-l voi pleca la piatra cea nesimțită, știind cu încredințare
că nu este alt Dumnezeu afară de Acela Care a făcut cerul și pămîntul, prin
Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos, Care pentru noi S-a întrupat și a treia
zi a înviat; Care acum la ceruri împărățește cu împărăție fără de sfîrșit. Acestuia
eu îi slujesc și mă închin ca unui Dumnezeu adevărat și viu. Iar pe zeița ta
cea mincinoasă și pe necurații voștri zei îi blestem".
Acestea auzindu-le eparhul Sofronie, i-a zis: "Îți cruț tinerețile
tale și hulele pe care le-ai zis contra zeilor noștri le iert ție, că te văd
că nu ai înțelegere desăvîrșită; deci, cruță-te și tu singură pe tine și nu
mînia pe zei".
Iar Sfînta Agnia a zis: "Pentru ce tinerețile mele ca nedesăvîrșite
și nepricepute le socotești; ce ți se pare că-mi trebuie vreo milă de la tine?
Deci, să știi că credința se păstrează nu în ani și în vîrsta trupului, ci întru
înțelegere, căci Dumnezeu Atotputernicul laudă mai mult mintea decît anii și
binevoiește înțelegerea mai mult decît anii. Iar zeii tăi, întru a cărora urgisire
nu dorești a fi eu, lasă-i ca singuri să se mînie asupra mea, singuri să-mi
grăiască și să-mi poruncească, ca să-i cinstesc și să mă închin lor". Zis-a
eparhul: "Una din două să-ți alegi: sau cu alte fecioare, spre lauda casei tale,
să jertfești zeiței Vesta, sau să mergi în casa de desfrînare spre veșnica ocară
a numelui tău, la femei fără de rușine".
Atunci Sfînta Agnia cu îndrăzneală a răspuns: "De-ai fi știut
cine este Dumnezeul meu, n-ai fi grăit unele ca acestea; iar eu văd puterea
Dumnezeului meu Iisus Hristos și întru nimic socotesc îngrozirile tale, nădăjduind
cu neîndoire că nici zeilor tăi nu voi jerfi și nici fecioria mea cea curată
nu se va întina; pentru că am păzitor al trupului meu pe îngerul lui Dumnezeu
și pe Domnul meu Iisus Hristos, Unul născut Fiul lui Dumnezeu, pe care tu nu-L
știi încă; Acela îmi este zid nesurpat, străjer neadormit și apărător neîncetat;
iar nu ca zeii tăi, care sînt de aramă, din care mai bine se fac căldări pentru
trebuințe omenești, sau de pietre, care se aștern pe drum; iar Dumnezeu nu în
piatră locuiește, ci scaunul Lui este cerul, nu în aramă sau în oricare altă
materie scumpă, ci întru împărăția cea de sus, unde de toată zidirea este lăudat
și închinat. Iar tu cu cei asemenea ție, de nu te vei întoarce de la închinarea
de idoli la adevăratul Dumnezeu, apoi împreună cu zeii tăi, care în foc se varsă
și în foc se toarnă, în focul cel veșnic te vei chinui".
Atunci eparhul, mîniindu-se foarte tare, a poruncit să dezbrace
pe sfînta și s-o ducă goală în casa de desfrînare, iar crainicul striga astfel:
"Agnia, rău credincioasa fecioară, care a hulit pe zei ca o desfrînată, se dă
în casa de desfrînare". Și fiind dezgolită sfînta fecioară spre batjocură, Dumnezeu
nelăsînd pe aceea care nădăjduia spre El, nici lăsînd să fie rușinată și batjocorită
mireasa Sa, îndată a făcut să crească perii capului ei atît de mari, încît tot
trupul ei cu totul l-a acoperit, ca o haină prea frumoasă, încît nimeni nu putea
să-i vadă goliciunea ei.
Apoi, intrînd în casa cea de păcat, a văzut pe îngerul lui Dumnezeu,
pe păzitorul cel gata al fecioriei sale, care atît de mult a luminat-o pe ea
cu o negrăită lumină, încît pentru mărirea slavei, nu puteau să caute la dînsa
ochii celor fără de rușine și necurați; pentru că strălucea cămara aceea ca
soarele, cînd strălucește întru puterea sa; și cu cît încerca cineva cu mai
iscoditori ochi să caute la dînsa, cu atît se întunecau ochii lui de chipul
cel nevăzut; iar cînd a început a se ruga fecioara, a văzut înaintea sa o haină
albă, țesută nu de mîini omenești, ci de mîini îngerești, cu care îmbrăcîndu-se
și văzînd-o potrivită staturii sale, a zis: "Mulțumesc Ție, Doamne al meu, Iisuse
Hristoase, că rînduindu-mă în rîndul roabelor Tale, această haină mi-ai dăruit
mie".
Atunci casa păcatului era ca o casă de rugăciune și locul petrecerilor
diavolești se făcuse sălășluire a casei lui Dumnezeu, desfrînarea cea necurată
s-a făcut cămară frumoasă, unde mireasa lui Hristos, cu îngerul ce i se arătase
ei, lăuda și cînta pe Dumnezeu. Și veneau mulți răzvrătiți cu mintea și aprinși
cu pofta; dar temîndu-se de slava aceea ce înconjura pe fecioară și cunoscînd
dumnezeiasca putere ce apăra fecioria ei, se înțelepțeau și închinîndu-se, ieșeau
de acolo.
Apoi, însuși tînărul acela, începătorul răului, a venit cu prietenii
săi, plin de patima desfrînării, vrînd să facă silă sfintei fecioare și văzînd
că cei care intraseră și ieșiseră mai înainte de dînsul nimic au sporit, îi
batjocorea, numindu-i neputiincioși și mișei; deci, a intrat singur cu îndrăzneală,
în cămara în care se ruga sfînta, și văzînd cereasca strălucire, n-a dat cinste
slavei Domnului, ci fără de rușine, s-a repezit la mireasa lui Hristos; și mai
înainte de a se atinge el cu mîna de dînsa, îndată a năvălit asupra lui diavolul,
și aruncîdu-l tare la pămînt, l-a sugrumat și l-a lăsat fără de suflet. Iar
tinerii cei ce veniseră cu dînsul, văzînd că el zăbovește mult acolo, socoteau
că el săvîrșește lucrul păcatului; unul din cei mai iubiți prieteni ai lui vrînd
să-l laude, a intrat acolo, dar găsindu-l fără suflet, a început a striga cu
mare glas: "Bărbați romani, ajutor! Iată, fermecătoarea aceasta cu vrăjile sale
a omorît pe fiul eparhului".
Alergînd îndată mulțime de popor și văzînd ceea ce se făcuse,
unii o numeau fermecătoare, alții nevinovată; însă tatăl celui mort, auzind
de aceasta, a mers degrabă în popor și văzînd pe fiul său zăcînd fără de suflet,
cu tînguire a zis către dînsa: "O! fără de omenie și mai rea decît toate femeile,
pentru ce ai omorît pe fiul meu? Au n-ai putut cu altul oarecare să-ți arăți
puterea meșteșugul vrăjilor tale? Vai, mie, ce-ai făcut? Spune-mi cum l-ai ucis
pe el?"
Sfînta, cu blîndețe, i-a răspuns: "Acela a cărui voie poftea
s-o împlinească fiul tău, adică cel din început vrăjmaș al neamului omenesc,
care are putere asupra desfrînaților și netemătorilor de Dumnezeu și mai ales
asupra batjocoririlor de fecioare, acela l-a ucis pe el; pentru că toți cei
care mai înainte de el au intrat sînt vii și sănătoși, de vreme ce au dat cinste
Dumnezeului tuturor, Cel ce a trimis pe îngerul Său să mă îmbrace în această
haină a milostivirii și să-mi păzească întreaga fecioria mea, cea din scutece
făgăduită lui Hristos. Deci, văzînd toți luminarea cea îngerească, se închinau
și ieșeau fără vătămare, iar fiul tău fiind fără rușine și vrînd să se atingă
de mine, îndată l-a dat pe el îngerul cel dumnezeiesc satanei, spre această
amară și necinstită moarte, pe care o vezi. Și iată, nu cu ale mele farmece,
precum ție ți se pare, ci cu puterea și cu porunca îngerului lui Dumnezeu este
omorît".
Eparhul a zis către dînsa: "Ca să mă încredințez că nu cu farmece
ai făcut-o, roagă pe îngerul tău ca să învieze pe fiul meu". Răspuns-a sfînta:
"Deși sînteți nevrednici în necredința voastră de o minune ca aceasta, dar pentru
că a venit ceasul ca puterea Domnului meu Iisus Hristos să fie arătată și preamărită,
ieșiți toți de aici ca să fac obișnuitele rugăciuni Dumnezeului meu".
Deci, cînd se ruga cu fața la pămînt, plîngînd, atunci îngerul
Domnului arătîndu-se, a ridicat-o pe ea și a înviat pe tînărul cel mort. Ieșind
afară, a început a striga cu glas mare: "Unul este Dumnezeu în cer și pe pămînt
și pe mare, Dumnezeul creștinesc și alți zei nimic nu sînt, fără numai înșelăciune
a rătăcirii, aducînd și lor și altora pierzanie veșnică". Acestea auzindu-le
și văzîndu-le mulți din popor, au crezut în acea zi 160 de oameni și, mergînd,
s-au botezat. Dar acestora, puțin mai pe urmă, necredincioșii le-au tăiat capetele,
împreună cu al tînărului celui înviat.
Pentru o minune ca aceasta s-au tulburat slujitorii idolilor
și vrăjitorii, apoi făcînd gîlceavă și tulburare mare în popor, strigau către
judecător: "Scoate în mijlocul nostru pe vrăjitoare, ucide pe fermecătoarea
aceasta, care nu numai trupul ucide, ci și sufletele și inimile bărbătești".
Sofronie, văzînd o minune ca aceasta, era întru nepricepere și voia să elibereze
pe sfînta, însă se temea de răscularea asupra lui a slujitorilor idolilor. Și
ca să nu fie izgonit din patrie, a lăsat pe omul său, cel cu numele Aspazie,
pentru împăcarea tulburării poporului, iar el singur s-a dus mîhnit, căci n-a
putut ca pe sfînta fecioară, după învierea fiului său, s-o libereze.
Aspazie, luînd puterea, a poruncit ca în mijlocul cetății să
facă un foc și să arunce pe Sfînta Agnia spre ardere. Și fiind aruncată sfînta,
îndată s-a despărțit văpaia în două părți, făcîndu-i în mijloc loc și răcoare,
iar asupra celor ce stăteau împrejur, focul se întindea și-i ardea. Popoul văzînd
pe fecioară nearsă, socotea că aceea nu are putere dumnezeiască, ci vrajă.
Deci, întărtîndu-se gîlceava, cu glasuri de hulă strigau tare.
Sfînta muceniță în mijlocul focului, ridicîndu-și mîinile în sus se ruga: "Slavă
Ție Atotputernice, de toți închinat și slăvite Părinte al Domnului nostru Iisus
Hristos, prin Care m-ai izbăvit de mîinile oamenilor celor necurați și de spurcăciune
ai păzit sufletul și trupul meu curat. Iată și acum cu cereasca rouă a Sfîntului
Duh se răcorește mie locul acesta, văpăile se despart și toată puterea focului
se duce asupra slujitorilor celor care se sîrguiesc să mă ardă. Bine Te cuvîntez,
Dumnezeule, Cel Prealăudat, căci în mijlocul văpăii, fără temere îmi dai cale
spre Tine, aceasta, care acum o cred și o văd. De aceea, ce am nădăjduit, aceea
am primit și dorirea mi-am cîștigat. Acum pe Tine Te mărturisesc cu inima, pe
Tine cu toată dorirea Te-am dorit; iată, la Tine merg, Dumnezeul Cel viu și
adevărat, Care cu Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Tău, și cu Sfîntul Duh,
locuiești și împărățești în toți vecii. Amin".
Săvîrșindu-și rugăciunea și focul stingîndu-se, Aspazie, nesuferind
tulburarea poporului, a poruncit să înfigă sabia în grumazii sfintei. Și astfel
Mucenica lui Hristos Agnia, roșindu-se cu sîngele său, s-a dus la nunta Mirelui
Celui fără de moarte. Iar părinții ei, luînd cu bucurie cinstitul trup al Sfintei
Agnia, fiica lor, l-au dus la un sat al lor, nu departe de cetate, pe calea
ce se numea Nomentana, unde mulți din credincioși se adunau la rugăciune, mai
ales noaptea, de frica necredincioșilor, care și acolo și pe cale pîndind, mare
răutate făceau.
Odată năvălind fără de veste, pe mulți i-au rănit, aruncînd
cu pietre și pe toți i-au gonit și numai o fecioară a rămas, anume Emerentiana,
care era de o vîrstă cu Sfînta Agnia. Aceea umplîndu-se de îndrăzneală, ocăra
pe tîlhari, zicîndu-le: "Pentru ce, împietriților, ucideți cu pietre pe oamenii
cei nevinovați? Ce pricină ați aflat într-aceștia care pe unul Dumnezeu laudă
și vouă multe bunătăți vă mijlocesc cu rugăciunile lor?" Iar ei, mîniindu-se,
au ucis-o cu pietre. Și astfel, rugîndu-se la mormîntul Sfintei Agnia, și-a
dat duhul său Domnului. Și îndată s-a făcut cutremur mare, fulgere și înfricoșate
tunete și cea mai mare parte din ucigași au căzut morți, uciși de sus. Și într-acea
vreme cu îndrăzneală mai mult se făcea rău credincioșilor celor ce mergeau la
mormîntul muceniței lui Hristos.
Părinții Sfintei Agnia, mergînd noaptea cu prezbiterii, au spălat
cinstitul trup al Sfintei Emerentiana, fiind sîngerat, și l-au îngropat aproape
de Sfînta Agnia. Iar ei neîncetat erau la mormîntul iubitei lor fiice, în toate
nopțile priveghind și plîngînd. Într-o noapte au văzut o ceată de fecioare,
mergînd pe lîngă dînșii, cu hainele țesute cu aur, frumos împodobite și cu slavă
cerească luminate, iar în mijlocul lor au văzut pe sfînta lor fiică, Agnia,
de asemenea strălucitoare, avînd de-a dreapta sa un mielușel mai alb decît zăpada.
Aceea spunînd către prietenele sale să stea și să aștepte puțin, a zis către
părinți: "Nu mă plîngeți pe mine ca pe o moartă, ci mai ales vă bucurați cu
mine, căci cu fecioarele acestea am luat luminoase locașuri și pe Cel pe Care
L-am iubit cu toată inima pe pămînt, cu Acela m-am unit acum în ceruri". Acestea
zicînd, s-a făcut nevăzută.
După mulți ani, sosind împăratul Constantin cel Mare, fiica
acestuia bolea cu trupul, cuprinsă fiind de bube de la cap pînă la picioare
și nu era loc neatins pe trupul ei, încît nici doctorii nu puteau să-i ajute
cu ceva. Și sfat bun luînd, a mers noaptea la mormîntul Sfintei Mucenițe Agnia
și acolo cu neîndoită credință rugîndu-se cu lacrimi, a adormit și a văzut în
vedenie pe Sfînta Agnia zicînd către dînsa: "Îndrăznește, Constantio, și crede
în Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mîntuitorul tău, prin care acum
te tămăduiești de rănile tale".
Deșteptîndu-se din somn Constantia, s-a simțit atît de sănătoasă,
ca și cum niciodată n-ar fi bolit. Și întorcîndu-se la palatul ei, a spus tatălui
său și fraților, cum a tămăduit-o Sfînta Agnia și s-a făcut bucurie mare în
casa împărătească, încît toată cetatea se bucura, slăvind pe Dumnezeu de acea
minune preaslăvită; și mulți mergînd la mormîntul sfintei mucenițe, primeau
multe tămăduiri.
După aceea, Constantia, fiica împăratului, a rugat pe tatăl
ei să zidească o biserică în numele Sfintei Mucenițe Agnia, la mormîntul ei,
unde rînduindu-și viața, a petrecut în feciorie cu multe altele de neam bun
și slăvite fecioare, pînă la sfîrșitul ei. Și astfel s-a făcut mînăstire de
fecioare lîngă biserica fecioarei și miresei lui Hristos, Sfînta Agnia întru
cinstea și lauda ei și întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Celui împreună
cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, slăvit în veci. Amin.