În cetatea Niceea din Bitinia era un om, anume Teodor, care
avea soție cu numele Florentia, amîndoi creștini temători de Dumnezeu și păzitori
cu dreapta credință de poruncile Lui; aceea a născut fiu parte bărbătească și
l-au numit Neofit, apoi, luminîndu-l cu Sfîntul Botez, l-au crescut creștinește.
Crescînd copilul cu anii și cu priceperea, și apropiindu-se de 10 ani, și începînd
a învăța carte, s-a sălășluit într-însul darul lui Dumnezeu, care din gura
pruncilor săvîrșește laudă, pentru că Sfîntul Duh, unde voiește, suflă;
și s-a făcut copilul făcător de minuni, încît avea obiceiul, cînd plecau copiii
din școală la casele lor, acest fericit copil Neofit lua cu sine pe copiii cei
săraci, cu care învăța, și hrana pe care la prînz o lua de la părinți o împărțea
celor de-o vîrstă cu el, iar el rămînea flămînd.
Mergînd la poarta dinspre răsărit, a însemnat acolo cu degetul
său o cruce și se închina, rugîndu-se lui Hristos Dumnezeu, care a fost răstignit
pe Cruce pentru noi; iar copiii cei săraci, împreună ucenici ai lui, săturîndu-se
din prînzul lui, veneau la dînsul, unde el se ruga la poarta dinspre răsărit;
și era acolo în zid o piatră, pe care Neofit fericitul lovind-o cu mîna, ieșea
apă, ca din izvor, și beau ucenicii lui. Aceasta o făcea sfîntul prunc în toate
zilele, hrănind cu prînzul pe cei de-o seamă cu el și adăpîndu-i cu apă scoasă
din piatră, cu minune. Și-i îndemna să nu spună nimănui ceea ce se făcea, și
ei nespunînd, nimeni nu știa în anul acela de acea facere de minuni a lui, nici
părinții lui, fără numai acei copii săraci.
În anul al doilea, maicii lui, Florentia, care era foarte iubitoare
de Dumnezeu, i s-a descoperit de la Dumnezeu în vis că fiul său scoate apă din
piatră, după asemănarea lui Moise, și adapă pe copiii cei însetați; iar ea sculîndu-se,
se ruga lui Dumnezeu să-i arate mai cu încredințare despre fiul ei Neofit; dar
iată, a zburat din înălțimea cerului un porumbel alb, strălucind cu lumină negrăită,
care șezînd pe patul lui Neofit, a vorbit către dînsul cu glas omenesc: "Sînt
trimis de la Mîntuitorul, că să-ți păzesc patul tău fără prihană".
Auzind aceasta maică-sa, de mare spaimă a căzut moartă. Deci,
s-a aflat îndată prin toată cetatea Niceei cum că Florentia, femeia lui Teodor,
a murit deodată; și s-a adunat în casa aceea mulțime de lume, bărbați și femei,
vecini și cunoscuți, și nu înțelegeau ce i s-a întîmplat de a murit astfel.
Iar Teodor, bărbatul ei, era într-acea vreme la un sat și trimițînd îndată după
el, i-au spus despre moartea cea grabnică a soției lui; iar el rupîndu-și hainele
de supărare, a alergat acasă degrabă, tînguindu-se, dar în poartă întîmpinîndu-l
Neofit, i-a zis: "De ce te întristezi, tată, că maica mea n-a murit, ci a adormit
tare". Și mergînd cu tatăl, a luat de mînă pe maică, zicîndu-i: "Scoală-te,
maica mea, că ai dormit destul". Ea, sculîndu-se ca din somn, a cuprins pe fiul
său și l-a sărutat cu dragoste. Văzînd aceasta poporul, ce se adunase acolo,
a preamărit pe Dumnezeu, iar Florentia a spus bărbatului său toate cele ce a
văzut în vis și la arătare.
Și într-acea vreme s-a aflat și despre minunea aceea cum că
Neofit scotea apă din piatră și erau toți în mare mirare, iar mulți dintre elinii
cei ce erau acolo, auzind unele ca acestea, și mirîndu-se de darul lui Dumnezeu
cel minunat care era în tînărul Neofit cel curat și neprihănit, au crezut în
Domnul nostru Iisus Hristos. Iar porumbelul acela se arăta totdeauna șezînd
lîngă patul sfîntului și vorbind omenește.
Odată a zis către dînsul: "Ieși, Neofite, din casa tatălui tău
și vino după mine"; și sculîndu-se acest dumnezeiesc tînăr, a sărutat pe părinții
săi și s-a dus în urma porumbelului; iar porumbelul, ducîndu-l pînă la Muntele
Olimpului, a zburat dintr-o crăpătură de piatră într-o peșteră ce se afla acolo,
unde sfîntul, intrînd după dînsul, a găsit un leu mare și i-a zis: "Ieși de
aici și caută-ți altă peșteră, căci Domnul mi-a poruncit să locuiesc aici".
Leul, auzind acestea, a lins cu limba picioarele lui și s-a dus. Deci, locuia
sfîntul în peștera leului, fiind hrănit de înger.
După un an, prin porunca lui Dumnezeu, s-a dus iarăși la părinții
săi, în cetatea Niceea, fiind ei aproape de sfîrșit, și dîndu-le cea mai de
pe urmă sărutare și trimițîndu-i înainte spre Dumnezeu, a împărțit averea ce
rămăsese după dînșii la săraci, și s-a întors iarăși în Muntele Olimpului, la
petrecerea sa; și a stat acolo pînă ce a împlinit 15 ani de la nașterea sa,
lăudînd pe Dumnezeu totdeauna ca un înger, iar hrana primind-o din mîna cea
îngerească.
Într-acea vreme împărățeau la Răsărit și la Apus tiranii Dioclețian
(284-305) și Maximian (286-305), iar în țara Bitiniei erau ighemoni Deciu și
Uar; iar Biserica lui Hristos era prigonită prin toată lumea de păgînii închinători
la idoli. Venind Deciu în cetatea Niceea, striga ca toți cetățenii dimprejur
să se adune și să aducă jertfe zeilor și a fost așezată ziua acelei necurate
prăznuiri cînd veniseră în Niceea și împărații din casa Bitiniei.
Deci, cînd a sosit acel diavolesc praznic și se aduceau jertfe
idolilor de tot poporul, atunci îngerii lui Dumnezeu, luînd pe Sfîntul Neofit
din Muntele Olimpului, l-au pus în mijlocul tîrgului Niceei, cu fața preaslăvită
ca a lui Moise altă dată, și a strigat sfîntul cu mare glas: "M-am aflat celor
ce nu mă cunosc și m-am arătat celor ce nu întrebau de mine, ca să se arate
rătăcirea și înșelarea necuratei credințe". Iar poporul care prăznuia, fiind
împreună și ighemonul Deciu, văzînd pe tînărul luminat stînd în mijlocul lor
și strigînd cu mare glas, s-a mirat și-l întrebau cine și de unde este. Dar
el îndată a fost cunoscut de cetățeni că este Neofit, fiul lui Teodor și al
Florentiei. Deci, ighemonul Deciu i-a poruncit să aducă jertfe împreună cu dînșii.
Sfîntul, cu îndrăzneală deschizîndu-și gura, a zis către dînsul:
"Nelegiuitule și băutorule de sînge, ce faci ducînd la pierzare atîtea suflete
de oameni? Oare nu știi că pentru toate acestea, care le tragi la diavoleasca
jertfă, vei fi schingiuit cu înfricoșată pedeapsă și te vei munci în veci în
focul gheenei?" Ighemonul Deciu, pentru mustrarea aceea pornindu-se spre mînie,
a poruncit ca, dezbrăcînd pe sfîntul tînăr, să-l spînzure de un lemn legat de
mîini și să-l bată tare cu vine de bou; apoi să-l pună în oțet amestecat cu
sare. Sfîntul răbdînd cu bărbăție, striga cu glas tare către poporul ce era
de față, zicînd: "Bărbaților, cei orbiți cu nedumnezeirea și cuprinși cu nevederea,
pocăiți-vă și vă izbăviți de întunericul acela; veniți la adevărata lumină a
lui Hristos Dumnezeu și vă luminați cu Sfîntul Botez, ca să cîștigați viața
cea veșnică".
Ighemonul, auzind niște cuvinte ca acestea ale sfîntului tînăr,
s-a umplut mai mult de mînie și a poruncit ca să-l spînzure iarăși pe lemn și
cu unghii de fier să-i strivească oasele. Sfîntul Neofit, fiind chinuit astfel,
nu zicea nimic altceva decît: "Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă"; și stînd înaintea
lui unul din sfetnicii ighemonului, i-a zis: "De ce te îndrăcești, Neofite,
împotrivindu-te poruncii împărătești? Făgăduiește să aduci jertfe zeilor și
îndată vei scăpa de aceste chinuri cumplite". Sfîntul a zis: "Eu Dumnezeului
ceresc Îi aduc jertfe de laudă, iar idolilor celor fără de suflet și celor ce
locuiesc într-înșii, niciodată nu mă voi închina". Și a poruncit slujitorilor
ca mai cumplit să-l strujească peste tot trupul, schimbîndu-se chinuitorii,
încît i se vedeau oasele goale. Iar sfîntul, întru acele chinuri de Dumnezeu
întărindu-se, cînta: De voi merge prin mijlocul umbrei morții, nu mă voi
teme de rele, căci Tu cu mine ești, Doamne.
Văzînd ighemonul că nimic nu sporește, a poruncit să înceteze
a-l chinui și să-l pogoare de pe lemn, apoi îl mîngîia, zicînd: "Văzîndu-ți
tinerețele tale și cruțîndu-ți sănătatea, mai mult nu te voi chinui, ci te îndemn
ca să te închini zeilor noștri, că degrab se vor trimite de la împăratul doftori
preaînțelepți, care îndată vor putea să te tămăduiască de rănile acelea". Iar
mucenicul a zis: "Eu am doctor pe Stăpînul meu, Domnul Iisus Hristos, pentru
care rabd și spre care nădăjduiesc". Și a poruncit ighemonul ca să-l închidă
în pivniță legat.
A doua zi, ighemonul a mers în palatul împărătesc și a spus
împăraților despre Neofit: "Pe un tînăr al unui creștin ieri legîndu-l, l-am
chinuit, pentru că nu voiește să se închine zeilor; iar el nu are grijă de chinuri,
ci neîncetat cheamă pe Hristos al său". Împăratul a poruncit să-l ardă de viu
pe tînăr și nu numai pe tînărul acela, ci și pe toți cei ce mărturisesc pe Hristos.
Și a ieșit Deciu ighemonul din palat, iar cu dînsul era și Uar fruntașul, mergînd
la locul ce se chema plimbarea lui Hercule. Acolo au pus chipurile împăraților
și a poruncit Deciu să aducă înaintea sa din temniță pe tînărul Neofit; deci,
adus fiind sfîntul, a zis către dînsul ighemonul: "Neofite, apropie-te și jertfește
zeului Hercule și vei fi de toți zeii bine primit, cum și împăraților și nouă".
Iar sfîntul a zis: "Eu mă rog Dumnezeului meu Iisus Hristos, ca să mă aflu Aceluia
bine primit și iubit".
Apoi, prin porunca chinuitorului, a aprins cuptor spre arderea
Sfîntului Neofit, pe care aruncîndu-l într-însul, au astupat gura cuptorului
trei zile și trei nopți, ca adică nici oasele ucenicului să nu rămînă, iar Sfîntul
Mucenic Neofit răcorindu-se în mijlocul focului prin roua cea dumnezeiască,
ca la un loc de odihnă se veselea, cîntînd: Domnul mă paște, nimic nu-mi
va lipsi. În locul pășunii, acolo m-a sălășluit. El acolo nu s-a vătămat,
precum altă dată și cei trei tineri, care au fost aruncați în cuptorul Babilonului.
După acele trei zile, slujitorii chinuitorului au mers să destupe
cuptorul și să lepede cenușa, căci li se părea că cuptorul este stins și mucenicul
cu totul ars; dar destupîndu-l, deodată a ieșit o văpaie mare din cuptor și
a ars mulțime de păgîni, care veniseră acolo. Iar sfîntul cu glas mare a strigat:
"Bine ești cuvîntat, Doamne, Dumnezeul meu, care m-ai păzit întreg și nebiruit
în chinuri, care m-ai izbăvit de meșteșugirile chinuitorilor și focul în rouă
mi-ai prefăcut, apoi ai ars cu văpaia pe cei vrednici de văpaia cea nestinsă
în veci; deci mă rog Ție, Stăpîne, să nu mă rușinezi pe mine, robul Tău, pînă
la sfîrșit, pînă ce voi săvîrși nevoința mea cu ajutorul Tău".
Atunci a ieșit sfîntul din cuptor întreg, neavînd nici o vătămare
de foc și l-au prins pe el păgînii slujitori, care scăpaseră de arderea focului,
mirîndu-se ei de o minune ca aceea; ticăloșii o numeau vrăjitorie, singuri fiind
plini de vrăjile diavolești, pentru că îi orbise răutatea lor și nu puteau să
cunoască puterea lui Hristos. După aceasta au osîndit pe sfîntul la mîncarea
fiarelor, pregătind chiar și priveliștea și, legînd pe sfîntul de un par, au
slobozit asupră-i un urs, iar acela răcnind, mergea la sfîntul și apropiindu-se,
a stat, dar căutînd la dînsul, îndată s-a întors la locul său; deci, s-a mirat
de aceasta ighemonul și toți cei ce veniseră la priveliște. Apoi sloboziră o
ursoaică, care numai de două ori în an era adusă la priveliște, de vreme ce
era foarte cumplită și ucidea pe mulți; aceea alergînd, s-a închinat la picioarele
sfîntului, cinstind pe plăcutul lui Dumnezeu, și s-a dus la locul ei.
Astfel săvîrșindu-se priveliștea aceea, păstorii aduseseră la
ighemon un leu foarte mare și sălbatic, despre care ziceau: "L-am prins în pustie
de cinci zile și nu i-am dat hrană deloc". Iar ighemonul, bucurîndu-se, a poruncit
să aducă pe leul acela înăuntrul priveliștii, unde sfîntul mucenic sta legat
gol. Și toți se mirau de acel leu, căci era foarte mare și fioros.
Alergînd leul la sfîntul, a stat și l-a privit, și plecîndu-și
capul, scotea lacrimi din ochi și lingea picioarele sfîntului, pentru că acela
era leul pe care Sfîntul Neofit aflîndu-l la Muntele Olimpului, în peștera cea
de piatră, l-a trimis aiurea, iar el s-a sălășluit chiar în peștera aceluia.
Deci, cunoscîndu-l sfîntul, i-a poruncit să se ducă în peștera sa cea dintîi
în Olimp, pe care o lăsase sfîntul, poruncindu-i să nu vatăme neam de om niciodată;
iar leul închinîndu-se mucenicului, s-a dus răcnind înfricoșat și a sfărîmat
ușile priveliștii, apoi a trecut degrabă prin popor, încît toți se repezeau
la fugă, temîndu-se de groaza fiarei; dar leul, nevătămînd pe nimeni, a fugit
în pustie, la locul cel dintîi, după porunca sfîntului.
Muncitorul, umplîndu-se de frică și de spaimă și neștiind ce
să mai facă, a poruncit ostașului să străpungă cu țepi de fier tot trupul mucenicului,
pînă cînd îi va ieși duhul; și văzînd că după toată dureroasa străpungere sfîntul
nu a murit, ci sta cu vitejie și fără frică, un barbar care sta acolo, fiind
cu chip ca de fiară și rău la obicei, acela avînd în mîini o suliță, s-a repezit
la sfîntul, l-a lovit cu sulița în piept și l-a străpuns. Astfel Sfîntul Mucenic
Neofit, ca un miel fiind înjunghiat, și-a dat sufletul său în mîinile Domnului,
în 21 de zile ale lunii ianuarie, viețuind de la nașterea sa 15 ani și patru
luni; iar acum moștenind viața cea fără de sfîrșit, slăvește pe izvorul vieții,
Hristos Dumnezeu, Cel împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh slăvit, în veci. Amin.